Sunteți pe pagina 1din 24

Prezentare generală a PAC și importanța PAC în modelul european de

economie

Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace şi metode de acţiune prin


care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea
Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi
Oţelului). Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de
la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Obiectivele iniţiale ale înfiinţării politicii agricole comune(PAC) au fost:

 foametea de după război – dependenţa de mâncarea importată – creşterea productivităţii


în agricultură;
 dependenţa de condiţiile meteoclimaterice – asigurarea unui nivel de trai echitabil
agricultorilor;
 stabilizarea pieţelor – prin stocare;
 garantarea aprovizionării cu produse agricole;
 asigurarea unor preţuri echitabile pentru consumatori – echilibru.

Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra
sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune
pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39
(articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

1. Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea


dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă
2. Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin
creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli
3. Stabilizarea pieţelor
4. Asigurarea siguranţei aprovizionărilor
5. Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori

Avantajele Politicii Agricole Comune:

-asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru producatorii agricoli;


-asigurarea unor preţuri echitabile ale produselor pentru consumatori;
-creşterea calităţii produselor agroalimentare ca urmare a respectării standardelor comunitare;
-protejarea mediului şi respectarea standardelor de bunăstare a animalelor ;
-subvenţii consistente pentru fermieri din fondurile comunitare;

Finanțarea politicii agricole comune

Finanțarea politicii agricole comune a fost asigurată de-a lungul timpului dintr-un
singur fond, și anume Fondul european de orientare și garantare agricolă, care a fost
înlocuit la 1 ianuarie 2007 cu FEGA și FEADR.

Evoluția cadrului financiar agricol

Creată în ianuarie 1962, politica agricolă comună (PAC) se baza la vremea respectivă pe
Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA). În 1964, acest fond a fost împărțit
în două secțiuni, și anume, în secțiunea „Garantare” și secțiunea „Orientare”, care erau
reglementate de norme diferite.

 Secțiunea „Garantare”, de departe cea mai importantă, avea drept obiectiv finanțarea
cheltuielilor care decurgeau din aplicarea politicii piețelor și a prețurilor. Aceste cheltuieli
au un caracter imprevizibil și, în consecință, fac obiectul unor adaptări care vizează
ajustarea creditelor prevăzute la nevoile reale prin intermediul bugetelor rectificative. Ca
regulă generală, FEOGA – Garantare finanța în totalitate măsurile de intervenție de pe
piețe.

 Secțiunea „Orientare” contribuia la finanțarea operațiunilor de politică structurală și de


dezvoltare a zonelor rurale. Spre deosebire de FEOGA – Garantare, FEOGA – Orientare
se baza pe principiul cofinanțării.

Pentru a frâna creșterea cheltuielilor din cadrul PAC, din 1988, creditele alocate acestei
politici au făcut obiectul unei discipline bugetare stricte prin crearea unei linii directoare agricole
(orientări agricole) cu caracter multianual (Decizia 88/377/CEE, completată de acordul
interinstituțional din 22 iunie 1988, în cadrul pachetului „Delors I”).

Imediat după Tratatul de la Maastricht și după Consiliul European de la Edinburgh


(decembrie 1992), cadrul financiar a fost revizuit (pachetul „Delors II”). Acordul
interinstituțional din 1988 a fost înlocuit de un nou acord privind disciplina bugetară pentru
perioada 1993-1999. Acesta a menținut principiile din 1988, întărind poziția Parlamentului
European în ceea ce privește cheltuielile așa-numite obligatorii (CO) care intră în sfera secțiunii
Garantare a FEOGA. Decizia nr. 88/377/CEE a fost înlocuită cu Decizia nr. 94/729/CE (JO L
293, 12.11.1994), prin care s-a confirmat principiul potrivit căruia disciplina financiară se aplică
tuturor politicilor comune. Agenda 2000 a preluat orientarea agricolă în cadrul perspectivelor
financiare 2000-2006 (JO C 172, 18.6.1999). În același timp, modalitățile de finanțare a PAC au
fost stabilite de noul Regulament (CE) nr. 1258/1999 (JO L 160).
Cadrul financiar multianual pentru perioada 2007-2013 a fost aprobat în 2006. Rubrica 2
a acestui cadru, „Conservarea și gestionarea resurselor naturale”, includea bugetul destinat
agriculturii și dezvoltării rurale, mediului și pescuitului (413 miliarde de euro la prețurile
curente, respectiv 42,3 % din totalul creditelor de angajament pentru UE-27). În cadrul
dezbaterilor pregătitoare cu privire la perspectivele 2007-2013 s-a aflat și revizuirea dispozițiilor
în materie de finanțare a PAC.

 Regulamentul a împărțit FEOGA în două fonduri distincte, mai exact Fondul European
de Garantare Agricolă (FEGA) și Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală
(FEADR). FEOGA finanțează sau, uneori, cofinanțează împreună cu statele membre
cheltuielile organizației comune a pieței, ajutoarele directe pentru, contribuția Uniunii la
acțiunile de informare și de promovare a produselor agricole pe piața internă și în țările
terțe, precum și diversele cheltuieli punctuale ale Uniunii, cum ar fi acțiunile veterinare și
de colectare și de utilizare a resurselor genetice.

 Regulamentul privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din FEADR, ca urmare a
particularităților financiare și de programare ale celui de-al doilea pilon al. FEADR
cofinanțează îmbunătățirea competitivității sectorului agricol și a celui forestier, măsurile
de agromediu, îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale, încurajarea diversificării
economiei rurale, precum și constituirea de capacități locale (inițiativa LEADER).

Politica Agricolă Comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi
printre cele mai importante. Importanţa ei deosebită în cadrul construcţiei comunitare este
reflectată prin câteva trăsături distincte:

• Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa
Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele
naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea
majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi
comercializare a produselor.

• Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin
sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul
comun, cealalta mare consumatoare fiind politica regionala.

• În sfârşit, organizaţiile producătorilor agricoli au căpătat o influenţă foarte puternică


asupra guvernelor în timpul războiului, pe care ulterior şi-au păstrat-o, iar pe parcursul
dezvoltării PAC, şi-au consolidat-o. Concepţia însăşi a PAC, de protejare a veniturilor
producătorilor agricoli, a avut o contribuţie însemnată la consolidarea poziţiei acestor
organizaţii.

În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul - şi cel
iniţial – este cel al organizaţiilor comune de piaţă, cuprinde măsurile comune de reglementare a
funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole; iar al doilea, care a căpătat amploare în
deceniul trecut, este cel al dezvoltării rurale şi cuprinde măsuri structurale, care ţintesc
dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al
calităţii produselor, al protejării mediului.

Principalele instrumente ale politicilor agricole

Preţurile: Fixarea acestora la un nivel scăzut, sub preţul de echilibru scade interesul de a
produce şi se înregistrează un deficit de produse. Fixarea sau susţinerea acestora la un nivel mai
ridicat (peste nivelul de echilibru, în condiţii de piaţă liberă, concurenţială) duce la extinderea
ofertei peste nivelul cererii solvabile şi apariţia unui surplus.

Politica veniturilor: Subvenţionarea veniturilor prin preţuri: când preţul pieţei (în
interior şi pe piaţa mondială) este mai mic decât preţul de susţinere, diferenţa trebuie acoperită
prin subvenţie (acoperirea pierderii şi menţinerea interesului pentru producţie). Subvenţionarea
consumatorilor: preţuri de comercializare către consumator sub nivelul preţului la producător,
diferenţa neîncasată de catre producator fiind acoperită de la buget (ex. controlul preţurilor la
unele produse alimentare de bază: zahar, ulei, ouă, făină, lapte etc.). Preţul către consumator este
cel real, dar anumiţi consumatori (sub un anumit venit), primesc o sumă compensatorie.

Subvenţionarea anumitor costuri: input-urilor: seminţe, motorină, îngraşăminte etc.;


credite subvenţionate (nivelul dobânzii sub cel al pieţei).

Politici comerciale externe de stimulare şi protecţie: subvenţionarea exporturilor;


scutirea de impozite; taxe vamale; contingente, licenţe etc.

Agricultura Vest-Europeană în anii '50: Agricultura ocupă cca 30% din forţa de
muncă şi cca 12% din GDP. Producţie scăzută - penurie de produse - importatori neţi de produse
agricole. Nevoia stimulării producţiei atât pentru producerea de alimente, cât şi pentru materii
prime (relansare economică).

Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună


sunt: Consiliul Uniunii Europene pentru Agricultură şi Pescuit; Parlamentul European; Comisia
Europeană
Instrumentele PAC și reformele acestora

Politica agricolă comună a înregistrat, de-a lungul timpului, cinci mari reforme, cele mai
recente fiind cea din 2003 (evaluarea intermediară), cea din 2009 („bilanțul de sănătate”) și cea
din 2013 (pentru cadrul financiar 2014-2020). Primele dezbateri privind viitorul PAC după 2020,
au demarat în 2016.

Obiective

Reformele succesive ale PAC au permis adaptarea mecanismelor utilizate în vederea


îndeplinirii obiectivelor stabilite de tratat. De altfel, ultima reformă stabilește noi obiective ale
PAC [articolul 110 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1306/2013]: obiective economice
(asigurarea securității alimentare prin intermediul unei producții agricole viabile, sporirea
competitivității și distribuirea valorii în cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente), obiective
de mediu (utilizarea sustenabilă a resurselor naturale și combaterea schimbărilor climatice) și
obiective teritoriale (asigurarea dinamismului economic și social în zonele rurale).

Realizări

A.Reforma din 1992: marea schimbare

Încă din 1962, anul creării politicii agricole comune, aceasta și-a îndeplinit obiectivele,
garantând siguranța aprovizionării cu alimente. Ulterior, odată cu politica sa privind prețurile de
sprijin foarte ridicate în comparație cu prețurile pieței mondiale și odată cu garantarea
achiziționării unor cantități nelimitate de produse, PAC a început să producă din ce în ce mai
multe excedente. Pentru a elimina diferența din ce în ce mai mare dintre ofertă și cerere și pentru
a gestiona în mod adecvat cheltuielile agricole, Consiliul a adoptat o schimbare radicală la
nivelul politicii agricole comune, înlocuind sistemul de protecție prin prețuri cu un sistem de
ajutoare compensatorii pentru venituri.

În urma unei scăderi semnificative a prețurilor garantate ale marilor culturi, pierderile
înregistrate în materie de venituri au fost compensate integral prin plăți directe pe hectar. În ceea
ce privește producția de animale, scăderea prețurilor la carnea de vită a fost compensată prin
acordarea de prime pe cap de animal. Aceste plăți directe pe hectar și primele pe cap de animal
fac parte din „cutia albastră” a Organizației Mondiale a Comerțului.

B.Agenda 2000: o nouă etapă în completarea reformei din 1992

Consiliul European de la Luxemburg din 1997, declarând că agricultura europeană ar


trebui să fie multifuncțională, durabilă, competitivă și extinsă pe tot teritoriul, a stabilit obiectivul
strategic al noii reforme. Ca urmare a acordului încheiat la finalul Consiliului European de la
Berlin din 24 și 25 martie 1999, reforma a vizat, în special, următoarele elemente:
 o nouă aliniere a prețurilor interne la prețurile mondiale, compensată parțial de ajutoare directe
acordate producătorilor;
 introducerea de către state a obligativității respectării condițiilor de mediu (eco-condiționalitate)
pentru acordarea ajutoarelor și a posibilității de reducere a acestora (modulare) în vederea
finanțării măsurilor de dezvoltare rurală;
 reluând concluziile Conferinței de la Cork din 1996, consolidarea măsurilor structurale în
vigoare, în cadrul unei noi politici de dezvoltare rurală, intitulată de atunci înainte „al doilea
pilon al PAC;
 stabilizarea bugetară prin intermediul unui cadru financiar strict stabilit pentru perioada 2000-
2006.

C.Reforma din iunie 2003: spre o PAC bazată pe ajutoarele decuplate

În cadrul Consiliului European de la Berlin din 1999, cele cincisprezece state membre
care au adoptat propunerile programului Agenda 2000 au invitat Comisia să realizeze o evaluare
intermediară în 2002 în vederea analizării impactului ultimei reforme a politicii agricole comune.
Evaluarea intermediară a devenit, în cele din urmă, cea mai ambițioasă reformă prin care a trecut
PAC până în prezent, având patru obiective principale: o mai mare conectare a agriculturii
europene la piețele mondiale, pregătirea extinderii Uniunii Europene, un răspuns mai adecvat la
noile cerințe ale societății în ceea ce privește protecția mediului și calitatea produselor (în
condițiile în care opinia publică a fost afectată de crize sanitare succesive) și sporirea
compatibilității politicii agricole comune cu cerințele țărilor terțe.

La 26 iunie 2003, la Luxemburg, miniștrii agriculturii din Uniunea Europeană au ajuns la


un acord care, de fapt, a modificat considerabil politica agricolă comună și a introdus o serie de
noi principii și/sau mecanisme:

 decuplarea ajutoarelor în raport cu volumul produs, în vederea unei mai bune orientări a fermelor
în funcție de piață și a reducerii denaturării producției și a comerțului agricol. Ajutoarele
decuplate au devenit astfel o plată unică pe exploatație, axată pe stabilitatea veniturilor;
 ecocondiționalitatea (în engleză, „cross-compliance”), conform căreia plățile unice depind de
respectarea unor criterii în materie de mediu și sănătate publică, ca răspuns la așteptările
cetățenilor europeni;
 compatibilitatea cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului, în măsura în care obiectivul
final al decuplării ajutoarelor este includerea regimului de plăți unice în „cutia verde”;
 redistribuirea publică a drepturilor de plată acordate exploatațiilor conform unor referințe
istorice, prin intermediul a două mecanisme: modularea, care permite transferul creditelor între
cei doi piloni ai politicii agricole comune în vederea consolidării dezvoltării rurale și eventuala
aplicare a unui model regional de decuplare, care permite armonizarea plăților pe hectar acordate
după criterii teritoriale;
 disciplina financiară, principiu aplicat ulterior în perspectivele financiare pentru perioada 2007-
2013 (JO C 139, 14.6.2006), în temeiul căruia bugetul primului pilon al politicii agricole comune
a fost înghețat și au fost impuse plafoane anuale obligatorii;
 în cele din urmă, în 2007, s-a instituit organizarea comună unică a piețelor, care codifica
mecanismele de reglementare a celor 21 de OCP.

D.„Bilanțul de sănătate” din 2009: consolidarea cadrului reformei din 2003

„Bilanțul de sănătate”, adoptat de Consiliu la 20 noiembrie 2008, a revizuit o serie amplă


de măsuri aplicate ca urmare a reformei PAC din 2003. Acesta a urmărit:

 consolidarea decuplării totale a ajutoarelor, prin eliminarea progresivă a ultimelor plăți cuplate
cu producția, integrându-le în regimul de plată unică pe exploatație;
 reorientarea parțială a fondurilor din primul pilon către dezvoltarea rurală, prin creșterea ratei de
modulare a ajutoarelor directe;
 asigurarea flexibilității normelor privind intervenția publică și controlul ofertei pentru a nu
împiedica agricultorii să reacționeze la semnalele pieței.

E.Către PAC 2020

Reforma din 2013 constituie ultima etapă a procesului de adaptare a PAC, deschis și încă
în curs. Principalele aspecte ale PAC pentru perioada 2014-2020:

 transformarea ajutoarelor decuplate într-un sistem multifuncțional de sprijin. Etapa de decuplare


de producție a ajutoarelor agricole pentru a trece la acordarea unui sprijin general veniturilor,
demarată în 2003, va lăsa loc unei faze de recuplare a instrumentelor la obiective specifice,
eliminând orice referință istorică („specificare clară a obiectivelor”). Plățile unice pe exploatație
sunt înlocuite de un sistem de plăți, pe etaje sau straturi, cu șapte componente: 1) o „plată de
bază” pe hectar; 2) un ajutor suplimentar pentru a compensa costurile legate de furnizarea
bunurilor publice de mediu neremunerate de piață (componenta ecologică sau „verde”); 3) o
plată suplimentară către tinerii agricultori; 4) o plată de redistribuire care să permită consolidarea
ajutorului pentru primele 30 de hectare ale unei exploatații; 5) acordarea unui sprijin suplimentar
pentru venit în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale; 6) ajutoare cuplate cu producția
din motive economice sau sociale; 7) în ultimul rând, poate fi instituit un sistem simplificat în
favoarea micilor agricultori, care beneficiază de mai puțin de 1 250 de euro. Noile ajutoare pe
hectar sunt rezervate doar agricultorilor activi. În plus, pachetele de plăți directe disponibile
pentru fiecare stat membru vor fi ajustate treptat astfel încât toate se vor transforma în plăți
minime în euro pe hectar până în 2019 (așa-numitul proces de „convergență externă”);

 consolidarea celor doi piloni PAC: primul pilon, care finanțează ajutoarele directe și măsurile de
piață, finanțat integral din FEGA; al doilea pilon pentru dezvoltarea rurală, în regim de
cofinanțare. Modularea ajutoarelor directe în favoarea celui de-al doilea pilon este eliminată și
înlocuită cu reducerea obligatorie a plăților de bază începând cu suma de 150 000 EUR
(„degresivitate”). A fost ameliorată flexibilitatea între piloni: din 2015, statele membre au
posibilitatea de a transfera fonduri alocate inițial în cele două sensuri (din primul pilon către cel
de-al doilea pilon, până la 15%, precum și din al doilea pilon către primul pilon, până la 25%
pentru anumite state membre);

 consolidarea instrumentelor OCP unică, ca măsură de protecție de utilizat doar în cazul unei
crize a prețurilor și al perturbării pieței. În plus, este confirmată eliminarea tuturor măsurilor de
control al ofertei: regimul cotelor la zahăr va expira în septembrie 2017, iar drepturile de plantare
a viței-de-vie au fost înlocuite cu un sistem de autorizare începând din 2016. Noul regim fără
cote privind laptele, prevăzut pentru 2015, a fost precedat de adoptarea unui pachet de mici
dimensiuni privind laptele [Regulamentul (UE) nr. 261/2012, JO L 94, 30.3.2012]. De altminteri,
noua OCP unică creează o nouă „rezervă de criză” pentru a răspunde unor eventuale perturbări
ale piețelor;

 o abordare mai integrată, cu obiective mai clare și axată pe regiuni pentru dezvoltarea rurală. Se
prevede o mai bună coordonare a măsurilor rurale cu celelalte fonduri structurale. Gama largă de
instrumente existente în cadrul celui de-al doilea pilon al PAC a fost simplificată pentru a se
concentra asupra sprijinului pentru competitivitate, inovare, agricultură întemeiată pe
„cunoaștere”, instalarea tinerilor agricultori, gestionarea durabilă a resurselor naturale și
dezvoltarea teritorială echilibrată.

După Deciziile din 2013, au fost luate unele măsuri pentru a adapta cadrele de
reglementare în lumina evoluției instituționale, economice și bugetare. Un al doilea pachet
privind laptele a fost lansat în 2016 pentru a reduce oferta și a face față crizei prețului cu care s-
au confruntat agricultorii europeni după eliminarea cotelor în 2015. Comisia a organizat, de
asemenea, conferința „Cork 2.0” în septembrie 2016 și a redeschis dezbaterea privind politica de
dezvoltare rurală după -2020 . Comisia a propus și măsuri pentru a simplifica actele de bază ale
PAC, profitând de revizuirea la jumătatea perioadei a cadrului financiar multianual 2014-2020.
În completarea acestui proces, Comisia va publica acte delegate și/sau acte de punere în aplicare
în 2017. În plus, Grupul operativ pentru piețele agricole, creat în ianuarie 2016, și-a prezentat
raportul final în noiembrie 2016, propunând îmbunătățiri în materie de reglementare a lanțului de
aprovizionare cu alimente și a piețelor agricole, care ar trebui să se finalizeze cu formularea unor
propuneri legislative la sfârșitul anului 2017. Urmând aceste recomandări, Parlamentul European
a prezentat câteva amendamente specifice la propunerea de Regulament „Omnibus”, deja
menționată, care însoțea revizuirea la jumătatea perioadei a cadrului financiar multianual în
vigoare. În cele din urmă, Președintele Juncker a anunțat o comunicare privind modernizarea și
simplificarea PAC în scrisoarea de intenție adresată Președinților Parlamentului European și
Consiliului referitoare la starea Uniunii în 2016.
Subvenții și plăți directe către statele membre

Subvenţii
Această categorie cuprinde: plăţi directe şi alte ajutoare financiare, şi refinanţări la
export.

Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile compensatorii.

Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în


situaţia unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei
vamale. Ele se calculează şi se acordă fie pe unitate de produs, fie la suprafaţă, sau pe cap de
animal. Rolul lor este dublu: pe de o parte, preţul pentru consumatori este menţinut la un nivel
rezonabil, iar pe de altă parte, veniturile producătorilor rămân ridicate. Astfel de ajutoare se
acordă pentru: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie, tutun. Tot în această categorie
se încadrează şi plăţile care au ca scop influenţarea unor anumite comportamente ale
producătorilor (cum sunt primele pentru calitate la grâu dur, primele pentru vacile care alăptează,
prime pentru sacrificare), precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea
cerealelor/seminţelor, pentru procesarea fructelor/legumelor).

Plăţile compensatorii au fost introduse odată cu reformele McSharry din 1992, pentru a
compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de intervenţie
înspre preţurile de pe piaţa mondială. În acest fel, o parte din eforturile financiare pentru
subvenţionarea agriculturii au trecut de la consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari
plătite) la contribuabili. Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la
hectar - indiferent deci de cantitatea produsă -, fie pe cap de animal. Plăţile la hectar sunt
calculate pe baza evidenţei statistice a producţiei obţinute în perioada de referinţă 1986-1991.
Astfel, ele nu coincid de la o ţară la alta sau de la o regiune agricolă la alta. Consiliul stabileşte
un cuantum uniform al subvenţiei valabil pentru toate ţările membre (de exemplu, 63 Euro/tonă
la cereale), dar în continuare, subvenţia la hectar se calculează în funcţie de producţia medie la
hectar specifică fiecărei regiuni, evidenţiată de datele statistice din perioada 1986-1991.

Fermierii trebuie să îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi compensatorii.


Prima, este respectarea unor standarde de mediu şi ocupare (cross compliance), stabilite de
fiecare stat membru în parte. Dacă se constată neconformarea cu standardele, statele membre pot
reduce cuantumul ajutoarelor directe care li s-ar fi cuvenit beneficiarilor. A doua, este cea a
îngheţării terenurilor (set-aside), stabilită la minimum 10% din suprafaţa terenurilor cu destinaţia
culturi arabile pentru perioada 2000-20072. Măsura se referă atât la prevenirea situaţiilor de
supraproducţie, dar are în vedere şi protejarea mediului.

Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv cereale, cartofi
pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu seminţe, in, cânepă,
viermi de mătase, banane, stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne de vită şi viţel, lapte şi
produse lactate, carne de oaie şi capră. Estimările Comisiei cu privire la plăţile directe acordate
în 2000 arată că, la nivelul Uniunii Europene4, plăţile directe au însumat peste 22 miliarde Euro,
din care peste 20 miliarde Euro au finanţat culturile arabile şi fermele de animale.

Cadrul general al reformei plăţilor directe


Principala noutate privind caracterul plăţilor directe în perioada post 2013 o reprezintă
introducerea înverzirii acestora, prin alocarea obligatorie a 30% din plafonul naţional al plăţilor
directe. Restul de 70% din plafon este alocat teoretic aşa numitelor plăţi de bază. Plăţile pentru
înverzire sunt condiţionate de respectarea de către fiecare fermă (cu anumite excepţii prevăzute
de regulament) a unor practici agricole benefice pentru climă şi mediu, fiind astfel recunoscut
rolul fermierilor de furnizori de bunuri publice de mediu. Nerespectarea cerinţelor de înverzire
este penalizată cu sume care depăşesc nivelul plăţilor pentru înverzire (adică fermelor în culpă li
se va reţine şi o parte din plata de bază).

Cele trei condiţii de eligibilitate pentru înverzire (care pot fi şi echivalate în funcţie de
specificul fiecărui stat) se referă la:

 menţinerea păşunilor permanente (în cazul existenţei acestora, cu referire la fermele de


animale);
 diversificarea culturilor (cel puţin două dacă terenul arabil al fermei depăşeşte 10 ha şi cel
puţin trei dacă depăşeşte 30 ha);
 menţinerea unor zone de interes ecologic pe cel puţin 5% din suprafaţa arabilă a fermei
(7% în 2017), adică arbuşti, garduri vii, zone împădurite etc. (pentru fermele mai mari de
15 ha).

În cazul mecanismelor de sprijin direct, se face trecerea de la „decuplareˮ la „focalizareˮ.


Sistemul de decuplare de producție a ajutoarelor agricole și de acordare a unui sprijin general
pentru venit, care începuse să fie aplicat din 2003, se transformă într-un sistem în care fiecare
componentă este legată de obiective specifice.

Plățile unice pe exploatație agricolă sunt înlocuite de un sistem de plăți multiple,


constituit din șapte componente:

1. „plată de bază” pe hectar, al cărei nivel urmează să fie armonizat în funcție de criteriile
economice sau administrative naționale sau regionale și supus unui proces de convergență
(numită „internă”);
2. o componentă „ecologicăˮ, sub forma unui sprijin suplimentar pentru a compensa costurile
de producție a bunurilor publice ecologice neremunerate de piață;
3. o plată suplimentară acordată tinerilor fermieri;
4. o „plată redistributivă”, prin intermediul căreia se poate acorda un ajutor suplimentar pentru
primele hectare ale unei exploatații;
5. un sprijin suplimentar pentru venit în zonele în care există constrângeri naturale;
6. un ajutor cuplat cu producția în favoarea anumitor zone sau tipuri de activități agricole din
motive economice sau sociale;
7. o schemă simplificată opțională destinată „micilor fermieri”, cu plăți de până la 1 250 EUR.
Primele trei componente sunt obligatorii pentru statele membre, iar ultimele patru sunt
facultative. Statele membre trebuie să aloce 30 % din pachetul lor financiar național de plăți
directe pentru „plățile de ecologizare”. Procentajul de 70 % care rămâne este alocat „plății de
bază”, după deducerea întregii sume angajate pentru rezervele naționale de drepturi (obligatorii
până la 3 % din pachetele naționale), cât și pentru plățile complementare redistributive (până la
30 %), plățile în favoarea tinerilor fermieri (până la 2 %) sau a zonelor defavorizate (până la
5 %), ori pentru plățile cuplate cu producția (până la 15 %). Noile ajutoare pe hectar sunt
rezervate fermierilor activi (pe baza unei liste negative care trebuie stabilită de fiecare stat). De
asemenea, ele sunt supuse unui proces parțial de convergență (numită „externă”) între statele
membre până în 2019, fără a elimina în totalitate caracterul eterogen pe întregul teritoriu
european (din cauza pachetelor de sprijin și suprafețelor eligibile — în 2015 — atribuite fiecărui
stat).

Sistemul plăţilor directe aduce, ca alternativă de subvenţionare a agriculturii, câteva avantaje


faţă de subvenţia prin preţ:

 În primul rând, creşte gradul de transparenţă. În sistemul de susţinere a veniturilor


agricole prin preţ, consumatorii plătesc preţurile mari, fără a şti ce procent din acestea
subvenţionează agricultura. În noul sistem, o parte din efortul financiar pentru
subvenţionare a trecut de la consumatori (prin reducerea preţurilor) la contribuabili, prin
sistemul fiscal.
 În al doilea rând, sistemul plăţilor directe avantajează producătorii agricoli. În sistemul de
susţinere a agriculturii prin preţ, de subvenţiile agricole beneficiază mai degrabă diverşii
intermediari dintre producători şi consumatori, şi anume engrosiştii, procesatorii,
agenţiile de intervenţie/stocare, exportatorii. Producătorii sunt susţinuţi numai indirect
prin faptul că garantarea preţului de intervenţie le asigură stabilitatea veniturilor, dar ei
obţin în realitate preţurile negociate cu engrosiştii, şi nicidecum preţurile mari de pe
piaţă. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică arată într-un studiu foarte
recent5 că, în sistemul subvenţionării prin preţ, fermierilor le revine numai 25% din
subvenţie.
 În al treilea rând, sunt mult diminuate stimulentele de supraproducţie, pe de o parte prin
nivelul mai mic al preţului care poate fi obţinut pe piaţă, iar pe de altă parte, prin
decuplarea plăţilor directe de volumul producţiei (deocamdată doar la culturile arabile,
unde plăţile directe se acordă în funcţie de suprafaţa cultivată şi nu de producţie).
 În sfârşit, prin mutarea centrului de greutate al pârghiilor subvenţioniste dinspre pieţe
înspre producători, este de aşteptat ca fermierii mici să beneficieze în mod proporţional
cu cei mari de subvenţiile agricole. În prezent, o minoritate de ferme – cele mari,
reprezentând cam 20% din total – obţin circa 80% din totalul ajutoarelor. La această
situaţie s-a ajuns tocmai datorită sistemului de susţinere a veniturilor prin intermediul
preţului: cei care produc mai mult (fermele mari) îşi atrag proporţional şi veniturile mai
mari.

Evoluția PAC în ultimul deceniu

Anul 2012 marchează cea de a 50-a aniversare a punerii în aplicare a politicii agricole
comune (PAC), o piatră de temelie a integrării europene care a oferit cetăţenilor europeni cinci
decenii de aprovizionare cu alimente sigure și zone rurale dinamice.

PAC a fost creată astfel încât oamenii să se poată bucura de alimente bune la preţuri
accesibile, iar agricultorii să își poată câștiga o existenţă echitabilă. După cincizeci de ani, aceste
obiective sunt în continuare valabile. De-a lungul anilor, UE a adaptat PAC la necesităţile în
schimbare ale societăţii. Aceasta este povestea unui parteneriat dinamic între fermieri și Europa.
Acest parteneriat a ţinut pasul cu timpul.

PAC a fost martoră la trei faze principale: ea a adus Europa de la penuria de alimente la
belșug, s-a schimbat și s-a adaptat pentru a face faţă noilor provocări legate de durabilitate și de
mediu și a extins rolul agricultorilor în dezvoltarea rurală dincolo de simpla producţie a
alimentelor. Trei generaţii de agricultori au lucrat pământul și au avut grijă de animalele lor
începând din momentul stabilirii PAC. Aceasta este și povestea lor. Pe lângă hrănirea unui
continent, agricultorii acţionează acum din partea noastră pentru conservarea zonelor rurale și a
resurselor noastre naturale. De asemenea, ei joacă un rol central în revitalizarea zonelor și a
economiei rurale. În prezent, politica este din nou reformată în vederea consolidării
competitivităţii și a durabilităţii agriculturii și a zonelor rurale din UE. Noua politică răspunde
provocărilor economice, de mediu și teritoriale cu care Europa se confruntă în prezent.

Principalele etape ale politicii agricole comune

1957 Tratatul de la Roma creează Comunitatea Economică Europeană (un precursor al


UE din prezent) între șase ţări din Europa de Vest. PAC este prevăzută ca o
politică comună, cu obiectivele de a oferi alimente accesibile pentru cetăţenii UE
și un nivel de trai adecvat pentru agricultori.
1962 Politica agricolă comună (PAC) a prins viaţă! Esenţa politicii o constituie
preţurile bune pentru agricultori. De la un an la altul, agricultorii produc mai
multe alimente. Magazinele sunt pline de alimente la preţuri accesibile. Primul
obiectiv – securitatea alimentară – a fost îndeplinit.
Anii ’70-’80 Gestionarea ofertei. Fermele sunt atât de productive încât produc mai multe
alimente decât este necesar. Surplusurile sunt stocate și duc la formarea unor
„munţi de alimente”. Sunt puse în aplicare măsuri specifice pentru alinierea
producţiei cu nevoile pieţei.
1992 PAC trece de la sprijinirea pieţei la sprijinirea producătorilor. Se reduce
sprijinirea preţurilor și se înlocuiește cu plata de ajutoare directe acordate
agricultorilor. Aceștia sunt încurajaţi să fie mai prietenoși cu mediul
înconjurător. Reforma coincide cu Summitul Pământului de la Rio de Janeiro din
1992, care lansează principiul dezvoltării durabile.
Jumătatea PAC se concentrează mai mult pe calitatea produselor alimentare. Politica
anilor ’90 introduce măsuri noi pentru susţinerea investiţiilor agricole, a formării, a
îmbunătăţirii procesării și a punerii pe piaţă. Se iau măsuri pentru protejarea
produselor alimentare tradiţionale și regionale. Se pune în aplicare prima
legislaţie europeană privind agricultura ecologică.
2000 PAC se concentrează pe dezvoltarea rurală. PAC se concentrează mai mult pe
dezvoltarea economică, socială și culturală a Europei rurale. În același timp,
reformele începute în anii ‘90 sunt continuate în vederea unei mai bune orientări
a agricultorilor către piaţă.
2003 Reforma PAC rupe legătura dintre subvenţii și producţie. Agricultorii sunt
orientaţi mai mult către piaţă și, având în vedere constrângerile specifice privind
agricultura europeană, ei primesc un sprijin pentru venit. În schimb, ei trebuie să
respecte standarde stricte cu privire la siguranţa alimentară, la mediul
înconjurător și la bunăstarea animalelor.
Jumătatea PAC se deschide lumii. La nivel global, UE devine cel mai mare importator de
anilor 2000 produse agricole din ţările în curs de dezvoltare, importând mai mult decât SUA,
Japonia, Australia și Canada la un loc. Conform acordului „totul în afară de
arme”, UE a acordat acces liber la piaţă tuturor ţărilor cel mai puţin dezvoltate.
Nicio altă ţară dezvoltată nu oferă o astfel de deschidere, un angajament și un
acces real la piaţă agricultorilor din ţările în curs de dezvoltare.
2007 Populaţia agricolă a UE se dublează, ca urmare a aderării, în 2004 și 2007, a 12
noi ţări. La optsprezece ani de la căderea Zidului Berlinului, Uniunea Europeană
numără 27 de state membre și peste 500 de milioane de cetăţeni. Peisajul agricol
și rural al UE se schimbă și el.
2011 O nouă reformă a PAC vizează consolidarea competitivităţii economice și
ecologice a sectorului agricol pentru a promova inovaţia, a combate schimbările
climatice și a sprijini ocuparea forţei de muncă și creșterea economică în zona
rurală.

Perspective de viitor

PAC trece încă o dată prin reforme importante. Obiectivul este de a o pregăti pentru 2020
și mai târziu. Obiectivele-cheie sunt o politică mai ecologică, mai echitabilă și mai eficientă.
Agricultura europeană trebuie să își sporească competitivitatea atât din punct de vedere
economic, cât și ecologic.

Planul de reformă a PAC în zece puncte – Propus de Comisia Europeană la 12 octombrie 2011
1. mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea stimulării dezvoltării și a
ocupării forţei de muncă
Pentru o mai bună dezvoltare a potenţialului agricol al UE, Comisia propune susţinerea într-
un mod mai just, mai simplu și mai bine direcţionat a veniturilor agricultorilor. De sprijinul de
bază pentru venit vor beneficia numai agricultorii activi. Acesta va scădea progresiv începând de
la 150 000 EUR per exploataţie și va fi plafonat la peste 300 000 EUR, luând în considerare
numărul de locuri de muncă create. De asemenea, sprijinul va fi distribuit într-un mod mai
echitabil între agricultori, între regiuni și între statele membre.

2. Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate și cu o capacitate de reacţie


sporită pentru a face faţă noilor provocări economice
Volatilitatea preţurilor reprezintă o ameninţare pentru competitivitatea pe termen lung a
sectorului agricol. Comisia propune „plase de siguranţă” mai eficace, cu o capacitate de reacţie
sporită pentru sectoarele cele mai expuse crizelor (depozitarea privată și intervenţia publică) și
promovarea creării de sisteme de asigurări și de fonduri mutuale.

3. Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung și a ecosistemelor


Pentru a consolida durabilitatea agriculturii din punct de vedere ecologic și pentru a sprijini
eforturile agricultorilor, Comisia propune ca 30% din plăţile directe să fie acordate în mod
specific pentru utilizarea îmbunătăţită a resurselor naturale. Aceste măsuri – diversificarea
culturilor, menţinerea pășunilor permanente, prezervarea rezervoarelor ecologice și a peisajelor –
sunt practice, ușor de pus în aplicare și vor avea un efect ecologic real.

4. Investiţii suplimentare pentru cercetare și inovare


Pentru a produce mai mult cu mai puţin și mai bine, Comisia propune dublarea bugetului
alocat cercetării și inovării în domeniul agricol, inclusiv prin intermediul unui nou parteneriat
european pentru inovare. Aceste fonduri, inclusiv printr-un nou parteneriat european pentru
dezvoltare, vor sprijini proiectele de cercetare cu relevanţă pentru agricultori, vor încuraja o
cooperare mai strânsă între oamenii de știinţă și agricultori și transferul accelerat al rezultatelor
pozitive din laborator la câmp, precum și o informare și o consiliere mai bună a agricultorilor.

5. Un lanţ alimentar mai competitiv și mai echilibrat


Agricultura joacă un rol vital prin poziţionarea sa la baza lanţului alimentar, dar este foarte
fragmentată și puţin structurată, valoarea sa adăugată nefiind recunoscută. Pentru a consolida
poziţia agricultorilor, Comisia propune sprijinirea organizaţiilor de producători, a dezvoltării
organizaţiilor interprofesionale și a vânzărilor directe între producători și consumatori. Cotele de
zahăr, care și-au pierdut relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.

6. Încurajarea iniţiativelor de agromediu


Trebuie luate în considerare caracteristicile specifice fiecărui teritoriu, iar iniţiativele
naţionale, regionale și locale cu privire la mediu trebuie încurajate. În acest sens, Comisia
propune două priorităţi specifice ale politicii de dezvoltare rurală pentru refacerea, prezervarea și
îmbunătăţirea ecosistemelor și pentru utilizarea eficientă a resurselor și lupta împotriva
schimbărilor climatice.

7. Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori


Două treimi dintre agricultori sunt în vârstă de peste 55 de ani. Pentru a susţine implicarea
generaţiei tinere în sectorul agricol, Comisia propune crearea unui nou ajutor pentru instalare de
care să poată beneficia, în timpul primilor cinci ani ai proiectului lor, agricultorii care nu au
împlinit 40 de ani.

8. Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural și a spiritului antreprenorial


Pentru a promova ocuparea forţei de muncă și spiritul antreprenorial, Comisia propune o
serie de măsuri de stimulare a activităţii economice în zonele rurale și de încurajare a iniţiativelor
de dezvoltare locală. De exemplu, va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea proiectelor de
microîntreprinderi, cu o finanţare pe o perioadă de cinci ani care poate ajunge până la 70 000
EUR. Vor fi consolidate grupurile de acţiune locală LEADER.

9. mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile


Pentru a evita deșertificarea și pentru a proteja bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă
statelor membre posibilitatea de a-i sprijini în mod mai susţinut pe agricultorii situaţi în zone
dezavantajate din punct de vedere natural, prin intermediul unei indemnizaţii suplimentare. Acest
ajutor va completa celelalte ajutoare care se acordă deja în cadrul politicii de dezvoltare rurală.

10. PAC mai simplă și mai eficientă


Pentru a evita sarcinile administrative inutile, Comisia propune simplificarea mai multor
mecanisme ale PAC, precum normele privind condiţionalitatea și sistemele de control, fără ca
aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În plus, va fi simplificat și sprijinul acordat micilor
agricultori. Pentru aceștia, se va institui o plată forfetară anuală de 500-1 000 EUR pentru o
fermă. Va fi încurajat transferul de terenuri de la micii agricultori care își încetează activitatea
agricolă către alte exploataţii care doresc să se restructureze.
În ceea ce privește perioada 2014-2020, Parlamentul European a aprobat, la 19 noiembrie
2013 regulamentul privind noul cadru financiar multiannual și acordul interinstituțional privind
buna gestiune financiară. De asemenea, reforma din 2013 a abrogat Regulamentul existent, dar a
fost înlocuit de o noua decizie privind finanțarea, gestionarea și monitorizarea PAC și sprijinul
pentru dezvoltare rurală acordat din FEADR.

Noul cadru financiar multianual stabilește un buget total pentru rubrica „Conservarea și
gestionarea resurselor naturale” (inclusiv PAC) de 373,17 miliarde de euro la prețurile din 2011,
adică 38,9 % din totalul creditelor de angajament pentru UE-28. Reglementarea piețelor agricole
și plățile directe reprezintă 28,9 % din totalul creditelor de angajament prevăzute. În plus,
măsurile de dezvoltare rurală reprezintă 8,8 % din această sumă.

Astfel, bugetul destinat agriculturii și dezvoltării rurale prevăzut pentru anul 2020 este de 49
de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 34,9 % din bugetul total, o cotă inferioară celei atribuite
PAC la începutul perspectivelor financiare (40,5 % în 2014).
Evoluția cheltuielilor agricole și rurale

 Prezentare general

Partea cheltuielilor agricole în bugetul Uniunii Europene este în continuă diminuare de mai
mulți ani. Dacă PAC reprezenta 66 % din bugetul Uniunii la începutul anilor 1980, cheltuielile
aferente acestei politici se ridică la numai 37,8 % în perioada 2014-2020.

 Repartizarea cheltuielilor pe categorii și pe sectoare

Cheltuielile ce decurg din primul pilon (44,9 miliarde de euro în 2015) sunt formate, în
proporție de 94 %, din ajutoare directe acordate agricultorilor (42,1 miliarde de euro). Creșterea
substanțială a ajutoarelor directe începând cu 1992 este compensată de reducerea în paralel a
celorlalte cheltuieli din cadrul FEOGA – Garantare/FEGA: subvențiile la export au dispărut
practic în 2015 (212 943 milioane de euro), iar celelalte intervenții (depozitare, fonduri pentru
restructurarea industriei zahărului, măsuri de promovare și de informare, măsuri veterinare și
fitosanitare) se ridică la numai 2,7 miliarde de euro (5,9 % din total).
 Perspective privind reforma PAC în 2020

Se vor confirma în 2020 tendințele evidențiate în cadrul reformei recente a PAC? Printre
chestiunile care ar putea fi aduse în discuție se numără, în primul rând, menținerea priorității din
punct de vedere financiar a plăților directe în raport cu dezvoltarea rurală, precum și partea din
buget care ar trebui alocată pentru măsurile de piață.

De asemenea, având în vedere experiența dobândită în perioada 2014-2020, care va fi


rolul rezervei pentru situații de criză? Va crește importanța măsurilor de gestionare a riscurilor,
care sunt încă reduse în cadrul PAC?

Evoluția măsurilor de promovare a organizării economice a fermierilor, mai ales în


sectoarele în care măsurile de control al ofertei au fost eliminate (sectorul laptelui, al zahărului,
al vinului), ar trebui să constituie, de asemenea, o chestiune centrală.

Apoi, s-ar putea pune problema cofinanțării plăților directe, o temă pe care ultima
reformă nu a abordat-o, în special din cauza crizei economice, ceea ce ar putea avea drept
rezultat crearea unui pilon unic de sprijin pentru agricultură și zonele rurale. Se va pune în
discuție probabil și chestiunea legată de coordonarea fondurilor PAC cu celelalte fonduri
structurale și de investiții europene, precum și problema cheltuielilor în domeniul cercetării și
inovării în agricultură.

De asemenea, se va aborda viitoarea structură a plăților directe, în special importanța


fiecărui element constitutiv al acestora, precum, de exemplu, sprijinul pentru producția de bunuri
publice.

În plus, evoluția plăților legate de producție și a plăților redistributive va da cu siguranță


naștere unor dezbateri. În acest context, modelul de punere în aplicare a ajutoarelor directe care
va predomina în perioada 2014-2020 va influența probabil viitorul model de ajutoare directe care
va fi adoptat. De asemenea, ar putea fi revizuite definițiile „fermierilor activi” și „micilor
fermieri”.
 Politica agricolă comună 2014 – 2020

Lansată în 1962, politica agricolă comună (PAC) este un parteneriat între agricultură și
societate, între Europa și agricultorii săi. Obiectivele sale principale sunt:

 creșterea productivităţii agricole, pentru a asigura securitatea aprovizionării cu hrană la


preţuri rezonabile pentru consumatori;
 asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultorii din UE.

În prezent, cu cincizeci de ani mai târziu, UE se confruntă cu noi provocări:

 securitatea alimentară – la nivel mondial, producţia de alimente vatrebui să se dubleze pentru


a hrăni o populaţie mondială de 9 miliarde de oameni în 2050;
 schimbările climatice și gestionarea durabilă a resurselor naturale;
 susţinerea zonelor rurale din întreaga UE și menţinerea vitalităţii economiei rurale.

PAC este o politică adoptată de toate statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta este
gestionată și finanţată la nivel european din resursele bugetului anual al UE.

 Costul PAC

Ca politică comună integrată, PAC este finanţată prin bugetul anual al UE. Pe de altă
parte, alte domenii de politică, precum serviciile de sănătate și educaţia sunt finanţate în mare
măsură de guvernele naţionale ale statelor membre ale UE.

Când a fost lansată acum 50 de ani, PAC era cel mai mare element din cadrul unui buget UE
foarte mic. În prezent, cheltuielile anuale cu agricultura și cu dezvoltarea rurală cumulează
aproximativ 55 miliarde EUR, în jur de 45 % din bugetul total al UE. Cheltuielile PAC au atins
punctul culminant de 72 % din bugetul UE în 1984 și de atunci au scăzut constant. Se anticipează
că această tendinţă descendentă va continua.

 Politica agricolă comună 2014 - 2020

Politica agricolă comună aduce alimentele pe mesele noastre, furnizând produse sănătoase,
sigure și de înaltă calitate la preţuri accesibile și echitabile.

PAC a evoluat de-a lungul anilor pentru a face faţă schimbărilor situaţiei economice și
cerinţelor cetăţenilor. Marea majoritate a cetăţenilor sprijină politica agricolă comună și recunosc
beneficiile substanţiale pe care le aduce aceasta.
În prezent, PAC este adaptată pentru a răspunde
provocărilor viitoare. În anii următori, aceasta va deveni mai
echitabilă, mai ecologică, mai eficientă, dar și mai inovatoare.
Precum în ultimii 50 de ani, aceasta va continua să aducă
beneficii tuturor cetăţenilor UE.

 Bugetul acordat României în cadrul financiar


multianual al UE 2014-2020

Bugetul acordat României în cadrul financiar multianual


al Uniunii Europene 2014-2020 este de 39,8 miliarde de euro,
în creştere cu 18% faţă de bugetul din perioada 2007-2013.

Politicii Agricole Comune (PAC), România are alocate 17,5 miliarde de euro, ceea ce
înseamnă o creştere cu 27% faţă de alocaţia în exerciţiul bugetar 2007-2013, care a fost de 13,8
miliarde euro.

“Am obţinut flexibilitatea la PAC, adică posibilitatea să facem transfer între pilonul I -
dezvoltare rurală şi pilonul II - plăţi directe, până la 25% din cuantumul alocării pe exerciţiul
bugetar. Este un procent foarte mare şi va fi o responsabilitate deosebită a Guvernului, dacă
optează pentru transferuri între cei doi piloni. Va fi o decizie politică a Guvernului cum va
gestiona din 2014 PAC şi sumele alocate celor doi piloni ai PAC”, a afirmat Băsescu în
conferinţa de presă de la finalul Consiliului European.

 Propunerile legale ale Comisiei Europene pentru dezvoltarea rurală după 2013

În 12 octombrie 2011, Comisia a prezentat un set de propuneri legale pentru perioada


2013-2020. Propunerile includ un proiect de regulament care oferă susţinere pentru dezvoltarea
rurală din partea Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Această nouă
propunere a FEADR stă la baza politicii de dezvoltare rurală a PAC şi se aliniază strategiei de
creştere Europa 2020.

Ca urmare a dezbaterii din Parlamentul european şi din Consiliu, aprobarea diferitelor


regulamente şi acte de punere în aplicare trebuie efectuată până la sfârşitul 2013, cu scopul de a
aplica reforma PAC începând cu 1 ianuarie 2014. Reforma plăţilor directe rămâne o
prioritate

 Măsurile de înverzire, eligibile la plată din 2014

În ceea ce priveşte politicile de agromediu, referindu-se la România, comisarul consideră


că nu o să avem probleme în aplicarea măsurilor de înverzire deoarece ţara noastră deţine deja
zone de interes ecologic.

Mai mult decât atât, aceste zone, care nu sunt eligibile la plată în prezent, vor putea primi
finanţare începând din 2014 prin noua Politică Agricolă Comună

„Cred că în România nu o să fie o problemă aplicarea acestei măsuri de înverzire,


respectiv păstrarea unui procent de 7% din suprafaţa fermei în interes ecologic, pentru că acolo s-
au păstrat bine anumite reflexe şi din acest punct de vedere. Numai în zona de sud a ţării, unde
suprafaţa arabilă e cea mai compactă, se găsesc benzi forestiere care există deja sau sunt în curs
de plantare.

La fel, pe marginea canalelor de irigaţii sunt benzi care nu se pot cultiva şi margini de
parcele care nu se pot utiliza tot timpul. Nu numai că suprafeţele acestea vor fi eligibile pentru
plată din 2014, în limita a 7% din dimensiunea fermei, dar chiar vom încuraja agricultorii să le
menţină. Chiar dacă nu au o valoare agronomică pentru cultură, aceste zone verzi au o valoare
legată de biodiversitate şi de mediu“, a precizat Dacian Cioloş.
Tot din 2014, agricultorii vor avea posibilitatea unei echivalări cu alte măsuri de
agromediu din Pilonul II, dacă nu vor alege să acceseze fonduri pe aceste măsuri de înverzire
propuse pe Pilonul I din PAC.

De asemenea, comisarul a mai subliniat şi că există propuneri ca jumătate din procentul de


înverzire de 7% să poată rămâne individual la nivelul fermei, iar cealaltă jumătate să poată fi
gestionată la nivel regional, de mai multe ferme sau comune, pentru a se pune în valoare astfel de
suprafeţe verzi care există în zona respectivă.

 Securitatea alimentară, dependentă de dezvoltarea rurală

În viziunea comisarului, obiectivul securităţii alimentare în UE trebuie corelat cu


dezvoltarea rurală, motiv pentru care susţine menţinerea unui buget important pentru finanţarea
politicilor de dezvoltare rurală, în condiţiile în care fermierii de la nivelul întregii Uniuni trebuie
să atingă o serie de standarde ale producţiei. În acest sens, noul guvern al României trebuie să se
implice mai mult atât în modernizarea şi restructurarea agriculturii, cât şi în sprijinirea cercetării
şi inovării din acest sector.

Acest lucru presupune o mai bună colaborare între fermieri, companiile de consultanţă
agricolă şi staţiunile de cercetare, precum şi stabilirea de contacte cu alţi parteneri din alte state
membre.

 Cum beneficiaza Romania de PAC comparativ cu alte state ECE


Cifre de bază privind agricultura și industria alimentară (UE-28)
Suprafață Numărul SAU pe Locuri de Producția Ponderea Venitul Locuri de Ponderea
agricolă exploatațiilor exploatație muncă în agricolă sectorului factorilor pe muncă în
utilizată agricultură totală primar unitate industria
industriei
(SAU) din VAB/ anuală de alimentară alimentare
PIB muncă din VAB
(1 000 ha) (1 000 de (ha) (1 000 de (milioane (%) (EUR/UAM) (1 000 de (%)
exploatații) persoane) EUR) persoane)
2013 2013 2013 2015 2015 2015 2015 2015 2012
BE 1 307 37 34,6 51,4 8 116,8 0,6 35 288 109,3 2,0
BG 4 651 254 18,3 177,3 4 033,2 5,1 6 289 110,5 3,8
CZ 3 491 26 133,0 114,2 4 550,4 2,5 17 392 120,7 2,4
DK 2 619 39 67,5 63,1 10 269,2 1,1 30 676 66,7 1,4
DE 16 700 285 58,6 517,0 51 548,2 0,5 19 583 909,9 (2011) 1,7
EE 957 19 49,9 16,6 935,1 3,5 12 718 15,6 2,0
EL 4 857 710 6,8 446,5 10 665,3 4,0 14 519 122,8 (2011) 3,2
ES 23 300 965 24,1 678,7 45 490,7 2,5 29 161 473,5 (2011) 2,7
FR 27 739 472 58,7 664,4 75 167,4 1,7 31 879 656,5 1,9
IE 4 959 139 35,5 104,6 7 397,1 1,0 16 386 52,1 4,7
IT 12 099 1 010 12,0 772,0 55 203,9 2,3 19 685 483,1 1,9
CY 109 35 3,1 12,9 693,4 2,4 13 405 10,7 2,0
HR 1 571 157 10,0 126,6 2 277,4 4,3 4 600 62,1 —
LV 1 878 82 23,0 49,8 1 402,1 3,3 6 192 26,3 (2010) 2,4
LT 2 861 172 16,7 105,3 2 971,8 3,3 6 210 39,3 4,6
LU 131 2 63,0 2,4 401,4 0,2 16 855 0,9 0,7
HU 4 656 491 9,5 178,8 7 925,5 3,6 8 409 135,8 2,2
MT 11 9 1,2 2,4 128,1 1,4 13 204 4,8 1,7
NL 1 847 67 27,4 173,7 26 708,2 1,8 46 053 135,4 2,8
AT 2 727 140 19,4 178,5 6 778,8 1,3 14 816 71,1 1,9
PL 14 410 1 429 10,1 1 768,6 22 320,2 2,8 4 910 539,9 (2011) 2,9
PT 3 641 264 13,8 317,4 7 079,9 2,4 9 195 104,8 (2011) 2,2
RO 13 056 3 629 3,6 2 129,6 15 535,9 4,8 3 822 196,4 (2011) 6,1
SI 486 72 6,7 60,1 1 263,6 2,3 6 017 18,1 1,5
SK 1 901 23 80,7 57,9 2 160,7 4,0 13 359 53,4 1,7
FI 2 282 54 42,0 75,2 4 270,2 2,5 15 489 38,3 1,6
SE 3 035 67 45,2 67,4 6 239,5 1,4 25 667 47,2 1,3
UK 17 327 185 93,6 314,7 29 623,1 0,7 30 279 432,4 (2011) 1,6
EU-
15
124 573 4 439 28,1 4 427,1 344 959,5 1,4 23 671 3 709,8 1,9
EU-
13
50 040 6 402 7,8 4 800,2 66 197,4 3,3 5 514 1 333,7 3,3 (EU-
12)
EU- 2,0 (EU-
174 613 10 841 16,1 9 227,3 411 156,9 1,5 14 808 5 037,7
28 27)

Surse:

 http://beta.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf
 https://ec.europa.eu/agriculture/sites/agriculture/files/policy-perspectives/policy-
briefs/05_en.pdf
 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.2.5.htm
l
 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.2.5.htm
l
 https://ue.mae.ro/node/396