Sunteți pe pagina 1din 66

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………3

Capitolul I
Politica Agricolă Comună şi impactul asupra agriculturii...................................................5
1.1 Scurt istoric- etape în evoluţia PAC………………………………………......................5
1.2 Instrumentele PAC………………………………………………………………………7
1.3 Impactul PAC asupra agriculturii comunitare şi necesitatea revizuirilor PAC………...10

Capitolul II
Politica Agricolă Comună în contextul negocierilor internaţionale multilaterale-
OMC/GATT ............................................................................................................................17
2.1. Angajamentele UE în baza Rundei Uruguay cu privire agricultură şi comerţ agricol...17
2.2. Evoluţii în cadrul Rundei Doha a negocierilor multilaterale. Poziţia UE în domeniul
comerţului agricol..................................................................................................................22

Capitolul III
Armonizarea politicii agricole a României cu PAC..............................................................23
3.1. Poziţia României în agricultură şi comerţul agricol al UE…………………….............24
3.2. Schimburile comerciale cu produse agricole ale României cu UE…………………….26
3.3. Rezultatele obţinute de România în cadrul negocierilor la Capitolul 7 – Agricultură…34
3.4. Identificarea problemelor în agricultura României…………………………………….38
3.5. Perspective privind convergenţa reală a agriculturii româneşti cu cea a UE………......42
3.6. Participarea României la programele de finanţare a agriculturii UE………………......43

Capitolul IV
Concluzii şi propuneri de îmbunătăţire a sectorului agricol românesc.............................53

Anexe………………………………………………………………………………………….58
Bibliografie................................................................................................................................61

3
Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune
adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică
Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au
urmat celui de-al doilea război mondial. Termenul de “politică comună”
reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume
aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine
statelor membre, ci Uniunii Europene.
Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici
comune, dar este şi printre cele mai importante. Importanţa ei deosebită în
cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături
distincte:
 Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură
chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit
doar în proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC,
politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate
a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a
pieţelor şi comercializare a produselor;
 Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica
agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte
stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun1;
 Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying.
Sunt trei raţiuni majore care justifică de ce factorii politici sunt foarte
sensibili la lobby-ul exercitat de producătorii agricoli. Pe de o parte,
sectorul agricol este cel care furnizează una din resursele indispensabile
existenţei umane, şi anume hrana. Pe de altă parte, agricultura este un
sector tradiţional, cu rădăcini adânci în istorie, şi simbolistici - sub forma
tradiţiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezintă izvoare fundamentale în
conturarea identităţilor naţionale. În sfârşit, organizaţiile producătorilor

1
Cealaltă mare consumatoare fiind Politica Regională.

4
agricoli au căpătat o influenţă foarte puternică în timpul războiului, pe care
ulterior şi-au păstrat-o, iar pe parcursul dezvoltării PAC, şi-au consolidat-o.
Concepţia însăşi a PAC, de protejare a veniturilor producătorilor agricoli,
a avut o contribuţie însemnată la consolidarea poziţiei acestor organizaţii.
În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni:
primul - şi cel iniţial – este cel al organizaţiilor comune de piaţă, iar al
doilea, care a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării
rurale.
După cum bine se ştie, România a devenit ţară membră a Uniunii
Europene la 1 ianuarie 2007. La fel ca şi celelalte 10 state membre care au
aderat în 2004, România, ca nou intrant, va trebui să se adapteze la UE, să
îndeplinească Criteriile de aderare de la Copenhaga şi să se alinieze la
întregul corp al legislaţiei şi politicilor existente ale UE. Negocierile în
vederea aderării s-au concentrat asupra vitezei şi metodei cu care
România trebuie să adopte legislaţia UE.
Pentru producătorii agricoli români, aderarea ţării noastre la UE
reprezintă deschiderea unei vaste pieţe de produse agroalimentare,
caracterizată printr-un mare potenţial de absorbţie şi stabilitate a
preţurilor. În acelaşi timp, ca "un revers al medaliei", pe această piată
unică, concurenţa este extrem de dură sub raportul preţului şi calităţii
ofertei. Producătorii agricoli români se vor confrunta cu exponenţii unei
agricultura performante din punct de vedere al dotării cu factori de
producţie, al eficacităţii alocării resurselor şi al funcţionării pieţelor
specifice.
În aceste condiţii, pentru ca procesul de integrare în Uniunea Europeană
să nu se transforme într-un blocaj al dezvoltării agriculturii prin pierderea
bătăliei în lupta de concurenţă pe piaţa unică europeană, în opinia mea, o
prioritate maximă pe termen scurt o reprezintă focalizarea politicii agricole,
pe crearea şi consolidarea determinanţilor fundamentali ai competitivităţii.

5
Având un rol de pionierat în procesul integraţionist, politica agricolă
comnună este una din temeliile pe care s-a clădit Uniunea Europeană de
astăzi.

CAPITOLUL I
Politica Agricolă Comună şi impactul asupra agriculturii

1.1. Scurt istoric – etape în evoluţia PAC


Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma
privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase
state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952,
înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).
Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale
Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse
de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (în prezent, articolul 32)
stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi
comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei
comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici
agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a
Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:
• Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului
tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole,
şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei
de muncă;

6
• Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în
special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor
agricoli;
• Stabilizarea pieţelor;
• Asigurarea siguranţei aprovizionărilor;
• Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori2.
Tratatul de la Roma nu explică concret cum trebuia să fie realizate
aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase
state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se
pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii
agricole. Ei au stabilit trei principii3 care să guverneze PAC:
 Unicitatea pieţei: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole
circulă fără restricţii;
 Preferinţa comunitară: este favorizat consumul produselor originare
din Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la
produsele din import faţă de producţia internă;
 Solidaritatea financiară: măsurile comune sunt finanţate dintr-un
buget comun.
Odată stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de
a detalia măsurile de politică agricolă comună. “Arhitectul” politicii a fost
olandezul Sicco Mansholt, vice-preşedinte al Comisiei şi responsabil pentru
agricultură.
Mecanismul consta, în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor
agricoli prin intermediul preţurilor, şi anume prin instituirea unui nivel
ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţa străină, combinat, pentru
anumite produse, cu unificarea preţurilor interne, respectiv, fixarea de
preţuri comune însoţită de un mecanism de susţinere a nivelurilor
acestora. Întrucât preţurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale,
exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii. Măsurile comune aveau să
2
N. Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura All, Bucureşti 2000
3
Florin Bonciu, Economie Mondială, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004

7
fie finanţate dintr-un buget comun. Piaţa agricolă a Comunităţii devenea în
acest fel o construcţie solidă, cu evoluţii independente de tendinţele
pieţelor internaţionale.
Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu în 1961, iar detaliile
au fost negociate în anul următor, încât PAC a intrat în vigoare din 1962.
Efectiv, PAC a început să funcţioneze din 1964, când s-au făcut primii paşi
spre uniformizarea preţurilor.
Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a
preţurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse
lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, ulei de măsline.
Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi legume, vin,
s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor
tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără
unificarea preţurilor. Treptat, măsurile s-au extins, cu diferite grade de
intensitate, şi asupra altor produse: carne de miel, peşte, tutun, flori ş.a.,
încât în prezent circa 90% din producţia agricolă a Uniunii Europene este
reglementată într-un fel sau altul prin măsuri comune.
Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare
nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea
producţiei (în special la grâu, unt şi carne de vită), care la rândul ei s-a
transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a
cheltuielilor agricole.
În această perioadă de început, PAC avea drept unic pilon producţia
agricolă, cu obiectivul principal de creştere a productivităţii muncii în
agricultură şi rezultatul esenţial – asigurarea securităţii alimentare pentru
consumatorii din ţările membre la preţuri rezonabile şi stabilitatea
veniturilor fermierilor.
Politica Agricolă Comună a fost realizată ca un sistem format din trei
elemente:
• sprijinirea preţurilor de piaţă la produsele agricole;
• desfiinţarea taxelor vamale în comerţul dintre ţările membre;

8
• introducerea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.

1.2 Instrumentele PAC


Politica agricolă comună este construită în jurul a doi piloni. Primul, cel
al organizaţiilor comune de piaţă, cuprinde măsurile comune de
reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole. Al
doilea, cel al dezvoltării rurale, cuprinde măsuri structurale, care ţintesc
dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al
diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului.
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică
agricolă comună sunt: Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit,
Parlamentul European şi Comisia Europeană. Puterea legislativă revine
Consiliului, Parlamentul având doar un rol consultativ. În Consiliu, deciziile
se iau cu majoritate calificată. În exercitarea prerogativelor de consultanţă,
Parlamentul este asistat de Comitetul AGRI, organ permanent. Comisia
Europeană are două atribuţii majore, cea a iniţiativei legislative şi cea a
implementării PAC. Comisia este asistată de Comitete, care sunt de trei
tipuri: Comitete pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă (câte
unul pentru fiecare organizaţie comună de piaţă), Comitete de
reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei orizontale) şi
Comitete consultative (formate din reprezentanţi ai grupurilor de interes).
Securitatea alimentară intră în atribuţiile Autorităţii Europene pentru
Securitatea Alimentelor, organizaţie independentă creată în ianuarie 2002,
cu rol consultativ pe lângă Comisie.
Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma şi în
spiritul principiilor
stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme
care reglementează producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole,
grupate sintetic sub denumirea de organizaţii comune de piaţă. Treptat,
organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru
produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC.

9
Pentru susţinerea agriculturii s-au utilizat trei instrumente4:
• sistemul preţurilor interne garantate de sprijinirea pieţei (preţ indicativ, preţ de
intervenţie, preţul prag);
• protecţia importului prin licenţe, taxe vamale, preţuri minime de import, contingente de
import, taxe de prelevare;
• subvenţii la export.
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă
comercializarea produselor agricole pe Piaţa Internă. Nivelul său este
considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al
veniturilor producătorilor agricoli. În acest spirit, iniţial, preţurile indicative
au fost fixate la niveluri foarte ridicate, în special pentru cereale. Ele au
mai fost diminuate după refomele din 1992 şi 1999, dar rămân în
continuare, în medie, mai ridicate decât preţurile internaţionale.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut
pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Atunci când preţurile unor
produse (în special la cereale, produse lactate, carne de vită, de porc,
zahăr, orez), ating nivelul minim (când oferta este în exces faţă de cerere),
Comunitatea intervine prin achiziţia şi stocarea produsului respectiv,
nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub preţul de intervenţie şi
asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime. Prin reformele din
1992 (McSharry) şi 1999, preţul de intervenţie a fost adus spre nivelul de
pe piaţa mondială, în special pentru produsele generatoare de surplusuri
(culturi arabile, carne de vită, lapte şi produse lactate), concomitent cu
acordarea, către fermieri, de ajutoare financiare (plăţi compensatorii), care
să compenseze pierderile suferite. În cazul cerealelor şi al orezului, nivelul
preţului de intervenţie creşte în fiecare lună pentru a acoperi cheltuielile
determinate de stocarea producţiei de către fermieri în perioada de
recoltare şi comercializare. Creşterea lunară a preţului de intervenţie are
rolul de a evita situaţiile de plasare pe piaţă a întregii recolte, fermierii fiind
4
Coralia Angelescu, Cristian Socol, Politici economice-Politici de creştere economică, Politici sectoriale,
Editura Economică, Bucureşti 2005

10
încurajaţi în acest fel să comercializeze producţia treptat, în tranşe mai
mici.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu
pot pătrunde în Uniunea Europeană. Raţiunea este aceea ca, după
adăugarea cheltuielilor specifice de transport şi comercializare pe parcurs
comunitar, preţul la consumator al produselor importate să fie mai mare
decât preţurile produselor interne. Nivelul preţului prag se obţine prin
aplicarea taxelor vamale la nivelul preţului mondial.
Taxele (prelevările) vamale erau variabile, în funcţie de variaţiile
preţului mondial. Acordul pentru agricultură, negociat în 1995 în cadrul
rundei Uruguay a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a prevăzut
transformarea tuturor barierelor netarifare (inclusiv a prelevărilor variabile)
în taxe vamale.
Subvenţiile cuprind: plăţi directe şi alte ajutoare financiare, şi
refinanţări la export.
Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile
compensatorii. Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror
consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare. Ele se calculează şi
se acordă fie pe unitate de produs, fie la suprafaţă, sau pe cap de animal.
Rolul lor este dublu: pe de o parte, preţul pentru consumatori este
menţinut la un nivel rezonabil, iar pe de altă parte, veniturile producătorilor
rămân ridicate. Astfel de ajutoare se acordă pentru: ulei de măsline,
seminţe oleaginoase, carne de oaie, tutun. Tot în această categorie se
încadrează şi plăţile care au ca scop influenţarea unor anumite
comportamente ale producătorilor (cum sunt primele pentru calitate la
grâu dur, primele pentru vacile care alăptează, prime pentru sacrificare),
precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea
cerealelor/seminţelor, pentru procesarea fructelor/legumelor).
Plăţile compensatorii au fost introduse odată cu reformele McSharry din
1992, pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii
nivelurilor preţurilor de intervenţie înspre preţurile de pe piaţa mondială. În

11
acest fel, o parte din eforturile financiare pentru subvenţionarea agriculturii
au trecut de la consumatori la contribuabili. Plăţile compensatorii se acordă
fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar - indiferent de cantitatea
produsă, fie pe cap de animal.
Fermierii trebuie să îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de
plăţi compensatorii. Prima, este respectarea unor standarde de mediu şi
ocupare, stabilite de fiecare stat membru în parte. A doua, este cea a
îngheţării terenurilor, stabilită la minimum 10% din suprafaţa terenurilor cu
destinaţia culturi arabile pentru perioada 2000-2007. Măsura se referă atât
la prevenirea situaţiilor de supraproducţie, dar are în vedere şi protejarea
mediului.
Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile,
inclusiv cereale, cartofi pentru amidon, ulei de măsline, leguminoase cu
seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane, stafide, tutun, seminţe,
hamei, orez, carne de vită şi viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi
capră. Estimările Comisiei5 cu privire la plăţile directe acordate în 2000 au
arătat că, la nivelul Uniunii Europene6, plăţile directe au însumat peste 22
miliarde Euro, din care peste 20 miliarde Euro au finanţat culturile arabile
şi fermele de animale.
Observatorii europeni au remarcat totuşi că majorarea preţurilor la producător este o măsură
necesară pentru sporirea producţiei agricole, dar nu şi suficientă, sugerând ca majorarea
preţurilor trebuie însoţită de:
- asigurarea mijloacelor de transport pentru surplusul producţiei (sau
producţia suplimentară obţinută ca urmare a stimulării prin preţuri);
- inputuri agricole disponibile pentru a se îndeplini condiţiile tehnice de
creştere a producţiei;
- bunuri de consum în mediul rural pentru ca familiile fermierilor să-şi
cheltuiască veniturile sporite.

5
Comisia Europeană (2002):
Memo/02/198,http://www.europa.eu.int/rapid/start/cgi/guesten.ksh?
p_action.getfile=gf&doc=MEMO/02/198|0|AGED&lg=EN&type=PDF
6
Mai puţin Grecia, pentru care datele nu au fost disponibile

12
1.3 Impactul PAC asupra agriculturii comunitare şi necesitatea revizuirilor PAC
În 1968, Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă. Acesta a
tras un semnal de alarmă, dând publicităţii un memorandum celebru, în
care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6
(momentul este plasat înaintea primei lărgiri)7:
• Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al unei
dezvoltări mult mai rapide a producţiei decât a consumului.
• Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA, secţiunea
Garanţie;
• Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al
preţurilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile
pentru agricultori.
Memorandumul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună
ierarhizare a preţurilor, pe termen mediu, măsuri de eliminare a
excedentelor, în special pentru unt şi pe termen lung, o reformă a
structurilor agricole.
Ideea lui a fost să provoace o restructurare a exploataţiilor agricole în
sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări. Reforma nu a putut fi pusă
în aplicare, neîntrunindu-se consensul asupra ei.
PAC şi-a păstrat caracteristicile şi în perioada anilor 70. Anii 80 au adus
însă unele schimbări, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de
producţie, care limitau dreptul producătorilor la veniturile garantate în
funcţie de un nivel maxim al producţiei. S-au introdus, într-o primă etapă
cote la cereale, produse lactate, zahăr.
Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC a
fost anul 1992, când Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă
propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry. Motivele
reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli

7
Comisia Europeană, Memorandum pentru reforma politicii agricole comune, 1968

13
bugetare mari şi supraproducţie, iar pe de alta, externe, respectiv,
negocierile din cadrul Rundei Uruguay şi presiunile SUA în direcţia unei
reduceri cât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândul
membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Elementul central al
reformei l-a constituit reducerea preţurilor la produsele care generau cele
mai mari surplusuri, în special, cereale, carne de vită şi unt, însoţită de
acordarea, către fermieri, a unor sume care să compenseze pierderea
suferită de aceştia. Plăţile compensatorii au fost stabilite la hectar pentru
culturile arabile, şi pe cap de animal pentru bovine. Pentru culturile arabile,
s-a introdus totodată condiţionalitatea acordării lor în funcţie de
„îngheţarea” unui procent de 15% din suprafaţa deţinută. Reforma a
abordat şi aspecte structurale: stimulente pentru utilizarea producţiei în
scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipată a agricultorilor,
stimulente pentru protecţia mediului.
S-a considerat că reforma MacSharry a fost un succes, atât în ceea ce
priveşte efectul asupra echilibrului cererii şi ofertei pe piaţa agricolă
comună, cât şi efectul asupra stabilizării veniturilor fermierilor.
În anul 1999, la Consiliul European de la Berlin, cele 15 ţări membre ale
Uniunii Europene au adoptat o reformă mai radicală a politicii agricole –
Agenda 2000 – prin care nu numai că a apărut al doilea pilon al politicii
agricole comune şi anume dezvoltarea economiei rurale, dar acesta a
devenit prioritar faţă de primul pilon – agricultura. Agenda 2000 a dat o
formă concretă modelului european de agricultură cu scopul conservării
diversităţii sistemelor agricole în toată Europa, inclusiv a regiunilor cu
probleme specifice. Acordul de la Berlin a fixat marile orientări ale Politicii
Agricole Comune şi cadrul financiar pentru perioada 2000-2006, având în
vedere constrângerile menţionate, în măsura în care acestea puteau fi
anticipate în 1999.

14
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală8, definite în Regulamentul
Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare
rurală, sunt:
 Ameliorarea exploataţiilor agricole;
 Garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;
 Asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
 Protecţia mediului;
 Dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de
locuri de muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a
zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor
rurale;
 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi
promovarea şanselor egale.
Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în
acelaşi regulament, sunt:
• Principiul multifuncţionalităţii9 agriculturii, în sensul unei interpretări
mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional
de furnizor de produse agricole;
• Principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în
sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit
şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural;
• Principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în
sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor
locali;
• Principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare
rurală, bazat pe simplificarea legislaţiei
Măsurile de politică de dezvoltare rurală sunt de două feluri:
a) Primele, sunt măsurile însoţitoare:

8
Ileana Pascal, Deaconu Ştefan, Agricultura, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti 2002
9
Susan Senior Nello, The European Union economics, policies and history, McGraw Hill Education, UK 2005

15
• Pensionarea anticipată. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii
şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din
activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta
legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea
anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă
de asigurări sociale. Un fermier poate primi până la 150 000 Euro în
tranşe anuale de cel mult 15 000 Euro până la vârsta de 75 de ani,
iar un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranşe anuale a câte
3500 Euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării;
• Agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru
promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere
protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural.
Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel puţin 5 ani au
practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru
recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ha
pentru alte recolte;
• Exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin financiar
pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau
cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura
continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil
pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea
mediului. Plăţile variază între 25 şi 200 Euro/ha şi se acordă numai în
condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a
metodelor de producţie ecologice.
b) A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de
modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole:
• Investiţii. Se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în
exploataţiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au
ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia,
îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă
şi sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de

16
viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar şi naţional,
cumulate) se acordă în limita a 40% din valoarea investiţiei,
excepţie făcând zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri (între
45-55%). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc
standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor.
Se acordă de asemenea sprijin financiar pentru investiţii în
ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a
produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii
adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de
maximum 50% din valoarea proiectului;
• Instalarea fermierilor tineri. Se acordă sprijin pentru înfiinţarea
de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care
nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie
sub forma unei prime de până la 25 000 Euro, fie prin
subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile
numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu,
igienă, şi de bunăstare a animalelor;
• Activităţi de formare profesională, în special în domeniile
calităţii produselor şi protejării mediului;
• Conservarea şi protejarea pădurilor. Se acordă sprijin financiar
persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru
ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire,
ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi
comercializarea produselor forestiere. În cazul împăduririlor
suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-
zis pentru împădurire, se acordă şi compensări anuale de până la
725 Euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185
Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25
de ani;
• Sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea
serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea

17
patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor
meşteşugăreşti.
Pachetul de reforme al Agendei 2000 are următoarele obiective10:
• creşterea orientării spre piaţă şi a competitivităţii sectorului
agricol al Uniunii Europene pe piaţa comunitară şi pe pieţele de
export;
• siguranţa si calitatea alimentelor;
• integrarea problemelor de mediu în politica agricolă;
• dezvoltarea vitalităţii zonelor rurale şi susţinerea condiţiilor de
viaţă ale fermierilor prin promovarea dezvoltării economiei rurale;
• simplificarea şi întărirea descentralizării.
Aceste obiective corespund Strategiei de dezvoltare durabilă adoptate
de Consiliul European de la Gotenborg din anul 2001, care stipulează că
efectele economice, sociale şi de mediu ale tuturor politicilor comunitare să
fie examinate în mod coordonat şi luate în consideraţie în procesul de
decizie.
Instrumentele pentru realizarea acestor obiective, prevăzute de noua
PAC în Agenda 2000, se referă la:
- reducerea preţurilor garantate, ceea ce înseamnă reducerea
sprijinului pentru preţurile agricole pe piaţă, compensate prin plăţi
directe la fermieri;
- încurajarea practicilor agricole mai prietenoase faţă de mediu;
- promovarea unei abordări integrate a dezvoltării rurale în toate
zonele rurale: noua politică de dezvoltare rurală promovează sectorul
agricol competitiv şi multifuncţional ca parte integrantă a strategiei de
dezvoltare rurală;
- accentuarea calităţii produselor agricole: reforma are în vedere
îngrijorarea crescândă a consumatorilor cu privire la calitatea
alimentelor, siguranţa acestora, protecţia mediului şi sănătatea
animalelor din sectorul zootehnic.
10
Virginia Câmpeanu, Politici sectoriale ale Uniunii Europene, Editura PRO Universitaria, Bucureşti 2007

18
La 26 iunie 2003 miniştrii agriculturii din cele 15 ţări membre ale
Uniunii Europene au adoptat reforma Politicii Agricole Comune. Textele
juridice privind reforma PAC au fost adoptate la Consiliul pentru Agricultură
din septembrie 2003.
Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană
sprijină sectorul agricol. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre
interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât fermierii vor
avea libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.
Principala schimbare pe care o aduce actuala reformă a PAC se referă la
modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, adică cea
mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită inependent de volumul
producţiei. Pentru a se întâmpina abandonarea producţiei agricole, statele
membre ar putea alege să menţină o legătură limitată între subvenţii şi
producţie, în baza unor condiţii şi limite bine definite.
Conform aprecierii lui Franz Fischler11, Comisarul European pentru Agricultură în Comisia
Prodi de la vremea aceea, la momentul implementării integrale a noilor principii ale PAC,
Uniunea Europeană va reduce cu 70% sprijinul cel mai distorsionant pentru comerţul agricol şi
cu 75% subvenţiile la export, faţă de anul 1993, când a intrat în vigoare prima revizuire a
Politicii Agricole Comune. Noile „plăţi agricole unice” vor fi condiţionate de respectarea
protecţiei mediului, a siguranţei alimentelor şi a standardelor de sănătate a animalelor.
Obiectivul acestei schimbări este orientarea în mai mare măsură spre
piaţă, sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea
într-o mai mare măsură pe calitate decât pe cantitate. Prin noua Politică
Agricolă Comună vor fi mai mulţi bani disponibili pentru agricultori prin
programe de protecţie a mediului, a calităţii produselor şi sănătăţii
animalelor, reducându-se în schimb plăţile directe pentru marile ferme.
Prin reforma PAC din iunie 2003 s-a decis revizuirea următoarelor
sectoare ale agriculturii (organizaţii comune de piaţă): lapte, orez, cereale,
grâu dur, furaje uscate şi nuci. Propunerile Comisiei Europene în acest sens
11
Franz Fischler, The CAP, the WTO, the Convention and the Constitutions , Participation in the 7th Churchill
Conference, Zurich, 25 September 2003

19
se referă şi la a doua parte a reformei, ce va acoperi sectoarele: ulei de
măsline, bumbac, tutun şi zahăr.
Reforma Politicii Agricole Comune se referă în principal la următoarele
elemente:
• o plată agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de nivelul
producţiei; pot fi menţinute unele elemente limitate de cuplare a
plăţilor cu producţia pentru a evita abandonul producţiei;
• plata agricolă unică va fi condiţionată de protecţia mediului,
siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi
standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine
toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu;
• o politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mari de la Uniunea
Europeană, de noi măsuri de promovare a protecţiei mediului, a
calităţii şi bunăstării animalelor, care să ajute fermierii să
îndeplinească standardele de producţie ale UE începând din 2005;
• reducerea plăţilor directe pentru fermele mai mari, astfel încât să se
finanţeze noua politică de dezvoltare rurală;
• un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepăşirea
bugetului agricol stabilit până în anul 2013.

CAPITOLUL II
Politica Agricolă Comună în contextul negocierilor internaţionale multilaterale-
OMC/GATT
Existenţa Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), începând cu 1 ianuarie 1995,
reprezintă rezultatul celei mai importante reforme privind structurile instituţionale ale
comerţului internaţional. Până în 1994, sistemul comercial internaţional a fost condus de

20
GATT, singurul supravieţuitor al acestui proiect. GATT a contribuit la crearea unui sistem
comercial multilateral solid şi prosper, care a devenit pe parcursul diferitelor serii de negocieri
tot mai liberal.
Iniţial, alături de Instituţiile de la Bretton Woods cunoscute sub numele de Banca Mondială
şi FMI, trebuia creată o a treia organizaţie, un al treilea pilon instituţional al relaţiilor
economice internaţionale, care să se ocupe de cooperarea economica. Proiectul, extrem de
ambiţios, însuma peste 50 de pagini şi prevedea crearea unei Organizaţii Internaţionale a
Comerţului (OIC), ca instituţie specializată a ONU.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, GATT a fost semnat la 30 octombrie 1947, el a
intrat în vigoare la 1 ianuarie1948, într-un moment în care carta OIC era încă în curs de
negociere. Cei 2312 de participanţi au devenit membrii fondatori ai GATT, numiţi fiind în mod
oficial „părţi contractante”.

2.1 Angajamentele UE în baza Rundei Uruguay cu privire la agricultură şi comerţul


agricol
La debutul Rundei Uruguay, în declaraţia de la Punta del Este (septembrie 1986) se
specifica faptul că unul dintre obiectivele acestei rundei îl reprezintă „creşterea disciplinei în
domeniul utilizării subvenţiilor directe şi indirecte din domeniul agricol”. Comitetul pentru
negocieri comerciale GATT, reunit în aprilie 1989, a prevăzut „reduceri progresive
substanţiale ale susţinerii şi protecţiei agriculturii”.
În toamna lui 1992, între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis, cunoscut sub
numele de „compromisul de la Blair House”, care reitera în mare elementele primului test
elaborat de Secretarul General GATT în decembrie 1991. Astfel s-a decis13:
 La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în taxe vamale iar
nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie, într-o perioadă de şase ani. În cazul
fluctuaţiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea,
se deschidea posibilitatea importurilor minime, calculate în funcţie de consum (sub
forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).

12
Cei 23 de participanţi erau: Anglia, Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Cehoslovacia, Cevlon,
Chile,China, Cuba, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Pakistan, Rhodezia de
Sud, Siria, SUA, Uniunea Sud – Africană.
13
Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE-Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti 2006

21
 La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36% în şase ani (pornind
de la media ’86-’90), o reducere a volumului exportului subvenţionat de produse
agricole netransformate cu 21%, în şase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în
aceste constrângeri.
 Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor 1986-’90; ajutoarele
directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (în
anumite condiţii).
În aprilie 1994 s-au finalizat negocierile multilaterale asupra comerţului internaţional
desfăşurate în cadrul Rundei Uruguay. Actul final, semnat la Marrakech de către ţările
participante, reuneşte diverse acorduri încheiate în cursul negocierilor şi prevede crearea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Unul dintre acordurile încheiate se referă la
agricultură şi cuprinde un ansamblu de reglementări şi discipline cu privire la comerţul
internaţional agricol.
Politica Agricolă Comună a evoluat sub presiunea comerţului internaţional fiind şi la ora
actuală sursa principalelor divergenţe dintre Uniunea Europeană şi partenerii săi comerciali.
Începerea negocierilor din cadrul Rundei Uruguay a indus o adevarată luptă în ceea ce priveşte
modul de abordare a comerţului cu produse agricole. Acordul pentru Agricultură al Rundei
Uruguay a reprezentat practic documentul prin care s-au stabilit în cadrul OMC (după lungi
negocieri multilaterale) principiile şi regulile de derulare a comerţului agricol internaţional şi a
furnizat principalul motiv pentru ratificarea Reformei MacSharry din cadrul PAC. Din
perspectiva comerţului agricol internaţional însă, nici Reforma MacSharry, nici Acordul
pentru Agricultură al Rundei Uruguay (AARU) nu au rezolvat tensiunile şi problemele
fundamentale dintre UE şi partenerii săi comerciali: SUA şi Grupul Cairns14.
Prin Acordul pentru Agricultură al Rundei Uruguay s-a instituit un set complex de
regulamente privind comerţul cu produse agricole, obligatorii pentru toate statele membre ale
OMC, prin care se instituia o disciplină riguroasă privind subvenţiile la produsele agricole.
Aceste reguli reflectă opţiunile de politică agricolă în conformitate cu obiectivele OMC
(contribuind la creşterea transparenţei în cadrul schimburilor comerciale internaţionale şi
furnizând membrilor un feed-back independent politicilor agricole interne, contribuind de
asemenea la rezolvarea disputelor comerciale dintre parteneri)15.
14
H. Wallace and W. Wallace, Policy – Making in the EU, Oxford University Press, 2000.
15
Virginia Câmpeanu, Politici sectoriale ale Uniunii Europene, Editura PRO Universitaria, 2007

22
Angajamentele AARU vizează patru domenii pentru ţările dezvoltate şi în curs de
dezvoltare. Prima parte a acordului conţine regulamente privind accesul pe pieţe, susţinerea
internă, subvenţiile la export şi măsurile fito-sanitare pentru produsele agro-alimentare precum
şi prevederi privind monitorizarea politicilor în vederea continuării procesului de reformă.
Partea a doua conţine anexe detaliate pentru fiecare ţară prin care se specifică pentru fiecare
produs în parte cum vor fi aplicate aceste regulamente, iar în a treia parte sunt cuprinse
măsurile de protecţie fito-sanitare.
Principala structură a angajamentelor specifice ţărilor dezvoltate este prezentată în tabelul
de mai jos:
Regulamente Liberalizare Salvgardare,
Garantare,
Accesul pe pieţe Convertirea barierelor Reducerea tarifelor Garantarea accesului
comerciale netarifare noi/existente cu 36% importurilor prin cote
in tarifare. în medie de 6 ani. de acces minim de
Deschiderea de cote 5% din consumul
tarifare scăzute de Reducerea tarifelor intern într-o perioadă
“acces curent” şi pentru fiecare linie de 6 ani.
“acces minim”. tarifară cu cel puţin Posibilitatea de a face
Consolidarea tuturor 15%. uz de clauza de
tarifelor. salvgardare în
condiţii severe de
creştere a
importurilor.
Subvenţiile la export Fixarea unui plafon Reducerea bugetului Aderarea la
pentru subvenţiile la destinat subvenţiilor regulamentele privind
export şi limitarea la export cu 36% ajutorul alimentar.
acestora la produsele timp de 6 ani. Negocierea ulterioară
din lista specifică Reducerea volumului a creditelor de export
fiecărei ţări. exporturilor
subvenţionate cu 21%
timp de 6 ani.
Susţinerea internă “Caseta verde”* Măsura Agregată de O serie de suvenţii
stabileşte regulile Sprijin – MAS decuplate de
pentru măsurile de (include totalitatea producţie sunt
susţinere măsurilor de sprijin exceptate.
nedistorsionante. distorsionante incluse Plăţile de sub
în “caseta incidenţa “casetei
portocalie”**) se va albastre” *** şi
reduce cu 20% într-o anume de programele
perioadă de 6 ani. de limitare a

23
producţiei sunt de
asemenea exceptate.

Sursa: C. Ritson, D.R. Harvey coordinators and David Harvey (1997) “The GATT, the
WTO and the CAP” in Common Agricultural Policy 2nd edition, CAB international

* “Caseta verde” include măsurile non sau minim distorsionante (considerate decuplate)
ce pot fi aplicate fără vreo constrângere externă. Acestea sunt măsuri de susţinerea care nu
afectează direct comerţul sau producţia.
Pentru ţările dezvoltate16 aceste măsuri includ: cercetarea, serviciile de extensie şi training,
controlul bolilor şi dăunătorilor şi serviciile de marketing, de infrastructură, constituirea de
stocuri publice pentru asigurarea securităţii alimentare, susţinerea decuplată a veniturilor (şi
anume susţinerea indirectă care nu depinde de producţie sau randamente), ajutoare în cazuri de
calamităţi naturale şi plăţile pentru programe privind păstrarea mediului înconjurător, precum
şi ajutorul regional pentru zonele defavorizate. Pentru ţările în curs de dezvoltare această listă
include şi subvenţiile la inputuri şi investiţii.
** “Caseta portocalie” include măsurile care distorsionează piaţa, care sunt subiectul
cuantificării, monitorizării şi reducerii.
*** “Caseta albastră” este de fapt “umbrela” compromisurilor dintre UE şi SUA prin
care se fac subvenţionările. Aceasta include unele măsuri de politică agricolă cum ar fi plăţile
pe suprafaţă şi pe cap de animal din UE şi plăţile compensatorii din SUA care sunt exceptate
de la reducere.
După anul 1999, negocierile comerciale multilaterale din cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC) au fost marcate de conferinţele ministeriale de la Seattle, Doha şi Cancun.
Conferinţa de la Seattle nu a lansat un nou ciclu de negocieri comerciale multilaterale,
astfel încât discuţiile asupra agriculturii s-au desfăşurat la Geneva în anii 2000 şi 2001, în
cadrul comitetului pentru Agricultură al OMC în baza articolului 20 al Acordului pentru
Agricultură al Rundei Uruguay.
Poziţia Uniunii Europene la negocierile multilaterale OMC pe agricultură a fost adoptată în
unanimitate de către Consiliul pentru agricultură la 21 noiembrie 2000 şi notificată la 14
decembrie 2000 la OMC, cuprinzând 5 teme17:

16
Aceste ţări fac parte din grupa economiilor cu venituri ridicate şi medii ridicate
17
Jacqueline Leonte, Daniela Giurcă, Virginia Câmpeanu, Philippe Piotet, Agricultura României în perspectiva
aderării la UE, Institutul European din România, 2002

24
 Acces la pieţe: Uniunea Europeană este de acord cu noi reduceri tarifare, pe baza metodei
adoptate de Runda Uruguay pentru a se putea păstra instrumentele ce permit încadrarea
accesului la pieţe (contingente tarifare, clauza specială de salvgardare), care să asigure
condiţiile de concurenţă loială, în special cu privire la indicaţiile geografice de origine a
produselor;
 Sprijin intern: reducerea sprijinului cuplat la producţie şi la preţuri trebuie să continue,
utilizându-se instrumente adecvate, care permit luarea în considerare a
multifuncţionalităţii agriculturii;
 Concurenţă la export: reducerea subvenţiilor la export trebuie însoţită de angajamente
similare pentru celelalte forme de susţinere a exportului, precum creditele de export,
recurgerea abuzivă la anumite forme de ajutor alimentar internaţional sau funcţionarea
monopolurilor sau a întreprinderilor de stat la export;
 Alte considerente decât cele de ordin comercial: negocierile trebuie să ia în considerare
securitatea sanitară a alimentelor (recurgându-se la principiul precauţiei), preocupările
legitime ale consumatorilor şi bunăstarea animalelor, precum şi caracterul multifunţional al
agriculturii care produce bunuri, dar şi daune (se are în vedere dezvoltarea durabilă,
protecţia mediului, vitalitatea zonelor rurale şi lupta contra sărăciei);
 Tratament special şi diferenţiat: ţările cele mai puţin dezvoltate trebuie să beneficieze de
acces privilegiat şi stabilizat juridic pe pieţele ţărilor dezvoltate şi emergente şi să dispună
de o flexibilitate suficientă pentru a concretiza măsurile necesare de garantare a securităţii
lor alimentare şi a luptei contra sărăciei.

2.2 Evoluţii în cadrul Rundei Doha a negocierilor multilaterale. Poziţia UE în domeniul


comerţului agricol
A patra Conferinţă ministerială a OMC a avut loc la Doha (Quatar) între 9-13 noiembrie
2001 şi trebuia finalizată în 200418. Declaraţia finală de la 14 noiembrie 2001 a întrunit acordul
în unanimitate a celor 142 de ţări membre a OMC. Această declaraţie cuprinde două paragrafe
specifice agriculturii (13 şi 14), precum şi alte câteva paragrafe cu referire la agricultură şi
pescuit.

18
Richard Baldwin, Charles Wyplosz, The Economics of European Integration, McGraw Hill Education, UK
2004

25
În domeniul agriculturii se prevede continuarea negocierilor pe baza realizărilor efective de
după martie 2000 în cadrul Comitetului pentru agricultură al OMC.
Aceste negocieri au vizat trei obiective tradiţionale ale programului de reformă al OMC:
creşterea accesului pe piaţă, reducerea sprijinului intern şi reducerea subvenţiilor la export.
Din punctul de vedere al Uniunii Europene, acest program de lucru prezintă unele avantaje
certe faţă de proiectul Seattle:
- Nu se mai prefigurează abandonarea specificităţii agriculturii ca obiectiv al reformei,
tratându-se în mod special agricultura în raport cu sectoarele industriale;
- Se face doar o simplă referire la propunerile ţărilor membre ale OMC cu privire la
prevederile necomerciale;
- Se prevede acelaşi tratament pentru toate formele de subvenţii la export (la Seattle se
prefigura dispariţia restituirilor la export).
În ce priveşte cele trei obiective tradiţionale, textul actual prevede următoarele elemente de
negociere19:
• Ameliorarea substanţială a accesului pe piaţă;
• Reduceri substanţiale ale sprijinului intern ce are ca efect distorsionarea schimburilor
comerciale;
• Reducerea tuturor formelor de subvenţionare la export în vederea retragerii lor progresive.

CAPITOLUL III
Armonizarea politicii agricole a României cu PAC

Integrarea în Uniunea Europeană a fost una dintre priorităţile-cheie ale


politicii externe a României. Acest obiectiv strategic deosebit de important
dă un impuls reformelor structurale de dinaintea aderării şi acoperă toate
sectoarele economiei naţionale. Ca parte substanţială a acestei strategii,

19
Virginia Câmpeanu, Politici sectoriale ale Uniunii Europene, PRO Universitaria, 2007

26
România trebuie să adopte în mod treptat o politică agricolă şi un cadru
instituţional pe deplin compatibile cu politica agricolă comună (PAC) a
Uniunii Europene. La fel ca şi celelalte 10 state membre care au aderat în
2004, România, ca nou intrant, va trebui să se adapteze la UE, să
îndeplinească Criteriile de aderare de la Copenhaga şi să se alinieze la
întregul corp al legislaţiei şi politicilor existente ale UE.
Negocierile privind capitolul cel mai sensibil al României cu UE, Capitolul
7 – Agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Puncte specifice
deosebit de importante au fost măsura în care alocările financiare ale PAC
sub formă de plăţi de susţinere directă (de aici încolo denumite plăţi
directe20) vor fi extinse la fermierii români după aderare şi cotele aferente
pentru producţie şi susţinere, măsuri de piaţă21 în special pentru
prelucrarea produselor agricole şi măsuri de dezvoltare rurală. Pentru
România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC va reprezenta o
modificare semnificativă a tipului de susţinere agricolă curentă (pilon 1 al
PAC) şi a politicilor de dezvoltare rurală (pilonul 2 al PAC).
Discuţiile între UE, România şi Bulgaria privind capitolul agricultură s-au
încheiat în iunie 200422, cele două ţări primind practic acelaşi acord ca şi
statele care au aderat în 2004. Negocierile prevăd o perioadă de
introducere treptată a plăţilor directe PAC, posibilitatea de creştere a
plăţilor UE cu fonduri suplimentare şi o opţiune pentru schema de plăţi
unice pe suprafaţă (SPUS). Atât România, cât şi Bulgaria au negociat
termeni favorabili pentru unele din cotele lor şi alocările de prime (ex.,

20
Exemple de asemenea “plăţi directe” în UE-15 includ plăţile pe suprafaţă pentru culturile
arabile, culturile proteice, precum şi plăţile pentru produse lactate şi animale.
21
Exemple de plăţi de “susţinere pe piaţă” în UE-15 includ furajele uscate, inul/cânepa şi ajutorul pentru
prelucrarea cartofilor pentru amidon, ca şi ajutorul pentru organizaţiile de producători pentru livrarea roşiilor,
citricelor, piersicilor şi perelor pentru prelucrare.
22
Negocierile au fost închise în mod provizoriu în iunie 2004 şi închise definitiv în decembrie 2004.

27
izoglucoză, lapte, precum şi prime la ovine). Aceşti termeni favorabili nu
sunt atât rezultatul discuţiilor între negociatorii români şi Consiliul
European, ei putând fi atribuiţi faptului că România (ca şi Bulgaria) a
beneficiat de principiul că trebuia acordat un tratament consistent cu
măsurile asigurate pentru cele zece noi state care au aderat în 200423.

3.1 Poziţia României în agricultură şi comerţul agricol al UE


După 1990, sectorul agricol din România nu s-a bucurat de o percepţie favorabilă.
Agricultura a fost o activitate ineficientă sau prea puţin eficientă, ocolită de investitori, dar,
totuşi, punct de atracţie pentru o pondere însemnată a populaţiei. Ea a jucat şi încă mai joacă
un important rol social, constituind o „plasă de siguranţă” pentru persoanele care nu pot găsi
de lucru sau care nu pot obţine salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.
Mulţi fermieri români practică o agricultură de subzistenţă, peisajul
agricol fiind dominat de un număr mare de ferme mici, familiale, care
exploatează fâşii înguste de teren, fără a putea obţine o producţie
însemnată. Mai mult, o mare parte a rezultatelor activităţii agricole a
acestor ferme este destinată autoconsumului.
Piaţa agricolă, la rândul său, nu este pe deplin funcţională – multe
produse ţărăneşti, de bază, nu pot fi vândute adesea decât pe sume
derizorii unor intermediari – de multe ori deţinând monopol local.
Fermierii contestă adesea nivelul scăzut al subvenţiilor – de care au
nevoie în condiţiile în care se confruntă cu costuri de producţie prea mari
faţă de preţurile la care reuşesc să îşi desfacă produsele. Ei solicită şi
protecţie comercială faţă de concurenţii din afară. Se ajunge la o situaţie
dramatică: producătorii naţionali nu rezistă concurenţei străine, se
confruntă cu serie de lipsuri, dar totuşi nu părăsesc activitatea agricolă
pentru că, spun ei, nu au altă alternativă24.

23
Raportul USDA FAS GAIN RO4013, 6/16/2004: “România – Monitorizarea politicii comerciale – Încheierea
discuţiilor privind agricultura în vederea aderării – 2004”.
24
Potrivit unui sondaj publicat în studiul Nemenyi, A. – Rural Restructuring and the
Sustainability of Farming in Romania and Bulgaria, Institute for Human Sciences, SOCO
Project Paper No. 71, Vienna, 2000, 89% dintre repondenţi au declarat că vor continua să
lucreze în agricultură pentru că nu au o alternativă. Numai 7,4% dintre cei chestionaţi au

28
Cu toate problemele existente în sectorul agricol românesc, nu trebuie
neglijate aspectele pozitive sau potenţial pozitive, care ar putea fi
valorificate.
Cu 14,8 milioane hectare de teren agricol, România este al doilea mare producător agricol
din Europa Centrală şi de Est, după Polonia şi la nivel mediu comparativ cu Uniunea
Europeană. Atât solul cât şi condiţiile climatice din România asigură o producţie agricolă
eficientă. Un alt avantaj potenţial al României, îl constituie păstrarea
peisajului rural şi a caracterului tradiţional în multe zone ale ţării, ceea ce
poate contribui la dezvoltarea rurală, mai ales prin turismul rural.
Uniunea Europeană este un competitor important pe piaţa mondială a produselor agricole
alături de Statele Unite ale Americii, Canada, Rusia, China, Japonia, Australia, Noua
Zeelandă, Brazilia etc. UE a importat în anul 2004, produse agricole în valoare de 60,298
miliarde Euro, comparativ cu exportul care a atins nivelul de 57,797 miliarde Euro, astfel
balanţa comercială s-a încheiat în anul 2004 cu un deficit de 2,5 miliarde Euro. Exportul
extracomunitar este format, în proporţie de 51%, din produse alimentare cu valoare adăugată
ridicată.
Principalele grupe de ţări parteneri de export ai statelor membre sunt: ţările semnatare ale
Acordului Nord American de Comerţ Liber (North America Free Trade Agreement, NAFTA)
– 26,2%, Bazinul Mediteranean 13,8%, Statele semnatare ale Convenţiei de la Lomé – 6,9% şi
ţările candidate la aderare – 5,2%. Ponderea exporturilor Uniunii Europene către România este
de doar 1,4% din total export.
Uniunea Europeană importă produse agricole şi alimentare din Statele MERCOSUR –
22,5%, Statele semnatare ale Convenţiei de la Lomé – 14,9%, NAFTA – 13,5%, ţările din
Bazinul Meditereanean – 10,3%, iar din ţările candidate doar 5,7%.
Baza politicii comerciale se află în Tratatul de la Roma, Articolul 2, prin care se stabilesc
obiectivele Comunităţii Europene. Articolele 131 şi 132 ale Tratatului explică principiul de
funcţionare a politicii comerciale comune: contribuirea în interes comun, pentru dezvoltarea
armonioasă a comerţului mondial, eliminarea treptată a restricţiilor în comerţul internaţional şi
reducerea barierelor vamale. Articolul 133 prevede instrumentele şi mecanismele de realizare a
politicii comerciale.
considerat că agricultura are un viitor.

29
Principalele instrumente ale politicii comerciale comune au fost: taxele vamale, taxele
preferenţiale sau contingentele tarifare, contingentele, limitările voluntare la export, taxele
antidumping, plafoanele de preţ, barierele tehnice, subvenţiile la export (la produsele agricole),
subvenţiile interne, licenţele. Gama instrumentelor s-a restrâns în anii ’90, după ce anterior
relaxarea tarifară fusese acompaniată de o veritabilă proliferare a obstacolelor netarifare25.

3.2 Schimburile comerciale cu produse agricole ale Romaniei cu UE


Comerţul cu produse agricole şi alimentare ocupă din cele mai vechi timpuri un loc
important în economia mondială. Pe termen scurt şi mediu comerţul agricol se caracterizează
prin fluctuaţii şi tensiuni, iar pe termen lung prin disparităţi şi decalaje între ţările bogate şi
cele sărace, între diferite zone şi regiuni geografice26.
Exporturile agricole ale Uniunii Europene în România sunt favorizate de nivelul calitativ
superior al produselor şi de regimul preferenţial acordat de România la importul de produse
agricole din UE, în baza Acordului European.
În perioada de tranziţie la economia de piaţă şi de preaderare a României la Uniunea
Europeană, comerţul agricol al României cu UE a fost caracterizat de următoarele trăsături:
• România a devenit net importatoare de produse agricole din Uniunea Europeană încă din
primul an al tranziţiei. Înainte de 1990, România a fost net exportatoare de produse
agricole în UE, cu un sold pozitiv al balanţei comerciale de 23 milioane USD.
• Deficitul comerţului agricol cu UE a marcat o tendinţă de scădere în totalul deficitului
înregistrat în comerţul României cu UE, de la 56% in 1993 – primul an de funcţionare al
Acordului Interimar – la 20% în 200127.
• Exportul de produse agroalimentare al României în Uniunea Europeană a crescut an de an,
de la 293 milioane Euro în anul 2001, la 587,4 milioane Euro în anul 2004 şi 1,1 miliarde
Euro în 2007.
Pe categorii de produse, România are o balanţă de plăţi pozitivă la următoarele: animale vii,
produse lactate, ouă, miere şi alte produse agricole de origine animală, legume, seminţe şi
fructe oleaginoase şi alte produse agricole de origine vegetală, preparate din carne. Balanţa
25
Miron D., colaboratori, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2005
26
Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, 2001
27
Zahiu, Letiţia, colaboratori, Politici şi pieţe agricole – reformă şi integrare europeană, Editura CERES,
Bucureşti, 2005

30
comercială a României în relaţiile cu Uniunea Europeană este negativă la următoarele categorii
de produse: carne, plante şi produse floricole, fructe, ceai, cafea şi condimente, cereale,
produse de morărit şi malţ, extracte vegetale, grăsimi animale şi vegetale, zahăr şi produse din
zahăr, cacao şi produse din cacao, preparate din cereale şi făină, preparate din legume, fructe şi
nuci, alte preparate, băuturi, băuturi alcoolice şi oţet, reziduuri şi pierderi din industria
alimentară şi tutun.
În anul 2004, ponderea exporturilor de produse agroalimentare ale României în UE în
totalul exporturilor ţării noastre cu statele membre era de 3,1%, ponderea importurilor era de
4,6%, iar ponderea deficitului comercial la produse agroalimentare în deficitul comercial de
10,4%.
Politica comercială privind schimburile de produse agroalimentare dintre România si
Uniunea Europeană a fost stabilită în Acordul European încheiat de cele două entităţi politice.
Efectele Acordului European asupra stimulării exportului agricol românesc în Uniunea
Europeană nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, oportunităţile create în urma încheierii acestui
document nefiind exploatate eficient de ţara noastră, în condiţiile:
• problemelor structurale din agricultura României în perioada de preaderare, nerezolvate în
procesele de reorganizare şi privatizare;
• nivelurilor reduse ale producţiilor agricole interne, în special la produsele de origine
animală, care nu au acoperit nici cererea internă de consum;
• calităţii scăzute a produselor româneşti şi armonizării parţiale a standardelor sanitar
veterinare româneşti cu cele ale Uniunii Europene;
• caracterului concurenţial redus al produselor agroalimentare româneşti în comparaţie cu
cele europene din punctul de vedere al structurii sortimentale şi calităţii;
• utilizării parţiale a contingentelor de export acordate României de către Uniunea
Europeană etc.
În negocierile României cu Uniunea Europeană în privinţa regimului comerţului bilateral
cu produse agricole de bază, Uniunea Europeană s-a arătat pregătită să îşi deschidă mai larg
pieţele pentru importul de produse agricole şi alimentare româneşti, în limita unor cote.

31
Pentru exportul produselor româneşti către Uniunea Europeană s-a convenit liberalizarea
totală a comerţului cu produse agricole de bază, mai puţin pentru unele sectoare pentru care s-
au stabilit concesii specifice28.
Tabelul Nr.1: Contingentele de produse agroalimentare stabilite între Uniunea Europeană şi
România în anul 2004
Produsul UM Import Export
Carne bovină tone 4000 4000
Carne porc tone - 15625
Carne pasăre tone 3900 3900
Tomate tone - 9750
Castraveţi tone - 4000
Ardei dulce tone - 3000
Fructe tone - 10000
Brânzeturi tone 2600 2600
Unt tone 1900 -
Cartofi tone 20000 -
Grâu tone 125000 230000
Orz tone 57000 -
Porumb tone 50000 150000
Făină tone 3000 3000
Vin hectolitri 60000 300000
Ulei tone - 4750
Sursă: pe baza datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
iulie, 2004
În perioada 1998-2004, contingentele stabilite de România cu Uniunea Europeană nu s-u
modificat, cu excepţia introducerii unor contingente pentru produse noi: carne de bovină, carne
de pasăre, brânzeturi şi făină. Pentru aceste produse s-au stabilit contingente “în oglindă”,
adică taxe vamale reduse sau zero pentru aceeaşi cantitate exportată sau importată din/în
România în/din Uniunea Europeană: 4000 tone carne de bovină, 3900 tone de carne de pasăre,
2600 tone brânzeturi, 3000 tone făină.
Pentru unele produse, cum ar fi: carne de porc, tomate, castraveţi, ardei, fructe şi ulei,
România a negociat doar contingente de export, ceea ce va permite produselor agricole
româneşti intrarea pe pieţele europene.
La alte produse, cum ar fi: unt, cartofi şi orz, România a negociat contingente doar la
import, fapt ce implică consecinţe negative pentru ţara noastră, în sensul facilitării pătrunderii
masive a acestor produse pe piaţa românească.
28
Stan, N., Produsele româneşti nu vor mai primi “refuzat la export” de la UE, www.cotidianul.ro

32
Producătorii agricoli români sunt încurajaţi în obţinerea şi exportul pe piaţa europeană a
unor produse, ca: tomate, castraveţi, ardei, unele fructe, porumb, vin, ulei, carne de ovine şi
caprine, fructe de pădure, produse ecologice, şroturi etc. Totodată, pe piaţa românească,
importurile de produse lactate, băuturi alcoolice şi nealcoolice, preparate din carne, produse
zaharoase etc. provenite din Uniunea Europeană sunt semnificative.
În anul 2005, exporturile de produse agroalimentare ale României au însumat 673,3 mil.
Euro, înregistrându-se o creştere a acestora cu 14,6 % faţă de anul 2004. În valoarea totală a
exportului, animalele vii deţin o pondere de 20,9%, fiind urmate de: seminţe şi ulei de floarea
soarelui (14,4%), porumb (6,5%), orz (4,5%), nuci (3,8%), grâu (3,7%).
Tabelul Nr. 2: Balanţa comercială cu produse agroalimentare (mil. Euro)
Specificaţie 2004 2005
Export 587,4 673,3
Import 1649,2 2021,9
Sold -1061,8 -1348,6
Sursă: pe baza datelor furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
iunie 2006
În anul 2006, anul de dinaintea aderării României la Uniunea Europeană, ponderea
exportului realizat în ţările membre ale UE a reprezentat 66% din exportul total de produse
agricole si agroalimentare. Procesul de liberalizare graduală a comerţului agricol cu UE a fost
într-o permanenţă dinamică şi a cunoscut mai multe etape, prin care concesiile tarifare de care
beneficiază produsele româneşti pe piaţa comunitară au fost într-o continuă îmbunătăţire. În
2006, deficitul comercial cu produse agroalimentare a fost de 1,57 miliarde Euro, în creştere
cu 16,5%, faţă de anul 2005, importurile depăşind suma de 2,4 miliarde euro, în 2006.
Topul ţărilor partenere situate pe primele 6 locuri în derularea importurilor şi exporturilor
din anul 2006 (reprezentând 66,6% din total importuri, respectiv 69,0% din total exporturi)
este prezentat în tabelul numărul 3:
Nr. Crt. Principalele Valoare Structura Principalele Valoare Structura
ţări -mil.euro- în % ţări partenere - în %
partenere faţă de la export mil.euro- faţă de
la import total FOB total
CIF importuri în anul 2006 exporturi
în anul
2006
Total din 40745,8 100,0 Total 25850,5 100,0
care: din care:

33
1 Germania 6176,8 15,2 Italia 4637,2 17,9
2 Italia 5954,9 14,6 Germania 4060,2 15,7
3 Franţa 2664,7 6,5 Franţa 1938,3 7,5
4 Austria 1535,3 3,8 Ungaria 1276,0 4,9
5 Ungaria 1331,6 3,3 Marea Britanie 1216,8 4,7
6 Polonia 1128,4 2,8 Austria 685,2 2,7
Sursă: Institutul Naţional de Statistică
În 2006, dintre produsele româneşti de interes pentru exportul în UE care se realizează fără
taxe vamale de import, în cantităţi nelimitate sunt: ovine vii, suc de mere, miere naturală, unele
sortimente de legume şi fructe proaspete, ulei de floarea soarelui şi soia, margarină, conserve
şi sucuri de legume si fructe.
Din categoria produselor pentru care importul în UE, în anul 2006 este liberalizat total în
limita unor contingente tarifare anuale fac parte: bovine vii (46 mii capete), carne de pasăre (9
mii tone), ouă (2.335 tone), brânzeturi (2.600 tone), conserve şi preparate din carne (3.825
tone), vinuri (345.000 hl), tomate (9.750. tone), cereale (230 mii tone grau, 149 mii tone
porumb, 89 mii tone secară, 7 mii tone orz), făină (18 mii tone).
Din 6 ţări central şi est europene candidate, România se situa pe locul 5 între furnizorii de
produse agricole ai UE, după Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Bulgaria, acoperind numai
4,5% din exportul agricol al celor 6 ţări în UE, în pofida avatajului natural comparativ pe care
îl deţine.

Programe de stimulare a exportului în perioada de pre-aderare


În cadrul Sistemului de Susţinere şi Promovare a Exportului cu finanţare de la bugetul de
stat, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a derulat Programul de prime la
export pentru produse agroalimentare şi Programul de creştere a competitivităţii produselor
agricole, cu o alocaţie bugetară (comună) în anul 2006, de 14108 mii lei (RON).
Cele două programe vizează utilizarea fondului atât pentru acordarea de prime la export, la
mărfuri cu oportunităţi de vânzare pe pieţele externe şi care sunt eligibile în conformitate cu
angajamentele asumate de România în Runda Uruguay, cât şi pentru creşterea calităţii
produselor agroalimentare prin implementarea sistemelor de management al calităţii, dotarea
laboratoarelor şi protejarea mărcilor şi invenţiilor.

34
Produsele eligibile sunt: vinuri, animale vii cereale, seminţe oleaginoase, uleiuri vegetale,
unt şi grăsimi vegetale, brânzeturi, carne (bovine, porcine, ovine) şi preparate din carne de
pasăre, ouă, fructe şi legume. În anul 2006 s-a acordat prima de export pentru vinurile
îmbuteliate cu denumire de origine controlată (DOC) şi vinurile spumante îmbuteliate (Ordinul
MAPDR / MFP nr. 75/248 privind acordarea de prime la exportul de vinuri.
Cuantumul primei de export a fost de de 90 lei (RON)/hl şi se acorda în limita a 8080 hl pentru
marfa exportată după 1 martie 2006 şi încasată până la 31 decembrie 2006 inclusiv, pentru
exportul către toate destinaţiile cu excepţia ţărilor membre ale Uniunii Europene.
În vederea armonizarii legislaţiei româneşti în domeniul Mecanismelor Comerciale cu cea a
Uniunii Europene, începând cu 1 martie 2006 România a introdus într-o manieră simplificată
sistemul certificatelor de export şi de import şi sistemul garanţiilor, pentru anumite produse
agricole (HG.255/2006). Conform prevederilor acestei hotărâri:
- la export, sistemul certificatelor şi al garanţiilor se instituie pentru vinurile îmbuteliate cu
denumire de origine controlată şi vinurile spumante îmbuteliate, pentru care se acordă primă
de export;
- la import, sistemul certificatelor şi al garanţiilor se instituie pentru importurile în regim
preferenţial, în cadrul contingentelor tarifare stabilite cu Uniunea Europeană, pentru carne de
pasăre şi carne de porc.
România a înregistrat, în anul 2007, un deficit de aproape 2,15 miliarde de Euro în
comerţul cu produse agroalimentare din ţările intra şi extracomunitare29. În anul 2007,
importurile au atins 3,25 miliarde de Euro, în timp ce exporturile României cu produse agro-
alimentare pe piaţa UE şi în ţările terţe au depăşit cu puţin 1,1 miliarde euro. Porumbul şi
grâul au fost principale produse importate în 2007 - din cauza deficitului de cereale înregistrat
de România în urma secetei - cantităţile depăşind 660.668 tone porumb, respectiv 587.525
tone grâu şi amestec de grâu cu secară. Valoarea acestor importuri a depăşit 133 milioane euro.
Importurile de produse agroalimentare, în 2007, s-au mai axat pe citrice proaspete sau
uscate - 165.849 tone, în valoare de 68,84 milioane Euro, preparate de tipurile celor folosite în
hrana animalelor - 162.065 tone - de aproape 88,9 milioane Euro şi banane proaspete sau
uscate - 156.441 tone, valorând 77,2 milioane euro. De asemenea, au mai fost importate

29
Potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR).

35
126.715 tone de carne şi organe comestibile de pasăre pentru care au fost cheltuite 146,6
milioane Euro.
În 2007, circa 105,2 milioane Euro au fost încasate din exportul unei cantităţi de 382.686
tone seminţe de floarea-soarelui şi circa 77,7 milioane Euro din exportul a 279.125 tone de
seminţe de rapiţă.
Exporturile de grâu şi meslin (amestec de grâu cu secară) au totalizat 206.633,7 tone în
2007, iar orzul 139.808 tone, încasările depăşind 72 milioane euro. De asemenea, a fost
exportată o cantitate de 312.288 tone de porumb în valoare de 74,6 milioane euro.
Animalele vii, în special cele din specia bovină, au fost printre cele mai exportate produse
în 2007, cantitatea totală fiind de 50.983,5 tone, cu o valoare de 91,3 milioane Euro. Exportul
de oi şi capre în viu - 43.792 tone - a contribuit cu 75 milioane euro la balanţa comercială cu
produse agroalimentare.
Figura Nr. 1: Structura exporturilor FOB pe principalele
grupe de mărfuri în perioada 1.I - 31.XII 2007

Alte produse (mobilier,


materiale de construcţii etc.)

Produse agroalimentare 10,5% Maşini şi dispozitive mecanice, aparate şi


3,8% echipamente electrice
22,2%

Produse minerale
Minerproducts 7,8%

Textile, confecţii,
Produse chimice şi pielărie, încălţăminte
mase plastice 18,7%
8,8%

Mijloace de transport
11,9%

Produse metalurgice
16,3%

Sursă: Buletinul Naţional de Statistică

Exporturile FOB realizate în trimestrul I 2008 au fost de 29326,4 milioane lei (7965,4
milioane euro), iar importurile CIF au fost de 47175,9 milioane lei (12814,9 milioane euro).
Comparativ cu perioada corespunzătoare din anul 2007, exporturile au crescut cu 23,4% la
valori exprimate în lei (13,5% la valori exprimate în euro), iar importurile au crescut cu 22,1%

36
la valori exprimate în lei ( 12,3% la valori exprimate în euro). Deficitul comercial FOB-CIF în
trimestrul I 2008 a fost de 17849,5 milioane lei (4849,5 milioane euro), cu 2969,8 milioane lei
(455,8 milioane euro) mai mult decât în trimestrul I 2007. Valoarea schimburilor
intracomunitare de produse agricole si agroalimentare în trimestrul I 2008 a fost de 20695,3
milioane lei (5610,9 milioane euro) la expedieri şi de 33031,9 milioane lei (8953,5 milioane
euro) la introduceri, reprezentând cca.71% din total exporturi şi cca.70% din total importuri.
Diferenţa între dinamica determinată pe baza valorilor exprimate în lei şi cea determinată din
valori exprimate în euro a fost determinată de deprecierea monedei naţionale cu 8,8% în luna
ianuarie 2008, cu 8,0% în luna februarie 2008 şi cu 10,5% în luna martie 2008, faţă de lunile
corespunzătoare din anul 2007.
Figura Nr. 2: Exporturile (FOB), importurile (CIF) şi soldul operaţiunilor de comerţ
internaţional cu produse agricole şi agroalimentare

Sursă: Institutul Naţional de Statistică30

30
Comunicat de Presă Nr. 94 din 9 mai 2008

37
Figura Nr. 3: Structura comerţului internaţional pe grupe de produse, în trimestrul I 2008

Sursă: Institutul Naţional de Statistică


UE a rămas principalul partener în comerţul agricol al României, atât în ceea ce priveşte
exporturile cât şi importurile.

3.3 Rezultatele obţinute de România în cadrul negocierilor la Capitolul 7 –


Agricultura
În ceea ce priveşte capitolul de negociere cu Uniunea Europeană
privitor la agricultură, acesta a acoperit următoarele domenii principale:
- aspecte orizontale: garantare şi orientare; mecanisme de schimb
comercial; politica în domeniul calităţii; agricultura organică; reţeaua
de date contabile specifice; subvenţii de stat;
- organizarea pieţei comune: culturi arabile; cereale, seminţe
oleaginoase şi culturi proteice; cereale nealimentare prelucrate,
amidon din cartofi, substituenţi cerealieri, orez; zahăr; culturi de
plante pentru producţia de fibre ;
- culturi specializate: fructe şi legume; vin şi alcool; banane; ulei de
măsline; tutun;
- produse animaliere: lapte şi produse lactate; carne de vacă; carne de
oaie; carne de porc;

38
- dezvoltarea rurală;
- legislaţia în domeniul veterinar: sistemul de control de pe piaţa
internă; identificarea şi recensământul animalelor; controlul la
graniţele externe; măsuri de control al bolilor animaliere; sănătatea
animalelor - comerţul cu animale vii şi produse animaliere; protecţia
sănătaţii publice; asigurarea condiţiilor corespunzătoare de viaţă
pentru animale; legislaţia specifică zootehniei;
- legislaţia în domeniul fitosanitar: organisme dăunătoare; calitatea
seminţelor şi a materialului săditor; drepturi privind varietatea
plantelor; produse utilizate pentru protecţia plantelor / pesticide;
nutritia animalelor.
În urma închiderii Capitolului 7 – Agricultura, România a obţinut diferite
perioade de tranziţie31, printre care:
- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de tăiere şi alinierea la cerinţele europene a unităţilor de
procesare a cărnii (26 de unităţi);
- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de procesare a cărnii de pasăre (2 unităţi);
- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de procesare a laptelui (28 de unităţi), precum şi pentru
organizarea centrelor de colectare şi a celor de standardizare lapte;
- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerinţele comunitare a
fermelor de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut;
- România a solicitat şi a obţinut încadrarea în categorii a zonelor viti-
vinicole;
31
Jacqueline Leonte, Daniela Giurcă, Virginia Câmpeanu, Philippe Piotet, Agricultura României în perspectiva
aderării la UE, Institutul European din România, 2002

39
- România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de opt ani,
până la 31.12.2014, pentru defrişarea suprafeţelor de 30.000 hectare
ocupate cu hibrizi interzişi şi replantarea acestora cu soiuri din specia
Vitis vinifera, cu recunoaşterea dreptului de replantare;
- România a solicitat şi a obţinut drepturi suplimentare de plantare a
viţei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine
controlată şi struguri de masă, de 1,5% din suprafaţa totală
cultivată cu viţă de vie;
- România a solictitat şi a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei
pentru îmbogăţirea musturilor în zahăr în vederea ridicării
potenţialului alcoolic al vinurilor;
- România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea şi protecţia
denumirilor geografice şi de origine pentru:
 13 băuturi spirtoase din prune, respectiv “ţuică”, “horincă”, si “turţ”, 5 băuturi
spirtoase din distilat de vin, respectiv “vinars”, 7 tipuri de lapte, 3 tipuri de
iaurt, 1 lapte bătut, 4 tipuri de caş, 21 de tipuri de brânză, 26 de tipuri de
caşcaval, 8 tipuri de telemea, 1 tip de salam (Sibiu), 1 tip de cârnţi (Pleşcoi), 2
tipuri de pâine, 2 tipuri de covrigi, 1 tip de plăcintă, 1 magiun.
- Recunoaşterea şi protecţia denumirii generice pentru băutura spirtoasă pălincă
“pălincă”;
- România a solicitat şi a obţinut derogare de la normele sanitar-veterinare, pentru
producerea prin mijloace tradiţionale pentru:
 58 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă, oaie, capră şi bivoliţă, produse
prin tehnologii tradiţionale.
- România a solicitat şi a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate
dezvoltării rurale pentru suplimentarea plăţilor directe (top-up);
- România a solicitat şi a obţinut trei ani, până la data de 31.12.2009 – pentru
utilizarea produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi care
conţin următoarele substanţe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE : sulf,
acetoclor şi respectiv doi ani pentru substanţă activă 2,4 D, cupru (sub formă de
sulfat, oxiclorură sau hidroxid);

40
Obiectivul principal al strategiei de negociere la Capitolul 7 – Agricultura - a constituit
obţinerea unor rezultate foarte bune în cinci domenii: agroindustrie, sectorul viti-vinicol,
zootehnia şi creşterea animalelor, dezvoltarea rurală şi suprafaţa cultivabilă pentru cereale.
Pentru lapte, România a obţinut o cotă de 3,3 miliarde litri, cotă considerată de către
reprezentanţii Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ca fiind foarte bună,
din moment ce în prezent industria absoarbe 1,2 miliarde litri. În schimb, calitatea laptelui lasă
mult de dorit, neatingând standardele de calitate impuse de UE. În plus, în România există un
număr extrem de redus de unităţi de procesare a laptelui, capabile să producă la standarde
europene. Conform oficialilor din acest ministerul de resort, în România vor trebui construite,
până în 2009, aproximativ 30.000 de ferme de vaci, la standarde europene32.
Sectorul zahărului este controversat. Cota de procesare negociată de România se ridică la
440.000 de tone, valoare care îi avantajează doar pe procesatori, pentru că dintr-un milion de
tone de sfeclă se obţin 109.000 tone de zahăr. Această cantitate de sfeclă se obţine de pe
40.000 de hectare, în condiţiile unei producţii medii de 25 de tone/ha. În prezent, în România
se cultivă sfeclă de zahăr pe aproximativ 30.000 - 40.000 hectare. În aceste condiţii, România
va trebui să importe restul de zahăr brut necesar procesării până la concurenţa cotei negociate.
În ceea ce priveşte sectorul viti-vinicol, România a obţinut recunoaşterea întregii suprafeţe
cultivate cu viţă de vie, inclusiv hibridă.
Sprijinul comunitar pentru bovine şi ovine, negociat pe baza Documentului de Poziţie –
Capitolul – Agricultură, ca fi acordat, începând cu anul 2007, sub forma plăţilor directe.
Alocarea sumelor se va face gradual, până în anul 2016, în următoarele proporţii pe ani: 25%,
30%, 35%, 40%, 50%, 60%, 70%, 80%, 90% şi 100% în anul 2016.
La culturi arabile (ca referinţă pentru plăţile directe), solicitarea
României a fost de 6,891 mil.ha şi oferta Comisiei a fost de 7,012 mil.ha,
reprezentând 101,75%, un procent mulţumitor pentru decidenţii români.
Suprafaţa agricolă acceptată de către UE pentru plăţi directe este de aproximativ 7 milioane
hectare, în condiţiile în care, în prezent, suprafaţa agricolă reală a României este de circa 14
milioane hectare. În această situaţie, restul de 7 milioane hectare nu vor beneficia de un astfel

32
Lidia Truică, Dosarul agricol închis rapid, dar cu ce preţ?, în Banii Noştri, nr. 24, iunie,
2004

41
de sprijin din partea UE, producţia obţinută pe această suprafaţă urmând a fi comercializată la
preţuri superioare celei care va fi susţinută financiar de către Comunitate. Perioadele de
tranziţie solicitate de România au fost acceptate de către UE.
Ca rezultat al negocierilor privind Capitolul 7 – Agricultura între UE şi
Guvernul României, ţara noastră a obţinut o alocare bugetară generală
legată de PAC de peste 4 miliarde euro pentru 2007-2009 33. Aceste fonduri
vor fi împărţite între dezvoltare rurală, susţinerea pieţei şi plăţi directe34:
• Suportul financiar propus pentru plăţile directe pentru România
timp de trei ani se ridică la 881 milioane euro, sumă care include
susţinerea financiară pentru produse sau sectoare pentru care sunt
stabilite cote, suprafeţe de referinţă sau plafoane naţionale. Acest tip
de susţinere financiară nu necesită cofinanţare de la bugetul
naţional, dar implică costuri de implementare naţionale.
• Suma de 732 milioane euro propusă pentru măsurile de piaţă, care
cuprinde intervenţia pe piaţă şi refinanţarea la export, nu necesită
cofinanţare naţională. Această susţinere financiară a fost alocată
începând cu anul 2007. Intervenţia pe piaţă este instrumentul de
stabilizare a preţurilor pieţei, prin cumpărarea producţiei în surplus şi
stocarea ei în stocuri publice sau private. Refinanţările la export
reprezintă alocarea pentru anumite produse exportate (cum ar fi
laptele şi produsele lactate, carnea de vită, cerealele, fructele şi
legumele, produsele din zahăr, produsele prelucrate etc.) a diferenţei
între preţul la export şi preţul internaţional, având în vedere că
preţurile la produsele agricole sunt în general mai mari în Uniunea
Europeană în comparaţie cu cele de pe piaţa mondială.

33
Rezultatele negocierilor sunt schiţate pe baza informaţiilor furnizate de şi/sau derivate din: Comisia
Europeană şi Delegaţia UE în România, MAPDR din România şi Ministerul Integrării Europene şi Rapoarte
USDA FAS, GAIN, diverse numere.
34
Informaţii furnizate de MAPDR şi Ministerul Integrării Europene.

42
• Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE
reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009.
Ponderea de cofinanţare cerută din bugetul naţional se ridică la 25%.

3.3. Identificarea problemelor în agricultura României


Problemele structurale ale agriculturii româneşti sunt probabil cel mai dificil de rezolvat.
Spre deosebire de majoritatea statelor care au devenit membre în 2004, în România
dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari, făcând corecţiile mai complicate.
Fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole este unul dintre neajunsurile cele mai
importante ale sectorului agricol naţional. UE nu are competenţe directe în această problemă,
putând acţiona numai indirect, prin anumite măsuri de dezvoltare rurală sau prin stabilirea
criteriilor de susţinere a veniturilor agricultorilor.
O altă problemă structurală importantă a agriculturii naţionale o reprezintă numărul mare de
ferme de subzistenţă şi de semisubzistenţă35.
Aşa cum s-a stabilit în urma negocierilor de aderare ale celor 10 state care au devenit
membre în 2004, fermele de semisubzistenţă vor primi un ajutor financiar anual de maxim
1000 EUR/fermă, cu condiţia ca fermierii să prezinte un plan de restructurare prin care să arate
în ce mod exploataţiile respective pot fi transformate în „ferme comerciale” (adică pot deveni
viabile economic). Şi autorităţile române urmăresc să realizeze o schemă de restructurare a
fermelor de semi-subzistenţă pe aceleaşi principii.
O altă disfuncţionalitate structurală majoră a agriculturii româneşti o reprezintă ponderea
mare a agricultorilor în totalul populaţiei ocupate, precum şi numărul mare de fermieri
vârstnici. Pentru acest al doilea aspect, prezent într-o proporţie mai mică şi în agricultura
comunitară, UE propune aplicarea unei scheme de pensionare anticipată. La rândul lor,
autorităţile române urmează să aplice o astfel de schemă, care va presupune ca fermierii mai în
vârstă să înceteze definitiv toate activităţile agricole comerciale, iar utilizarea terenului agricol

35
Comisia Europeană a propus ca prin ferme de semi-subzistenţă să se înţeleagă exploataţiile agricole cu
suprafeţe cuprinse între 3 si 15 hectare, urmând ca fermele mai mici de 3 hectare să fie considerate ferme de
subzistenţă. Dar, tot Comisia Europeană a considerat oportun ca stabilirea definiţiilor si a limitelor minime si
maxime pentru cele două tipuri de eploataţii să fie diferenţiate pentru fiecare stat candidat în parte, în cursul
negocierilor de aderare.

43
să fie transferată altor fermieri mai tineri, care vor trebui să demonstreze că vor putea
îmbunătăţi viabilitatea exploataţiilor.
Un ultim aspect structural ţine de industria alimentară, insuficient dezvoltată pentru a
asigura o piaţă de desfacere atrăgătoare pentru produsele agricole de bază. Ministerul
Agriculturii a propus un set de măsuri pentru corectarea acestui neajuns, printre care:
• aplicarea unui nivel de 0% TVA pentru produsele alimentare proaspete;
• îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru atragerea investiţiilor străine directe în
sectorul alimentar;
• sprijin pentru realizarea marketingului în comun al produselor agricole.
Dezvoltarea sectorului agricol al României, vizează depăşirea problemelor structurale
actuale (slaba dotare cu maşini şi utilaje, fărâmiţarea terenurilor agricole) şi creşterea
competitivităţii produselor româneşti pe Piaţa Internă.
Pentru perioada 2007-2013, România îşi propune ca obiective principale:
• dezvoltarea unui sector agricol si forestier competitiv, bazat pe cunoaştere şi iniţiativă
privată;
• reducerea dimensiunii populaţiei ocupate în agricultură, corelată cu crearea de
exploataţii economice viabile, prin eforturi de reducere a gradului înalt de fragmentare
a suprafeţei agricole şi a numărului de ferme de mici dimensiuni;
• menţinerea calităţii şi a diversităţii spaţiului rural şi forestier în vederea obţinerii unui
echilibru între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.
Priorităţile pe termen scurt în domeniul agricol în etapa post-aderare sunt:
- intensificarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar, cu precădere a celui
fito-sanitar şi veterinar;
- finalizarea construcţiei instituţionale necesare funcţionării Politicii Agricole Comune
(PAC), în acord cu reglementările Uniunii Europene;
- creşterea investiţiilor străine şi valorificarea avantajelor existente: terenuri de calitate,
forţă de muncă ieftină şi relativ calificată, posibilităţi pentru agricultura organică;
- integrarea în aranjamentele de piaţă comună a unei serii de produse agricole, inclusiv
culturile arabile, zahărul, produsele animaliere şi culturile specializate;
- fructificarea oportunităţilor oferite de acquis-ul comunitar în domeniul agriculturii;
- o nişă care se pretează la specificul agriculturii româneşti este agricultura ecologică;

44
- informarea continuă a populaţiei ocupate în agricultură, dar şi a populaţiei rurale în
general, cu privire la costurile şi beneficiile pe care aderarea le va avea asupra lor;
- informarea fermierilor cu privire la beneficiile PAC, la normele comunitare în domeniu şi
la cerinţele pentru accesarea fondurilor comunitare sau a altor facilităţi financiare.
Priorităţi pe termen mediu şi lung în domeniul agricol în etapa post-aderare sunt:
- restructurarea şi modernizarea sectorului agroalimentar şi a celui forestier pentru a face
faţă cerinţelor pieţei interne;
- stimularea procesului de consolidare a fermelor printr-o piaţă funciară funcţională,
sprijinirea transformării fermelor de semi-subzistenţă, cu potenţial real de producţie, în
exploataţii viabile din punct de vedere comercial şi sprijinirea formării de asocieri între
fermieri în scopul valorificării produselor;
- îmbunătăţirea calităţii procesării, controlului şi calităţii produselor alimentare prin
respectarea regulilor minime de siguranţă a alimentelor impuse de cerinţele PAC;
- îmbunătăţirea marketingului produselor agroalimentare, continuarea programelor pentru
realizarea de centre de preluare-depozitare a produselor agricole şi asigurarea
transparenţei pe piaţă;
- promovarea investiţiilor directe care vizează introducerea de noi tehnologii şi creşterea
calităţii produselor;
- elaborarea şi implementarea de planuri operaţionale pentru asigurarea transparenţei
pieţelor, atât pentru crearea unor sisteme de informare privind preţul produselor agricole
(burse agricole), cât şi privind preţul pământului.
Dezvoltarea rurală a României are ca principal obiectiv dezvoltarea armonioasă a
comunităţilor rurale, simultan cu consolidarea sectoarelor agricol şi silvic, ţinând cont de
cerinţele de protecţie a mediului înconjurător. În vederea atingerii acestui obiectiv, România
va sprijini dezvoltarea infrastructurii rurale (reţelele de drumuri, reţelele de comunicaţii,
servicii de sănătate, educaţie, consultanţă) şi diversificarea serviciilor oferite către populaţia
din mediul rural.
Pentru reorientarea unei părţi din populaţia ocupată în agricultură, în cadrul comunităţilor
rurale vor fi stimulate dezvoltarea serviciilor pentru agricultură şi diversificarea activităţilor
economice complementare (mica industrie, turism, artizanat). Acestea vor trebui să contribuie

45
la valorificarea resurselor specifice mediului rural (inclusiv a potenţialului turistic şi cultural-
spiritual al satului românesc) şi să asigure folosirea mai eficientă forţei de muncă rurale.
Pentru dezvoltarea de proiecte care îşi propun potenţarea şi valorificarea resurselor locale,
vor fi iniţiate măsuri pentru creşterea capacităţii administrative locale de atragere a resurselor
financiare, inclusiv prin parteneriate public-privat. Având în vedere calamităţile naturale din
anii precedenţi, autorităţile locale vor fi sprijinite pentru elaborarea şi aplicarea de politici şi
programe de prevenire a riscurilor naturale.

3.5 Perspective privind convergenţa reală a agriculturii româneşti cu cea a UE


Pentru a studia convergenţa reală a agriculturii româneşti cu cea a Uniunii Europene, am
întocmit o matrice SWOT (puncte tari, puncte slabe, riscuri şi oportunităţi).
Puncte tari:
- este al doilea mare producător agricol din Europa Centrală şi de Est, după Polonia (Rou
– suprafaţă agricolă de 14,8 milioane hectare);
- clima şi solul sunt favorabile dezvoltării unei agriculturi eficiente;
- potenţialul dezvoltării agricole ecologice;
- folosirea unor metode tradiţionale şi non-intensive.
Puncte slabe:
- rolul de “plasă de siguranţă” pentru persoanele care nu-şi pot găsi de lucru în alte
domenii;
- agricultori de subzistenţă – număr mare de ferme mici, familiale;
- pondere mare a autoconsumului ;
- piaţa agricolă nu este pe deplin funcţională ;
- nivel scăzut al subvenţiilor;
- Scăderea ponderii producţiei agricole în PIB a fost însoţită de o creştere importantă a
ponderii populaţiei agricole în total populaţie civilă ocupată;
România doreşte ca, prin integrarea în Uniunea Europeană, să obţină sau să consolideze:
- stabilitate economică;
- investiţii mari din fondurile structurale;

46
- venituri mai mari pentru fermierii agricoli ;
- accesul la piaţa unică pentru produsele lor (piaţa Uniunii Europene, de 375 milioane de
consumatori, plus 100 milioane de consumatori piaţa ţărilor central şi est-europene –
ECE) ;
- cererea sporită pentru produsele cu valoare adăugată mare.
Ameninţările şi riscurile privind integrarea României în domeniul agricol au fost
legate de:
- structurile agricole fragmentate;
- pieţe funciare şi de arendare deficitare – piaţa pamântului este subdezvoltată,
reprezentând numai 5% din potenţialul total al acetei pieţe;
- acces redus la credite – investiţiile de capital reprezintă numai 30% din nivelul calculat
de Uniunea Europeană pentru ca România să îndeplinească standardele europene;
- acces limitat la pieţe;
- consumul intermediar este extrem de scăzut (-25%), în concordanţă cu activităţile
agricole extensive;
- lipsă de capital uman;
- productivitatea muncii reprezintă jumătate din media Uniunii Europene, în timp ce
costurile de producţie sunt mai mari cu aproximativ 30%;
- ponderea mare a autoconsumului – de două ori mai mare decât nivelul normal,
considerat ca fiind de maximum 30% din output-ul agricol.
Uniunea Europeană doreşte să obţină prin integrare o mai bună poziţie competitivă la nivel
mondial cât şi lărgirea pieţei pentru produsele lor. Ameninţările pentru Uniunea Europeană
privind integrarea în domeniul agricol a ţărilor central şi est-europene sunt : invazia produselor
ieftine din ţările central şi est-europene, imigrarea masivă spre ţările Uniunii Europene în
căutarea unui loc de muncă şi cheltuieli mari realizate din bugetul european pentru integrarea
noilor membri.

3.6. Participarea României la programele de finanţare a agriculturii UE


În condiţiile actuale, în care economia românească se confruntă încă cu probleme
structurale destul de serioase, avem nevoie de strategii coerente şi unitare care să aibă ca
obiectiv programarea, prioritizarea şi urmărirea politicilor de dezvoltare naţională. În vederea

47
asigurării fondurilor necesare implementării acestor strategii, România, ca fost stat candidat la
statutul de membru al Uniunii Europene, a beneficiat în trecut de ajutor financiar din partea
acesteia prin intermediul instrumentelor de pre-aderare – actualele programe PHARE, ISPA şi
SAPARD şi altele.
Prin fondurile europene sunt finanţate proiecte care contribuie la dezvoltarea zonelor mai
puţin avansate, prin investiţii pentru coeziune economică şi socială, în domenii cheie precum
dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea infrastructurii locale şi regionale, servicii sociale şi
servicii turistice. Scopul acestor investiţii este crearea de locuri de muncă, creşterea nivelului
competitivităţii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru locuitorii regiunilor vizate.

Fonduri de pre-aderare ale României:


a) Programul PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia
Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia Economiei) este un program lansat de Comunitatea
Europeanã în 1990, având ca destinaţie Polonia şi Ungaria. Ulterior el s-a extins şi la celelalte
state din Europa Centralã şi de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul
instrument de asistenţã financiarã şi tehnicã oferit de UE pentru restructurarea economiilor
acestor ţãri şi crearea infrastructurii necesare aderãrii la Uniunea Europeanã.
PHARE se concentrează asupra a trei aspecte36:
• consolidarea administraţiei publice şi a instituţiilor din statele candidate pentru ca
acestea să poata funcţiona eficent în cadrul Uniunii( dezvoltare instituţională);
• sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale
şi a infrastructurii la standardele UE (investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei
comunitare);
• promovarea coeziunii economice şi sociale ( investiţii de coeziune economică şi
socială).
Aceste orientări au fost îmbunătăţite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD şi
ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală şi a agriculturii (SAPARD) şi proiectele de
infrastructură în domeniile de mediu şi transporturi (ISPA) permiţând PHARE să se
concentreze asupra priorităţilor cheie care nu erau acoperite de aceste domenii. În 1998 au fost
lansate unele facilităţi de recuperare pentru Bulgaria, Lituania, România, Slovacia şi un
36
George Mares, Cristina Constantinescu - Practica Auditului intern privind fondurile publice naţionale şi ale
Uniunii Europene, Ed. Contaplus, 2007.

48
program de fonduri prestructurale. Astfel prin finanţare se vizează ajutorarea instituţiilor ca să
atingă standardele şi normele UE.
Alături de PHARE, la acest proiect participă şi instituţii financiare internaţionale: Banca
Europeană de Investiţii, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Mondială.
Acordarea de subventii PHARE poate da ţărilor candidate capacitatea de a iniţia proiecte
majore, cum ar fi instalaţii de epurare a apelor uzate, contribuind şi la reducerea datoriilor
statelor. S-a dorit ca prin intermediul programului PHARE să se ofere mai multe fonduri
întreprinderilor mici şi mijlocii din statele candidate.
Chiar şi cu fondurile PHARE combinate cu cele a celorlaltor instituţii financiare, este
necesară şi o finanţare suplimentară din sectorul privat.
Prin urmare, toate aceste finanţări au ca obiectiv extinderea UE spre est. Aceasta ar aduce
avantaje atât Uniunii, cât şi statelor care doresc integrarea. Prin extinderea ei, Uniunea ar
obţine o pondere mai mare economică şi politică în contextul mondial37.
b) Programul SAPARD
SAPARD este un program operaţional din anul 2000. Are drept scop sprijinirea agriculturii
şi dezvoltarea ruralã în ţãrile candidate din Europa Centralã şi de Est. În perioada 2000-2006,
România a primit 150 milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar dupa Polonia. În
plus, guvernul României a contribuit cu suma de 50 milioane Euro.
SAPARD finanţeazã proiecte majore din domeniul agricol şi al dezvoltãrii rurale. România
a identificat patru axe prioritare care urmeazã sã fie finanţate în cadrul acestui program:
1. Îmbunãtãtirea activitãtilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi
pescãreşti;
2. Dezvoltarea şi îmbunãtãţirea infrastructurii rurale;
3. Dezvoltarea economiei rurale (investiţii în companiile cu profil agricol; Diversificare
economicã; Silvicultură);
4. Dezvoltarea resurselor umane (Îmbunãtãţirea activitãţii de instruire profesionale;
Asistenţă tehnicã, inclusiv studii menite sã sprijine pregãtirea şi monitorizarea
programului, campanii de informare şi publicitate)38.
Având în vedere că la data de 31 iulie 2006 au fost epuizate fondurile Programului
SAPARD alocate prin acordurile anuale de finanţare pentru perioada 2000-2006, precum şi
37
http://eufinantare.info/
38
http://eufinantare.info/

49
faptul că s-a depus un număr foarte mare de proiecte conforme care depăşesc alocarea
financiară a Programului, a fost necesară asigurarea de la bugetul de stat a cofinanţării publice
nerambursabile pentru realizarea acestor proiecte de investiţii, în condiţii de şanse egale pentru
toţi beneficiarii Programului SAPARD şi pentru aplicarea cerinţelor acquis-ului comunitar în
sectorul agroalimentar românesc. Astfel, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă
nr. 59 din 6 septembrie 2006 privind asigurarea de la bugetul de stat a cofinanţării publice
nerambursabile pentru proiectele de investiţii din cadrul Programului SAPARD 39.
c) Programul ISPA
Programul ISPA (Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul dintre
cele trei instrumente de finanţare nerambursabile ale Comunităţii Europene şi a fost stabilit
prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.1267/1999 în vederea acordării asistenţei
pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
asistenţă acordată pentru realizarea coeziunii economice şi sociale între state, în domeniul
politicilor privind infrastructura de transport şi de mediu.
Obiectivele generale ISPA au fost următoarele:
• Să sprijine România în vederea alinierii standardelor sale de mediu la cele ale Uniunii
Europene;
• Să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele transeuropene ;
• Să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile
Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.
Începând cu 2007, asistenţa financiară nerambursabilă acordată prin Programul ISPA a fost
înlocuită de asistenţa financiară nerambursabilă acordată prin Fondul de Coeziune şi întregul
sprijin financiar a crescut substanţial (fiind mai consistent decât pachetul ISPA la data aderării)
şi au provocat autorităţile române să pregătească şi să consolideze structuri administrative şi de
coordonare adecvate, în vederea creşterii capacităţii de absorbţie a fondurilor. De asemenea, a
fost pregătit un portofoliu substanţial de proiecte destinate finanţării din Fondul de Coeziune40.
d) Programul SPP (Special Preparatory Programme – Programul Special Pregătitor)
La data de 21 septembrie 1999 s-a lansat la Euro Info Centre din Bucureşti, sub auspiciile
Delegaţiei UE la Bucureşti, Programul PHARE denumit SPP (Special Preparatory
Programme) - Acţiuni rurale în valoare de peste 3 mil. EURO (din care sprijinul Comunitar
39
www.sapard.ro
40
www.infoeuropa.ro

50
reprezintă 2,5 mil EURO). Programul a fost acceptat de Comitetul Naţional Tehnic de
Selecţie. Termenul limită de primire a proiectelor a fost stabilit pe data 12 noiembrie 1999.
Prin SPP se incurajează iniţierea de programe privind agricultura şi dezvoltarea rurală, în
următoarele direcţii:
- investiţii în exploataţii agricole;
- îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole;
- dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice generatoare de venituri alternative;
- dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale.
Fondurile post-aderare ale României, în perioada 2007-2013:
O dată cu momentul aderării la Uniunea Europeană şi implicit la principiile comunitare ale
politicii de dezvoltare regională, programele de pre-aderare au fost înlocuite de instrumente
structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională şi Fondul Social European) şi de
coeziune.
Scopurile urmărite prin finanţarea proiectelor din aceste fonduri vizează în principal
promovarea unei dezvoltări durabile, echilibrate şi armonioase a ansamblului economic şi
social al Uniunii, pentru a se asigura îmbunătăţirea nivelului de trai al cetăţenilor Uniunii
Europene, din care România face parte începând cu 1 ianuarie 2007.
Un aspect important este acela ca aceste posibilităţi de finanţare din fonduri europene vor fi
mult mai mari decât până în prezent. Conform programării financiare, în perioada 2007-2009,
România va beneficia de fonduri nerambursabile, de aproximativ 4 ori mai mari decât cele din
perioada de pre-aderare, în valoare de 5973 milioane Euro.
România are nevoie de programele structurale, atât pentru a recupera decalajul existent faţă
de ţările membre ale Uniunii Europene, cât şi pentru o dezvoltare durabilă. Fondurile
structurale care vor finanţa măsuri de politică regională trebuie astfel gestionate şi direcţionate
încât să permită apropierea decalajelor între regiuni şi nu să le adâncească.
Prin Planul Naţional de Dezvoltare, instrumentul de recuperare a disparităţilor de
dezvoltare social-economică a României faţă de Uniunea Europeană, sunt orientate priorităţile
cu obiectivele instrumentelor structurale. Principalele direcţii de acţiune în domeniul
dezvoltării regionale şi locale, pentru perioada următoare, sunt:
1. Asigurarea stabilităţii macroeconomice, prin respectarea criteriilor de convergenţă, din
procesul de integrare a României în Uniunea Europeană;

51
2. Asigurarea coerenţei şi complementarităţii politicilor economice, în special a politicii
de dezvoltare regională;
3. Creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, în scopul realizării obiectivelor
de coeziune economică şi socială şi pentru reducerea decalajelor inter şi intra-
regionale, precum şi a decalajului ce desparte ţara noastră de ţările dezvoltate, membre
ale UE;
4. Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii naţionale şi transnaţionale, de transport, de
mediu, de energie şi pentru cercetare-dezvoltare;
5. Încurajarea reconversiei profesionale a categoriilor dezavantajate sau afectate de
restructurări şi susţinerea perfecţionării continue în muncă.
a) Fondul European de Dezvolare Regională (FEDR) – a fost creat în 1975 cu scopul de a
redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace
ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie
bugetul comunitar în investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă
durabile) şi în investiţii în infrastructură.
FEDR finanţează:
• ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în vederea
creării de locuri de muncă durabile;
• infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu, energie
şi transporturi;
• instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.)
destinate să sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între
oraşe şi regiuni;
• măsuri de asistenţă tehnică.
La nivelul României, prin FEDR se vor finanţa integral Programul Operaţional Sectorial
Creşterea Competitivităţii Economice (POS CCE) şi Programul Operaţional Regional
(POR). Bugetul total al programului POS CCE este de aproximativ 3 miliarde de Euro iar
asistenţa comunitară se ridică la 2,5 miliarde de Euro (aproximativ 12,7% din totalul
fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013). Obiectivul
general îl constituie creşterea productivităţii societăţilor româneşti în conformitate cu
principiile dezvoltării durabile şi reducerea disparităţilor comparativ cu productivitatea medie

52
a Uniunii Europene. Ţinta o reprezintă o creştere anuală medie a PIB per salariat de
aproximativ 5,5%. Aceasta va permite României să atingă aproximativ 55% din
productivitatea medie a UE până în 2015.
Bugetul total al Programului Operaţional Regional (POR) este de aproximativ 4,38
miliarde de euro, iar sprijinul financiar acordat de Comunitate se ridică la 3,7 miliarde de euro
(aproximativ 19% din totalul fondurilor europene investite în România în cadrul politicii de
coeziune 2007-2013). Obiectivul general constă în sprijinirea dezvoltării economice, sociale,
echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor din România, ţinând seama de nevoile şi resursele
specifice ale acestora şi punând accentul pe polii urbani de creştere, pe îmbunătăţirea mediului
de afaceri şi a infrastructurii de bază. Regiunile României, în special cele mai puţin dezvoltate,
ar putea deveni zone mai atractive în ceea ce priveşte locuirea, interesul turistic, investiţiile şi
piaţa forţei de muncă.
Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării se va realiza printr-o abordare integrată,
bazată pe combinarea investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a
activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale, prin următoarele axe
prioritare41:
Axa 1:” Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor - poli urbani de creştere”;
Axa 2: “Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale”;
Axa 3: ”Consolidarea mediului de afaceri regional şi local”;
Axa 4: “Dezvoltarea turismului regional şi local”;
Axa 5: “Dezvoltarea urbană durabilă”;
Axa 6: “Asistenţă tehnică”.
b) Fondul Social European (FSE) reglementat prin Regulamentul nr. 1081/2006 al
Consiliului Uniunii Europene şi al Parlamentului European şi este principalul instrument al
politicii sociale a Uniunii Europene. Prin intermediul acestui fond structural se acordă
susţinere financiară acţiunilor de formare şi reconversie profesională ca şi celor vizând crearea
de noi locuri de muncă.
Prin FSE se finanţează două programe operaţionale sectoriale: Dezvoltarea Resurselor
Umane (POS DRU) şi Dezvoltarea Capacităţii Administrative (POS DCA).

41
http://eufinantare.info/por.html

53
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS
DRU)stabileşte axele prioritare şi domeniile majore de intervenţie ale României în domeniul
resurselor umane în vederea implementării asistenţei financiare a Uniunii Europene. Elaborat
în contextul Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 , POS DRU este un instrument
important în sprijinirea dezvoltării economice şi a schimbărilor structurale. Obiectivul general
al POS DRU îl constituie dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia,
prin conectarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea
participării crescute pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi inclusivă, pentru 1.650.000 de
persoane.
Programul Operaţional Dezvoltartea Capacităţii Administrative (PO DCA) a fost
elaborat pentru a contribui în mod substanţial la punerea în practică a priorităţii tematice
„Consolidarea unei capacităţi administrative eficiente”, stabilită în Cadrul Strategic Naţional
de Referinţă (CSNR).
Necesitatea existenţei unui PO DCA rezidă în următoarele42:
- eficienţa serviciilor publice duce la o productivitate crescută în economie;
- instituţiile administraţiei publice care funcţionează bine sunt o precondiţie pentru
formularea şi implementarea eficientă a politicilor, pentru a promova dezvoltarea
socio-economică şi a contribui la creşterea economică şi crearea de locuri de muncă;
- capacitatea instituţională şi administrativă eficientă este factorul cheie pentru bună
guvernare;
- un element esenţial al Strategiei Lisabona.
Obiectivul general al PO DCA este acela de a contribui la crearea unei administraţii
publice mai eficiente şi mai eficace în beneficiul socio-economic al societăţii româneşti.
Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de
locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de
dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în cadrul
obiectivului "Convergenţă" şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de
gestionare şi de control ca în cazul FSE şi FEDR.
Suspendarea asistenţei financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se
produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat

42
www.euroinfo.ccivl.ro

54
membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situaţiei sau acţiunile
întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare43. În România, prin Fondul de Coeziune sunt
finanţate Programele Operaţionale Mediu şi Transport, însă acoperirea financiară este
asigurată pe unele axe şi din FEDR.
Bugetul total al Programului Operaţional de Mediu (POS Mediu) este de aproximativ 5,6
miliarde de Euro şi asistenţa comunitară se ridică la 4,5 miliarde de Euro (aproximativ 23%
din totalul fondurilor UE investite în România în cadrul politicii de coeziune 2007-2013).
Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului şi a
standardelor de viaţa în România.
Programul Operaţional Sectorial –Transport (POS-T) este unul din cele patru programe
operaţionale sectoriale elaborate de România pentru perioada 2007-2013. POS-T trebuie să fie
elaborat împreună cu partea de transport a documentului strategic privind asistenţa din Fondul
de Coeziune, care elaborat împreună pe baza obiectivelor din Planul Naţional de Dezvoltare
(PND), stabileşte priorităţile, ţintele şi alocările de fonduri de dezvoltare pentru sectorul de
transporturi din România44. Bugetul total al programului este de aproximativ 5,7 miliarde de
Euro, iar sprijinul financiar acordat de Comunitate se ridică la 4,56 miliarde de Euro
(aproximativ 23% din totalul fondurilor europene investite în România în cadrul politicii de
coeziune 2007-2013). Obiectivul general al POS-Transport constă în promovarea, în
România, a unui sistem de transport durabil, care să permită deplasarea rapidă, eficientă şi în
condiţii de siguranţă a persoanelor şi bunurilor, la servicii de un nivel corespunzător
standardelor europene, la nivel naţional, în cadrul Europei, între şi în cadrul regiunilor
României.
Fonduri complementare fondurilor structurale şi de coeziune
Complementar acţiunilor susţinute din Instrumentele Structurale, vor fi susţinute totodată
investiţii în domeniul dezvoltării rurale şi pescuitului, prin instrumente precum:
1. Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care finanţează
investiţii pentru creşterea competitivităţii în agricultură şi silvicultură, protecţia mediului,
ameliorarea calităţii vieţii şi diversificarea activităţilor economice în spaţiul rural; FEADR va

43
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana
44
http://www.mt.ro/

55
contribui la atingerea a trei obiective aflate în strânsa legătura cu cele trei capitole ale
dezvoltării rurale, definite la nivelul Comisie şi anume:
- îmbunătăţirea competitivitatii agriculturii şi sectorului forestier, prin mijloace de sprijinire a
restructurării;
- îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinul oferit pentru managementul
terenurilor;
- îmbunătăţirea calitatii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diversificarii activităţilor
economice.
La aceste trei obiective se adauga programul LEADER (iniţiativa Comunităţii pentru
Dezvoltarea Politicii şi Economiei Rurale).
2. Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) - intervine pentru susţinerea
pieţelor agricole.
În manieră centralizată, FEGA finanţează45:
- contribuţia financiară a Comunităţii la acţiuni veterinare punctuale, la acţiuni de control în
domeniul veterinar, în cel al mărfurilor alimentare şi al alimentelor pentru animale, a
programelor de eradicare şi de supraveghere a bolilor animale precum şi a acţiunilor
fitosanitare;
- promovarea produselor agricole;
- măsurile, adoptate conform legislaţiei comunitare, destinate asigurării conservării,
determinării, colectării şi utilizării resurselor genetice în agricultura;
- punerea în aplicare şi menţinerea sistemelor de informaţii contabile agricole;
- sistemele de cercetare agricola.
3. Fondul European pentru Pescuit (FEP) – este instrumentul financiar al Uniunii
Europene, conceput pentru a asigura dezvoltarea durabila a sectorului european de pescuit şi
acuacultură.
În afară de cele prezentate mai sus mai există şi alte fonduri şi programe mai puţin
cunoscute de cetăţenii României şi anume: Programul Cadru pentru Drepturi Fundamentale şi
Justiţie, Programul Cadru pentru Solidaritate şi Fluxurile de Emigrare, Programul Cadru
pentru Securitatea şi Protecţia Libertăţilor Civile, Programul de Sănătate Publică, Programul
de Protecţia Consumatorilor, Programul Internaţional pentru Solidaritate Socială şi Ocuparea

45
http://www.eurotrainer.ro/fonduri-europene

56
Forţei de Muncă, Fondul Graniţelor Externe, Fondul de Integrare, Fondul pentru Repatriere
etc.

CAPITOLUL IV
Concluzii şi propuneri de îmbunătăţire a sectorului agricol românesc

Pentru formularea concluziilor acestei lucrări, am pornit de la politicile publice prioritare


stabilite la nivel instituţional de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi asumate
prin Programul de Guvernare şi Planul strategic 2007-2009, astfel:
a) absorbţia fondurilor comunitare destinate finanţării domeniilor specifice;
b) stimularea transformării gospodăriilor ţăraneşti în exploataţii agricole moderne cu
caracter comercial, formarea şi consolidarea clasei de mijloc în spaţiul rural;
c) alocarea eficientă a resurselor bugetare pentru sprijinirea fermierilor şi a asociatiilor
acestora;
d) creşterea valorii adăugate a produselor agricole, forestiere şi piscicole;
e) dezvoltarea şi modernizarea spaţiului rural;
f) gestionarea eficientă a infrastructurii de îmbunatăţiri funciare de utilitate publică;
g) dezvoltarea pescuitului şi acvaculturii;
h) gestionarea eficientă şi durabilă a pădurilor;
i) îmbunatăţirea cadrului instituţional în domeniile sale de activitate pe principiile
transparenţei, eficieţei şi debirocratizării.
În calitate de Stat Membru al Uniunii Europene, la nivel administrativ, România trebuie să
îşi dezvolte capacitatea de reprezentare şi negociere a poziţiei naţionale în cadrul comitetelor,
întâlnirilor şi reuniunilor de lucru organizate la nivel comunitar.
În perspectiva preconizatei reforme a Politcii Agricole Comune (PAC) şi a reorientării
politicilor naţionale de sprijin în domeniile agriculturii, modalităţile de promovare şi
reprezentare la nivel comunitar a intereselor naţionale vor trebui îmbunătăţite.

57
Având în vedere că MADR este o instituţie cu impact mare teritorial (cca 62% din
suprafaţa României este agricolă, însumând 14,8 milioane de ha teren şi 6,3 milioane de ha
pădure) şi uman (majoritatea populaţiei este implicată în activităţi din domeniul agriculturii) şi
că instituţia gestionează un volum mare de fonduri – naţionale şi comunitare – ce vor creşte
progresiv în anii viitori datorită aplicării cadrului comunitar de sprijin pentru agricultură, a
accesului la fondurile europene, rezultă necesitatea continuării reformării instituţiei.
Redimensionarea şi modernizarea exploataţiilor agricole reprezintă o prioritate zero pentru
România din perspectiva creşterii productivităţii şi competitivităţii agriculturii în ţara noastră.
Ca factor calitativ fundamental, productivitatea muncii determină într-o măsură hotărâtoare
gradul de eficienţă economico-financiară a oricărei exploataţii, chiar şi în condiţiile deosebit
de „nuanţate” specifice domeniului agriculturii.
În acest context trebuie, prin urmare, căutată explicaţia discrepanţei economico-financiare
care există în prezent între agricultura României şi agricultura celorlalte ţări membre ale
Uniunii Europene.
Consider, de aceea, ca fiind importantă stabilirea şi aplicarea unei strategii fundamentate
ştiinţific menite să contribuie, pe termen mediu, la ridicarea pe o treaptă competitivă a
productivităţii muncii la nivelul fiecărei culturi agricole şi pe categorii de animale.
Strategia creşterii productivităţii muncii vizează, practic, două sfere de posibilităţi de
acţiuni, astfel:
1. o sferă macroeconomică, la nivel de ţară, respectiv de MADR (inclusiv programe ale
Uniunii Europene);
2. o sferă microeconomică, la nivel de exploataţie agricolă.
Crearea unor exploataţii agricole eficiente presupune cunoaşterea variabilelor
organizaţionale. Conceptul de variabilă organizaţională se referă la factori interni şi externi, ce
condiţionează într-o anume măsură caracteristicile organizatorice şi de conducere a
exploataţiei agricole respective. Printre acestea se numără:
• dimensiunea exploataţiei agricole;
• complexitatea producţiei;
• nivelul înzestrării tehnico-materiale şi umane;
• gradul de specializare şi de cooperare ;

58
• calitatea sistemului decizional etc.
Dimensiunea unei exploataţii agricole este reprezentată în principal de suprafaţa de teren,
de numărul de animale deţinute, de baza tehnico-materială existentă etc.
Eficienţa economică este dependentă de creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole, în
timp ce aceasta este impusă de exigenţele pieţei, de raporturile costuri – preţuri, recunoscute
de piaţă.
Având în vedere că aproximativ 97% din suprafaţa agricolă aflată în proprietate individuală
este în posesia gospodăriilor ţărăneşti care deţin suprafeţe cuprinse între 1-10 hectare, se pune
problema formării, prin aceste structuri, a exploataţiilor agricole optime.
Pentru formarea exploataţiilor agricole de tip comercial sunt necesare instrumente şi
mecanisme de încurajare a apropierii de piaţă, cât şi măsuri speciale pentru stimularea
organizării prin cooperare şi asociere. Aceasta din urmă presupune un cadru legislativ şi
instituţional adecvat, care să sprijine formarea structurilor agricole comerciale, precum şi
creşterea concurenţei acestora.
În concluzie, existenţa raporturilor dintre diferiţi factori de producţie din agricultură nu se
va realiza dacă dimensiunea exploataţiilor nu creează cadrul de acţiune normală a acestora (a
tuturor factorilor activităţii agricole).
În privinţa mecanizării lucrărilor agricole, dimensiunea exploataţiei trebuie să permită
utilizarea tractoarelor, a maşinilor şi utilajelor celor mai perfecţionate din punct de vedere
tehnic şi al randamentului acestora.
Pe termen lung, trebuie avută în vedere consolidarea exploataţiilor agricole prin investiţii şi
prin excluderea exploataţiilor marginale, pentru a putea face faţă competiţiei pe piaţa
comunitară şi în aceeaşi măsură pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale agricultorilor.
În general, productivitatea muncii va creşte o dată cu utilizarea celor mai avansate
tehnologii recomandate de cercetarea tehnică de profil.
Cu privire la lucrările de îmbunătăţiri funciare, din studiile efectuate până acum în ţara
noastra sunt necesare amenajari de combatere a secetei pe cca. 6 milioane de hectare, de
eliminare a excesului de apă pe cca 5,5 milioane hectare, lucrări şi măsuri antierozionale pe
cca. 7 milioane de hectare şi de apărare împotriva inundaţiilor pe 2,3 milioane de hectare. În
prezent, acest necesar nu este acoperit nici măcar în proporţie de 50%.

59
Lucrările de utilitate publică necesare pentru combaterea efectelor secetei, inundaţiilor,
alunecărilor de pamânt şi eroziunii solurilor au ca efect nu numai evitarea sau diminuarea unor
potenţiale pagube agricole, ci acţionează favorabil şi asupra protecţiei obiectivelor social -
economice şi a mediului, constituind o prioritate pe termen mediu şi lung.
În contextul actual, în care sectorul agricol naţional nu prezintă atractivitate pentru
populaţie, se înregistrează o migraţie a forţei de muncă înspre alte State Membre. Exercitarea
cu caracter temporar a unor activităţi agricole va avea ca efect atât transferul de cunoştinţe, cât
ţi conţtientizarea potenţialului de creştere pe care îl are sectorul agro-alimentar în România.
Libertatea de circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar creează premisele menţinerii unui
aflux semnificativ de forţă de muncă înspre celelalte State Membre.
Referitor la organismele modificate genetic, România s-a aliniat acquis-ului comunitar şi a
interzis începând cu anul 2007, cultivarea de soia modificată genetic pentru toleranţa la
glifosat de amoniu (deoarece aceasta nu este aprobată în cultură în UE). În perioada 1999-2006
inclusiv, în România s-a cultivat în scop comercial soia modificata genetic.
Pentru a încheia într-o notă optimistă, apreciez că la nivel general creşterea economică din
ultimii ani, precum şi volumul fondurilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală la care
România are acces începând cu 2007, constituie indicatori pe baza cărora se poate previziona
o creştere constantă a investiţiilor sectoriale în domeniile agriculturii şi cele conexe. Creşterea
productivităţii, a capacităţii de procesare şi accesul liber pe piaţa unică europeană sunt factori
ce vor favoriza dezvoltarea durabilă a mediului rural românesc în anii ce vor urma.

60
Anexa 1

Modificări majore ale Politicii Agricole Comune şi ale efectelor sale


în decurs de 45 de ani (1958-2003)

61
62
63
Sursa: Institutul European din Romania, Studiul de impact nr. 11, Setting the Development
Priorities for Romanian Agriculture and Rural Sector, 2004

64
BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu Coralia, Socol Cristian, Politici Economice: Politici de crestere economică,


Politici sectoriale, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
2. Baldwin Richard, Wyplosz Charles, The Economics of European Integration, McGraw
Hill Education, UK 2004;
3. Bonciu Florin, Economie Mondială, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004;
4. Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva
lărgirii UE, Institutul de Economie Mondială, noiembrie 2003;
5. Câmpeanu Virginia, Politici Sectoriale ale Uniunii Europene, Editura PRO Universitaria,
Bucureşti, 2007;
6. Câmpeanu C., Chivu D., Manoleli D., Giurcă D., Ierarhizarea priorităţilor de
dezvoltare agricolă şi rurală în România. Influenţele noii reforme a PAC, Institutul
European din România, Studii de impact PAIS II, 2004;
7. Dinu Marin, Cristian Socol, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti 2004;
8. Drăgan Gabriela, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici
comune ale UE, Editura ASE, Bucureşti 2005;
9. Giurcă Daniela, Elemente de impact pre şi post aderare – evaluări
pentru sectorul agroalimentar şi rural din România cap 34, Studiile ESEN
3, Editura Expert , 2005;
10. Giurcă Daniela, Sectorul agricol în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană:
implicaţii asupra sistemului de plăţi, Institutul European, Bucureşti 2006;
11. Idu Nicolae, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru
ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din
România, Bucureşti, 2001;
12. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE-Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti 2006;
13. Leonte Jacqueline, Giurcă Daniela, Câmpeanu Virginia, Piotet Philippe, Agricultura
României în perspectiva aderării la UE, Institutul European din România, 2002;
14. Leonte Jacqueline (coordonator), Câmpeanu Virginia, Giurcă Daniela, Politica
agricolă comună-Consecinţe asupra României, Institutul European din România – Studii
de Impact PAIS I, 2003;

65
15. Manoleli Dan (coordonator), Giurcă Daniela, Chivu Luminiţa,
Câmpeanu Virginia Ierarhizarea priorităţilor de dezvoltare agricolă şi
rurală în România. Influenţele noii reforme a Politicii Agricole Comune.
Institutul European din România – Studii de Impact PAIS II, 2004;
16. Mareş George, Constantinescu Cristina - Practica Auditului intern privind fondurile
publice naţionale şi ale Uniunii Europene, Ed. Contaplus, Bucureşti 2007;
17. Miron Dumitru, colaboratori, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul,
Bucureşti, 2005;
18. Nello Susan Senior, The European Union economics, policies and history, McGraw Hill
Education, UK 2005;
19. OECD, Departamentul pentru Alimentaţie, Agricultură şi Pescuit, Evaluarea
politicilor agricole: România, , Editura Profitul Agricol, Bucureşti 2000;
20. Pârgaru Ion, Bran Florina, Ioan Ildiko, Politicile comerciala şi de mediu ale României,
Editura ASE, Bucureşti, 2004;
21. Pascal Ileana, Deaconu Ştefan, Agricultura, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti 2002;
22. Popescu Gabriel, Politici agricole, Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti
1999;
23. Profiroiu Marius, Popescu Irina, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti 2003;
24. Rusali Mirela, Giurcă Daniela, Impactul adoptării PAC asupra pieţei
principalelor produse agroalimentare româneşti. Caietul 5 ESEN – 2 un
proiect deschis „Probleme ale integrării României în UE. Cerinţe şi
evaluări”. Secţia de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologice a
Academiei Române, Grupul de reflecţie Evaluarea Stării Economiei
Naţionale, INCE-CIDE, 2001;
25. Rusali Mirela, Mecanisme şi instrumente pentru aplicarea PAC în
România şi unele efecte asupra principalelor sectoare agricole, Institutul
de Economie Agrară, Bucureşti 2004;
26. Nicolae Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura All, 2000;
27. Wallace Helen, Wallace Walter, Policy – Making in the EU, Oxford University Press,
2000;

66
28. Zahiu Letiţia, Dachin Anca, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică,
2001;
29. Zahiu Letiţia, colaboratori, Politici şi pieţe agricole – reformă şi integrare europeană,
Editura CERES, Bucureşti, 2005;
30. Zahiu Letiţia, colaboratori, Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii
Agricole Comune, Editura CERES, Bucureşti 2006;
31. *** Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii şi alimentaţiei din
România, 2004-2025;
32. *** Documentul de poziţie, capitolul 7 – Agricultura – Conferinţa de
aderare a României la UE;
33. *** Încheierea Negocierilor, Capitolul 7 „Agricultura”, 2005. Raportul
Comprehensiv de Monitorizare privind România. Comisia Comunităţilor
Europene, Bruxelles, 2005;
34. *** Anuarul Statistic al României 2006;
35. *** Buletinul Statistic de Comerţ Internaţional, Nr.12/2007;
36. *** Buletinul Statistic de Comerţ Internaţional, Nr. 2/2008;
37. *** Raportul USDA FAS GAIN RO4013, 6/16/2004: “România – Monitorizarea politicii
comerciale – Încheierea discuţiilor privind agricultura în vederea aderării – 2004”;
38. http://www.euroinfo.ccivl.ro
39. http://eufinantare.info/por.html
40. http://www.euractiv.ro/uniunea-europeană
41. http://www.eurotrainer.ro/fonduri-europene
42. www.infoeuropa.ro
43. http://www.insse.ro
44. http://www.maap.ro
45. http://www.mt.ro
46. http://www.cotidianul.ro
47. http://ww.baniinostri.ro
48. http://www.sapard.ro
49. http://www.gov.ro
50. http://www.mie.ro/mie.htm

67
68