Sunteți pe pagina 1din 54

Capitolul VIII

Politica agricolă comună

„PAC nu este atât o politică agricolă comună, cât


un sistem agricol comun de susţinere a preţurilor”.
(John McCormick, Understanding the European Union)

8.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC)

Politica agricolă comună, politică de importanţă majoră pentru UE (adesea


fiind considerată în fapt singura veritabilă politică comună), a avut în
principal raţiuni de natură politică, interne dar şi externe. După cum arăta
Helen Wallace (2004) „PAC poate fi percepută ca o strategie defensivă,
condusă politic, de modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul
ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a
ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”.
În anii imediat de după război, problema implicării grupurilor dezavantajate
şi izolate politic a fost transformată în prioritate. Prin integrarea sectorului
agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie socială
semnificativă la sfârşitul anilor ’50. Pe de altă parte, PAC oferea protecţia
necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste ocean, în special în faţa
celor americani.
Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative
precum faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE
aparţin domeniului agricol şi, nu mai puţin semnificativ, de faptul că şi în
prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat către acest domeniu.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8.1.1 Orientările trasate prin Tratatul CEE

La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un


loc important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din
PSB al celor şase state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă.
Cele mai multe ferme agricole erau mici şi deci vulnerabile, majoritatea
guvernelor naţionale oferind susţinere agriculturii.
Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe următoarele
principii:
¾ cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol;
¾ un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor
agricoli comunitari în faţa produselor importate;
¾ o susţinere financiară comună, de către toate statele membre a
costurilor implicate.

Obiectivele PAC
Conform Art. 33 TCE, PAC viza următoarele obiective (N. Suta, 2000):
1. creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei
dezvoltări raţionale a producţiei, precum şi o exploatare optimă a
factorilor de producţie, în special a mâinii de lucru;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie;
3. stabilizarea pieţelor;
4. garantarea securităţii aprovizionării;
5. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul
că politica agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie
pentru a echilibra sau modifica raporturile de piaţă, cu scopul de a atinge
rezultate care nu ar fi putut fi realizate în alte condiţii. Aceste intervenţii, în
esenţă politice, erau evident ghidate de alte valori decât cele specifice
pieţei libere, principalul scop fiind de a influenţa distribuţia veniturilor
agricole, prin influenţarea preţurilor. Ca atare, în cadrul PAC, ca şi în
economiile centralizate de altfel, preţurile care guvernează deciziile
fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei, ci rezultatul unor decizii
politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea
pieţelor şi garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori) exprimă
substanţa aşa-numitei „organizări comune a pieţelor”.
Politici ale UE

Modalităţi de realizare a PAC


Mijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevăzute în
articolele următoare ale Tratatului CE:
a) organizarea comună a pieţei (art. 34). Pentru atingerea obiectivelor
prevăzute în cadrul art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată,
având în vedere următoarele elemente:
¾ reguli comune în domeniul concurenţei;
¾ coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor pieţe
naţionale;
¾ organizarea pieţelor europene. În final, această a treia formă se
va impune, sub termenul generic de Organizarea Comună a
Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr etc.
b) măsuri orizontale, respectiv acţiuni, acte normative, instrumente
financiare aplicabile întregului sector agricol, indiferent de natura
produselor agricole, respectiv:
• măsuri prin care se finanţează sectorul agricol,
• proceduri privind administrarea şi controlul terenurilor,
• mecanisme comerciale şi acorduri comerciale (în special legate
de relaţiile din cadrul OMC),
• măsuri privind protecţia consumatorilor etc.

8.1.2 Marile etape ale PAC

Toate statele membre au intervenit în domeniul agricol pentru a asigura


fermierilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători, deşi
aceste acţiuni nu au fost niciodată încununate de succes. Instrumentele
utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie, controlul
importurilor, ajutoare pentru export etc. Cu toate acestea, intensitatea a fost
diferită, ca urmare a condiţiilor existente diferite: Franţa şi Italia aveau
suprafeţe agricole importante şi o pondere ridicată a populaţiei în
agricultură, dar practicau încă o agricultura predominant tradiţională, spre
deosebire de Germania şi ţările Benelux, în care nivelul industrializării
sectorului agricol era mult mai ridicat.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

În construcţia PAC pot fi identificate mai multe perioade (J. Neme, 1995,
p. 161-165):

1. Perioada de formare (Stressa)


Comisia a avut obligaţia de a organiza, odată cu intrarea în vigoare a
tratatului, o conferinţă a statelor membre pe probleme agricole, înainte de a
prezenta propuneri privind elaborarea şi realizarea unei PAC. Această
conferinţă, care a avut loc la Stressa, în iulie 1958, a ajuns la un consens
privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior, a
existenţei unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei,
precum şi asupra necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru
agricultori şi a protejării exploataţiilor agricole.

2. Perioada maratoanelor şi crizelor


Comisia a avansat primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca
formulările respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. Cu
toate acestea, la finele anului 1961 nu se luase încă nici o decizie. Franţa
condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a perioadei
tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea
deciziilor în domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate
în 23 de zile) a dus la elaborarea fundamentelor PAC. Crizele şi discuţiile
maraton vor continua însă să se succeadă.
Realizarea organizaţiilor comune de piaţă
La începutul anului 1962 Consiliul de Miniştrii va adopta şase reglementări
pe produse (vizând în special cerealele şi produsele derivate (porci şi
păsări), o rezoluţie privind produsele lactate, carnea de vită şi zahărul, o
decizie privind piaţa produselor agricole prelucrate industrial, o
reglementare privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare
privind crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă
(FEOGA).
Odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale, de la care urmau a fi
stabilite preţurile de intervenţie, prelevările la import şi restituirile la export,
s-au pus bazele PAC.

Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea


veniturilor agricole, fiind astfel trasate şi trei dintre caracteristicile
importante ale PAC:
¾ Unicitatea pieţei, pornind de la existenţa unui sistem de preţuri
unice, care urmau a fi fixate.
¾ Preferinţa comunitară, manifestată faţă de concurenţa externă.
Politici ale UE

¾ Solidaritatea financiară, prin suportarea cheltuielilor implicate de


PAC prin intermediul FEOGA.
Un nou set de discuţii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea
de reglementări preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită, produsele
lactate şi orezul precum şi fixarea liniilor directoare în viitoarea politică
comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei şi
margarină).
Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. În acea perioadă,
deoarece Germania întârzia cu fixarea preţurilor comune pentru cereale
(deoarece aceasta însemna o reducere pentru agricultorii naţionali), la
21 octombrie 1964 Franţa a anunţat că „va înceta să mai participe la CEE
dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum s-a prevăzut.” Germania va
ceda şi astfel Consiliul va decide asupra unificării preţurilor la cereale şi
produse derivate (porc şi pasăre) începând cu 1 iulie 1967 precum şi
asupra unei întăriri a OCP în cazul fructelor şi legumelor.
În iulie 1966, Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse
lactate, carne vită, zahăr, orez, oleaginoase şi ulei de măsline şi va
definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi materii grase. Noi OCP vor fi
realizate ulterior pentru carne de oaie, peşte, tutun, vin, flori etc. Rămân
însă neacoperite unele produse precum alcoolul etilic (neinclus în OCP nici
la începutul anilor ’90).

Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965


Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol, Consiliul de
Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai târziu la
30 iunie 1965. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări, dar şi pentru
a accelera construcţia comunitară, Comisia a propus, la începutul anului
1965, realizarea unui vast plan incluzând:
¾ Realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale
începând cu 1 iulie 1967.
¾ Realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată, ceea ce, din
punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de
susţinere a PAC de către FEOGA.
¾ Alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE.
Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă la dată
prevăzută (30 iunie) părea imposibilă, Franţa a anunţat că încetează să mai
participe la lucrările Consiliului. Criza nu va fi depăşită decât prin aşa
numitul „compromis de la Luxemburg”, din ianuarie 1966, care, limitând
utilizarea regulii majorităţii, va apăsa greu asupra continuării construcţiei
comunitare (în domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982, pentru
ca atunci, Consiliul să adopte, pentru prima dată cu majoritate calificată,
decizia privind preţurile campaniei 1982/83).
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Ulterior, la 11 mai 1966, Consiliul se va pune de acord în problema


finanţării FEOGA, iar la începutul anilor ’70 se va lua decizia definitivă
privind finanţarea cheltuielilor comunitare, inclusiv agricole.

3. Planul Mansholt
La finele anilor ’60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul
Sicco Mansholt, a tras un semnal de alarmă, dând publicităţii un
memorandum celebru prin care prezenta problemele ridicate de PAC în
cadrul Europei celor 6 (momentul este plasat înaintea primei lărgiri)52 .
⎦ Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al
unei dezvoltări mult mai rapide a producţiei decât a consumului.
Cantitatea de grâu afectată de intervenţii ajunsese la 1,1 mil. tone
în 1967-’68, iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la
103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii
tone în 1965, urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în
1969. Pe de altă parte, în acel moment se menţineau încă deficite
în privinţa cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale (unde rata
auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).
⎦ Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA,
secţiunea Garanţie.
⎦ Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al
preţurilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile
pentru agricultori.
Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a
preţurilor, pe termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor (în special
pentru unt - preţuri de vânzare reduse etc.) iar pe termen lung, o reformă a
structurilor agricole.

4. Creşterea provocărilor
În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate, a preţurilor
comune practicate, a deciziilor comune privind finanţarea agriculturii, PAC
părea a ridica în continuare noi probleme, în sprijinul acestei afirmaţii stând
cel puţin trei argumente:
a) Atitudinea Marii Britanii şi presiunile SUA
Marea Britanie, în mod tradiţional ostilă includerii agriculturii în spaţiul
european al liberului schimb, a trebuit să accepte PAC ca preţ al intrării
sale în CEE (începând cu 1 ianuarie 1973). Acceptul a fost doar temporar,

52
Comisia Europeană, Memorandum pentru reforma politicii agricole comune, 1968
Politici ale UE

intenţia reală fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau, cel puţin,
modificarea acesteia într-un mod favorabil Marii Britanii. Astfel, începând cu
anul 1974, guvernul laburist va solicita renegocierea PAC şi va obţine chiar
concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de unt, un aranjament
privind importul de unt din Noua Zeelandă, un protocolul privind zahărul în
cadrul Convenţiei de la Lome etc.). În continuare, presiunile britanice vor
avea în vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC.
În exteriorul spaţiului comunitar, SUA exercitau o presiune crescândă în
vederea modificării PAC, considerată a fi mult prea protecţionistă şi de
natură să falsifice schimburile comerciale internaţionale datorită
subvenţionării agresive a exporturilor.
b) Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC
Intrarea Marii Britanii în CEE, mare importator de produse agricole, a părut
să rezolve, cel puţin pe moment, problema produselor lactate. Soluţia era
însă provizorie, problema excedentelor fiind reluată ulterior la finele anilor
’70. În tabelul următor este urmărită evoluţia ratei de auto-satisfacere, între
1973, anul primei lărgiri, şi 1983, anul în care principiul pragului garantat a
fost acceptat pentru numeroase produse.

Gradul de auto aprovizionare al CEE în cazul câtorva produse,


în 1973/4 şi 1982/3
Tabelul 8.1 (%)
CEE celor 10 Din care Marea Britanie
1973/74 1982/83 1973/74 1982/83
Cereale total
(fără orez) 91 109 68 106
Grâu 104 124 60 102
Produse lactate 90 141 30 55
Lapte pudră integral 231 317 74 389
Unt 98 147 19 77
Carne, total 96 102 70 78
Sursa: Situation de l’agriculture dans la Communauté, Rapport, 1985, p. 249-250

Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OCDE 53 , în 1979, pentru


prima dată, „Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării
cu produse alimentare, gradul mediu de auto-satisfacere atingând nivelul
de 103%. Dacă luăm în calcul şi importurile de furaje din ţările terţe, gradul
net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea ce demonstra faptul că

53
Informations de l’Eurostat, n. 2, 1981, p. 11
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

„o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul


comunităţii şi trebuie importată sub formă de furaje”. Cu alte cuvinte,
securitatea nu era decât aparentă. Comunitatea producea mai mult decât
consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă energetică
(datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor.
În anii următori, stocurile vor continua să crească (în 1986, 1,3 milioane
tone unt, 1 milion tone lapte pudră, 730.000 tone carne vită). Intrarea
Spaniei şi a Portugaliei, deşi ar fi trebuit să mai atenueze uşor anumite
excedente, dimpotrivă, a ridicat noi probleme în domeniul fructelor,
legumelor, vinului, uleiului de măsline şi pescuitului maritim. La începutul
anilor 90, gradul de auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de
120% pentru cereale (din care, numai grâul, 132,6%), 133,7% pentru
zahăr, 121% pentru unt şi 102% pentru carne.

5. Reforma PAC
A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale:
ƒ Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979,
prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de
lapte în scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din
cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export. În scurt timp,
această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea
producţiei de lapte.
ƒ Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export),
în 1984 s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.
ƒ Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de
Miniştrii a decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata
creşterii acestora nu putea depăşi 74% din rata de creştere a
PIB-ului comunitar.
ƒ De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie
la întreaga producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în
1984, iar zahărul fusese întotdeauna supus acestui regim). Aceste
limite, numite stabilizatori, erau menite să controleze cheltuielile
comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii
respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel
determinat (cantitatea maxim garantată – CMG), sprijinul acordat
agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului
producţiei nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul
cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul
depăşirii acestui plafon, preţul se reducea cu 3% pe parcursului
anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de preţ fiind
Politici ale UE

cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua


oară, se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.
Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în
special pentru carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul
reducerii preţurilor mondiale, s-a înregistrat o creştere a volumului
subvenţiilor. În plus, pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export,
precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din Orientul
Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunând continuarea
reformei.
ƒ Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare
rurală a UE. Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:
• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor
de produse agricole, prin creşterea competitivităţii, atât în plan
intern cât şi extern;
• reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;
• concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;
• încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;
• protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea
preţurilor de intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a
compensa pierderile, ţăranii primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe
hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele,
oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de vită.
ƒ Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat
începând cu anul 2000, sub numele de Agenda 2000. El avea ca
obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin
înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi
promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la
Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce
vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că reforma va
garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabile,
competitive, repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile
cu probleme.
Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile
directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin:
1. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel
încât să fie asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea
crescândă la piaţa mondială. Această reducere a preţurilor va fi
compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

2. repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi


redefinită în ceea ce priveşte acordarea de compensaţii sub forma
ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală, în cadrul
unui program de ansamblu.
3. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de
simplificarea reglementărilor, respectiv a acelor reglementări privind
dezvoltarea rurală, ceea ce va duce la dispariţia unui număr
important de reglementări, în special cele privind marile culturi.
Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă, iar sarcinile
administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;
4. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele
unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a
asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru
amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor etc.
Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat,
respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor
(în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să
orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului.
Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în
alte ţări, concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea.
Modelul european este astfel conceput încât să păstreze nivelul
câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării
comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.
ƒ În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul
reformării PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în
septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este
asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului
rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC, Agricultura
în pilonul 2, Dezvoltare rurală, prin introducerea unui sistem de
modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a
instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. Această reformă va
schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină
sectorul agricol. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre
interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât fermierii să
aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.
După cum se poate observa din cele prezentate anterior (vezi şi
Anexa 8.1), în cei 45 de ani de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole
Comune cea mai importantă transformare poate fi considerată trecerea de
la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea
rurală (pilonul al doilea). În ultimii ani, prin intermediul obiectivelor
dezvoltării durabile, Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea
producţiei la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. Un câştig
Politici ale UE

important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă, prin


intermediul măsurilor de dezvoltare rurală, să-şi adapteze afacerile,
metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la nevoile reale
ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată
pe indivizi şi grupuri, altele decât cele reprezentate de fermieri, active în
aceste zone, în scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a
zonelor rurale.

8.2 Organizarea comună a pieţei (OCP).


Secţiunea „Garantare” a FEOGA

Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii:


1) libera circulaţie a produselor pe piaţa unică, însoţită de preferinţa
comunitară. Ea se traduce prin:
a) eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole, a taxelor
vamale şi a măsurilor cu efect echivalent în schimburile dintre ţările membre
presupune, într-un cadru foarte reglementat, caracterizat prin existenţa unui
regim uniform al preţurilor şi a unor garanţii uniforme pentru producătorii
comunitari;
b) realizarea unei protecţii periferice comune, cu scopul protejării agricultorilor în
faţa preţurilor mondiale de regulă mai mici şi a fluctuaţiei cursurilor de schimb.
Această protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară, astfel încât
să favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare.
2) responsabilitate financiară comună:
a) la nivelul gestionării pieţelor, cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de
intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei (de exemplu,
ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare etc.)
b) pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole.

Organizarea comună a pieţelor a înlocuit treptat, după introducerea PAC (în


sectoarele unde era necesar) organizarea naţională a pieţelor. În prezent ea
acoperă circa 90% din producţia agricolă comunitară (cereale, porcine, fructe şi
legume, banane, vin, produse lactate, carne vită, orez, materii grase, zahăr,
floricultură, fructe şi legume transformate, tutun, carne oi şi capră ş.a).
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8.2.1 Protecţia agriculturii comunitare.


Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor
în faţa concurenţei străine

Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, agricultorii
sunt în mod tradiţional protejaţi. În principal, se urmăreşte asigurarea unui
venit satisfăcător dar şi un minim de securitate a aprovizionării (acesta a
fost unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agricole în unele ţări
neutre, precum Elveţia, Austria sau Suedia, care au considerat securitatea
aprovizionării drept una dintre condiţiile necesare menţinerii neutralităţii
politice). Pe de altă parte însă, consumatorii doresc să profite de preţurile
reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă că aceştia au
nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei
creşteri excesive a preţurilor.
Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de
protecţie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de
politică comercială (taxe vamale şi restricţii cantitative): sistemul măsurilor
compensatorii (deficiency payments) şi sistemul prelevărilor-restituirilor.

Logica celor două sisteme


Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme trebuie să pornim de
la ipoteza unor preţuri mondiale de 100 u.m. şi să considerăm că, pentru a
asigura un venit decent pentru agricultori, preţul ar trebui să crească la
200 u.m. pe chintalul de grâu. Simplificând foarte mult, putem descrie două
sisteme diferite, respectiv:
a) În sistemul măsurilor compensatorii, care a fost tradiţional în
sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei
mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la creşterea competitivităţii
industriei), se vor importa produse la preţul de 100 u.m. - preţul
pieţei mondiale. Pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit
decent, încasările care provin direct din vânzări vor fi completate cu
anumite sume suplimentare. Prin urmare, pe piaţă, preţurile vor fi la
nivelul preţurilor mondiale, dar se vor face şi plăţi compensatorii de
încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care va plăti pentru susţinerea
agriculturii. În mare, acesta era sistemul britanic înainte de intrarea
în Comunitate; cu unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul dintre
fundamentele agriculturii britanice.
b) Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi va duce la acelaşi rezultat, va
folosi metode diferite. Pentru ca agricultorul să obţină un venit
decent, el va trebui să primească de asemenea 200 u.m. pentru
Politici ale UE

chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de 100 u.m.). Se va


decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când
va intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială,
i se vor aplica taxe de încă 100 (prelevări), ridicând preţul la 200 (în
fapt se va aplica o taxă ceva mai mare, pentru a asigura preferinţa
comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum
avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile
mondiale variază în mod constant. Diferenţa dintre preţul practicat
pe piaţa comunitară şi cel de pe piaţa mondială va reprezenta
prelevarea variabila la import. La export, Comunitatea va acorda o
subvenţie numită „restituire”, care va compensa diferenţa dintre
preţul comunitar de 200 şi cel mondial de 100.

Diferenţe între cele două sisteme


Din punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt, de regulă,
insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că
în sistemul măsurilor compensatorii cel care plăteşte va fi contribuabilul iar
în sistemul prelevărilor-restituirilor, consumatorul.
Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine
extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” în cadrul GATT,
situaţie în care este imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor
contraprestaţii) să aplici la frontieră protecţia necesară.
Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este
excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în
care volumul prelevărilor pentru import scade foarte mult.
Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul
măsurilor compensatorii este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor
tensiuni brutale ale preţurilor pe piaţa mondială, precum a fost cazul la
începutul anilor ’70, sistemul prelevărilor-restituirilor se dovedeşte a fi un
factor de stabilitate a preţurilor, în beneficiul consumatorilor. În exemplul
anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300, este suficient să se aplice o
prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire
la import (o adevărată prelevare negativă) pentru a menţine preţurile
comunitare la adăpost.
Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai
sus), este vorba de a garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de
producţie (de exemplu, pe chintalul de grâu). Avem de a face, prin urmare,
cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul producţiei, prin
susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Diferite forme de protecţie a agriculturii comunitare


în faţa concurenţei străine
Deşi, ca regulă generală, Comunitatea celor şase, în momentul realizării
PAC a adoptat sistemul prelevărilor-restituirilor (în vreme ce în Marea
Britanie se practica sistemul măsurilor compensatorii), în realitate nici unul
dintre cele două sisteme nu a existat în formă pură. Pe de o parte, Marea
Britanie a renunţat treptat la sistemul respectiv, considerat a fi extrem de
costisitor din punct de vedere bugetar, iar Comunitatea a adoptat sistemul
măsurilor compensatorii în cazul produselor pentru care producţia
comunitară era deficitară sau pentru care s-a angajat să nu realizeze o
protecţie la frontieră (cazul oleaginoaselor).
Uleiul de măsline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenţă
cu celelalte uleiuri comestibile şi intra în Comunitate fără taxe vamale.
Pentru a asigura un venit suficient pentru producătorii de ulei de măsline
comunitari ar fi trebuit aplicată o taxă de prelevare ridicată. Efectul nedorit
ar fi fost că ea ar fi ridicat preţul uleiului şi i-ar fi orientat pe consumatori
spre alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se
aplica atât o prelevare la importul uleiului de măsline, suficientă pentru a
asigura un venit rezonabil pentru agricultori, cât şi un ajutor pentru
producţie (un fel de măsură compensatorie) şi, respectiv, o subvenţie
pentru consum.
Mecanismele clasice de protecţie a pieţelor agricole europene, în faţa
concurenţei externe, sunt diferite, în funcţie de modul de organizare al
pieţei, care ţine cont de caracteristicile produselor agricole, de unde şi
diversitatea terminologică aparent haotică:
1. Sistemul prelevărilor variabile la import se foloseşte, de regulă,
pentru cereale, zahăr, produse lactate, şi, într-o măsură limitată,
pentru uleiul de măsline. El este completat printr-un mecanism de
restituiri la export (subvenţii variabile).
2. Sistemul „preţurilor de referinţă” se foloseşte pentru fructe,
legume şi vin. În acest caz, se aplică o taxă tuturor produselor
oferite sub acest preţ de referinţă, care, la rândul lui este fixat astfel
încât să garanteze faptul că importurile, nu vor duce la variaţii ale
preţurilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai
mult un mecanism de salvgardare, care se adaugă protecţiei
normale realizate prin TVC. Un „preţ minim la import”, urmărind
acelaşi scop, se aplică pentru anumite produse din peşte.
3. Sistemul „preţurilor de ecluză” se utilizează pentru carnea de
porc şi pasăre. În acest caz, se porneşte de la costul de producţie
din ţările terţe cele mai rentabile, şi orice produs, care la intrarea
în Comunitate are un preţ inferior, este supus unei penalizări
suplimentare, peste protecţia normală.
Politici ale UE

4. Taxele vamale se aplică în cazul cărnii de vită (completate fiind cu


prelevări), fructe, legume şi vin (independent de preţurile de
referinţă), peşte (independent de preţul minim de import),
horticultură, tutun (independent de ajutorul acordat direct).
5. Pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un
sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă,
i se aplică un mecanism de protecţie dublu:
a. pe de o parte, un „element mobil” sub forma prelevării pe
materia încorporată, astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la
fel de scumpă precum făina comunitară; la fel în cazul zahărului
etc. În biscuitul importat, elementele încorporate vor fi ridicate
la nivelul preţurilor comunitare;
b. pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate
industrială, de transformare, care este protejată printr-un
„element fix”, sub forma unei taxe vamale care să permită
menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.
Structura prezentată anterior a suferit transformări importante în cadrul
Rundei Uruguay. Trebuie să reamintim faptul că în conformitate cu
reglementările GATT, uniunile vamale şi alte forme de integrare economică
sunt exceptate de la obligaţia aplicării „clauzei naţiunii celei mai favorizate”.
Cu toate acestea, angajamentele GATT, de eliminare a barierelor netarifare
în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, au constituit o sursă
permanentă de conflict între SUA şi UE. În ciuda tuturor diferendelor până
la Runda Uruguay negocierile pe marginea acestui capitol au fost ocolite cu
iscusinţă. In cele din urmă, Acordul privind agricultura, negociat în cadrul
acestei runde, a demonstrat disponiblitatea UE de a reforma PAC,
reprezentând şi „un fel de ratificare internaţională a reformei MacSharry”
(H. Wallace, 2004, p. 199).

Orientarea producţiei comunitare prin intermediul preţurilor


Protejarea agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine poate fi
insuficientă, în cazul unor excedente de producţie, situaţie în care, nici
închiderea frontierelor nu va asigura un anumit nivel al preţurilor pe piaţă şi
al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesară intervenţia pe
piaţa internă, pentru a orienta producţia şi a asigura stabilitatea preţurilor.
Preţurile au un dublu rol:
1. să orienteze producţia comunicând în avans preţurile pe care OCP
îşi propune să le asigure pentru producători. În funcţie de tipul de
organizare a pieţei, avem „preţuri indicative”, „preţuri obiectiv”,
„preţuri de orientare” ş.a.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

2. să declanşeze mecanismul de intervenţie pentru a împiedica


preţurile reale de pe piaţă să cadă sub un anumit nivel. Mecanismul
de intervenţie acţionează în momentul în care preţurile practicate în
spaţiul comunitar scad şi ating nivelul „preţurilor de intervenţie” sau
„de achiziţie” (în funcţie de organismul de intervenţie specific).

TERMINOLOGIE PRIVIND PREŢURILE AGRICOLE COMUNITARE

Preţul dorit de UE:


¾ Preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline,
rapiţei, floarea soarelui, orezului
¾ Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin
¾ Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob.
Preţul minim de import:
¾ Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui,
orez
¾ Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la
preţurile de referinţă ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente)
¾ Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul
intern mediu, majorat cu o sumă forfetară)
Preţul garantat:
¾ Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă,
floarea soarelui, orez, tutun, carne de vită
¾ Preţ minim pentru soia
¾ Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de
bază) şi carne de porc

Organizarea producţiei
Prin folosirea sistemului de cote şi al cantităţilor naţionale garantate se
poate controla producţia agricolă şi se pot limita excedentele. Prin
îngheţarea terenurilor sau modificarea destinaţiei lor, ca şi prin atribuirea de
plăţi compensatorii, se previne apariţia supraproducţiei.
• Cotele sunt cantităţi maxim admise ale producţiei agricole, în caz de
supraproducţie, fermierul fiind penalizat pecuniar.
• Cantităţile naţionale garantate, acordate statelor membre, sunt
cantităţi maxim admise, în cazul cărora, în cazul depăşirii,
producătorii plătesc un impozit de co-responsabilitate iar preţul de
intervenţie pentru campania următoare este redus.
• Îngheţarea terenurilor vizează scoaterea acestora din circuitul
agricol, iar diversificarea producţiei, introducerea unor noi culturi.
• Plăţile compensatorii completează veniturile agricultorilor, fiind
atribuite în funcţie de numărul animalelor sau suprafaţa cultivată.
Politici ale UE

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelor


Piaţa cerealelor poate fi considerată ca un reper, în măsura în care pe această
piaţă s-a făcut primul experiment (1962) privind mecanismul de armonizare şi
susţinere a preţurilor. După cum am arătat anterior, ansamblul intervenţiilor PAC se
bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de protecţie dorit. Consiliul
de Miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European şi pe
baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de
comercializare 54 , fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţuri
indicative, preţuri prag şi preţuri de intervenţie.
Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează
că se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de
producători, în mod normal, pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea
mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E Germaniei.
Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare
importate. Are un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ.
Este stabilit astfel încât să-i incite pe operatorii economici comunitari să respecte
principiul preferinţei comunitare. Se determină astfel încât preţul de vânzare în UE
al unui produs importat să fie foarte apropiat de preţul indicativ, ţinând cont de
cheltuielile de transport şi asigurare.
În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, acestea sunt
taxate. De exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului
prag, se va percepe o taxă suplimentară, prelevarea la import (percepută de
FEOGA). Această taxă este egală cu diferenţa între preţul prag şi preţul grâului
canadian importat.
Preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de
intervenţie desemnat de statele membre va cumpăra eventualele excedente şi le
va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii îl primesc chiar şi în
cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.
Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştrii încurajează stocarea
privată a produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri
surplusurile. Începând cu 1986, supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea
preţului de intervenţie pentru campania următoare. După reforma din 1992, în
anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a
compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi transformate,
folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa
internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci
când sunt orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului
comunitar, FEOGA varsă exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund
diferenţei dintre preţul comunitar şi cel mondial. Sistemul de finanţare
compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe şi a subvenţiona
exporturile UE.

54
Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs,
durează un an.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Tipuri de ajutoare şi prime acordate


Acordarea ajutoarelor îmbracă forma plăţilor pe suprafaţă, ajutoare pentru
producţie, ajutoare în sprijinul creşterii animalelor şi plăţi compensatorii. De
asemenea, se acordă finanţări în favoarea comercializării producţiei,
creşterii competitivităţii, constituirea şi funcţionarea grupurilor de
producători din sectorul agro-alimentar. Se acordă, de asemenea, ajutoare
în cazul abandonării anumitor producţii sau reconversiei pământurilor sau
exploataţiilor sau în cazul unor maladii ale animalelor.

Schimburile cu terţele ţări


La import se poate solicita importatorului un certificat de import şi
achitarea unei taxe de prelevare la import. Atunci când pe piaţă se constată
perturbări, Comunitatea poate face apel la măsuri de salvgardare.
• Certificatele de import sunt eliberate de autorităţile competente ale
statelor membre după depunerea unui depozit de garanţie.
• Sistemul de prelevare a fost instituit pentru o mare parte a
producţiei agricole astfel încât preţurile produselor importate să nu
fie inferioare celor comunitare.
Urmare a angajamentelor internaţionale sau datorită relaţiilor cu anumite
grupuri de ţări, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat
preferenţial, în vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor
vamale. Contingentele tarifare care fixează cantitatea exceptată pot fi
atribuite conform metodei primul venit/primul plătit, al examenului simultan,
operatori tradiţionali/operatori noi sau alte metode nediscriminatorii.
• Măsurile de salvgardare, mergând până la suspendarea
importurilor, pot fi luate în cazul în care pe piaţa comunitară apare
riscul unor grave perturbaţii determinate de importuri sau, după caz,
de exporturi. Consiliul de miniştrii, statuând cu majoritate asupra
propunerii comisiei şi după consultarea Parlamentului, fixează
regulile generale vizând măsurile de salvgardare. Aceste măsuri
sunt propuse de Comisie din proprie iniţiativă sau la cererea statelor
membre.
La export UE varsă restituiri identice producătorilor europeni care exportă
pe piaţa mondială. Acestea sunt subvenţii menite să aducă preţurile la
nivelul pieţei mondiale. Nivelul restituirii poate varia în funcţie de destinaţia
produsului sau de alţi factori economici. De asemenea, solicitarea unui
certificat de export poate fi obligatorie şi să condiţioneze acordarea
restituirilor.
Politici ale UE

Transformarea UE îşi rezervă dreptul de a interzice recurgerea la regimul


de perfecţionare activă (care permite transformarea în interiorul UE a unui
produs importat, fără perceperea de taxe vamale în cazul în care produsul
va fi exportat). Regimul de perfecţionare pasivă (care constă în exportul
temporar al unui bun într-un stat terţ, unde este transformat înainte de a fi
reimportat fără taxe), poate fi şi el interzis.

8.2.2 Modul de funcţionare al organizaţiilor comune de piaţă.


Categorii importante de „organizaţii comune de piaţă”

Organizarea comună de piaţă permite fixarea preţurilor agricole unice


pentru toate pieţele europene, acordarea de ajutoare producătorilor,
instaurarea de mecanisme de control a producţiei şi organizarea
schimburilor comerciale cu alte ţări. Alte atribuţii vizează relaţiile între
statele membre şi Comisia europeană.

Mecanismele se prezintă astfel (Centrul de Resurse Juridice, 2002):


Ö preţurile. La începutul fiecărui an Consiliul fixează trei categorii de preţuri
ale produselor agricole:
ƒ preţul indicativ (considerat ca preţul la care ar putea avea loc
tranzacţiile pe piaţa comunitară),
ƒ preţul iniţial (preţul minim la care pot fi vândute produsele de import;
este mai mare decât preţul de intervenţie şi încurajează cumpărarea
produselor comunitare, respectând astfel principiul preferinţei
comunitare),
ƒ preţul de intervenţie (fiind preţul garantat la care autoritatea poate
cumpăra şi stoca cantităţile produse).
Ö acordarea de ajutoare financiare. Ajutoarele financiare pot fi acordate
pentru încurajarea producţiei (Regulamentele nr. 1259/1999 şi nr. 1251/99
ale Consiliului), creşterea şeptelului, pentru compensarea pierderilor
suportate de agricultori în raport cu preţurile internaţionale, pentru
marketingul producţiei, creşterea competitivităţii sau pentru încurajarea
abandonării unui anumit tip de producţie / pentru conversia terenului sau a
unor exploataţii agricole.
Ö controlul producţiei. Sistemul cotelor şi garantarea unor cantităţi la nivel
naţional permit controlul producţiei agricole şi limitarea surplusului, ca şi
stocarea acestuia. Prin sistemul de cote, fermierilor le este permisă
producerea unei cantităţi maxime, depăşirea acestei cote fiind penalizată.
Garantarea unor cantităţi la nivel naţional presupune că depăşirile vor fi
penalizate prin diminuarea preţului de intervenţie pentru anul următor.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Controlul poate fi făcut şi prin necultivarea terenului sau diversificarea


producţiei prin producerea unor materii prime necesare biomasei,
primindu-se în schimb compensaţii financiare. Fermierilor le pot fi acordate
compensaţii directe bazate pe numărul de animale sau suprafaţa cultivată.
Ö comerţul cu statele nemembre ale UE. În acest sens este încurajat exportul
produselor procesate. Pentru a importa produse este necesar obţinerea
unei licenţe de import şi plata unei taxe de import.

Asemenea organizări ale pieţelor constau în reguli stabilite la nivel


comunitar privind nivelurile de producţie, calitatea, modul de comercializare
al anumitor categorii de produse agricole, precum şi sprijinul financiar care
este acordat din bugetul comunitar producătorilor pentru compensarea unor
diferenţe de preţuri pe piaţă şi evitarea supraproducţiei.
Organizaţiile funcţionează pentru majoritatea produselor agricole de origine
vegetală sau animală: culturi arabile, vin, ulei de măsline, fructe şi legume,
hamei, lapte şi produse lactate; producţii şi produse din bovine şi taurine,
de ovine şi caprine, tutun sau miere. Pentru alcool şi cartofi nu există pieţe
organizate. Din cauza amplasării geografice îndepărtate a anumitor regiuni
din Uniune, au fost prevăzute reguli speciale pentru insulele Canare,
Madeira şi Azore, insulele din Marea Egee şi pentru departamentele
franceze de peste mări. Stabilirea şi aplicarea regulilor organizărilor
comune ale pieţelor sunt în responsabilitatea Consiliului şi a Comisiei,
aceasta din urmă fiind ajutată de un comitet de experţi reprezentând statele
membre.

Categorii importante de Organizări comune


ale pieţelor agricole (OCP)
La începutul anilor ’80 se puteau astfel distinge trei mari tipuri de OCP,
care acopereau peste 95% din produsele agricole (C. Neme, J. Neme,
p. 174-174):
1. organizaţii ale pieţelor care asigurau producătorilor o formă de
garantare a desfacerii şi preţurilor. La rândul lor, acestea se împart
în două categorii:
a. organizaţii de piaţă care asigură producătorilor o formă de
garantare a desfacerii şi preţurilor printr-un mecanism
de intervenţie relativ sistematic. În acest caz, atunci când
preţurile pieţei cad sub un anumit nivel dat, organismele
de intervenţie aveau obligaţia să achiziţioneze la nivelul stabilit
cantităţile în exces şi să le stocheze. Ei pot trimite pe piaţă
aceste stocuri atunci când piaţa s-a redresat sau pot căuta alte
destinaţii (de exemplu, exportul). Acesta este sistemul pentru
majoritatea cerealelor, zahărului, produselor lactate. Se
adaugă, în anumite condiţii, uleiul de măsline şi seminţele
Politici ale UE

oleaginoase. Acest sistem a permis agricultorilor să producă


fără a-şi pune problema desfacerii, ceea ce a dus la apariţia
stocurilor.
b. Organisme care susţin piaţa prin mecanisme mai suple (ca de
exemplu, ajutor pentru stocare, pensii pentru anumite categorii
de producători etc.) În această categorie s-au inclus carnea de
porc, unele categorii de legume şi fructe, vinul de masă.
2. organizaţii comune de piaţă fondate, în principal, pe protecţia contra
concurenţei ţărilor terţe. Acestea acopereau puţin peste 20% din
producţia agricolă (alte categorii de legume şi fructe, vin altul decât
de masă, flori, produse avicole).
3. organizaţii de piaţă fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare.
Aceste organizaţii, care acopereau circa 2,5% din valoarea
producţiei agricole, permiteau menţinerea scăzută a preţurilor. Ele
puteau însoţi anumite forme de garantare a preţurilor. Este vorba de
grâu dur, tutun, ulei măsline, seminţe oleaginoase.
În anii ’90 a fost realizat un clasament uşor diferit, în care erau incluse
patru categorii de OCP (Pierre Baudin, 1993):
1. organizaţii comune de piaţă bazate pe intervenţie
Aceste OCP se bazează pe un preţ plafon care reprezintă un preţ garantat,
fixat în avans. Circa 55% din producţia agricolă comunitară se realiza prin
acest mecanism. În funcţie de tipul de intervenţie se disting două grupe:
¾ intervenţie automată, în cazul zahărului şi laptelui; protecţia
exterioară se asigură prin sistemul prelevărilor-restituirilor;
¾ intervenţie mai suplă în cazul vinului de masă, anumite fructe şi
legume; intervenţie facultativă în cazul cărnii de porc. La
exterior, protecţia este asigurată printr-o combinaţie între
preţurile de referinţă şi taxele vamale.
2. organizaţii care acordă ajutoare complementare faţă de preţurile
de susţinere (intervenţie şi ajutoare)
În acest caz, OCP, comportă atât un preţ cât şi măsuri de intervenţie.
Venitul producătorilor este, în acest caz, constituit dintr-un preţ de piaţă
sau preţ de achiziţie de către organismele de intervenţie şi dintr-un ajutor
complementar atunci când preţul pieţei nu este suficient pentru a asigura
un venit normal.
Produsele vizate, care reprezintă circa 17% din valoarea producţiei agricole
comunitare sunt: laptele şi produsele lactate (începând cu 2005), carnea de
vită, oaie, cerealele, uleiul de măsline, seminţe oleaginoase.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

3. organizaţii comune de piaţă care acordă ajutoare directe


producătorilor
Reprezintă circa 4% din valoarea producţiei agricole (înainte de includerea
seminţelor oleaginoase). Este vorba despre:
¾ ajutoare proporţionale cu cantităţile produse, acordate sub forma
unei susţineri acelor firme care transformă anumite produse,
condiţia fiind ca acestea să ofere un preţ minim producătorilor. Sunt
vizate: anumite fructe, legume transformate, bumbac, tutun etc.;
¾ ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preţuri
instituţionalizate iar intervenţia publică se limitează la acordarea
unui ajutor forfetar către producător (de regulă, la hectar).
Produsele vizate: in, cânepă;
¾ ajutoare facultative (hamei şi seminţe);
¾ ajutoare proporţionale cu randamentul mediu (seminţe
oleaginoase după decembrie 1991).
4. organizaţii comune de piaţă care se bazează doar pe protecţia la
frontieră
În cazul acestora nu există preţuri fixate de către instanţele comunitare. În
aceste tipuri de organizaţii, care reprezintă circa un sfert din valoarea
producţiei agricole comunitare, formele de protecţie la frontieră sunt
variabile, în funcţie de produs. Sunt vizate: produsele avicole (preţuri de
ecluză), produsele floricole, produsele care nu fac obiectul OCP).
Această dublă prezentare simplificată a OCP demonstrează complexitatea
acestora, legată de specificul produselor vizate dar poate fi şi rezultatul
forţelor politice care le-au decis apariţia. Această complexitate a contribuit
însă şi la apariţia de fraude importante.
În prezent, există patru tipuri de mecanisme pentru acordarea de ajutoare
financiare şi anume:
ƒ pentru producţie şi pentru intervenţie (lapte şi produse lactate,
produse de bovine, caprine şi ovine);
ƒ numai pentru producţie (hamei, tutun);
ƒ numai pentru intervenţie (legume şi fructe);
ƒ pentru protecţie vamală (flori şi plante, ouă şi produse de carne
de pui).
Politici ale UE

În prezent, cele mai importante organizări comune ale pieţelor includ


(Centrul de Resurse Juridice, 2002):

· Culturile arabile
Culturile arabile includ o mare varietate de recolte anuale de primă
importanţă, cum ar fi: grâu, orz, porumb, secară, floarea soarelui, mazăre
etc. Ele au cea mai mare pondere în bugetul de cheltuieli al Uniunii.
În cazul limitării acestora se aplică aranjamente financiare de necultivare a
terenului sau de abandonare a unui anumit tip de producţie (Regulamentul
nr. 1253/1999). În sectorul cerealelor, preţurile interne sunt mai mari decât
cele mondiale, lucru ce face dificil exportul de cereale şi produse fără a
acorda subvenţii care să acopere diferenţa dintre preţul de achiziţie pe
piaţa europeană şi cel de vânzare pe piaţa mondială (Regulamentele
nr. 1251/1999 şi nr. 2316/1999). Subvenţiile pentru export sunt limitate
anual (atât ca volum, cât şi ca valoare), urmare a acordurilor încheiate în
cadrul OMC.
· Vinul
Uniunea Europeană ocupă primul loc pe piaţa mondială a vinurilor. După o
perioadă îndelungată de surplus, s-a ajuns la un echilibru între producţie şi
consum, existând o tendinţă de diminuare a producţiei datorită măsurilor
luate de reducere a suprafeţelor viticole. Piaţa internă este reglementată de
regulamentele nr. 1493/1999 şi nr. 1227/2000.
Organizarea comună a pieţei în cazul acestui produs a început în 1962 prin
controlarea echilibrului pieţei (prin regulamente limitând drepturilor de
replantare a viţei de vie sau aplicând preţuri de intervenţie pentru vinurile
de masă), în cazul în care cantităţile sunt în surplus putând fi achiziţionate
de stat şi transformate în alte produse (cum ar fi alcool sau combustibil).
Ajutoarele financiare primite din partea Uniunii sunt strict controlate
(Regulamentul nr. 2048/89/CEE).
· Legumele şi fructele
Sectorul este reglementat de Regulamentul nr. 2001/02, care se aplică
fiecărui produs sau grupe de produse. Regulamentul modifică şi
completează regulamentele nr. 2200/96, nr. 2201/96 şi nr. 2202/96,
ajustând pragurile valorice de acordare a ajutoarelor financiare pentru
cheltuielile de operare primite din partea Comunităţii. Praguri valorice au
fost fixate pentru produsele procesate de tomate, pere şi piersici, ca şi
pentru citrice. Pentru alte produse, ca prune, smochine şi stafide, pragurile
au rămas neschimbate. Ca mod de lucru, sumele sunt împărţite procentual
între statele membre, fiind apoi distribuite către asociaţiile de producători.
Asociaţiile au ca sarcină împărţirea sumelor, procentual, către fiecare
producător în parte. Acest mod de plată direct către producător a dus
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

la o mai mare transparenţă a sistemului, o mai mare flexibilitate şi a crescut


responsabilitatea producătorului.
· Hameiul
Organizarea pieţei de hamei implică atât produsele proaspete, cât şi pe
cele uscate, pudră, granule, extrase, produse aromate, amărui sau alte
varietăţi (Regulamentul nr. 1696/71). Toate produsele cultivate sau
preparate în Uniunea Europeană, ca şi produsele importate, primesc
un certificat pentru a fi introduse pe piaţă (Regulamentele nr. 1784/77 şi
nr. 890/78). Certificatele se referă la standardele minime de alfa-acid (care
dau gustul amărui). Ajutoarele financiare sunt acordate pentru asigurarea
unui venit rezonabil al producătorilor de hamei (Regulamentele nr. 1098/98
şi nr. 609/99).
· Tutunul
Scopul reformei pieţei tutunului a fost încurajarea producţiei de calitate care
sa fie mai puţin dăunătoare sănătăţii şi să ia în considerare mediul
înconjurător. Organizarea pieţei a făcut posibilă stabilizarea acesteia şi
asigurarea unui standard de viaţă satisfăcător pentru persoanele ce se
ocupă cu cultivarea tutunului (Regulamentul nr. 2075/92). Dintre măsurile
luate în cadrul reformei se pot menţiona: îmbunătăţirea protecţiei mediului
şi încurajarea cercetării pentru a produce varietăţi de tutun mai puţin
dăunătoare, ajutarea producătorilor să se orienteze către alte activităţi
(Regulamentul nr. 2079/92), efectuarea unor controale mai stricte, un
sistem, mai flexibil, de alocare a cotelor (prin care cotele pot fi transferate
de la un producător la un altul) şi simplificarea procedurilor administrative.
· Laptele şi produsele lactate
Piaţa de lapte şi produse lactate este organizată în vederea reducerii
preţului de intervenţie, pentru a creşte concurenţa produselor (atât pe piaţa
internă, cât şi în cadrul celei mondiale), cât şi pentru ajutorarea fermierilor
prin acordarea de ajutoare financiare directe (Regulamentele nr. 1255/99 şi
nr. 1256/99).
· Carne de vită
Organizarea comună a pieţei cărnii de vită este supusă Regulamentelor
nr. 1254/99, nr. 2342/99 şi nr. 907/2000. Cu toate că au fost luate o serie
de măsuri pentru descurajarea producţiei intensive, se poate spune că
organizarea pieţei nu şi-a atins pe deplin scopul. Instrumentele utilizate
presupun acordarea unor plăţi directe pe cap de vită, limitarea densităţii
animalelor pentru micii producători, respectarea procedurilor de stocare a
surplusului şi aranjamente privind comerţul cu terţe state. În ciuda
consecinţelor negative ale celei de-a doua crize a „vacii nebune” (ESB –
encefalopatia spongiforma bovina) din toamna anului 2000, mecanismele
de gestionare prevăzute de „Agenda 2000” s-au dovedit suficient
Politici ale UE

de robuste şi flexibile pentru a permite refacerea şi stabilizarea pieţei. În


acest context, trebuie precizat că între măsurile luate pentru organizarea
pieţei s-au numărat şi cele privind sănătatea animalelor (directivele nr.
64/432 privind sănătatea bovinelor, nr. 80/122 privind eradicarea
tuberculozei, nr. 83/471 şi nr. 98/296 referitoare la inspecţia comunitară),
intervenţii (Regulamentul nr. 1805/77 privind depozitarea produselor din
carne de vită), export (Regulamentul nr. 2973/79 privind acordarea unei
asistenţe pentru produsele exportate în terţe ţări), import (Regulamentul
nr. 1445/95 privind licenţele de import), preţuri (Regulamentul nr. 563/82
privind preţul pentru bovine adulte), marcaje (Regulamentul nr. 890/99
privind sistemul de marcare şi etichetare aplicabil produselor de origine
bovină) sau măsuri excepţionale, luate în perioadele de criză
(Regulamentul nr. 716/76, modificat şi completat de Regulamentul
nr. 1176/2000 privind adoptarea unor măsuri excepţionale pentru piaţa de
bovine din Marea Britanie).
· Producţia şi produsele din ovine şi caprine
În acest sector, reforma a urmărit să determine producţia de ovine şi
caprine, să se orienteze mai mult spre piaţa reală, spre cerinţele şi
tendinţele acesteia. Cele mai importante schimbări au constat în
introducerea unor plăţi fixe acordate direct fermierilor, ca şi a unor plăţi
suplimentare pentru zonele defavorizate, acordate pe cap de animal
(Regulamentul nr. 2467/98/CEE).
· Mierea
Regulamentul nr. 1221/97 a urmărit îmbunătăţirea producţiei de miere.
Aceasta din urmă este sprijinită prin acordarea de asistenţă tehnică,
raţionalizarea transhumanţei, măsuri de sprijinire a laboratoarelor şi a
cercetării pentru creşterea calităţii produselor. O atenţie deosebită este
acordată asociaţiilor apicultorilor cu care statele membre cooperează în
punerea în aplicare a planurilor naţionale referitoare la producţia de miere.
Regulamentul nr. 2300/97 stabileşte conţinutul programelor naţionale şi
modul de acordare a ajutoarelor financiare de către Uniune, iar statele
membre au responsabilitatea întocmirii studiilor din apicultură referitoare la
producţii, structuri de marketing şi formarea preţurilor.
· Plantele vii şi produse floricole
Organizarea pieţei floricole şi de plante vii a făcut posibilă stabilizarea pieţei
şi facilitarea vânzării produselor la standarde de calitate (Regulamentul
nr. 234/68). Acţiunile Comunităţii sunt îndreptate spre o mai bună
organizare a producţiei şi marketingului prin organizarea asociaţiilor
producătorilor floricoli. Produsele floricole destinate vânzării trebuie să
poarte eticheta producătorului.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8.3 Finanţarea Politicii Agricole Comune

8.3.1 Finanţarea susţinerii pieţelor. Secţiunea Garantare a FEOGA

Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a fost


creat în 1962, prin Regulamentul nr. 25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El
reprezintă instrumentul financiar al PAC, iar crearea a fost prevăzută prin
Articolul 40 al TCEE care preciza obligaţia instituirii „unuia sau mai multor
fonduri de orientare şi garantare agricolă”. În acea perioadă s-a discutat
mult dacă n-ar trebui create două fonduri: unul pentru orientare, respectiv
pentru ameliorarea structurilor agricole, iar unul pentru susţinerea preţurilor
şi veniturilor. În final s-a ales soluţia unui singur fond, girat de către
Comisie.
Secţiunea Garantare reprezintă esenţialul activităţii financiare a FEOGA şi
principala poziţie în bugetul general al UE. Ea finanţează, în special,
cheltuielile privind organizarea comună a pieţelor agricole, acţiuni de
dezvoltare rurală care însoţesc acţiunile de susţinere a pieţelor şi măsuri
rurale în afara Obiectivului nr. 1 al FS.
Deşi egale cu zero iniţial, cheltuielile comunitare de susţinere a pieţelor
au cunoscut o creştere rapidă, urmare a mai multor factori:
1. creşterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevăzut de la
bun început că secţiunea Garantare va rambursa ţărilor membre o
parte importantă a cheltuielilor cu intervenţiile pe piaţă şi
subvenţionarea exportului. Ritmul prevăzut era următorul: 1/6
pentru campania 1962/63 (5/6 rămânând în sarcina ţărilor membre),
2/6 pentru 1963/4 etc. şi 10/10 începând cu 1 iulie 1967;
2. creşterea numărului de produse acoperite de OCP. Finanţarea a
demarat cu organizarea pieţei pentru un produs sau pentru un
sector. Astfel, responsabilitatea financiară se rezuma la cereale,
porc şi avicultură în 1962, la orez, produse lactate şi carne de vacă,
în 1964 etc., astfel încât, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte
a producţiei agricole era finanţată de Comunitate;
3. extinderile succesive;
4. creşterea mai rapidă a producţiei decât a consumului, ceea ce a
dus la creşterea stocurilor şi la sumelor alocate pentru finanţarea
exporturilor;
5. creşterea preţurilor (de pildă, între 1975-1991, FEOGA-G, în
valoare nominală a crescut de şapte ori, iar în mod real de 2,5 ori).
Politici ale UE

Ca urmare, creşterea valorii FEOGA a fost impresionantă: de la


28,7 milioane UC (unităţi de cont, echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3,
la 238,6 milioane în 1965/6, 1 miliard în 1968/9, 2,5 miliarde în 1972,
20 miliarde ECU în 1985, 32 miliarde în 1992 şi 40,43 miliarde euro
în 2000.
Ca termen de comparaţie să reţinem că totalul cheltuielilor pentru
cercetare-dezvoltare finanţate de la bugetul comunitar în 1988 era mult
inferior susţinerilor acordate cultivatorilor de tutun 55 , sau că: totalul
cheltuielilor prevăzute în 1989 pentru cercetare, industrie şi energie
era acelaşi cu cel al susţinerii pieţei în cazul cărnii de oaie şi capră
(1461 milioane faţă de 1454). Pentru a limita ritmul de creştere al
cheltuielilor agricole, în 1988 a fost instituit un cadru de referinţă care
limitează astfel ritmul cheltuielilor Secţiunii Garantare la 74% din rata de
creştere anuală a PNB-ului comunitar.

Repartizarea cheltuielilor din Secţiunea „Garantare”

Se pot distinge trei categorii de cheltuieli:


1. restituiri la export
Ele reprezentau 45% din cheltuielile secţiunii Garantare în 1981, 35% în
1983 şi 29,3% (9,5 miliarde ECU) în 1992 şi 14% în 2000 (5,64 milioane).
Nivelul lor variază în funcţie de cantitatea exportată şi de preţurile
mondiale. Restituirile vizează, în special, cerealele, produsele lactate,
carnea de vită şi zahărul.
2. ajutoare care compensează preţurile
„Plăţile compensatorii” sunt acordate anumitor sectoare precum
oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum sau
producţie (ajutoare pentru consumul uleiului de măsline sau transformarea
legumelor şi fructelor). Această rubrică reprezenta 34% în 1981 şi aproape
jumătate în 1992 (15,5 miliarde ECU).
3. cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vită, cereale, vin)
Aceste cheltuieli reprezintă între 15 şi 20% din cheltuielile secţiunii
Garantare.
Cheltuielile de intervenţie (susţinerea preţurilor şi stocare) ocupă cea mai
mare parte a cheltuielilor realizate prin FEOGA – G: 84,9% (31,95 milioane)
în 1996, 75,5% (30,53 milioane) în anul 2000.

55
Raportul Curţii de Conturi privind exerciţiul 1988, p. 226
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se


constată puternice fluctuaţii anuale, în funcţie de recoltă, nivelul preţurilor
mondiale şi impactul măsurilor de control a producţiei.
¾ Perioada 1968/9 – 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90%
din cheltuielile secţiunii Garantare: cerealele (38%), produsele
lactate (31,5%), materiile grase (cu excepţia untului care este inclus
în categoria produselor lactate) şi zahărul.
¾ În 1975, cele patru poziţii nu mai reprezentau decât puţin peste
jumătate, carnea de vită ocupa poziţia a doua (peste 20%), iar
produsele lactate, prima poziţie (24,3%).
¾ În 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de
sectorul cărnii şi aviculturii (20,8%), cereale şi orez (17,8%) şi
produse lactate (12,8%). Facem observaţia că în 1978 produsele
lactate au absorbit jumătate din cheltuieli iar în 1988, 22,4%.
¾ În perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% în
1996, 30,4% în 2000), urmate de carnea de vită (17,4% în 1996 şi
112% în 2000) şi produse lactate (8,8% în 1996 şi 6,3% în 2000).
Pe ţări, în 1992, pe primul loc era Franţa (22%), urmată de Italia (16,5%) şi
Germania (14,7%). În anul 2000, Franţa rămâne principala beneficiară a
PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%), urmată de Germania (5,7 milioane
euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) şi Italia (4,6 milioane,
10,4%).

8.3.2 Politica structurilor agricole. Secţiunea Orientare a FEOGA

Articolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, creşterea
productivităţii muncii în agricultură, prin „dezvoltarea progresului tehnic,
asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole, ca şi o folosire optimă
a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă”. În fapt,
Reglementarea nr. 25, prin care s-a creat FEOAGA în 1962, prevedea,
printre alte cheltuieli eligibile, „acţiunile întreprinse în virtutea regulilor
comunitare, pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea
structurilor, urmare a dezvoltării Pieţei comune”.
În evoluţia acestei politici pot fi descrise patru etape:
1. în perioada de început, era vorba, mai ales, de finanţarea
proiectelor individuale de ameliorare a structurilor de producţie (de
exemplu, irigaţii sau amenajări funciare) şi de comercializare;
Politici ale UE

2. în urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968),


Consiliul de Miniştrii a adoptat, la 25 mai 1971, o rezoluţie privind
noua orientare a PAC care prevedea participarea FEOGA la
„finanţarea acţiunilor comune” din domeniul structurilor agricole.
Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a
prevăzut trei serii de măsuri:
a. modernizarea exploataţiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a
fost instituit un regim selectiv de ajutoare în favoarea acelor
fermieri care pot şi doresc să-şi modernizeze exploataţiile,
astfel încât, la sfârşitul perioadei planificate pentru dezvoltare,
să se asigure paritatea între veniturile medii obţinute de pe
aceste exploataţii şi veniturile medii ale lucrătorilor non agricoli
din regiunea respectivă. Experienţa a demonstrat că prin
această măsură nu s-au adus modificări reale structurilor
agricole, de ea beneficiind mai ales exploatările agricole
performante;
b. încurajarea încetării activităţii agricole şi afectarea suprafeţelor
astfel eliberate în scopul ameliorării structurilor (creşterea
exploatărilor care s-au modernizat în cadrul acţiunii anterioare
sau utilizarea terenurilor în scopuri neagricole;
c. informarea socio-economică şi calificarea profesională a
persoanelor care lucrează în agricultură.
3. o nouă politică a structurilor agricole a fost definitivată de Consiliul
de Miniştrii în martie 1985. Ea comportă:
a. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investiţii agricole.
Efortul deja angajat în favoarea exploataţiilor performante
trebuia să-i vizeze de acum pe acei agricultori care demonstrau
dorinţa de a progresa;
b. participarea comunitară la efortul de întinerire a populaţiei
agricole; se introduceau ajutoare în sprijinul instalării tinerilor
fermieri;
c. continuarea şi accentuarea acordării de ajutoare către
exploatările agricole care sufereau de handicapuri de diferite
naturi. După 1975, Comunitatea dezvoltase deja politici
diferenţiate în favoarea agriculturii din zonele de munte şi din
alte zone defavorizate, prevăzând acordarea de indemnizaţii
compensatorii către circa 1 milion de fermieri, care asigurau
10-12% din producţia agricolă dar care exploatau un sfert din
suprafaţa agricolă comunitară. Noile reglementări ameliorau
acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat măsuri specifice
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

în favoarea regiunilor agricole mediteraneene, ameninţate de


noua lărgire (Programul integrat mediteranean);
d. a patra etapă a fost amorsată în 1988 şi prelungită după 1992,
în cadrul reformei fondurilor structurale (FEOGA – secţiunea
Orientare fiind o componentă a acestora) şi a celei de a doua
reforme a PAC. Astfel FEOGA–O păstra obiectivul privind
ameliorarea structurilor agricole dar, trebuia, în colaborare cu
celelalte Fonduri Structurale, să contribuie la dezvoltarea
zonelor rurale.
Iniţial, secţiunii Orientare, destinată finanţării cheltuielilor pentru
ameliorarea structurilor agricole, i-au fost destinate circa un sfert din
fondurile FEOGA. Mult timp însă, această secţiune nu a absorbit decât
4-5%. Rămâne, în continuare, cel mai mic fond structural clasic,
reprezentând în 1994, circa 50% din Fondul social şi o treime din Fondul
regional.
Modificările suferite în ultimii ani de PAC, în special după Agenda 2000, au
marcat trecerea la o etapă nouă în cadrul acestei politici, atenţia şi
finanţarea acordată pilonului al II – dezvoltare rurală, fiind tot mai
semnificative. Dacă pentru perioada 2000-2006, ponderea FEOGA-O în
total finanţare FEOGA este de circa 10%, pentru viitorul exerciţiu financiar
2007-2013 este de remarcat tendinţa de creştere treptată a rolului şi
susţinerii financiare acordate acestui domeniu.

8.4 Transformarea Politicii Agricole Comune

Din raţiuni atât interne, cât şi externe, la începutul anilor ’90, a fost lansată
o nouă reformă a PAC. Raţiunile interne erau imperative:
¾ o serie de măsuri, care pot fi regrupate sub titulatura de „prima
reformă a PAC”, fuseseră întreprinse în anii ’80. În ciuda acestora,
producţia a continuat să crească, antrenând atât o creştere a
stocurilor, cât şi a cheltuielilor bugetare;
¾ consideraţii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o
mică parte a fermierilor (20% din exploataţii primeau 80% din
cheltuielile de susţinere), iar puterea de cumpărare pe exploataţie
agricolă rămânea insuficientă;
Politici ale UE

¾ conştientizarea pericolului reprezentat asupra mediului de metodele


intensive de producţie în agricultură (îngrăşăminte, pesticide,
deşeuri animale).
Constrângerile externe erau legate de reacţiile venite din partea ţărilor
exportatoare de produse agricole din zona temperată, reacţii exprimate în
cadrul Rundei Uruguay.

8.4.1 Noua reformă a PAC (1992)

Această reformă, propusă de Comisie şi aprobată de Consiliu, comportă


două aspecte:
• susţinerea preţurilor şi a veniturilor şi
• orientarea structurilor.

Susţinerea preţurilor şi veniturilor


Ca şi cu treizeci de ani în urmă, reforma PAC a început cu sectorul
cerealelor. La începutul anului 1991, preţurile interne comunitare erau de
ordinul a 155 ECU/tona de grâu, în vreme ce preţurile mondiale erau cu
mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire).
Comunitatea, deficitară în anii 60, a devenit treptat excedentară, reuşind
totodată să-şi mărească ponderea pe piaţa mondială, de la 13% la
începutul anilor 80, la circa 20%, provocând astfel proteste viguroase din
partea altor ţări exportatoare. În ciuda acestui fapt, stocurile de cereale au
crescut permanent, pe fondul menţinerii consumului intern la 140 milioane
tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar
producţia, în 1991, era de 180 milioane).
Comisia a propus măsuri de reducere a preţurilor interne de la 155 la
100 ECU tona, pentru a permite astfel reducerea de o manieră substanţială
subvenţiile la export. Pentru a evita reducerea veniturilor producătorilor de
cereale, Comisia propunea acordarea de plăţi compensatorii sub forma
unui ajutor la hectar, „astfel încât să fie integral compensată reducerea
venitului determinată de scăderea preţurilor”. Pentru a beneficia de aceste
plăţi compensatorii, producătorii (cu excepţia celor care aveau mai puţin de
20 hectare) aveau obligaţia să „îngheţe” un procent determinat din
terenurile cultivate cu cereale (în primul an, 15%). Aceste reduceri ale
suprafeţelor cultivate urmau a fi compensate financiar.
De asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a preţului la lapte şi
cu 15% a celui la unt şi carne de vită.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:


¾ Pentru cereale şi oleaginoase:
o Reducerea semnificativă a preţului la cereale: preţul indicativ
pentru cereale era redus la 130 ECU/tonă pentru campania
1993/4, 120 ECU/tonă pentru 1994/5 şi 110 pentru 1995/96,
prin urmare, o reducere cu 29% în trei ani. Preţul de intervenţie
urma a fi cu 10% mai mic. Protecţia exterioară se asigura prin
intermediul preţului prag fixat în funcţie de nivelul preţului
indicativ, majorat cu 45 ECU/tonă.
o Compensarea reducerii preţurilor prin măsuri compensatorii:
compensarea reţinută de Consiliu era egală cu diferenţa între
preţul de cumpărare mediu al anului 1991 (155 ECU/tonă) şi
preţul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensaţia urma a
fi de 155 – 110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii urmau a
fi acordate nu în funcţie de volumul producţiei, ci la hectar,
pentru a nu stimula intensificarea producţiei. De acelaşi regim
de susţinere beneficiau şi oleaginoasele.
o Acordarea acestor sume era condiţionată de îngheţarea cu
15% a suprafeţelor cultivate cu cereale. De această obligaţie
sunt dispensate exploataţiile mici.
Care urma a fi impactul acestei reforme? În propunerea Comisiei, din 1991,
se arăta că aşteptările erau ca producţia să se stabilizeze la 170 milioane
tone (faţă de 180), consumul intern să crească de la 140 la 150 milioane
tone (pe seama creşterii consumului animal în urma reducerii importurilor),
iar 20 tone vor fi exportate (în loc de 30). Într-o simulare realizată de INSEE
a consecinţelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau uşor
diferite: producţia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8
milioane, iar exportul net va fi de 15 milioane.
¾ Pentru sectorul creşterii animalelor
Consiliul a decis o reducere cu 5% a preţului la unt, fără reduceri
predeterminate a cotelor şi cu 15% a preţului la carnea de vită.
În plan financiar, aplicarea reformei a determinat o creştere temporară a
costurilor bugetare, o parte a sarcinilor fiind transferată dinspre
consumatori spre contribuabili.
Politici ale UE

8.4.2 Agenda 2000 şi reforma Politicii Agricole Comune

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu


anul 2000. El are ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din
1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe
şi promovarea unei politici rurale coerente.
Printre factorii interni şi externi care au impus această nouă abordare se
pot enumera:
¾ piaţa agricolă mondială prezintă tendinţa unei creşteri puternice;
preţurile PAC sunt încă la niveluri mult prea ridicate pentru a putea
beneficia de expansiunea pieţei mondiale, existând riscul reapariţiei
excedentelor şi a costurilor bugetare mari dar şi al pierderii unor
importante segmente ale pieţei mondiale dar şi comunitare;
¾ susţinerea agricolă este repartizată în mod inegal între producători
şi regiuni, ceea ce are drept consecinţă o amenajare defectuoasă a
spaţiului rural: activitate în declin în anumite regiuni, politici agricole
excesiv intensive, în altele, care antrenează poluare, boli ale
animalelor, o securitate alimentară mai redusă;
¾ o sarcină esenţială rămâne obligaţia reconcilierii consumatorilor
cu PAC;
¾ forţa agriculturii europene rezidă tocmai în diversitatea sa, sub
raportul resurselor naturale, a modului de exploatare,
competitivitate, venituri şi tradiţii. Lărgirile succesive au transformat
gestionarea PAC într-un proces complicat, birocratic şi adesea de
neînţeles. Prin urmare trebuie conceput un nou model
descentralizat, prin care statele să aibă un grad crescut de libertate,
fără a distorsiona concurenţa şi fără riscul naţionalizării PAC dar
având criterii comune clare şi mecanisme de control riguroase.
¾ UE trebuie să se pregătească pentru negocierile internaţionale în
domeniu şi să-şi definească limitele pe care le poate accepta;
¾ lărgirea face şi mai necesare măsurile privind conceperea unui nou
tip de mecanism, cu atât mai mult cu cât ţările candidate au
importante sectoare agricole.
Având în vedere toate aceste aspecte, Consiliul european de la Berlin a
oferit un conţinut concret pentru ceea ce va fi, în anii ce vin, noul model
agricol european. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei
agriculturi multifuncţionale, durabilă, competitivă, repartizată pe tot teritoriul
european, inclusiv în regiunile cu probleme. Conform Consiliului European
de la Berlin dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse
bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea


spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor
avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să reducă ajutoarele
directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă
pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia
mediului.
Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte
ţări, concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea, fiind astfel
conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor dar, şi să asigure
stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al
plăţilor compensatorii.

8.4.3 Politica rurală

Măsurile finanţate de FEOGA secţiunea Orientare au fost completate cu


ajutoare în favoarea regiunilor defavorizate şi a zonelor rămase în urmă.
Toate aceste măsuri vor fi aplicate orizontal şi vor fi realizate în mod
descentralizat. Zonele rurale eligibile în numele Obiectivului nr. 1 al
fondurilor structurale vor fi menţinute. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul
nr. 2 (fostele Obiective 5a şi 5b) vor fi finanţate prin FEOGA – secţiunea
Garantare. Finanţarea Obiectivului nr. 2 se va face prin intermediul
Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), a Fondului Social
European (FSE) şi al Instrumentului Financiar pentru Orientarea Pescuitului
(IFOP). Toate măsurile luate în favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru
Fondurile Structurale vor fi cofinanţate prin FEOGA - G.
În scopul mai bunei integrări a problemelor legate de mediu în organizarea
comună a pieţelor, noua reformă autorizează statele membre să
condiţioneze plăţile directe de respectarea legislaţiei privind mediul. În mod
concret, aceste măsuri vizează:
¾ o întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor
produse de calitate. Sunt prevăzute măsuri de atragere a tinerilor
fermieri precum şi de pensionare anticipată;
¾ ameliorarea competitivităţii zonelor rurale, fără a pierde din vedere
asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii în comunităţile rurale şi noi
surse de venit pentru agricultori şi familiile lor;
¾ protejarea mediului şi a patrimoniului rural prin măsuri precum
practicarea unei agriculturi ecologice. Pentru a intensifica procesul
de integrare a problemelor de mediu în PAC, s-au prevăzut
Politici ale UE

de asemenea plăţi compensatorii, în special pentru zonele mai


puţin dezvoltate sau zone în care agricultura este limitată prin
constrângeri naturale specifice.
Statele membre au obligaţia să verifice dacă fermierii nu realizează
anumite activităţi numai cu scopul de a beneficia de ajutoare în cadrul
regimului de susţinere.
Strategiile din ultimii 10 ani au fost marcate de două Conferinţe europene
ale dezvoltării rurale (Cork, noiembrie 1996 şi Salzburg, noiembrie
2003).

Conferinţa de la Cork, a constituit un nou pas în recunoaşterea rolului şi


importanţei valorificării resurselor spaţiului rural european. În urma dezbaterilor,
Declaraţia finală a Conferinţei a lansat 10 puncte prioritare ale programelor de
dezvoltare rurală în Uniunea Europeană:
1. preferinţa rurală - dezvoltarea durabilă trebuie să fie situată în topul priorităţilor
agendei UE şi să devină principiul fundamental care să contureze politica rurală
în viitorul apropiat, cât şi după extindere. Aceasta înseamnă stabilizarea
populaţiei rurale (prevenirea migraţiei din rural), combaterea sărăciei,
stimularea ocupării şi promovarea egalităţii de şanse, creşterea capacităţii de
a răspunde la cerinţele sporite pentru o calitate mai bună a vieţii, pentru
sănătate, siguranţă, realizare personală, odihnă şi un nivel general mai ridicat al
bunăstării. Conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului trebuie să fie integrate
în toate politicile de dezvoltare rurală. Este necesar să se menţină o balanţă
echilibrată şi corectă între zonele rurale şi cel urbane în materie de cheltuieli
publice, investiţii în infrastructură, educaţie, sănătate şi servicii de comunicaţii.
2. o abordare integrată - politica de dezvoltare rurală este necesar să fie definită
printr-un concept multidisciplinar şi cu aplicaţie intersectorială, cu o clară
dimensiune teritorială. Trebuie să fie aplicată în toate zonele rurale ale Uniunii,
respectând principiul concentrării, cu o diferenţiere privind cofinanţarea pentru
acele zone care au nevoie mai mare de aceasta. Abordarea integrată se cuvine
a fi acompaniată de un cadru legal şi politic corespunzător: dezvoltare şi
restructurare ale agriculturii, diversificare economică - în special prin servicii
rurale şi firme industriale mici şi mijlocii – managementul resurselor naturale,
includerea funcţiilor de mediu şi promovarea culturii, turismului şi a activităţilor
recreative.
3. diversificare - sprijinirea diversificării activităţilor economice şi sociale trebuie să
se axeze pe asigurarea unui cadru favorabil pentru autosusţinerea iniţiativelor
private precum şi a celor care beneficiază de suportul comunităţii: investiţii,
asistenţă tehnică, servicii pentru afaceri, infrastructură adecvată, educaţie,
formare, integrarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, întărirea rolului micilor
oraşe ca părţi integrante ale zonelor rurale şi factori cheie de dezvoltare,
promovarea dezvoltării unor comunităţi rurale viabile şi reînnoirea satelor.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

4. durabilitate - politicile trebuie să promoveze o dezvoltare rurală care să susţină


calitatea şi atractivitatea patrimoniului rural european (resurse naturale,
biodiversitate şi identitate culturală) astfel încât utilizarea lor de către generaţiile
prezente să nu restrângă opţiunile generaţiilor viitoare.
5. subsidiaritate - dată fiind diversitatea zonelor rurale din Uniune, este necesar
ca politicile de dezvoltare rurală să respecte principiul subsidiarităţii. Ele
trebuie să fie cât mai descentralizate posibil şi să se bazeze pe parteneriat şi
cooperare între diferite niveluri (locale, regionale, naţionale şi europene). În mod
necesar rezultatul îl constituie o participare largă şi o abordare punctuală, care
să întărească creativitatea şi solidaritatea comunităţilor rurale.
6. simplificare - politica de dezvoltare rurală, în special componenta sa agricolă,
necesită o simplificare radicală a legislaţiei specifice. Aceasta nu va conduce la
o renaţionalizare a politicilor agricole comunitare, ci va însemna o mai mare
coerenţă a ceea ce astăzi este realizat prin prea multe canale, o limitare a
regulilor şi procedurilor de bază din legislaţia UE, o subsidiaritate mai mare a
deciziilor, descentralizare mai mare în implementarea politicilor şi un mediu
mult mai flexibil.
7. programare - aplicarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze
pe proceduri coerente şi transparente, integrate într-un singur program de
dezvoltare rurală pentru fiecare regiune şi un singur mecanism de dezvoltare
durabilă şi rurală.
8. finanţare - utilizarea resurselor locale trebuie să fie încurajată prin promovarea
de proiecte de dezvoltare rurală la nivel local. Prin recurgerea la tehnicile
creditului rural, destinate reducerii constrângerilor financiare pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, promovarea investiţiilor productive şi diversificarea
economiilor rurale se doreşte un sprijin suplimentar pentru a mobiliza mai bine
sinergiile dintre fondurile publice şi private. În acest sens se impune să fie
încurajată o mai activă implicare a sectorului bancar (public şi privat) şi a altor
intermediari financiari.
9. management activ - este necesar să fie încurajate întărirea capacităţii
administrative şi creşterea eficienţei administraţiilor locale, regionale şi a
grupurilor la nivel de comunitate; asigurarea de asistenţă tehnică, formare, o
mai bună comunicare, parteneriat, schimburi de experienţă şi informaţii prin
sisteme în reţea între regiuni şi între diferite comunităţi rurale din Europa, ţin de
asemenea tot de un management activ.
10. evaluare şi cercetare – monitorizarea şi evaluarea beneficiarilor de finanţare
trebuie să fie realizată astfel încât să asigure transparenţa procedurilor,
garantarea bunei utilizări a banului public, stimularea cercetării şi inovării,
precum şi reale dezbateri publice. Partenerii trebuie să fie consultaţi în contextul
conturării şi implementării proiectelor, şi implicaţi direct în ceea ce priveşte
monitorizarea şi evaluarea acestora.
Sursa: Studiul de impact nr. 11, Setting the Development Priorities for Romanian Agriculture and Rural
Sector, Institutul European din Romania, 2004

Asemenea noi maniere de abordare, şi-au pus o amprentă puternică


asupra evoluţiei PAC. Cu toate că în majoritatea zonelor rurale sectorul
primar a devenit mai puţin important din punct de vedere al ponderii
Politici ale UE

în economie şi în ocupare, agricultura şi pădurile sunt principalii utilizatori


de teren, având un rol cheie în managementul resurselor naturale din
zonele rurale, în menţinerea şi conservarea patrimoniului rural şi cultural.
Se afirmă tot mai des că viabilitatea zonelor rurale nu poate să depindă
numai de agricultură, ci trebuie totodată să consolideze rolul acesteia în
protejarea mediului rural, în producerea de hrană sigură şi de calitate, să
contribuie la menţinerea atractivităţii zonelor rurale pentru tineri şi cei ce se
vor naşte în viitor; politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura
într-un context socio-economic şi ecologic mai larg.

8.4.4 Reforma PAC din anul 2003

În iunie 2003, Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul


reformării PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie
2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun
echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor
fonduri din pilonul 1 al PAC - Agricultura în pilonul 2 – Dezvoltare
rurală, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin
extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală.
Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea
Europeană sprijină sectorul agricol, Politica Agricolă Comună va fi
direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât
fermierii vor avea libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.

Obiective. Principii
Obiectivul general al acestei schimbări este orientarea în mai mare
măsură spre cerinţele pieţei, sprijin mai puţin distorsionant pentru comerţul
agricol şi centrarea într-o mai mare măsură pe calitate decât pe cantitate.
Principalele obiective specifice ale noii politici agricole sunt:
1. susţinerea pe de o parte a intereselor consumatorilor şi
contribuabililor, dar şi continuarea susţinerii producătorilor agricoli;
2. protejarea economiei rurale şi a mediului;
3. menţinerea disciplinei financiare (încadrarea în baremurile de
cheltuieli propuse la Berlin);
4. facilitarea negocierilor în cadrul OMC;
5. stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă şi,
în acelaşi timp, asigurarea unor venituri rezonabile pentru aceştia;
6. stimularea şi recompensarea aplicării tehnologiilor “prietenoase
faţă de mediu”;
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

7. orientarea producţiilor spre calitate şi spre specificul regional;


8. păstrarea specificităţii zonelor rurale.

Principala schimbare pe care o aduce actuala reformă a PAC se referă


la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate,
adică cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de
volumul producţiei. Totuşi, pentru a preîntâmpina abandonarea producţiei
agricole, statele membre ar putea alege să menţină o legătură limitată
între subvenţii şi producţie, în baza unor condiţii şi limite bine definite.
Conform aprecierii lui Franz Fischler 56 , Comisarul European pentru
Agricultură în Comisia Prodi, la momentul implementării integrale a noilor
principii ale PAC, Uniunea Europeană va reduce cu 70% sprijinul cel mai
distorsionant pentru comerţul agricol şi cu 75% subvenţiile la export, faţă de
anul 1993, când a intrat în vigoare prima revizuire a Politicii Agricole
Comune. Noile „plăţi agricole unice” vor fi condiţionate de respectarea
protecţiei mediului, a siguranţei alimentelor şi a standardelor de sănătate a
animalelor.
Reforma PAC se referă la revizuirea unor elemente ale organizaţiilor
comune de piaţă şi schimbarea acestora potrivit realităţilor de pe
piaţă. Prin aceste schimbări se aşteaptă orientarea spre piaţă a sectorului
agricol şi o mai mare predictibilitate pentru viitorul fermierilor în acele
sectoare în care dezechilibrul balanţei producţie/consum a generat mari
incertitudini în trecut. Prin reforma PAC, din iunie 2003, s-a decis
revizuirea următoarelor sectoare ale agriculturii (organizaţii comune de
piaţă): lapte, orez, cereale, grâu dur, furaje uscate şi nuci. Propunerile
Comisiei Europene în acest sens se referă şi la o a doua parte a reformei,
ce va acoperi sectoarele: ulei de măsline, bumbac, tutun şi zahăr. Pentru a
se respecta plafonul de buget prevăzut pentru UE-25 până în anul 2013,
miniştrii agriculturii din ţările membre au decis introducerea mecanismului
de disciplină financiară.
Reforma PAC are ca obiectiv întărirea politicii de dezvoltare rurală. Se
prevede, în acest sens, schimbarea începând din anul 2005 a destinaţiei
unei sume suplimentare de 1,2 miliarde euro, de la sprijinul pieţei agricole
la dezvoltare rurală, astfel încât Uniunea Europeană să aibă posibilitatea
de a ajuta fermierii pentru a îndeplini standardele noi, de a le acorda sprijin
pentru noua calitate şi pentru măsuri de protecţie a mediului şi de a
îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii. Ca efect al
acestor măsuri se aşteaptă simplificarea birocraţiei PAC pentru fermieri, o
politică mai transparentă şi uşor de înţeles pentru consumatori

56
F., Fischler, The CAP, the WTO, the Convention and the Constitutions , Participation in
the 7th Churchill Conference, Zurich, 25 September 2003
Politici ale UE

şi contribuabili şi o politică cu obiective pe termen lung mai compatibilă cu


sistemul comercial internaţional.
Prin Acordul de la Luxemburg (iunie 2003) s-a stabilit ca noua Politică
Agricolă Comună să se bazeze pe următoarele principii:
• o mai mare orientare către cerinţele pieţei;
• o susţinere simplificată şi mai puţin distorsionantă;
• amplificarea măsurilor de politică de dezvoltare rurală;
• schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună.

Principalele elemente ale noii Politici Agricole Comune


Diferitele elemente ale reformei PAC vor intra în vigoare în anii 2004 şi
2005. „Plata agricolă unică” va intra în vigoare în 2005. Dacă un stat
membru are nevoie de o perioadă de tranziţie, ca urmare a unor condiţii
agricole specifice, acesta poate să aplice plata agricolă unică din 2007 cel
târziu.
Reforma Politici Agricole Comune se referă, în principal, la următoarele
elemente:
• O plată agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de
nivelul producţiei; pot fi menţinute unele elemente limitate de cuplare a
plăţilor cu producţia pentru a evita abandonul producţiei.
• Plata agricolă unică va fi condiţionată de protecţia mediului,
siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de
bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile
agricole în bune condiţii agricole şi de mediu („cerinţa încrucişată” sau
„cross-conformitate”).
• O politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de
la Uniunea Europeană, de noi măsuri de promovare a protecţiei mediului, a
calităţii şi bunăstării animalelor, care să ajute fermierii să îndeplinească
standardele de producţie ale UE începând din 2005.
• Reducerea plăţilor directe (“modulare”) pentru fermele mai mari,
astfel încât să se finanţeze noua politică de dezvoltare rurală.
• Un mecanism de disciplină financiară care să asigure
nedepăşirea bugetului agricol stabilit până în anul 2013.

Revizuirea politicilor de piaţă ale PAC:


• Diminuarea asimetrică a sprijinului în sectorul lapte: preţul de
intervenţie la unt va fi redus cu 25% în 4 ani, ceea ce reprezintă o reducere
suplimentară de 10% faţă de Agenda 2000; pentru lapte praf degresat se
menţine reducerea de 15% în 3 ani, convenită în Agenda 2000.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

• Reducerea cu 50% a creşterii lunare a preţurilor de intervenţie în


sectorul cerealelor.
• Reforme în sectoarele producătoare de orez, grâu dur, nuci,
cartofi pentru amidon şi furaje uscate.

Condiţii de finanţare a agricultorilor


Una dintre problemele importante dezbătute cu ocazia reformei Politicii
Agricole Comune, care nu a fost încă lămurită pe deplin este modul practic
de aplicare a „cerinţei încrucişate”. În regulamentele publicate până în
prezent, definiţia Comisiei Europene pentru „cerinţe încrucişate” este foarte
generală, dar există posibilitatea ca statele membre să-şi stabilească
standarde specifice.
În baza reglementărilor Comisiei Europene, vor primi plăţi decuplate de
producţie numai acei fermieri care îndeplinesc nivelul minim de „bună
practică agricolă” ce se referă la bunăstarea animalelor şi la protecţia
mediului. Dacă fermierii nu le îndeplinesc, li se vor anula unele sau toate
drepturile de plăţi decuplate pentru acel an, iar fondurile respective vor fi
vărsate la rezerva naţională.
Se apreciază că în anul 2004 statele membre şi Comisia Europeană vor
finaliza detaliile privind cerinţa încrucişată, astfel încât standardele stabilite
să nu afecteze competitivitatea fermierilor din unele ţări faţă de partenerii
comunitari.

Mecanismele de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale din UE


Politica de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale propusă de Agenda
2000 a oferit un „meniu″ alcătuit din 22 de măsuri. Dintre acestea, statele
membre îşi puteau selecta acele măsuri care corespundeau cel mai bine
nevoilor regiunilor lor rurale. Contribuţia UE la finanţarea unor măsuri
oscilează în funcţie de tipul de măsură şi de regiunea vizată (Obiectivul 1
– regiunile cele mai puţin dezvoltate).
Aceste măsuri au fost grupate pe şapte mari categorii:
1. investiţii în ferme: următoarele obiective pot beneficia de finanţare:
reducerea costurilor de producţie, îmbunătăţirea calităţii produselor,
conservarea şi îmbunătăţirea mediului, îmbunătăţirea condiţiilor de
igienă, bunăstarea animalelor, încurajarea diversificării activităţilor
agricole;
2. resursele umane: susţinerea tinerilor fermieri, stimularea
pensionării anticipate şi a formării profesionale. Prin intermediul
acestor măsuri este asigurat sprijin pentru transferul fermei de la o
generaţie la alta, prin oferirea de venituri de instalare pentru tineri
Politici ale UE

(sub 40 de ani) şi încurajarea pensionării anticipate; finanţarea


iniţiativelor în domeniul formării profesionale este destinată atât
agricultorilor, cât şi celor ocupaţi în domeniul exploatării forestiere;
3. zonele rurale mai puţin favorizate, subiect al constrângerilor de
mediu: fermierii din aceste zone sunt eligibili pentru plăţi
compensatorii. Criteriile de acordare a acestor plăţi sunt adaptate
astfel încât să reflecte cât mai bine măsura în care fermierul
contribuie la un management corespunzător al patrimoniului natural;
plăţile nu sunt calculate pe hectar sau pe cap de animal, fiind
decuplate de producţie şi condiţionate de modul în care fermierul
utilizează bunele practici agricole. Tot în spiritul Agendei 2000, pot
beneficia de măsuri de susţinere directă fermierii din zonele supuse
restricţiilor privind utilizarea agricolă a terenurilor, pentru a li se
compensa costurile suplimentare şi pierderile de venit legate de
aceste constrângeri (este cazul zonelor din reţeaua Natura 2000);
4. măsuri de agro-mediu; acestea sprijină rolul esenţial pe care îl are
fermierul în conservarea mediului natural prin respectarea bunelor
practici agricole şi a standardelor legale. Ajutoarele pot fi plătite
fermierilor care semnează voluntar acorduri de mediu pe o perioadă
de minimum cinci ani;
5. procesarea şi marketingul produselor agricole: Ajutoarele sunt
destinate pentru investiţiile în domeniul îmbunătăţirii producţiei şi
marketingul produselor agricole, dat fiind faptul că adaptarea
producţiei la cerinţele pieţei, căutarea de noi breşe comerciale şi
produse cu valoare adăugată mare sunt fundamentale pentru
creşterea competitivităţii sectorului. Pentru a beneficia de finanţare,
investiţiile trebuie să aibă drept scop atingerea unuia din
următoarele obiective: aplicarea de noi tehnologii, îmbunătăţirea şi
monitorizarea calităţii, încurajarea dezvoltării de noi pieţe de
desfacere a produselor agricole şi sprijinirea protecţiei mediului;
6. păduri: ajutoarele pot fi utilizate pentru şapte tipuri de măsuri, din
care amintim: investiţii în păduri, pentru creşterea valorii lor
economice, ecologice sau sociale; investiţii destinate eficientizării şi
raţionalizării producţiei, procesării şi marketingului produselor
forestiere, investiţii care au drept scop utilizarea lemnului ca materie
primă brută (în procese industriale) etc.;
7. măsuri de promovare a adaptării şi dezvoltării zonelor rurale:
sunt incluse aici un număr de 33 de măsuri destinate atât sectorului
agricol, dar şi dezvoltării economice de ansamblu a zonelor rurale
din întreaga UE.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Suportul ce poate fi oferit prin aceste măsuri este destinat: împăduririi


suprafeţelor agricole; reparcelării agricole; serviciilor pentru fermieri; calităţii
marketingului produselor agricole; serviciilor de bază pentru economia şi
populaţia rurală; renovării şi dezvoltării satelor şi protecţia şi conservarea
patrimoniului rural; diversificării activităţilor agricole şi a celor legate
de agricultură, care conduc la obţinerea de venituri alternative; dezvoltării şi
îmbunătăţirii infrastructurii rurale; încurajării turismului şi a artizanatului;
protejării mediului în conexiune cu agricultura, pădurile şi conservarea
peisajului, cât şi creşterii bunăstării animalelor; refacerii potenţialului de
producţie agricolă afectat de dezastre naturale şi introducerea unor măsuri
de prevenire a acestora.
Sprijinul UE pentru dezvoltarea rurală este cofinanţat de Fondul European
de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi de statele membre. În
perioada anterioară Agendei 2000, dezvoltarea rurală era finanţată prin
intermediul fondurilor structurale ale UE (în special FEOGA – secţiunea
Orientare). Reforma PAC din anul 1992 a introdus trei măsuri de
acompaniere (agro-mediu, ajutoare pentru preretragere şi împădurirea
terenurilor agricole) cofinanţate de FEOGA – Secţiunea Garantare, iar
proiectele LEADER+ sunt finanţate de UE prin FEOGA – Orientare.
Agenda 2000 a reunit toate măsurile de finanţare a dezvoltării rurale
(inclusiv cele de acompaniere menţionate anterior) sub o singură formă de
reglementare, ca un al doilea pilon al PAC, primul constituindu-l măsurile în
domeniul pieţelor şi ajutoarele directe pentru fermieri. Pentru celelalte tipuri
de măsuri de dezvoltare rurală sursa de finanţare este diferită în funcţie de
tipul regiunii care constituie obiectul finanţării: pentru regiunile din
Obiectivul 1 (regiunile cel mai puţin dezvoltate) sursa de finanţare este
FEOGA – Orientare, iar pentru regiunile din afara Obiectivului 1 finanţarea
este realizată prin intermediul FEOGA - Garantare. Creşterea sprijinului
acordat dezvoltării rurale, convenită în iunie 2003, continuă să fie realizată
prin intermediul priorităţilor financiare stabilite de Agenda 2000, dar şi prin
introducerea de noi elemente suplimentare de susţinere.

8.4.5 Cadrul financiar

Noul cadru financiar trebuie să asigure într-o manieră coerentă şi în limite


bugetare rezonabile, evoluţia PAC şi a incidenţelor legate de lărgire pe o
perioadă suficient de lungă. În acelaşi timp, trebuie să finanţeze nevoile
esenţiale şi să asigure o gestionare sănătoasă a finanţelor publice. Această
PAC simplificată va trebui să stabilească clar faptul că toate cheltuielile pe
care le implică sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societăţii.
Politici ale UE

Astfel, Consiliul a stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul


perspectivelor financiare, acordul interinstituţional asigurând respectarea
acestuia de către toate părţile semnatare.

Nivelul cheltuielilor alocate PAC


în cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2000-2006
Tabelul 8. 2
Volumul cheltuielilor Cheltuieli PAC, cu
alocate (milioane euro, excepţia celor privind
preţuri 1999) dezvoltarea rurală
2000 40.920 36.620
2001 42.800 38.480
2002 43.900 39.570
2003 43.770 39.430
2004 42.760 38.410
2005 41.930 37.570
2006 41.660 37.290
Sursa: Agenda 2000. La reforme de la PAC, site: www.europa.eu.int

Consiliul european de la Berlin a stabilit că această reformă va fi realizată


prin intermediul unui cadru financiar care include valori medii anuale de
40,5 miliarde euro, la care se adaugă 14 miliarde euro pentru dezvoltare
rurală şi măsuri sanitare şi fitosanitare.
Decizii luate la Copenhaga (2002) privind agricultura noilor state membre
a. Creşterea progresivă a plăţilor directe acordate agricultorilor
Având în vedere faptul că introducerea imediată a unor plăţi directe de 100% ar
conduce la îngheţarea în stadiul actual a structurilor existente şi la încetinirea
procesului de modernizare, liderii Uniunii Europene au convenit să acorde
prioritate măsurilor de dezvoltare rurală şi introducerii treptate a plăţilor directe pe
parcursul unei perioade de tranziţie de zece ani.
Nivelul de pornire pentru anul 2004 este stabilit la 25% din plăţile efectuate în
actualul sistem al Uniunii Europene, urmând să crească ulterior la 30% în 2005
şi la 35% în 2006. Într-o a doua fază, după 2006, plăţile directe vor creşte
procentual astfel încât, în 2013, noile state membre să atingă nivelul aplicat la
acea data în cadrul Politicii Agricole Comune. Aceste fonduri vor putea fi
suplimentate prin credite destinate dezvoltării rurale sau prin fonduri naţionale
(vezi mai jos).
b. Posibilitatea de suplimentare a plăţilor directe prin alte tipuri de
ajutoare
Noile state membre vor avea posibilitatea de a completa plăţile directe
pentru agricultori în cadrul oricărei scheme care ţine de Politica Agricolă
Comună, dar numai cu aprobarea Comisiei:
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

1. Cu 30%, ca finanţare prin credite pentru dezvoltare rurală şi din fonduri


naţionale, până la limita maximă de 55% în 2004, 60% în 2005 şi 65%
în 2006. Din 2007, noile state membre pot continua să suplimenteze
plăţile directe cu până la 30% peste nivelul aplicabil pentru anul
respectiv, dar finanţarea se va face integral din fonduri naţionale; sau
2. Până la nivelul total al plăţilor directe pe care ar fi trebuit să le
primească un agricultor, în funcţie de produs, în ţara candidată
respectivă înainte de aderare (2003) în cadrul unei scheme naţionale
asemănătoare, la care se adaugă 10%; dispoziţii speciale urmează să
se aplice pentru Cipru si Slovenia. Cu toate acestea, sprijinul direct
total pe care îl poate primi un agricultor după aderare, în cadrul
schemei corespunzătoare, incluzând toate plăţile directe suplimentare
naţionale, nu trebuie să depăşească nivelul sprijinului direct pe care
acesta l-ar putea primi în cadrul schemei respective în actuala Uniune.

c. Punerea în aplicare într-un mod simplificat a plăţilor directe


În cadrul sistemului simplificat, noile state membre ar trebui să beneficieze de
opţiunea de acordare, pe o durată limitată, a unor ajutoare directe fără legătură
cu suprafaţa exploatată, aplicate întregii suprafeţe agricole. Pentru fiecare ţară,
pe baza volumului total de plăţi directe şi a suprafeţei agricole utilizate, va
rezulta o plată medie pe unitatea de suprafaţă. Toate tipurile de terenuri agricole
sunt eligibile pentru plată.
Această abordare este opţională şi permite o perioadă de tranziţie. Schema
simplificată este disponibilă pentru trei ani, putând fi reînnoită de două ori pentru
o durata de un an. Verificarea plăţilor va fi efectuată printr-un simplu control fizic
al suprafeţelor agricole, realizat, în principiu, prin intermediul Sistemului Integrat
de Administrare şi Control (SIAC). La sfârşitul perioadei de tranziţie, noile state
membre vor intra în sistemul de plăţi directe, în forma în care acesta va fi
aplicabil la acel moment.

d. Cotele de producţie bazate pe perioadele de referinţă recente


Consiliul a stabilit cotele de producţie pe baza celor mai recente perioade de
referinţă pentru care există date disponibile. În plus, au fost luate în considerare
şi aspecte specifice, precum criza din Rusia sau viitoarea trecere de la
autoconsumul de lapte în gospodărie la comercializarea acestuia pe piaţă.

e. Aplicarea imediată a restituirilor la export


şi a intervenţiilor pe produs
Agricultorii din noile state membre vor avea acces complet şi imediat la măsurile
comerciale stabilite prin Politica Agricolă Comună, printre care se numără
restituirile la export şi intervenţia în cazul unor produse precum cereale, lapte
praf degresat şi unt, ceea ce va contribui la stabilizarea preţurilor şi a veniturilor
agricultorilor.
Politici ale UE

f. O politică de dezvoltare rurală care să genereze schimbare


Pentru a se putea aborda problemele structurale specifice zonelor rurale din
noile state membre, cu ocazia Summit-ului a fost adoptată o strategie de
dezvoltare rurală îmbunătăţită, dotată cu un buget de 5,1 miliarde EURO pentru
perioada 2004-06, de o mai mare anvergură şi consistenţă financiară, comparativ
cu fondurile puse la dispoziţia actualelor state membre. Din prima zi după
aderare, un set extins de măsuri de dezvoltare rurală vor fi cofinanţate până la un
nivel maxim de 80% de către Uniunea Europeană.

g. Măsura specială în favoarea exploataţiilor


care practică agricultura de semi-subzistenţă
Această măsură specială se va aplica în favoarea exploataţiilor care practică
agricultura de semi-subzistenţă. În ţările candidate există încă multe "exploataţii
care practică agricultura de semi-subzistenţă", respectiv care produc pentru
consumul propriu, dar şi comercializează o parte din producţie. Această măsură
specifică are ca scop tocmai transformarea acestora în unităţi viabile din punct
de vedere comercial, prin ajutoare de susţinere a veniturilor suplimentare pe
perioada de adaptare a exploataţiilor.
h. Măsuri de dezvoltare rurală (finanţate de Uniunea Europeană în
proporţie maximă de 80%) care vor fi eligibile:
⎦ pensionarea anticipată a agricultorilor;
⎦ sprijin pentru zonele defavorizate sau cele cu restricţii legate de
protecţia mediului;
⎦ programe de agro-mediu;
⎦ împădurirea terenurilor agricole;
⎦ măsuri speciale pentru exploataţiile agricole care practică o
agricultură de semi-subzistentă;
⎦ înfiinţarea grupurilor (comerciale) de producători;
⎦ asistenţa tehnică;
⎦ ajutor special în vederea respectului normelor comunitare.
Măsurile suplimentare de dezvoltare rurală vor fi finanţate din Fondurile
Structurale pentru Agricultură (secţiunea Orientare a Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA).
Sursa: Prelucrare după documentele Comisiei Europene şi a Acordului de la Copenhaga 2002

8.4.6 Organizaţia Mondială a Comerţului şi Politica Agricolă Comună

La debutul Rundei Uruguay, în declaraţia de la Punta del Este (septembrie


1986) se specifica faptul că unul dintre obiectivele acestei rundei îl
reprezintă „creşterea disciplinei în domeniul utilizării subvenţiilor directe şi
indirecte din domeniul agricol”. Comitetul pentru negocieri comerciale
GATT, reunit în aprilie 1989, a prevăzut „reduceri progresive substanţiale
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

ale susţinerii şi protecţiei agriculturii”. SUA solicitau însă desfiinţarea totală


sau măcar în proporţie de 90% a subvenţiilor la export.
În cadrul întâlnirii şefilor de state şi guverne ale celor şapte state
industrializate (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie,
Italia, CEE), de la Houston, din iulie 1990, s-a reiterat necesitatea „reducerii
substanţiale şi progresive a susţinerii şi protecţiei agriculturii, incluzând
regimul intern, accesul la pieţe şi subvenţiile la export”.
Comunitatea era de acord să anunţe că va reduce ansamblul susţinerilor
pentru agricultură, cu 30%, într-o perioadă de zece ani, dar această
perioadă urma a fi 1986-1996, pentru a fi avute astfel în vedere şi eforturile
făcute după 1986 (anul deschiderii negocierilor) în numele reformei PAC.
Ori, acest efort trecut era aproape jumătate din angajamentul său.
Negocierile erau pe punctul de a eşua atunci când, la 6 decembrie 1990,
mediatorul suedez a avansat ideea reducerii cu 30% a subvenţiilor pentru
agricultură, dar pentru perioada 1991-1996. În aceste condiţii, fără a mai
ţine cont de efortul făcut din 1986, reducerea subvenţiilor ar fi fost de 2,5 ori
mai ridicată decât îşi propunea Comunitatea.
Compromisul de la Blair House
În toamna lui 1992, între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis,
cunoscut sub numele de „compromisul de la Blair House”, care reitera în
mare elementele primului test elaborat de Secretarul General GATT în
decembrie 1991. Astfel s-a decis:
¾ La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în
taxe vamale iar nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie, într-
o perioadă de şase ani. În cazul fluctuaţiilor valutare se putea face
apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea, se deschidea
posibilitatea importurilor minime, calculate în funcţie de consum
(sub forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).
¾ La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36%
în şase ani (pornind de la media ’86-’90), o reducere a volumului
exportului subvenţionat de produse agricole netransformate cu
21%, în şase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în aceste
constrângeri.
¾ Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor
1986-’90; ajutoarele directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau
supuse unui angajament de reducere (în anumite condiţii).
În urma compromisul de la Blair House s-au declanşat ample dezbateri
privind concordanţa acestuia cu reforma PAC, decisă doar de câteva luni,
pentru a ştii dacă se impuneau noi sacrificii agricultorilor comunitari.
Politici ale UE

Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura, din decembrie


1993, în cadrul Rundei Uruguay.

Acest acord prevedea:


¾ La import:
o se introduc taxe vamale pentru produsele supuse măsurilor
non-tarifare (prelevările variabile la import au fost înlocuite cu
echivalente tarifare);
o aceste taxe vor fi reduse cu 36% în şase ani, cu un minim de
15% pe linie tarifară;
o un acces minim pe piaţă, reprezentând 3% apoi 5%, va fi
asigurat pentru contingentele tarifare cu taxe vamale reduse;
o în cazul creşterii brutale a importurilor se poate face apel la o
clauză de salvgardare.
¾ La export:
o cheltuielile bugetare pentru susţinerea exporturilor agricole vor
scădea cu 36% în şase ani; volumul exportului subvenţionat se
va reduce cu 21%, tot în şase ani; ajutoarele alimentare sunt
excluse.
¾ Susţinerea internă:
o masa globală a susţinerii interne a agriculturii trebuie să se
reducă cu 20% în şase ani (cu anumite excepţii).

Deoarece actuala rundă de negocieri multilaterale (Runda Doha), nu s-a


încheiat încă, problematica respectivă va face obiectul unui curs viitor.

În loc de concluzii ...


Politica Agricolă Comună, una dintre cele mai vechi politici comune, atent
studiată, frecvent reformată, continuă să intrige şi să provoace dezbateri în
cadrul UE, pe de o parte situându-se ţările care sprijină menţinerea ei
(Franţa, reprezintă cel mai bun exemplu), pe de altă parte, ţări (Marea
Britanie ocupă poziţia fruntaşă în plutonul acestor ţări), care se pronunţă
pentru reformarea radicală a PAC, reducerea susbstanţială a cheltuielilor
alocate acestui sector şi redistribuirea lor către alte politici, precum cea de
cercetare-dezvoltare, care pot permite Uniunii să înregistreze o creştere de
competitivitate.
Actualele dezbateri (din vara lui 2005) privind viitoarea Perspectivă
Financiară (2007-2013), au în vedere tocmai reformarea PAC, pe fondul tot
mai numeroaselor propuneri de reducere a procentului din PIB alocat
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

bugetului comunitar, ceea ce va impune o rediscutare a priorităţilor şi o


repoziţionare a PAC.

Anexa 8.1

Modificări majore ale Politicii Agricole Comune


şi ale efectelor sale în decurs de 45 de ani (1958-2003)

Peri-
Caracteristici Preliminarii Obiective Mecanisme Efecte Comentarii
oada

1958 Conferinţa Structura agricolă: Trasarea Se prelimină


de la Stresa arhitecturii PAC restructurarea
- număr mare de fermelor încât
ferme mici să contribuie la
- pondere mare a eficientizarea
populaţiei producţiei
ocupate în agricole prin
agricultură utilizarea
progresului
Probleme sociale:
tehnic în
- sărăcie în mediul agricultură
rural şi şomaj în
mediul urban

1962- Implementare CEE- net Creşterea Sistemul Creşterea Pentru


1972 PAC importatoare de productivităţii în preţurilor interne producţiei agricolecreşterea
produse agricole agricultură garantate de cu 30% în cei producţiei
sprijinire a pieţei 10 ani agricole mai
Stabilizarea pieţei sunt necesare:
Pilon unic: Protecţia - mijloace de
Agricultura Venituri echitabile importului transport
pentru. agricultori Autoaprovizionarea
pentru
Subvenţii la cu principalele
Securitate surplusul de
export produse agricole
alimentară producţie
Sporirea - inputuri
Preţuri rezonabile veniturilor agricole
pentru consumatori fermierilor suficiente
- bunuri de
consum în
mediul rural
1973- Perioada Primele două Obiective - Taxa de Excedentele s-au Scăderea
1982 “politicii extinderi ale neschimbate în coresponsabi- majorat an de an anuală cu 3% a
prudente a cea mai mare parte litate la lapte nr. de ferme. In
preţurilor” CEE (1977); 1979 erau
- Înlocuirea 4,8 mil ferme
acestor taxe la (10,4 mil.
1979: limitarea
Creşte importanţa producţiei de zahăr şi lapte Grad mare de în 1960)
CEE-9 pe piaţa cu cote de autoaprovizionare
zahăr, vin, lapte;
internaţională a producţie. la o gamă mai
produselor -1979-81 preţuri largă de produse Fermele de
agricole, deţinând garantate sub agricole subzistenţă au
o treime din nivelul inflaţiei
fost
comerţul şi scăderea
modernizate şi
internaţional preţurilor reale
Dublarea reorganizate pe
ale produselor
cheltuielilor criterii de
agricole
bugetare ptr. productivitate
-1981-82
majorarea agricultură faţă de
Politici ale UE

preţurile de 1975
sprijin peste
rata inflaţiei
- Raport stabil
CEE devine net
preţ produse
exportatoare de
agricole/preţ
produse agricole
inputuri

1983- Anii de criză ai Creşterea Limitarea - Cote de pro- - Problemele PAC este
1991 PAC excedentelor producţiei ducţie la zahăr, fundamentale criticată şi se
lapte, cereale ale PAC nu au solicită
şi oleaginoase fost rezolvate reforma, atât
(1988) - Excedentele de din interior câr
Creşterea rapidă Limitarea creşterii
şi la negocierile
a costurilor excedentelor şi a - Program de producţie au atins
multilaterale
bugetare costurilor bugetare scoaterea din niveluri extrem de
cultură a tere- ridicate, în special din cadrul
nurilor (20%) la cereale şi Rundei
timp de 5 ani) lactate. Uruguay
Creşteri tot mai în schimbul - Cheltuielile PAC
lente ale preţurilor unor prime au sporit cu 30%
nominale de sustanţiale. în 1989-1991 la
susţinere
- Garantarea nivelul de
preţurilor limită 36 mild. ECU
şi stabilirea ni- (peste 60% din
velurilor maxi- bugetul CEE)
male de prod. - Scăderea
- Stimularea veniturilor reale
consumului ale fermierilor şi
intern prin reducerea
subvenţii la semnificativă a
consumator numărului de
fermieri
1992- Reforma PAC - Mecanismele de Orientarea în mai - Reducerea - Succes, în Plăţile
1999 (Mac Sharry)- control al dispo- mare măsură a preţurilor echilibrarea compensatorii
Noua nibilităţilor nu au politicii agricole garantate şi cererii şi ofertei directe se
abordare putut preveni spre piaţa liberă - acordarea de pe piaţa comună determină în
creşterea plăţi directe agricolă funcţie de tipul
excedentelor compensatorii - stabilizarea de cultură, de
- Costuri mari de veniturilor randamentul
Reducerea
stocare a fermierilor. mediu regional
presiunilor asupra
excedentelor (nu individual)
bugetului
dintr-o
- Tendinţa de scă-
perioadă
dere a veniturilor
trecută şi de
reale ale fermie-
suprafaţa
rilor nu a fost
actuală efectivă
stopată
- Metodele inten-
sive de producţie
au afectat mediul
- Competitivitate
scăzută a CEE
pe piaţa agricolă
internaţională
1999- PAC pe Factori interni: - Creşterea - Reducerea - a îmbunătăţit În unele
2001 termen lung conştientizarea orientării spre preţurilor ga- echilibrul domenii au
pentru o privind securitatea piaţă şi a compe- rantate, com- cerere/ofertă pe rămas diferenţe
agricultură alimentară, titivităţii sectorului pensate prin piaţa comună a între
durabilă mediul, agricol preţuri directe produselor obiectivele
amenajarea - Siguranţa şi cali- la fermieri agricole şi PAC şi
teritoriului tatea alimentelor; - Accentuarea veniturile rezultate, ceea
obţinute în ce a impus o
Agenda 2000 - Integrarea proble- calităţii produ-
agricultură s-au nouă reformă.
melor de mediu în selor agricole;
dezvoltat
Factori externi: politica agricolă; - Încurajarea
favorabil.
- Dezvoltarea practicilor agri-
Presiuni în cole prietenoa- - s-a stabilit o
economiei şi a
negocierile OMC se faţă de
vitalităţii zonelor bază solidă
rurale; mediu; pentru
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Extinderea UE - Simplificarea şi - Promovarea extinderea UE şi


întărirea unei abordări a negocierilor în
descentralizării integrate a cadrul
dezvoltării Organizaţiei
rurale în toate Mondiale a
zonele rurale Comerţului.

Prioritizarea Incurajarea Multifuncţionali- Identificarea şi Tranziţia de la Pilonul 2, ca


pilonului 2 agricultorilor ptr tatea agriculturii încurajarea sprijinirea parte a
al PAC- utilizarea gamei de servicii producţiei agricole modelului
dezvoltare metodelor de - Politica de pentru agricultori la susţinerea agricol
rurală producţie mai dezvoltare directă a european,
puţin intensive, ptr integrată şi veniturilor devine prioritar
a reduce impactul durabilă a zonelor producătorilor. la Consiliul de
rurale focalizată Ajutoare flexibile
asupra mediuliui la Goteborg
pe indivizi şi ptr dezvoltare
(2001)
grupuri, alţii decât rurală, bazate pe
fermieri subsidiaritate şi
descentralizare
- Diversificarea
producţiei de
alimente
Legislaţie
- Transparenţă în simplificată şi
elaborarea şi accesibilă
gestionarea
programelor

2003 Noua PAC - Problemele PAC- direcţionată - Subvenţii Schimbarea Se prelimină


sept. legate de spre interesele decuplate 57 - completă a reducerea
siguranţa consumatorilor şi modului de disponibilităţilor
alimentelor ale contribuabililor - Sistem subvenţionare a de export
degresiv (de agriculturii
- Problemele reducere
mediului treptată) a
Susţinerea şi plăţilor Preţuri mai
- Negocierile întărirea mediului garantate Transferare a mari pe piaţa
comerciale rural fermierilor fondurilor din internaţională a
multilaterale (2006-2012 ) Pilonul 1 în produselor
OMC Pilonul 2 al PAC agricole
- Introducerea
- Acordul asupra sistemului de
formulei de modulare 58
Revizuirea unor Reorientarea
extindere a UE
elemente ale sprijinului spre
(2002) - “Cerinţa
organizaţiilor practici agricole
încrucişată”
comune de piaţă şi 59 mai extensive
(cross
schimbarea
conformarea)
acestora potrivit
realităţilor de pe - Pachet pentru
piaţă Sprijin intern mai
dezvoltare
puţin distorsionant
rurală adaptat
Centrarea într-o pentru comerţ
cerinţelor noilor
mai mare măsură
state membre
pe calitate decât
pe cantitate.

- Orientarea în mai
mare măsură

57 Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei


58 Mecanism prin care se reduc plăţile directe (“modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru finanţarea
măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală.
59 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea
animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în
bune condiţii agricole şi de mediu .
Politici ale UE

spre piaţă

Sursa: Institutul European din Romania, Studiul de impact nr. 11, Setting the Development Priorities for
Romanian Agriculture and Rural Sector, 2004

Anexa 8.2

Rezultatele obţinute de România în cadrul negocierilor


la Capitolul 7 - Agricultura

În urma închiderii Capitolului 7 – Agricultura, România a obţinut diferite


perioade de tranziţie, printre care:
1. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de tăiere şi alinierea la cerinţele europene a unităţilor de
procesare a cărnii (26 unităţi).
2. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de procesare a cărnii de pasăre (2 unităţi).
3. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea
unităţilor de procesare a laptelui (28 unităţi), precum şi pentru
organizarea centrelor de colectare şi a celor de standardizare
lapte.
4. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani,
până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerinţele comunitare a
fermelor de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut.
5. România a solicitat şi a obţinut încadrarea în categorii a zonelor
viti-vinicole.
6. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de opt ani,
până la 31.12.2014 pentru defrişarea suprafeţelor de 30.000 ha
ocupate cu hibrizi interzişi şi replantarea acestora cu soiuri din
specia Vitis vinifera, cu recunoaşterea dreptului de replantare.
7. România a solicitat şi a obţinut drepturi suplimentare de plantare a
viţei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine
controlată şi struguri de masă, de 1,5% din suprafaţa totală
cultivată cu viţă de vie.
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8. România a solicitat şi a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei


pentru îmbogăţirea musturilor în zahăr în vederea ridicării
potenţialului alcoolic al vinurilor.
9. România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea şi protecţia
denumirilor de origine şi geografice pentru:
Ö 13 băuturi spirtoase din prune, respectiv <<ţuică>>,
<<horincă>> şi <<turţ>>, 5 băuturi spirtoase din distilat de vin,
respectiv <<vinars>>, 7 tipuri de lapte, 3 tipuri de iaurt, 1 lapte
bătut, 4 tipuri de caş, 21 de tipuri de brânză, 26 de tipuri de
caşcaval, 8 tipuri de telemea, 1 tip de salam (Sibiu), 1 tip de
cârnaţi (Pleşcoi), 2 tipuri de pâine, 2 tipuri de covrigi, 1 tip de
plăcintă, 1 magiun.
10. Recunoaşterea şi protecţia denumirii generice pentru băutura
spirtoasă pălincă <<pălincă>>.
11. România a solicitat şi a obţinut derogare de la normele
sanitar-veterinare, pentru producerea prin mijloace
tradiţionale pentru:
Ö 58 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă, oaie, capră
şi bivoliţă, produse prin tehnologii tradiţionale.
12. România a solicitat şi a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din
fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaţilor
directe. (top-up).
13. România a solicitat şi a obţinut trei ani, până la data de
31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecţie a plantelor
omologate în prezent în România şi care conţin următoarele
substanţe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf,
acetoclor, dimetoat şi respectiv 2 ani pentru substanţă activă
2,4 D, cupru (sub formă de sulfat, oxiclorură sau hidroxid).
Politici ale UE

Anexa 8.3

Sumele pe care România le va primi de la bugetul


Uniunii Europene în perioada 2007-2009

România urmează să primească, în perioada 2007-2009, fonduri de la


bugetul Uniunii Europene, pentru agricultură, pentru acţiuni structurale şi
pentru programe comunitare, în valoare de aproximativ 11 miliarde euro în
angajamente, din care plăţi efective, aproximativ 6 miliarde euro. Aşadar, în
perioada 2007-2009, în România ar putea intra în medie, aproximativ
2 miliarde euro anual, fonduri de la bugetul UE. La elaborarea pachetului
financiar pentru România, au fost avute în vedere principiile şi metodologia
utilizate la celelalte zece state care au aderat la 1 mai 2004.
1. Agricultura (2007-2009):
Total: 4,721, din care 3,921 miliarde de euro din FEOGA – Secţiunea
Garantare şi se estimează aproximativ 0,8 milioane euro pentru proiecte
finanţate din fondurile structurale (FEOGA Orientare).
‰ Plăţi directe - se propune creşterea graduală a nivelului plăţilor
directe, astfel:
1. 2007: 25%
2. 2008: 30%
3. 2009: 35%
4. 2010: 40%
• Se continuă o creştere anuală de 10%, din nivelul atunci
aplicabil statelor membre din UE 15. Valoarea estimată a
acestora: 881 milioane euro.
‰ Măsuri de piaţă (valoarea estimată a acestora): 732 de milioane de
euro.
‰ Dezvoltare rurală: 2,308 miliarde de euro + circa 0,8 miliarde euro
pentru proiecte finanţate din fondurile structurale (FEOGA
Orientare).
2. Instrumente structurale (fonduri structurale şi de coeziune)
Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Total: 5973 milioane euro (angajamente: sumele angajate în anul n vor fi


plătite pe parcursul derulării proiectelor, în n+2 ani), defalcaţi astfel:
ƒ 1.399 milioane euro în 2007;
ƒ 1 972 milioane euro în 2008;
ƒ 2 603 milioane euro în 2009.
3. Politici interne: estimările arată aproximativ 800 milioane de euro.