APARITIA POLITICII AGRO-ALIMENTARE

INTRODUCERE:
Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea
Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la
problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.Trebuie precizat de la
bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile
definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole,decizia nu mai
aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene.
În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:
Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales
dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.
Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din
agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare
ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie.
Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi
putut preveni o astfel de situaţie.

NAȘTEREA PAC IN ANUL1962

În urma distrugerilor provocate de Al Doilea Război Mondial, Europa a întreprins pași hotărâți în
direcția unui viitor al păcii și al unității.
Pentru a reface țesutul social și economic, cele șase țări fondatoare (Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg) a ceea ce s-a numit atunci Comunitățile Europene au început
discuțiile cu privire la o abordare comună a agriculturii. Sectorul agricol a jucat un rol
semnificativ în economia europeană postbelică, însă s-a caracterizat prin:
o producție alimentară scăzută, parțial din cauza războiului
venituri pentru fermieri care erau mult mai mici decât în alte sectoare
necesitatea de a asigura un acces facil la alimente și de a crește productivitatea
politici agricole naționale nearmonizate, care conduceau la diferențe între condițiile de
concurență
*În 1962 a fost introdusă PAC, cu următoarele obiective:
-creșterea productivității agricole
-asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru fermieri
-garantarea siguranței aprovizionărilor
-stabilizarea piețelor
-instituirea unui lanț de aprovizionare sigur, cu prețuri rezonabile
-armonizarea normelor în materie de concurență între toate țările
Pentru a atinge aceste obiective, a fost instituit un sistem economic de sprijinire a prețurilor și a
pieței. Acest mecanism le oferea fermierilor un preț garantat pentru produsele lor, introducea
tarife pentru produsele externe și prevedea intervenția statului în cazul scăderii prețurilor de pe
piață. Fermierii primeau sprijin în funcție de nivelurile lor totale de producție.

*IN ANUL 1970

Planul Mansholt: modernizarea
Având în vedere această situație, Sicco Mansholt, comisarul european pentru agricultură
de atunci, a estimat că ar putea apărea dezechilibre ale pieței ca urmare a supraproducției și a
susținerii prețurilor.
Prin urmare, el a propus o modernizare la scară largă a sectorului agricol, în încercarea de
a îmbunătăți nivelul de trai al fermierilor și de a evita denaturarea pieței.
Planul Mansholt, prima reformă a PAC, a urmărit:
optimizarea suprafeței de teren cultivat;
fuzionarea fermelor pentru a crea unități mai mari.

*IN ANUL 1984

Regularizarea ofertei, alinierea producției la nevoile pieței
La începutul anilor 1980, producția agricolă a început să depășească cererea. Acest lucru a
dus la excedente, cum ar fi așa-numiții „munți de unt” și „lacuri de vin”. Rezultatul a fost că
alimentele fie au fost aruncate, fie au fost vândute pe piața mondială la prețuri mult mai mici.
 Pentru a preveni scăderile excesive ale veniturilor fermierilor, UE a introdus în 1984
un sistem de cote pentru produse precum laptele, pentru a limita supraproducția și a regulariza
oferta. Fiecare producător urma să primească o cotă reprezentând cantitatea de alimente pe
care putea să o producă. Cei care depășeau cota urmau să plătească o taxă.

*IN ANUL 1992

Reformele MacSharry: de la sprijinirea pieței la sprijinirea producătorilor:
În 1992 a fost adoptată prima reformă la scară largă a PAC, al cărei scop a fost reducerea
bugetului general și renunțarea la garantarea fără limită a prețurilor. Politica a trecut de la un
sistem de sprijinire a pieței la un sprijin direct pentru venit destinat fermierilor și a inclus pentru
aceștia noi obligații de protejare a mediului și stimulente pentru îmbunătățirea calității
alimentelor.
Au fost introduse pentru prima dată plățile directe către fermieri, în funcție de suprafața de
teren cultivată sau de numărul de animale deținute.
*IN ANUL 1999
Adăugarea dezvoltării rurale:
După aproape 40 de ani, bugetul PAC se ridica în continuare la aproape 50% din bugetul total al
UE, în timp ce sectorul agricol oferea mai puține posibilități de creare de noi locuri de muncă
decât alte sectoare aflate în creștere, în special cel al serviciilor.

*IN ANUL 2021

O politică mai echitabilă, mai ecologică și mai bine orientată către rezultate:
Reforma PAC post-2020 urmărește să introducă o nouă abordare strategică, oferindu-le
statelor membre autonomia de a elabora planuri strategice pe baza nevoilor lor și în
conformitate cu obiectivele UE. Aceasta înseamnă că măsurile luate la nivel național pot fi mai
bine orientate către specificul local, fără a submina caracterul „comun” general al politicii.
În contextul unei preocupări crescânde a populației cu privire la schimbările climatice și la
provocările legate de mediu, noua PAC pune un accent special pe cerințele ecologice.
Finanțarea, la fel ca înainte, este condiționată de respectarea legislației UE în materie de mediu
și climă. În plus, reforma introduce diverse recompense pentru practicile mai ecologice, atât ca
parte a plăților directe (cu un nou tip de sprijin pentru măsurile ecologice: „programele
ecologice”), cât și în cadrul dezvoltării rurale.

POLITICA AGRICOLA COMUNA

PAC este o politică comună pentru toate țările din UE. Ea este gestionată și finanțată la nivel
european din resursele bugetului UE.
Lansată în 1962, politica agricolă comună (PAC) este un parteneriat între agricultură și
societate, între Europa și agricultorii săi.

POLITICA AGRICOLA COMUNA(PAC)ARE CA OBIECTIVE:

-să îi sprijine pe fermieri și să îmbunătățească productivitatea agricolă, pentru o aprovizionare
stabilă cu alimente la prețuri accesibile;
-să îi protejeze pe agricultorii din Uniunea Europeană, astfel încât aceștia să-și poată asigura un
trai decent;
-să contribuie la combaterea schimbărilor climatice și la gestionarea durabilă a resurselor
naturale;
-să conserve zonele rurale și peisajele de pe întreg teritoriul său;
-să mențină vitalitatea economiei rurale prin promovarea locurilor de muncă din sectorul
agricol, din cel agroalimentar și din sectoarele asociate

Agricultorii trebuie să-și mențină rentabilitatea activității, dar în același

timp și să lucreze în mod durabil și ecologic și să conserve solurile și
biodiversitatea.

Incertitudinile comerciale și impactul agriculturii asupra mediului

justifică rolul important al sectorului public în viața fermierilor noștri.

PAC include următoarele măsuri:

-sprijinul pentru venit prin plăți directe, care contribuie la stabilitatea veniturilor și îi
remunerează pe agricultorii care protejează mediul și furnizează servicii publice pe care piața
nu le plătește în general, cum ar fi îngrijirea mediului rural;
-măsurile de piață pentru a face față unor situații dificile, cum ar fi o diminuare bruscă a cererii
din cauza unei alerte sanitare sau o scădere a prețurilor ca urmare a unei oferte excedentare
temporare pe piață;
-măsurile de dezvoltare rurală, cu programe naționale și regionale care să răspundă nevoilor și
provocărilor cu care se confruntă zonele rurale.

Dezvoltarea comunității rurale

Zonele noastre rurale și resursele lor naturale prețioase oferă multe locuri de muncă legate de
agricultură – fermierii au nevoie de mașini agricole, clădiri, combustibili, îngrășăminte și îngrijiri
medicale pentru animale. Toate aceste produse și servicii formează așa-numitele sectoare „din
amonte”.
Alți oameni lucrează în sectoarele „din aval”, adică se ocupă de pregătirea, prelucrarea și
ambalarea alimentelor, precum și de depozitarea, transportul și vânzarea cu amănuntul a
acestora. În UE, sectorul agricol și alimentar asigură circa 40 de milioane de locuri de muncă.
Pentru a funcționa eficient și a rămâne moderne și productive, atât fermele, cât și sectoarele
din amonte și din aval au nevoie de acces rapid la cele mai recente informații despre domeniul
agricol, despre metodele de cultivare și de creștere și despre evoluțiile pieței. În perioada 2014-
2020, resursele PAC au fost direcționate către furnizarea unor tehnologii de mare viteză, a unor
servicii de internet mai bune și a unei infrastructuri de calitate pentru circa 18 milioane de
europeni din mediul rural – echivalentul a 6,4 % din populația rurală a UE.

Evaluarea PAC

Comisia evaluează PAC prin intermediul cadrului comun de monitorizare și evaluare (CMEF).
Comisia Europeană a instituit un cadru comun de monitorizare și evaluare (CCME) pentru a
analiza performanța politicii agricole comune (PAC) și pentru a-i îmbunătăți eficiența.
Rezultatele monitorizării și evaluării furnizează informații prețioase.
Aceste norme:
- oferă o bază analitică solidă pentru elaborarea politicilor;
- contribuie la stabilirea obiectivelor politicilor și programelor și sunt apoi utilizate pentru a
evalua modul în care acestea sunt îndeplinite pe termen lung;
- contribuie la o administrare responsabilizată a cheltuielilor publice, jucând astfel un rol
important în ceea ce privește răspunsul la preocupările cetățenilor și la întrebările referitoare la
utilizarea banilor contribuabililor.
Scopul CMEF este de a demonstra realizările PAC în perioada 2014-2020 și de a îmbunătăți
eficiența acestei politici prin indicatorii PAC.

POLITICA DE DEZVOLTARE RURALA DURABILA IN U.E.

Importanța economică si politica a problematicii dezvoltării spațiului rural decurge din faptul
că,atat in Romania cat si in U.E. zonele rurale ocupă aproape 90% din teritoriul si dețin circa
50% din totalul populației (in unele regiuni ponderea populației rurale depașește acest prag).
 Dacă într-o primă etapă de evoluție a U.E. Spațiul rural a fost aprobat din perspectiva
dezvoltării activităților agicole în cadrul Politicii Agricole Comune,treptat ca rezultat al
experienței acumulate de-a lungul anilor,Politica de Dezvoltare Rurala a devenit o problea
distinctă ,strans legată de politica agricola modernă . Iniția politica europeană de dezvoltare
rurală a fost orientată ,cu preponderență ,spre zonele defavorizate din U.E. ,însă după 1990
aceasta a devenit “o politică autonomă abordată într-un concept de dezvoltare globală
integrată care cuprinde toate componentele vieții economice și sociale din aceste spații.”

Politica Europeană de Dezvoltare rurală-spre o abordare integrate

Încă de la începutul anilor 90 a avut loc un proces de recunoaștere importanței problemelor
specifice ale zonelor rurale ,ca urmare a crizei spațiului rural european generată de mai mulți
factori:
Existenta unor ari excedente agricole care a determinat criza agriculturii;
Exodul rural(migrația de la țară la oraș);
Mutațiile structurale din sectoarele din amonte si aval (procesul de concentrare a producției in
industriile alimentare și în comerț și distribuție)
Declarația prezintă zece puncte cheie care permit o abordare integrată, multisectorială a
problemei dezvoltării spațiului rural și care au fost luate în considerare în cadrul “Agendei
2000”(Agenda 2000 a oferit o abordare mai cuprinzătoare a agriculturii și a dezvoltării rurale, cu
scopul de a îmbunătăți competitivitatea agriculturii, de a asigura surse alternative de venit în
zonele rurale și de a consolida coeziunea socială în aceste zone).
Acestea sunt următoarele:
Preferință rurală- ridicarea dezvoltării rurale la rang de prioritate a UE,
Abordarea integrată –politica de dezvoltare rurală trebuie să fie multidisciplinară in concepția
sa, multisectorială în aplicare ,
Diversificarea –sprijinirea diersificării activităților economice și sociale trebuie sa favorizeze
inițiativele private ale comunităților rurale,
Durabilitatea –dezvoltarea rurală trebuie să asigure durabilitatea calității ediului și protejarea
peisajelor peisajelor rurale(resurse naturale,biodiversitate,identitate culturală)
Subsidiaritatea- politicile de dezvoltare rurală să fie cat mai descentralizate,
Simplificarea – politica de dezvoltare rurală,mai ales componenta agricolă,să facă obiectul unei
simplificări radicale în ceea ce privește legislația,
Programarea –dezvoltarea rurală să se bazeze pe proceduri coerente si transparente sub forma
unui program unic de dezvoltare rurală pe regiune și a unui mecanism unic de dezvoltare rurală
durabilă,
Finanțarea- încurajarea folosirii resurselor financiare locale pentru proiecte locale de dezvoltare
rurală si realizarea unei sinergii între finanțarea publică și privată,pentru a reduce
constrangerile financiare care apasă întreprinderile mici și mijlocii,
Gestionarea –imbunătățirea capacităților manageriale și eficacitățiiautoritățiilor regionale și
locale,
Evaluarea și cercetarea- perfecționarea monitorizării, activităților de evaluare si analiză a
rezultatelor pentru a asigura transparența procedurilor,a garanta bună utilizate a creditelor
publice ,a stimula cercetarea și inovarea.

Misiune și priorități
Politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europene a fost introdusă ca al doilea pilon al PAC cu
ocazia reformei aduse de „Agenda 2000”. Această politică este cofinanțată din Fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și din fonduri regionale sau naționale.

Comisia a stabilit trei mari priorități pentru politica de dezvoltare rurală:

creșterea competitivității agriculturii;
gestionarea sustenabilă a resurselor naturale și combaterea schimbărilor climatice;
asigurarea dezvoltării teritoriale echilibrate a economiilor și comunităților rurale, inclusiv prin
crearea de locuri de muncă și menținerea celor existente

Aceste obiective principale se reflectă în următoarele șase priorități ale Uniunii pentru politica
de dezvoltare rurală în perioada 2014-2020:

stimularea transferului de cunoștințe în sectoarele agricol și forestier, precum și în zonele

rurale;
creșterea competitivității tuturor tipurilor de agricultură și creșterea viabilității exploatațiilor
agricole;
promovarea organizării lanțului alimentar și a gestionării riscurilor în agricultură;
refacerea, conservarea și consolidarea ecosistemelor care depind de agricultură și de activitățile
forestiere;
promovarea utilizării eficiente a resurselor și sprijinirea tranziției către o economie cu emisii
scăzute de CO2 și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și forestier;
promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei și a dezvoltării economice în zonele rurale.

POLITICA ALIMENTARA COMUNA

Politica alimentară este un termen care cuprinde nu numai politica alimentară și legislație, dar
cuprinde toate aspectele legate de producție,
control, regulament, inspecţie, distribuție și consum . Aspectele comerciale ale producției de
alimente sunt afectate de cultura și sănătate precum și de mediu.
Preocupari legate de agricultură și practici agricole . Termenul cuprinde, de
asemenea biocombustibili, utilizarea pesticidelor, piața alimentară internațională, ajutor
alimentar, siguranta alimentara și suveranitatea alimentară, obezitate, practicile de muncă și
lucrătorii imigranți, problemele legate de utilizarea apei și schimbarea climei.

Securitatea alimentară
Securitatea alimentară este o problemă politică importantă, deoarece liderii naționali încearcă
să mențină controlul asupra aprovizionării cu alimente suficiente pentru națiunea lor. Poate
încuraja utilizarea subvențiilor pentru a stimula agricultura sau chiar duce la conflicte. Aceasta
este în mare parte o politică națională, deoarece națiunile au recunoscut doar că există o
datorie negativă de a nu perturba aprovizionarea cu alimente a altor națiuni și nu necesită ca
cineva să le ajute să obțină un acces atât de sigur, protejându-le împotriva altor amenințări.

Situaţia securităţii alimentare a României

Chiar dacă România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul său
agricol deosebit, rata de absorbţie a fondurilor europene este încă foarte mică şi îngreunată,
având un sistem birocratic mult mai complicat faţă de noile, dar şi vechile, state membre ale
Uniunii Europene.
Astfel, este destul de evident faptul că efectele nu sunt şi nu se întrevăd a fi spectaculoase.
Deficitul de finanţare şi cofinanţare este tot mai mare – accesul la creditare este lent şi greoi.
Lipsa unei strategii coerente dedicate agriculturii româneşti şi, în mod special, securităţii
alimentare, incoerenţa deciziilor, la care adăugăm schimbările rapide care au loc în structura şi
autoritatea guvernamentală, în economia noastră, în structura sectorului agricol şi a industriilor
alimentare locale, în comerţ precum şi în globalizarea şi liberalizarea comerţului conduc la
schimbări rapide şi în nevoile, dar şi în cerinţele consumatorilor privind calitatea şi siguranţa
alimentelor, securitatea alimentară, nutriţie, legislaţie şi control.

Va multumim!!!!