MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

CAPITOLUL 2

OBIECTIVE SI POLITICI PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR

2.1. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în Uniunea Europeană

2.2. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în România
2.3. Politica privind calitatea pe filiera de produs agroalimentar
2.4. Politica privind calitatea produselor agroalimentare la nivel de unitate
economică
2.5. Planificarea calităţii produselor agroalimentare

2.1. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în Uniunea

Europeană

Necesitatea adoptării unei politici în domeniul calităţii produselor agroalimentare.

Cerinţele de siguranţă şi de calitate ale consumatorilor reprezintă o responsabilitate
importantă pentru Uniunea Europeană. În ultimii 40 de ani, Uniunea Europeană a
elaborat o serie de reglementări, standarde şi metode de monitorizare pentru a garanta
siguranţa alimentelor. Uniunea este implicată în măsurarea calităţii produselor de-a
lungul întregii filiere – de la fermă, la industria prelucrătoare şi până la consumator.
Dintre instituţiile Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care are largi
competenţe şi responsabilităţi în domeniul politicii privind calitatea produselor
agroalimentare. Anumite sarcini sunt îndeplinite chiar de întreprinderi, altele sunt
îndeplinite de către statele membre, iar altele de către Comisia Europeană, prin agenţiile
din teritoriu pe care le controlează.
Necesitatea elaborării unei politici comune în domeniul calităţii produselor
agroalimentare este determinată atât de crizele şi pericolele privind sănătatea
alimentelor, cât şi de faptul că Uniunea Europeană a creat o singură piaţă pentru aceste
produse, barierele interne fiind ridicate. Având o singură frontieră la importul şi
exportul acestor produse, Uniunea Europeană este responsabilă pentru siguranţa
produselor exportate şi importate din şi în spaţiul unit european.

Semnificaţiile politicii europene privind calitatea produselor agroalimentare.

Politica europeană de promovare a calităţii este complementară deciziilor şi
politicilor naţionale de promovare a calităţii şi nu urmăreşte decât consolidarea
acestora, şi nu înlocuirea lor. Se spune despre politica europeană privind calitatea că
este o politică transcendentă, deoarece se armonizează cu politicile naţionale ale
statelor membre pentru a le spori în mod substanţial efectul.
Politica europeană de promovare a calităţii produselor agroalimentare reprezintă o
componentă a politicii agricole comunitare (PAC). Ea se adresează simultan
întreprinderilor, autorităţilor publice şi consumatorilor şi vizează stabilirea unui cadru de

26
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

referinţă necesar pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agroalimentare, a

competitivităţii întreprinderilor europene şi a vieţii cetăţenilor.
• Pentru întreprinderile agricole şi alimentare europene, această politică înseamnă
orientarea lor spre calitate şi presupune implementarea Managementului Calităţii Totale
(TQM).
• Pentru autorităţile publice naţionale şi europene, această politică înseamnă a
orienta diferitele iniţiative şi reglementări într-o singură direcţie – calitate superioară.
• Pentru consumatorii europeni, această politică înseamnă acţiuni şi mijloace
adecvate pentru o mai bună informare şi educare a tuturor cetăţenilor.1

Orientări privind politica europeană în domeniul calităţii produselor

agroalimentare. Prin Politica Agricolă Comunitară (PAC), Uniunea Europeană încurajează
fermierii să obţină produse agricole de calitate superioară. În ultimele decenii, PAC a
suferit modificări în sensul trecerii de la aspectul cantitativ al producţiei agricole, la
aspectul calitativ al acesteia.
La începutul elaborării sale în anii '60 PAC avea drept scop principal asigurarea
securităţii alimentare a cetăţenilor statelor membre. În prezent, în condiţiile în care scopul
iniţial a fost atins, la multe produse agricole Uniunea Europeană asigurând consumul din
producţia internă în proporţie de 100%, PAC s-a reorientat spre aspectul calitativ al
produselor agroalimentare, şi mai puţin spre cel cantitativ.
În perioada în care a fost creată PAC, principalul instrument de intervenţie era preţul.
Fermierilor li se garanta un anumit preţ pentru produsele agricole pe care le comercializau.
Acest instrument a fost însă criticat, deoarece încuraja fermierii să producă cât mai mult,
fără a lua în considerare calitatea produselor. Se utilizau cantităţi mari de substanţe chimice
– îngrăşăminte şi pesticide – pentru a obţine producţii cât mai mari. În timp aceste producţii
au dus la surplusuri imposibil de comercializat şi, deci, la pierderi cantitative de produse.2
În prezent, preţul deţine o importanţă minoră în rândul instrumentelor de intervenţie
utilizate în implementarea PAC. Aceasta înseamnă că fermierul european este interesat mai
mult să răspundă cerinţelor calitative ale consumatorilor, cerinţe aflate în continuă
schimbare. Dacă fermierii produc carne, cereale, fructe şi legume etc, de calitate înaltă, ei
vor obţine un preţ mai mare în lupta concurenţială pe piaţă.
O altă orientare a PAC este aceea care se referă la ajutorul acordat fermierilor care
utilizează metode de producţie agricolă mai puţin intensive. Desigur, şi acest aspect este
legat de calitate, deoarece tendinţele pieţei evoluează către produse agricole şi alimentare
biologice, obţinute prin metode tradiţionale de cultură.
Legat de acest aspect, trebuie amintită schimbarea intervenită în gândirea PAC.
Creată iniţial să reducă şi să elimine criza alimentară apărută după cel de-al doilea război
mondial, această politică s-a adaptat continuu la conjuncturile pieţei. În prezent PAC
recunoaşte rolul multifuncţional al fermierului european prin multiplele funcţii pe care
acesta le îndeplineşte: producător agricol, protector al mediului natural şi conservator al
moştenirii rurale, al tradiţiilor. Îndeplinirea acestor funcţii înseamnă de multe ori
continuarea muncii în condiţii adverse, acolo unde agricultura se desfăşoară cu greutate din
cauza lipsei resurselor. PAC recunoaşte aceste greutăţi şi compensează familiile de fermieri
rămase să lucreze pământul în locuri izolate, dar care, în schimb, produc produse agricole
de calitate.
Alături de politica agricolă comunitară, sau componentă de bază a acesteia (unii
autori consideră că politica de dezvoltare rurală este diferită de PAC, alţi autori consideră
politica de dezvoltare rurală drept componentă a PAC), politica de dezvoltare rurală conţine
numeroase reglementări ce influenţează îmbunătăţirea calităţii.

1
Drăgulănescu N. Politica Europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-nationala
2
Zahiu L., Dachin A. Politici agroalimentare comparate, Editura Ecomică, Bucureşti, 2001.

27
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Prin politica de dezvoltare rurală, Bugetul Comunitar oferă fonduri de ajutorare a

fermierilor pentru îmbunătăţirea calităţii produselor obţinute şi pentru eforturile de
marketing, astfel încât aceştia să-şi poată asigura un preţ mai bun pentru produsele vândute
pe piaţă. De asemenea, fondurile sunt valabile pentru dezvoltarea unor nişe de piaţă, în
special a acelor produse cu caracteristici regionale, foarte apreciate de consumatori.
Uniunea Europeană acordă sprijin adiţional pentru programele privind etichetarea
produselor astfel încât consumatorul să cunoască provenienţa şi modalitatea de producere a
alimentelor.

Produse agroalimentare provenite de la ferme ce practică agricultura biologică. În

ultimii ani, cererea consumatorilor europeni pentru produse ecologice a crescut
foarte mult. Prin produs „ecologic” înţelegem alimente şi produse agricole care au
fost obţinute fără a utiliza pesticide, îngrăşăminte chimice şi substanţe şi
medicamente de uz zoo-veterinar în cantităţi mari. Vânzările de produse agricole
ecologice au crescut cu 40% pe an. Pentru a încuraja agricultura biologică, Uniunea
Europeană a elaborat un set de reglementări în acest scop, reglementări ce cuprind
inclusiv etichetarea acestor produse cu însemnul „Agricultură biologică”.
Datorită reziduurilor rămase în sol de-a lungul timpului, produsele sunt considerate
ecologice abia după doi sau, în unele cazuri, mai mulţi ani din momentul în care fermierii
aplică principiile şi regulile agriculturii biologice. În această perioadă de tranziţie de la
agricultura intensivă la cea biologică, fermierii primesc ajutoare financiare din bugetul
Uniunii, fonduri ce ajung până la 8% din bugetul alocat agriculturii şi mediului. Fermierii
pot primi ajutoare de până la 900 de Euro pe hectar pentru a compensa pierderea de venit
rezultată din trecerea la agricultura biologică.3

Politica Uniunii Europene privind diferite aspecte calitative ale produselor

agricole şi alimentare. Din anul 1990, Uniunea Europeană a introdus o serie de
măsuri menite să încurajeze fermierii să obţină produse de calitate şi să asigure
consumatorii de siguranţa produselor agroalimentare pe care le consumă. Există
două aspecte ale calităţii produselor agricole şi alimentare. Primul aspect este acela că
aceste produse nu trebuie să conţină substanţe nedorite, cum ar fi chimicalele,
microbii şi alte produse utilizate în timpul procesării. Al doilea aspect se referă la
faptul că produsele trebuie să satisfacă gusturile atât de subiective ale
consumatorilor. Politica Uniunii Europene privind calitatea trebuie să ia în
considerare aceste două aspecte.
Reglementări privind siguranţa produselor agroalimentare. Uniunea Europeană a
stabilit numeroase reglementări privind securitatea alimentelor, referitoare la vitamine,
aditivi, minerale şi alte substanţe care vin în contact cu produsele agricole şi alimentare.
Doar pentru controlul veterinar există 11 astfel de reglementări.

3
Healthy food for Europe's citizens – The European Union and food quality, European Commission,
Brussels, 2000.

28
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Uniunea Europeană, prin instituţiile abilitate, este cea care decide ce substanţe pot fi
folosite la obţinerea produselor agricole şi alimentare, substanţe care să nu afecteze
sănătatea umană. Aceste reguli se referă la medicamente veterinare, pesticide, aditivi şi
patogeni.
Autorităţile naţionale ale fiecărui stat membru au responsabilitatea interzicerii
utilizării anumitor substanţe, prin efectuarea unor controale regulate.
Reglementări privind satisfacerea cerinţelor şi gusturilor consumatorilor.
Uniunea Europeană promovează o politică a diversităţii calitative a produselor agricole şi
alimentare, pentru a satisface cerinţele în continuă schimbare ale consumatorilor.
Aprecierea calităţii unui produs are un caracter puternic subiectiv. Dacă la aceasta se mai
adaugă şi diversitatea modelelor de consum prezente în cele 15 state membre, o politică
armonioasă în domeniul calităţii şi în ceea ce priveşte compoziţia alimentelor este foarte
greu de îndeplinit. Uniunea Europeană operează cu principiul recunoaşterii mutuale, adică
un stat membru recunoaşte calitatea produselor alimentare din alte state membre, chiar
dacă modalitatea de preparare şi compoziţia sunt mult diferite de cele utilizate în statul
respectiv.
Multe produse agricole şi alimentare sunt protejate prin reglementări speciale, cum
este cazul vinului şi băuturilor alcoolice tari. Trebuie respectate anumite reguli stricte
privind zona de provenienţă a vinului şi modalitatea de obţinere a acestuia. Reguli
asemănătoare există şi pentru bere.
Consumatorii beneficiază de asigurarea calităţii produselor agricole şi prin alte
reglementări indirecte. În legislaţia agricolă există reguli stricte cu privire la calitatea şi
practicile de cultură utilizate în obţinerea legumelor şi fructelor. Alte produse, cum ar fi
carnea de vită şi cerealele trebuie să respecte anumite specificaţii tehnice pentru a intra în
sistemul de intervenţii publice. Aceasta justifică faptul că fermierii nu produc doar pentru a
primi ajutorul financiar acordat din bugetul Uniunii, ci pentru a obţine bunuri de calitate
care pot fi vândute cu succes pe piaţă.

Cercetarea ştiinţifică şi calitatea produselor agroalimentare. Programul de

cercetare şi dezvoltare al Uniunii Europene finanţează proiecte ştiinţifice ce au ca temă de
cercetare valoarea nutriţională şi beneficiile aduse sănătăţii umane de către alimente. În
ultimii 10 ani, siguranţa alimentelor, sănătatea şi nutriţia au reprezentat o parte importantă
a programului de cercetare şi dezvoltare.
În urma acestor cercetări, s-au obţinut rezultate deosebite în domeniul îmbunătăţirii
valorii nutritive a alimentelor, reducerii reacţiilor alergice faţă de anumite produse şi
identificării factorilor care influenţează obezitatea.

29
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Biotehnologii. Biotehnologia, sau abilitatea de a manipula structura genetică a

organismelor vii pentru a îmbunătăţi anumite caracteristici ale acestora, oferă oportunităţi
majore pentru viitor.
Se poate îmbunătăţi, astfel, productivitatea culturilor, prin creşterea rezistenţei
plantelor la boli şi dăunători şi prin creşterea valorii nutritive a alimentelor.
Uniunea Europeană a impus un set de reguli pentru a asigura consumatorii că aceste
alimente sunt sigure pentru sănătatea umană. Cu ajutorul sistemului de etichetare,
consumatorii sunt informaţi asupra compoziţiei alimentelor obţinute prin biotehnologii.
Fermierii care obţin produse cu ajutorul biotehnologiei, prezintă documentaţii care
să ateste că au respectat regulile emise de Uniunea Europeană şi pe baza acestei
documentaţii, se stabileşte dacă există sau nu un risc de îmbolnăvire prin consumarea
acestor produse. Dacă acest risc există, autorităţile Uniunii Europene blochează autorizaţia
de producere a noului produs.
Pentru a informa consumatorul despre conţinutul alimentelor şi despre prezenţa
organismelor modificate genetic (genetically modified organisms – GMOs), Uniunea
Europeană a emis un set de reglementări privind etichetarea. Produsele care sunt sau care
conţin organisme modificate genetic trebuie să aibă specificat pe etichetă acest lucru.
Această reglementare este obligatorie şi pentru produsele care derivă din organisme
modificate genetic în cazul în care caracteristicile alimentelor sau ingredientele acestora
sunt diferite în comparaţie cu alimentele şi ingredientele convenţionale. Dacă produsul nu
este modificat genetic, acest lucru trebuie specificat, de asemenea, pe etichetă.4
Reducerea riscului îmbolnăvirii de cancer. Cercetările ştiinţifice demonstrează că
riscul de îmbolnăvire de cancer poate fi redus prin consumul unor produse, cum ar fi:
varza, broccoli şi varza de Bruxelles. Rezultatul studiului va fi folosit pentru a dezvolta
acel segment de cutură a legumelor care oferă un nivel ridicat de elemente benefice.
Reacţii alergice la diferite alimente. Numărul consumatorilor care au reacţii
alergice la anumite produse, cum ar fi nucile şi alunele, este în creştere. Departamentul de
Alergii şi Imunologie din Milano derulează un proiect de cercetare a identificării
principalelor substanţe din alimente care provoacă alergii şi a îmbunătăţirii metodelor de
diagnosticare.
Rezultatele acestei cercetări vor fi utilizate de către:
• Medici, în stabilirea diagnosticului privind alergiile pacienţilor;
• Consumatori, în evitarea anumitor produse agroalimentare care provoacă aceste
alergii;

4
Healthy food for Europe's citizens – The European Union and food quality, European Commission,
Brussels, 2000.

30
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

• Procesatori, în producerea acelor alimente care nu provoacă alergii.

Rezultatele cercetărilor ştiinţifice în domeniul produselor agricole şi alimentare vor
produce schimbări majore atât în modelele de alimentaţie, cât şi în tehnologiile de cultură a
plantelor, de creştere a animalelor şi de producere a alimentelor, şi în monitorizarea
calităţii şi siguranţei producţiei.

2.2. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în România

În ultimul deceniu, populaţia României este din ce în ce mai preocupată de calitatea

şi securitatea alimentelor. Consumatorii doresc să fie siguri că alimentele pe care le
cumpără din magazine sau le consumă în restaurante şi fast-food-uri sunt corespunzătoare
din punct de vedere igienic, calitativ şi nutritiv şi sunt produse la un anumit standard. Pe de
o parte, evenimente precum boala „vacii nebune” sau dioxina prezentă în alimente au
generat îngrijorare şi anxietate în ceea ce priveşte siguranţa produselor agroalimentare, pe
de altă parte, consumatorii se concentrează asupra calităţii alimentelor pe care le consumă
şi se interesează cum şi unde au fost produse acestea.
Politica privind calitatea produselor agricole şi alimentare este parte componentă a
politicii agroalimentare a României şi este elaborată de către Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor, sub forma unor reglementări – hotărâri şi ordonanţe, norme
metodologice şi standarde pe produs.

Contextul actual al elaborării politicii calităţii produselor agroalimentare.

Majoritatea statelor lumii încearcă să-şi construiască sistemul naţional de
calitate bazat pe înţelegerile dintre producători şi consumatori, fără a se recurge la
impunerea lor de către autorităţile publice, acţionând, în principal, pe cale etică,
prin educaţie, dar şi pe cale represivă, prin acţiuni de sancţionare a abaterilor din
sistem.
Cu toate acestea, unii autori apreciază că nici o ţară nu are o politică
naţională explicită asupra calităţii în domeniul producţiei agricole, unde
preocupările lipsesc sau au doar un caracter sanitar, sanitar-veterinar sau foarte
general.5
În multe ţări, reglementările se opresc la introducerea progresului tehnic, a
propagandei pentru calitate, a programelor de sensibilizare a populaţiei vis-a-vis de
calitate. Pentru a avea efectele dorite, politica pentru calitate trebuie să fie
naţională, guvernul fiind cel implicat direct în elaborarea ei.
Calitatea produselor agricole poate fi menţinută:
• prin mijloace etice de creare a unui cadru favorabil ideilor despre calitate
prin educaţie şi propagandă,
• prin crearea unor organizaţii (fundaţii) naţionale şi zonale de promovare a
calităţii,
5
Moraru Gh. Fascinaţia calităţii produselor agricole, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1998.

31
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

• prin crearea unui sistem naţional al calităţii, coordonat de sus în jos etc.
În ceea ce priveşte România, ţara noastră a moştenit consecinţele dramatice ale
abordării „pasiv-represive” a calităţii care, timp de 25 de ani, a planat asupra produselor
agricole şi alimentare destinate consumului intern. În economia planificată, caracteristicile
politicii calităţii erau următoarele: standarde obligatorii, legislaţie orientată exclusiv către
controlul de stat al calităţii, existenţa şi acţiunea unui organism represiv specializat, fostul
IGSCCP, supranumit „poliţia calităţii”.
Interesul naţional primordial al României trebuie să fie dezvoltarea unei economii
competitive prin calitate, capabilă să facă faţă tendinţelor actuale ale comerţului
internaţional – globalizarea şi liberalizarea pieţelor agroalimentare.
România şi-a exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană, organizaţie care a
elaborat Politica Europeană de Promovare a Calităţii. Ca membru asociat al UE, România
trebuie să elaboreze o politică a calităţii produselor agricole şi alimentare complementară
politicii comunitare, pentru a putea aplica cele trei principii ale Politicii Agricole
Comunitare: unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi finanţare comună. Fără un nivel
corespunzător de calitate, produsele agroalimentare româneşti nu vor putea fi compatibile
cu cele europene şi nu vor fi supuse aceloraşi reglementări şi principii.

Orientările şi obiectivele politicii naţionale privind calitatea produselor agricole şi

alimentare. Politica privind calitatea produselor agricole şi alimentare trebuie să fie
orientată către cel puţin două direcţii:
• creşterea competitivităţii agenţilor economici prin creşterea nivelului calitativ al
produselor acestora;
• eficientizarea cadrului legislativ şi instituţional aferent protecţiei drepturilor şi
intereselor consumatorilor6
În condiţiile trecerii la economia de piaţă, garantarea calităţii alimentelor este
abordată într-o optică nouă, care pleacă de la proprietăţile alimentelor procesate şi
interacţiunile dintre aceste proprietăţi şi mediul înconjurător care condiţionează durata de
valabilitate a produselor agroalimentare. Acestea se găsesc sub impactul agenţilor de mediu
şi, prin urmare, proprietăţile labile ale mărfii alimentare se modifică continuu. Din
momentul terminării procesului de fabricaţie, alimentele trec printr-o etapă de
comestibilitate certă, apoi printr-o etapă de comestibilitate condiţionată, ajungând la etapa
necomestibilităţii, când amplitudinea modificărilor negative fac marfa improprie pentru
consum. În acest moment ea trebuie exclusă din circuitul comercial, înregistrându-se
pierderi calitative de producţie.7 Au fost stabiliţi, în acest sens, patru parametri temporali:
• T0T1 – durata maximă a unei circulaţii comerciale a produsului;
• T0T2 – durata garantării mărfii ca termen de garanţie;
• T0T3 – durata maximă de păstrare;
• T0T4 – durata maximă a stării de comestibilitate;
Relaţia optimă dintre aceşti parametri temporali trebuie să fie T0T1< T0T2< T0T3< T0T4
(Figura 4).
Figura 5. Schema parametrilor temporali
T0 T1 T2 T3 T4 implicaţi în circulaţia unui produs alimentar
Legenda:
Durata nominală a T0 – Momentul terminării procesului de
fabricaţie a produsului
circulaţiei produsului
T1 – Momentul vânzării produsului către
Termenul de garanţie consumator
Durata maximă de păstrare T2 – Momentul expirării termenului de
Durata stării de consumabilitate a produsului garanţie al produsului
T3 – Momentul apariţiei unor mici abateri de la
6 calitatea prescrisă
Drăgulănescu N. Politica Europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-nationala
7 T4 – ASE,
Pamfilie R. Garantarea calităţii şi protecţia consumatorului de alimente, Momentul apariţiei
Bucureşti, 1997.certe a caracterelor de
necomestibilitate a produsului

32
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Obiectivele politicii calităţii produselor trebuie incluse într-o strategie naţională de

promovare a calităţii în România şi cuprind:
• Încurajarea tranziţiei agenţilor economici de la inspecţia/controlul calităţii la
asigurarea calităţii (Quality assurance) şi managementul total al calităţii (Total
quality management);
• Reglementarea unor organisme guvernamentale pentru inspecţie/supraveghere
tehnică şi/sau certificare produse agroalimentare care, prin natura lor, pot dăuna
sănătăţii sau vieţii populaţiei şi/sau calităţii mediului ambiant;
• Armonizarea standardelor, şi în general a legislaţiei, naţionale cu cele europene şi
internaţionale;
• Încurajarea şi motivarea persoanelor care depun eforturi susţinute şi obţin rezultate
importante în direcţia dezvoltării competitivităţii prin îmbunătăţirea calităţii
produselor;
• Educarea şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte drepturile de consumator de
produse agricole şi alimentare etc.8
Având în vedere contextul economic şi politic actual în care obiectivul prioritar este
acela de integrare în structurile europene, pentru a îndeplini criteriile economice de aderare,
România trebuie să realizeze compatibilitatea dintre politica de protecţie a consumatorilor
şi standardele comunitare. Deşi o parte a legislaţiei a fost armonizată cu cea a Uniunii
Europene, sunt necesare, totuşi, o serie de reglementări ce acoperă aspecte precum creditul
pentru consumatori, partaj, garanţiile asociate şi sancţiunile. În plus, România trebuie să
îmbunătăţească structurile administrative care se ocupă de protecţia consumatorilor.

Finanţarea acordată de Uniunea Europeană României pentru

programele de protecţie a consumatorilor

I. Scurt istoric privind asistenţa primită de România din partea Uniunii Europene
pentru protecţia consumatorului
Sprijinul financiar pentru acest sector a început din anul 1991 prin programul
multi–beneficiar PRAQ – „Regional Programme on Quality Insurance”, prin care
au fost alocaţi 0,7 MEURO pentru toate ţările central şi est-europene, inclusiv
României pentru programul PHARE „Instituţii pentru protecţia consumatorilor şi
poltica de protecţie a consumatorilor”.
Uniunea Europeană a continuat să sprijine acest sector alocând suma de 2,0
MEURO, în scopul finanţării unui program orizontal separat în domeniul politicii
de protecţie a consumatorilor (1997). Scopul programului a fost acela de a promova
şi accelera armonizarea legislaţiei de protecţie a consumatorilor cu cerinţele acquis-
ului comunitar şi de a spori gradul de informare a publicului în legătură cu politica
de protecţie a consumatorilor.
În cadrul Programului Naţional pentru Administraţie Publică din România,
PHARE 1994, au fost alocaţi 300.000 EURO pentru Oficiul pentru Protecţia
8
Drăgulănescu N. Politica Europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-nationala

33
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Consumatorilor (OPC). Proiectul a oferit asistenţă tehnică, instruire şi echipamente

prin această finanţare. O atenţie deosebită a fost acordată personalului OPC care
lucrează la nivel regional şi local.

II. Programe în derulare

Capitolul „Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii” a fost deschis pentru negocieri şi
închis provizoriu în iulie 2001. În prezent, asistenţa Uniunii Europene pentru acest sector se
face prin următoarele programe9:
1. Prin intermediul programului „Infrastructura de calitate” (1999) se acordă o
finanţare de 477.000 EURO (fonduri PHARE) Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorului (ANPC) pentru:
• Implementarea unei campanii de informare asupra drepturilor
consumatorilor;
• Înfiinţarea de centre de consultanţă pentru consumatori în 41 de regiuni ale
ţării, în cooperare cu asociaţii pentru protecţia consumatorilor.
La contribuţia din partea Uniunii Europene se adaugă o contribuţie de 100.000
EURO din bugetul României.
Acest proiect face parte dintr-un program PHARE mai amplu, care se concentrează
pe „Dezvoltarea unei infrastructuri de calitate în România şi integrarea României în Piaţa
Internă” (buget total – 2,5 MEURO).
2. PHARE 2002 este o continuare a programului anterior şi oferă asistenţă tehnică
pentru ANPC în vederea îmbunătăţirii capacităţii de supraveghere a pieţei, campanii
naţionale de informare şi consultare în domeniu. Bugetul PHARE alocat este de 423.000
EURO, la care se adaugă o co-finanţare de 100.000 EURO din partea statului român.
Proiectul face parte din Programul PHARE 2000 „Infrastructură de calitate”, cu un
buget total de 5,57 MEURO, al cărui scop este accelerarea armonizării legislaţiei româneşti
cu cea comunitară.
3. Programul PHARE 2002 sprijină ANPC în implementarea unui sistem de
supraveghere a pieţei şi de protecţie a consumatorului. Acest program include cursuri de
pregătire de specialitate pentru personalul implicat, dezvoltarea unor baze de date şi
modernizarea laboratoarelor care analizează şi identifică produsele cu risc pentru viaţa şi
sănătatea consumatorilor, precum şi creşterea gradului de informare şi de consultare a
publicului în acest domeniu.
Vor fi furnizate echipamente pentru laboratoarele existente la nivel judeţean, soft şi
echipamente pentru bazele de date locale şi naţionale ale ANPC, precum şi echipamente
pentru derularea activităţilor de informare. Bugetul acestui program este de 2 MEURO.
Stadiul actual al acestor programe, diagnosticat de Centrul de Informare al Comisiei
Europene în România este următorul:
• Programul „Infrastructura de calitate” (1999) este implementat;
• Programul PHARE 2002 „Asistenţă tehnică pentru ANPC”;
• Programul PHARE 2002 „Implementarea unui sistem de supraveghere a
pieţei şi de protecţie a consumatorului”.

2.3. Politica privind calitatea pe filiera de produs agroalimentar

Filierele agroalimentare sunt sisteme economice constituite din ansamblul canalelor

de aprovizionare şi distribuţie utilizate de totalitatea producătorilor şi consumatorilor.

9
Fişă de sector Protecţia consumatorului, Centrul de Informare al Comisiei Europene în România, 2002.

34
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Filiera începe de la programarea producţiei şi se termină la consumator, prin urmărirea

produselor agroalimentare în consum. Filiera cuprinde atât operaţiile şi operatorii prezenţi
pe “drumul” produsului agroalimentar, cât şi instrumentele şi mecanismele de reglare a
acestor operaţii.

Criteriile de apreciere a calităţii produselor agroalimentare de-a lungul filierei.

Calitatea produselor agroalimentare implică toată filiera, fiind o rezultantă a
implicării tuturor operatorilor ce acţionează pe filieră în sensul îmbunătăţirii
calităţii. Fiecare operator depune eforturi diferite pentru a asigura lanţul calităţii,
astfel: pe filiera cărnii de bovine, criteriile privind calitatea sunt diferite (tabelul
2.1.)
Politica privind calitatea este abordată diferit de-a lungul filierei, de diferiţi operatori.
Ritmul agitat al mediului economic pare dezorganizat. În acest haos aparent există un
anumit principiu universal valabil de desfăşurare a activităţilor bazat pe minimizarea
costurilor. Producătorii tind să-şi minimizeze costurile de producţie în condiţiile pieţei
incerte, la fel procesatorii tind să le minimalizeze pe cele de prelucrare, iar intermediarii pe
cele de comercializare.
Minimizarea costurilor este criteriul fundamental de desfăşurare a afacerilor. Dar ce
rol are calitatea? Fiind vorba de produse agroalimentare, calitatea este deosebit de
importantă în aprecierea produselor de către consumator. Normele de igienă şi de siguranţă
a alimentaţiei impun acest lucru şi propulsează calitatea pe primul loc atât între criteriile de
producţie a producătorilor agricoli şi a procesatorilor, cât şi între criteriile de alegere a
consumatorilor.

Figura 6 .Criterii de apreciere a calităţii produselor pe filiera agroalimentară

Nr. Operatorii Criterii de calitate

crt.
1. Crescătorii de rasa
animale greutatea vie
conformaţia şi starea de
îngrăşare
2. Comerciantul randamentul la tăiere
(en-grosistul) greutatea carcasei
de animale conformaţia şi stadiul de
îngrăşare al carcasei
rasa şi vârsta
3. Măcelarul randamentul la carnea
comercializată
4. culoarea cărnii
Consumatorul frăgezimea cărnii
grăsimea cărnii
Sursa: V.Manole, M.Stoian “Agromarketing”, ASE, 2000

Produsele agricole şi alimentare care nu întrunesc normele de calitate acceptabile,

sunt necomercializabile şi produc mari pierderi producătorilor şi procesatorilor.

Pierderi calitative ale produselor agricole şi alimentare de-a lungul filierei.

Pierderile la produsele agricole şi alimentare pot fi rezultatul condiţiilor climatice,

35
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

calităţii scăzute, nivelului tehnologic, tradiţiilor culturale, preţului de aprovizionare,

preţului de piaţă, al unor motivaţii personale etc. În cele mai multe cazuri, cu
exceptia condiţiilor climatice şi a unor catastrofe naturale, cauzele pierderilor sunt
legate direct sau indirect de deciziile luate de unul sau altul dintre participanţii la
sistemul de producţie.
Este important, deci, să fie anticipată măsura în care deciziile sau problemele apărute
într-o faza iniţială pot afecta disponibilităţile, calitatea şi costurile dintr-o etapă ulterioară.
De exemplu, la nivelul primei faze a filierei – producţia agricolă – calitatea slabă a
seminţelor şi a materialului săditor poate determina niveluri scăzute de productivitate, sau
un produs necorespunzător calitativ. În etapa post-recoltare, lipsa de experienţă pentru
produsul agricol respectiv, şi mai ales o lipsă de experienţă în recoltare, pot duce la mari
pierderi calitative de produse. În faza următoare, cea de comercializare, daunele produse
în timpul recoltării, transportului sau ambalării, daune fiziologice în timpul depozitării,
precum şi orice întârzieri ale produsului în diferite puncte, conduc din nou la pierderi. Să nu
uităm că este vorba despre produse agricole şi alimentare caracterizate prin perisabilitate.
Pierderile calitative sunt mai mari odată cu trecerea timpului.
Dacă, la nivelul unei filiere, un producător agricol nu efectuează o anumită
operaţiune la timpul potrivit şi cu mijloacele necesare, operaţiunile ce urmează au de
suferit. O recoltare întârziată aduce deteriorări calitative serioase produselor agricole, mai
cu seamă celor horticole. Aceste defecte se reflectă mai târziu în imposibilitatea
comercializării produselor pe piaţă, consumatorul refuzând produsele deteriorate, sau în
imposibilitatea prelucrării acestora. Indiferent de filiera pe care o va urma produsul ce
prezintă defecte calitative, acesta va fi refuzat şi va ieşi din circuitul pieţei. Iată, deci,
modul în care calitatea necorespunzătoare, datorată unei recoltări întârziate, induce pierderi
de producţie.
Comisia Codex Alimentarius a elaborat un set de reglementări privind igiena
produselor agroalimentare care cuprinde întreaga filieră. Pentru a obţine produse
agroalimentare fără riscuri de îmbolnăviri şi adaptate consumatorului, Comisia a elaborat
„Codul de reglementări internaţionale – Principii generale de igienă alimentară” care se
aplică tuturor alimentelor. Protecţia consumatorului este foarte importantă. În acest scop, în
drumul său de la producţie la consum, produsul alimentar trebuie controlat din punct de
vedere al igienei alimentare, în fiecare etapă a filierei.

Depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare

Normele ISO 9001:1994 privind Sistemul Calităţii acordă o atenţie deosebită
operaţiunilor de depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare, printr-o
reglementare specială: Clauza 4.15. Scopul acestei reglementări este acela de a asigura
consumatorului, în conformitate cu cerinţele acestuia, produsele potrivite, la locul potrivit,
corect ambalate şi de calitate superioară. În acest scop devine foarte importantă integrarea
operaţiilor de depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare, pe filiera de produs
agroalimentar, nu numai pentru a satisface cerinţele consumatorilor, ci şi pentru ca aceste
operaţii să se desfăşoare eficient.
Depozitarea. Depozitarea este o operaţiune importantă prezentă pe canalul de
distribuţie, deoarece factorii de mediu precum temperatura, umiditatea, prezenţa
microorganismelor, pot cauza deteriorări ale produselor agricole şi alimentare.

36
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Aceste produse, fiind perisabile, necesită anumite condiţii de depozitare, ce vor fi

luate în considerare în elaborarea politicii calităţii. Se recomană a fi evitate:
• stivele prea grele şi voluminoase pentru produsele agroalimentare casabile sau
care prezintă pericolul deformării: fructe cu pulpa moale şi legume cu fructul
moale, ouă etc;
• impactul luminii asupra anumitor produse agricole care se deteriorează în
prezenţa acesteia – ţelina de peţioli;
• temperaturile ridicate pentru produsele agricole perisabile – legume şi fructe,
lapte, carne – şi pentru toate produsele alimentare.
Datele de expirare a produselor agricole şi alimentare depozitate vor fi permanent
monitorizate, prin actualizarea bazei de date a intrărilor şi ieşirilor acestor produse. Se vor
efectua inspecţii periodice pentru a evalua starea de sănătate a produselor. Dacă produsele
au suferit deteriorări calitative, ele trebuie izolate imediat de celelalte produse.
Manipularea. Manipularea sau mânuirea produselor se află în legătură directă cu
operaţiunile de primire/predare, depozitare şi ambalare. În timpul manipulării, produsele
agricole şi alimentare pot fi supuse şocurilor mecanice şi vibraţiilor, comprimării şi
schimbării condiţiilor de mediu. Aceşti factori pot cauza zdrobiri, lovituri, deteriorări
chimice etc.
Personalul angajat pentru operaţiunile de manipulare trebuie instruit în cunoaşterea
metodelor de manevrare a diferitelor produse agricole şi alimentare, pentru a reduce la
minim deteriorările mecanice sau pierderile calitative, datorate în special vibraţiilor,
şocurilor mecanice şi schimbărilor bruşte de temperatură.
Ambalarea. Principala menire a ambalării este aceea de a proteja produsul în timpul
manipulării, transportului şi stocării până în momentul în care acesta ajunge la consumator.
Produsele agroalimentare sunt proiectate să fie atrăgătoare, dar dacă ele nu ajung la
consumator în forma în care au fost proiectate, efortul proiectării lor a fost zadarnic.
Tipul de ambalaj este determinat de natura produsului, metodele de manipulare,
vehiculele utilizate în transport, distanţa de transport, perioada şi condiţiile de stocare.
Materialul din care este confecţionat ambalajul trebuie să fie compatibil cu produsul
agroalimentar şi să nu afecteze calitatea acestuia.
În efortul de a lansa pe piaţă produse de calitate, întreprinderile extind aria calităţii
dinspre producţie spre ambalare, acordând o atenţie deosebită ambalajului. În acest scop,
întreprinderile iau în considerare: cerinţele consumatorilor, cerinţele distribuitorilor,
cerinţele legate de produs şi imperativele promoţionale.

37
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

În cazul produselor perisabile, cum sunt cele agroalimentare, trebuie marcată clar pe
ambalaj data la care acestea expiră.
Conservarea. Producătorul trebuie să aplice metode potrivite de conservare a
produselor agroalimentare, pe durata cât acesta este sub controlul său. Măsurile de
conservare depind de natura produsului şi de susceptibilitatea acestuia de a se deteriora şi
de a se degrada, pierzând din calitate. De exemplu, pentru produsele agroalimentare se
utilizează anumite substanţe chimice pentru a opri deteriorarea acestora.
De asemenea, pentru produsele agroalimentare este nevoie de metode de conservare
speciale care se referă la tipul de ambalaj, controlul factorilor de mediu, în special a
temperaturii şi a umidităţii. Aceste proceduri sunt proiectate, elaborate şi implementate
prin politica privind calitatea produselor.
Un alt termen care se foloseşte în literatura de specialitate, alături de conservare, este
acela de segregare. Segregarea se referă la prevenirea posibilităţilor de a veni în contact
cu alte produse şi a se deteriora în urma acestui contact, sau de a fi expuse anumitor
condiţii adverse.
Segregarea nu se limitează doar la contactul între produse, ci şi la contactul între
acestea şi containere sau unelte. De exemplu, particule mici din alte materiale rămase în
containere sau pe unelte, pot contamina alimentele şi băuturile, violând normele de
sănătate şi de siguranţă a alimentaţiei.
Livrarea. Ultima dovadă a calităţii este demonstrată de experienţa pe care o trăieşte
cumpărătorul atunci când consumă produsele agroalimentare. Este foarte important ca
produsele să nu sufere deprecieri calitative între ultima inspecţie efectuată de către
producător şi recepţia efectuată de consumator.
În cazul distribuţiei directe a produselor agroalimentare între producător şi
consumator, producătorii trebuie să deţină documente care să ateste modul în care
produsele sunt protejate în timpul livrării. În cazul în care distribuţia produselor
agroalimentare se efectuează prin intermediari, iar livrarea reprezintă o parte a lanţului de
operaţii, se impune existenţa unui document care să ateste responsabilităţile fiecărui
participant de-a lungul canalului de distribuţie, astfel încât, produsele agroalimentare să nu
sufere deteriorări calitative în timpul livrării.
Legislaţia naţională în domeniul calităţii şi igienei alimentelor conţine reglementări
referitoare la respectarea normelor de salubrizare în spaţiile de producţie, în timpul
procesului de fabricaţie, ambalare, precum şi igiena personală a angajaţilor. Legislaţia
sanitară privind producţia de alimente prevede aplicarea în unităţile cu profil a unor sisteme
de evaluare şi prevenire a riscurilor care pot apărea în timpul manevrării materiei prime,
ambalării, transportului sau desfacerii produsului către consumatorul final. Acest control
are ca arie de acoperire întreaga filieră.

38
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

În ultimii ani s-a produs o triere a producătorilor de alimente pe piaţa românească

dictată, în parte, de exigenţele consumatorului privind calitatea produselor agricole şi
alimentare. Dar, cu toate acestea, sunt încă puţini aceia care, dipunând de resurse
financiare, au început să aplice sisteme moderne de asigurare a calităţii, cum ar fi cele din
seria ISO 9000. La nivel de unitate economică, politica privind calitatea se înscrie în
politica generală a întreprinderii, această problemă reprezintă subiectul subcapitolului
următor.

2.5. Planificarea calităţii produselor agroalimentare

Planificarea calităţii într-o unitate economică este strâns legată de conţinutul

subcapitolului precedent: politica privind calitatea produselor agroalimentare la nivel de
unitate economică.
Joseph M.Juran, profesor american de origine română, a fost iniţiatorul unor cursuri
de perfecţionare a lucrătorilor din industria japoneză, în anii '50, sub deviza: „calitatea este
o problemă a tuturor”. Cartea sa „Quality Control Handbook”, publicată în anul 1951 a
devenit o lucrare de referinţă în organizarea controlului calităţii în întreprinderi.
Juran consideră că managementul calităţii cuprinde trei procese principale, definind
„trilogia calităţii”, astfel: planificarea calităţii, ţinerea sub control a calităţii şi îmbunătăţirea
calităţii.10
Funcţia de planificare a calităţii constă în ansamblul proceselor prin intermediul
cărora se determină principalele obiective ale firmei în domeniul calităţii, precum şi
resursele şi mijloacele necesare realizării lor.
Planificarea sistematică este o cerinţă de bază pentru managementul calităţii în orice
organizaţie. Înainte de a dezvolta un sistem al calităţii într-o unitate economică, este
necesară o analiză preliminară pentru a ne asigura că există o structură organizatorică care
să se ocupe de calitate, că resursele necesare vor fi disponibile şi că diferitele sarcini pot fi
îndeplinite. Această analiză este schiţată în figura 2.2., răspunsurile la diversele întrebări
alcătuind planul privind calitatea produselor.
În planificarea calităţii se porneşte de la revizuirea programelor ce se derulează în
unitate, acestea fiind comparate cu rezultatele analizei preliminare pentru a evalua punctele
forte şi punctele slabe ale activităţii întreprinderii.
Planul calităţii este un document specific pentru fiecare produs agricol sau alimentar,
activitate sau serviciu. Planul calităţii trebuie să cuprindă:
• Specificaţiile materialelor cumpărate;
• Procedurile de control al calităţii produselor agricole şi alimentare;
• Procesul tehnologic;
• Procesul de control;
• Mostre şi inspecţii
• Specificaţii privind ambalajele.

Planul calităţii. Politica privind calitatea într-o unitate economică trebuie planificată
ţinând cont şi de alte funcţiuni, cum ar fi design, dezvoltare, producţie, sub-contractare,
instalare etc.
Planul calităţii trebuie să se concentreze asupra prevenirii apariţiei pierderilor de
producţie. Produsele agricole şi alimentare necorespunzătoare calitativ vor fi imposibil de
comercializat datorită concurenţei şi neconformităţii cu normele calitative de igienă

10
Juran J., Quality Control Handbook, Mc Graw-Hill, New York, 1951.

39
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

alimentară. Abordarea trebuie să fie metodologică, sistematică şi proiectată să funcţioneze

şi în condiţiile schimbării de personal sau în sistemul de management.
I. Costurile calităţii. Reţinem atenţia asupra unei componente
importante a planului calităţii, aceea care cuprinde costurile calităţii.
„Quality is free” (Crosby 1981) – „calitatea este gratis” în traducere
liberă - este un slogan ce a trezit numeroase discuţii şi controverse. În
condiţiile luptei concurenţiale dintre agenţii economici pentru
diferenţierea produselor din oferta generală, calitatea – aparent
neînsoţită de costuri – devine componentă a politicii de produs în mix-ul
de marketing, fiind necesară proiectarea ei. Treptat, calităţii i se ataşează
costuri ce pot fi identificate în scopul reducerii, chiar eliminării.
Experţii consideră că există trei componente ale costurilor calităţii: prevenirea,
evaluarea şi insuccesul.

Costul de prevenire. Obiectivul principal al controlului calităţii îl reprezintă

prevenirea defectelor ce pot să apară în produsele agroalimentare finite. Pentru a îndeplini
acest obiectiv, se înregistrează anumite costuri, cum ar fi:
• costuri privind designul produsului şi specificaţiile,
• costuri privind pregătirea personalului,
• costuri privind stabilirea structurii sistemului calităţii, administrarea şi
planificarea calităţii şi
• costuri privind implementarea programului calităţii şi auditul intern.
Costuri privind designul produsului şi specificaţiile. Întreprinderile agroalimentare
trebuie să elaboreze un manual al specificaţiilor. Acest manual este esenţial în desfăşurarea
operaţiilor de procesare a produselor agricole, reprezentând referinţa evaluării şi
implementării calităţii produselor. Manualul reprezintă ghidul de zi cu zi al supervizorilor
şi al muncitorilor în evaluarea activităţilor desfăşurate.

40
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

OBIECTIVE
Care sunt obiectivele planului?

POLITICA
Care sunt coordonatele generale?

STRATEGIA
Cum vor fi implementate elementele
politicii?

Feed-back
PLANUL ORGANIZAŢIA
Care sunt planurile necesare Cine ca fi responsabil şi cine
pentru implementarea politicii? va îndeplini sarcinile?

BUGETUL
Care sunt resursele disponibile?

PROCEDURI TERMENE
Cum se va desfăşura munca? Când va fi finalizată activitatea?

REZULTATE
Care sunt resursele disponibile?
Figura7. Schema planului calităţii

Costuri privind pregătirea personalului. Pregătirea personalului este o parte

importantă a procesului de planificare a calităţii. Calitatea trebuie să facă parte din viaţa
angajaţilor. De aceea, trebuie implementat un program continuu de pregătire a personalului
în scopul utilizării instrumentelor şi tehnicilor de îmbunătăţire a calităţii şi informării
asupra noilor concepte şi tehnologii.
Costuri privind stabilirea structurii sistemului calităţii, administrarea şi
planificarea calităţii. Costurile privind înfiinţarea, implementarea, evaluarea şi revizuirea
structurii şi procedurilor de planificare şi administrare a calităţii fac parte din categoria
costurilor de prevenire.
Costuri privind implementarea programului calităţii şi auditul intern. Un program
de audit, condus de către departamentul de control al calităţii este esenţial în procesul de
asigurare a calităţii. Funcţia auditorilor este de a verifica atât menţinerea calităţii la toate
nivelurile procesului de producţie, cât şi prezenţa sau absenţa factorilor care pot conduce la
defecte de producţie. Auditorii trebuie să se asigure că resursele materiale sunt conform
specificaţiilor, că procesul tehnologic se desfăşoară conform cerinţelor şi procedurilor din
manualul calităţii şi că produsele finite sunt conform standardelor.
Costul de prevenire este o parte importantă a costului calităţii. O întreprindere
agroalimentară trebuie să aloce suficiente fonduri pentru implementarea continuă a

41
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

programelor de prevenire. Ponderea costului de prevenire în totalul costului calităţii creşte

pe măsură ce calitatea se îmbunătăţeşte, atingând niveluri din ce în ce mai ridicate.
Costul evaluării. Evaluarea poate fi considerată drept acea parte a procesului de
inspecţie care verifică implementarea efectivă a practicilor de control al calităţii produselor
agroalimentare. Costul evaluării reprezintă cea mai stabilă parte a costului calităţii şi
cuprinde:
• teste în timpul procesului tehnologic de producţie,
• întreţinerea maşinilor şi a utilajelor,
• evaluarea furnizorilor,
• testarea produselor finite.
Teste în timpul procesului tehnologic de producţie. În timpul procesului tehnologic
de producţie se pot organiza teste de rutină. Acestea implică consum de timp şi sunt însoţite
de costuri, dar sunt esenţiale pentru controlul calităţii în producerea alimentelor. Astfel de
teste ce trebuie înregistrate în timpul procesului tehnologic sunt:
• la cafeaua instant tebuie monitorizată greutatea netă în timpul operaţiilor de
umplere automată,
• la sucurile din fructe naturale trebuie monitorizate particulele solide solubile şi
aciditatea,
• la produsele zaharoase trebuie monitorizat pH-ul etc.
Întreţinerea maşinilor şi a utilajelor. Întreţinerea maşinilor şi a utilajelor este, de
multe ori, punctul slab al întreprinderilor de procesare a produselor agricole. Inutil de
amintit că defectarea unei maşini, datorită lipsei de preocupări în domeniul menţinerii şi
întreţinerii acesteia, este foarte costisitoare pentru întreprindere, deoarece înseamnă
încetarea procesului de producţie. În domeniul alimentar, aceasta conduce la pierderi
calitative de materii prime prin deteriorări chimice, produsele agricole fiind foarte
perisabile.
Responsabilitatea de a verifica şi de a întreţine echipamentele, maşinile şi utilajele
este deseori plasată în planul doi, în favoarea volumului producţiei. Deoarece inspectarea
echipamentelor cere timp, procesul tehnologic ar fi oprit şi nu se vor obţine produse
alimentare în această perioadă. Dar, neglijenţa dovedită în acest domeniu poate induce
companiei efecte negative puternice, cum ar fi: imposibilitatea onorării la timp a
comenzilor către clienţi, pierderi de profit şi reducerea încrederii clienţilor în capacitatea
întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale etc.
Evaluarea furnizorilor. Multe întreprinderi agroalimentare nu acordă atenţia
cuvenită capacităţii furnizorilor de a presta servicii şi de a furniza materii prime conform
cerinţelor înscrise în planul calităţii. Numeroase întreprinderi agroalimentare constată că
multe dintre problemele lor de producţie îşi au originea în procesul de asigurare cu materii
prime.
Managerii întreprinderilor trebuie să întocmească specificaţiile pentru materiile
prime cât mai clar şi să evalueze performanţele furnizorilor pe care îi contactează şi
seriozitatea în livrarea mărfurilor în cantitatea, calitatea, structura dorită şi la momentul
potrivit.
Evaluarea furnizorilor este un proces purtător de costuri, dar foarte important pentru
stabilirea unei relaţii responsabile între furnizor şi întreprinderea agroalimentară.
Testarea produselor finite. Nici un produs nu trebuie să părăsească unitatea
economică fără a fi testat că îndeplineşte standardele obligatorii şi voluntare în vigoare.
Aceste teste sunt purtătoare de costuri, mai ales în cazul în care testarea presupune
distrugerea unor produse din lotul demonstrativ şi aceste produse sunt scumpe.
Costul echipamentelor necesare testării poate să fie, de asemenea, ridicat. Anumite
întreprinderi alimentare sunt obligate să apeleze la laboratoare acreditate pentru testarea
produselor pentru a obţine acceptul acestora de a comercializa produsele alimentare
procesate. Chiar dacă controlul microbiologic, de exemplu, este esenţial pentru produsele
agroalimentare, multe întreprinderi de mici dimensiuni nu îşi pot permite propriul laborator

42
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

în incinta companiei. Acestea trebuie să apeleze la laboratoare publice sau private pentru
testarea produselor.
Costul insuccesului. Insuccesul este asociat, în cele mai multe cazuri cu defectele de
calitate ale produselor agroalimentare. Dacă acestea apar atunci când produsele nu au
părăsit încă sediul întreprinderii, ele se numesc defecte interne. Dacă defectele apar după ce
produsele au părăsit sediul companiei şi se află pe piaţă, insuccesele se numesc defecte
externe.
Defectele interne. În domeniul agroalimentar, produsele cu defecte sunt considerate a
fi acele produse care nu îndeplinesc caracteristicile senzoriale dorite de consumatorul final.
Chips-urile de cartofi care nu sunt crocante nu îndeplinesc caracteristicile referitoare la
textură, bucătile de ananas de culoare maro nu îndeplinesc specificaţiile referitoare la
culoare etc. Aceste produse deviază de la aşteptările senzoriale ale consumatorilor şi vor fi
respinse.
Odată identificate aceste defecte, trebuie căutate cauzele apariţiei lor. Într-o
întreprindere în care funcţionează un control al calităţii eficient, revizuirea celor patru M:
muncitor, maşină, material, metodă, în comparaţie cu specificaţiile din manualul calităţii va
conduce la identificarea cauzelor apariţiei defectelor de calitate. Scopul acestui demers este
de a reduce şi de a elimina aceste defecte interne. Pentru întreprinderile care nu deţin un
program de control al calităţii, evaluarea calităţii şi identificarea cauzelor defectelor se vor
desfăşura cu greutate.
Defectele externe. Întreprinderile agroalimentare care deţin programe efective de
control al calităţii produselor livrează alimente care îndeplinesc cerinţele prevăzute în
standarde. Costul defectelor externe este minimalizat, lăsând loc de acţiune productivităţii
şi profitabilităţii.
Totuşi, dacă controlul calităţii nu a fost efectiv instalat, menţinerea calităţii
produselor este o problemă, produsele alimentare cu defecte pot ajunge pe piaţă,
consumatorii vor fi nemulţumiţi şi vânzările se vor diminua. Consumatorii sunt reticenţi în
ceea ce priveşte produsele aflate sub standard. Odată ce produsului i s-a ataşat imaginea de
calitate „slabă”, va fi foarte dificil pentru întreprindere să reabiliteze această imagine şi să
convingă consumatorul să mai cumpere odată produsul. De aceea, este important ca
producătorul să evite defectele externe, indiferent de cât de mult l-ar costa acest demers.
Întreprinderile agroalimentare au un motiv în plus pentru evitarea defectelor externe
care, în cazul produselor alimentare, au impact asupra sănătăţii şi siguranţei
consumatorilor.
Pierderea de venit rezultată în urma livrării produselor alimentare cu defecte de
calitate sunt costuri ale defectelor externe.
Costul total al calităţii reprezintă suma costurilor calităţii prezentate anterior. Costul
insuccesului (al defectelor de calitate) deţine cea mai mare pondere în acest cost total.
Analiza legăturilor care se stabilesc între componentele acestui cost şi calitatea produsului
va arăta că reducerea costului insuccesului (de exemplu o reducere a defectelor de calitate
în total producţie) va fi însoţită de o îmbunătăţire a calităţii şi de un declin al costului
total. Această tendinţă se manifestă până la un anumit punct dincolo de care, însă,
îmbunătăţirea calităţii nu va conduce la reduceri importante ale costului total. De aceea,
această relaţie trebuie urmărită îndeaproape, menţinând, pe cât posibil, un echilibru între
calitate şi profitabilitate.
Reducerea costului insuccesului va fi însoţită de o creştere a calităţii produselor
agroalimentare, până la un anumit punct dincolo de care, următoarele încercări de
îmbunătăţire a calităţii vor fi însoţite de creşterea costului total.
Acest punct este denumit punctul de optim al îmbunătăţirii calităţii şi al
reducerii costului total. Dincolo de acest punct nu mai este profitabil ca întreprinderea
agroalimentară să investească în îmbunătăţirea calităţii produselor.

43
 MANAGEMENTUL CALITATII PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Meto dologia de analiză a costului calităţii. Costul calităţii reprezintă doar o

componentă a costurilor operaţionale, destul de greu de izolat şi de calculat. Totuşi, fiind
importantă cunoaşterea relaţiilor dintre aceste costuri, vom prezenta o metodologie de
analiză a costurilor care va permite extragerea costului calităţii din totalul costurilor
operaţionale.

 Componentele costurilor
Costurile reprezintă, în general, preţul utilizării resurselor. În cazul întreprinderilor
agroalimentare, componentele costului total se referă la cei patru M – muncitor, maşină,
material, metodă. Costul total cuprinde:
• costul obţinerii şi utilizării banilor;
• salariile şi contribuţiile sociale;
• costurile pregătirii personalului;
• costul maşinilor şi utilajelor;
• deprecierea acestora;
• întreţinerea şi reparaţiile;
• costul resurselor materiale (achiziţionarea, manipularea, cântărirea, depozitarea
acestora), etc.

 Etapele analizei costurilor

Analiza costurilor constă în parcurgerea a două etape: identificarea sursei de cost şi
ierarhizarea acestora. Rezultatele analizei servesc întreprinderii pentru trasarea adecvată a
bugetelor, pentru luarea unor decizii pertinente privind politica de preţ şi, în general, pentru
îmbunătăţirea procesului de management.
• Identificarea costurilor este prima etapă în analiza costului calităţii. În tabelul
2.2. este prezentată o listă a costurilor aferente unui proces de producţie. Lista
poate fi modificată în funcţie de specificitatea activităţii întreprinderii
agroalimentare.
• Ierarhizarea costurilor este o operaţiune de clasificare a costurilor din punctul de
vedere al urgenţei acestora. Prioritatea este stabilită prin împărţirea elementelor
de cost în costuri urgente şi costuri ce pot fi întârziate (tabelul 2.2.).

 Aplicarea analizei costurilor

Analiza costurilor calităţii îşi găseşte aplicabilitate practică în întocmirea unui Raport
al costurilor calităţii. Acest raport este un instrument important al planului calităţii,
deoarece permite monitorizarea tuturor costurilor calităţii şi, în continuare, întocmirea
Bugetului calităţii.
Planul privind calitatea trebuie să asigure consensul în întreprindere. Desigur, orice plan
este perfectibil, iar imperfecţiunile se observă chiar în timpul derulării acestuia. Practica a
demonstrat că planificarea prea rigidă, prea abstractă, conţine în ea însăşi propriul eşec.
Deci, calitatea unui plan nu rezidă, în principal, în calitatea analizelor şi imaginării
soluţiilor, ci în asigurarea coeziunii forţelor întreprinder

44