Sunteți pe pagina 1din 67

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

INTEGRAREA ECONOMICA EUROPEANA

Note de curs

Conf. univ. dr. Irina Gabriela Radulescu


Partea I
INTEGRAREA ECONOMICA PE GLOB

1.1 Integrarea economica interstatala – aspecte generale


1.2 Uniunea Europeana
1.2.1 Lungul drum al ideii unitatii europene
1.2.2 Evolutia integrarii interstatale în Europa occidentala
1.2.3 Transformari institutionale
1.2.4 De la politicile economice comune la marea piata unica europeana
1.2.5 De la UE – 15 la UE – 27
1.2.6 Perspectivele integrarii politice a UE
1.3 Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA)
1.4 Acordul European de Liber Schimb (AELS)
1.5 Spaţiul Economic European (SEE)
1.6 Organizatii de integrare economica din alte zone ale lumii decât Europa
1.6.1 Integrarea economica pe continentul american
1.6.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber
Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement –
NAFTA)
1.6.1.2 Integrarea în America Latina si Caraibe
1.6.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the
Americas)
1.6.2 Integrarea economica în Asia si în Africa
1.6.2.1 Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
1.6.2.2 Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)
1.6.2.3 Integrarea economica în Africa
1.1 Integrarea economica interstatala – aspecte generale
Aparitia si dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu
adâncirea procesului de globalizare sunt doua forte dinamice si uneori contradictorii
care definesc economia mondiala contemporana. Desfasurarea concomitenta a
globalizarii si regionalizarii a generat o economie mondiala din ce în ce mai
interdependenta.
Procesul de regionalizare se desfasoara concomitent cu procesul de globalizare
a economiei. Ambele tendinte, globalizarea si regionalizarea, determina
diversificarea relatiilor dintre entitati economice (în special state si corporatii), facând
sa se atenueze, cel putin din punct de vedere economic, rolul granitelor nationale.
Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele nationale sa îsi
bazeze relatiile reciproce pe relatii integrative tot mai strânse, cu grade
diferite de complexitate. Adâncirea tendintei de integrare s-a bazat tot mai
mult pe aparitia unui numar din ce în ce mai mare de grupari regionale
integrationiste, pe proliferarea relatiilor regionale dintre state.
Regionalismul actual poate fi vazut si ca expresia ordinii economice
mondiale aflata la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice
facându-se de catre unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economica.
Intensificarea procesului de integrare la scara regionala constituie o necesitate
obiectiva, luând în considerare urmatoarele elemente definitorii:
 potentialul material, financiar si uman care poate fi antrenat prin cooperare în
circuitul national, regional si mondial de valori;
 proximitatea geografica, cu efecte favorabile asupra raporturilor de
complementaritate între dimensiunile economice, politico- diplomatice si
cultural-umane, amplificate de afinitatile spirituale;
 gruparile regionale cresc acumularea de avutie nationala si regionala,
având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul gruparilor,
precum si asupra locului tarilor membre în comertul international.
Tendinta de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinata de
actiunea mai multor factori, atât de natura endogena, cât si exogena.
Factorii endogeni sunt rezultatul evolutiilor care s-au petrecut în interiorul unor tari
sau grupari de tari deja constituite:
 optiunile fundamentale de politica economica similare, conceptia comuna despre
dezvoltare;
 politicile de liberalizare a comertului întreprinse de multe ta ri în dezvoltare,
proces care va facilita liberalizarea accentuata în vederea unei viitoare integrari
cu statele industrializate;
 dificultatile economice cu care s-au confruntat tarile ca urmare a crizei
energetice, si care a avut ca efect constientizarea faptului ca exista potential de
crestere insuficient valorificat.
Ca factori exogeni mentionam:
 modalitatea de acoperire a riscurilor potentiale determinate de
evenimente care se petrec fie în zona respectiva, fie în alte zone;
 încercari de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup,
eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piete extraregionale, ca
urmare tot a unor procese integrationiste;
 dorinta de stabilitate politica si de întarire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbraca integrarea economica regionala sunt
determinate de multitudinea de relatii care se stabilesc între doua sau mai multe
state care-si conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile
unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticala, cea a adâncimii
gradului de integrare si cea orizontala, respectiv numarul de state membre.
Gruparile integrationiste existente astazi, chiar daca au obiective diferite sau
grad de institutionalizare inegal (elemente ce caracterizeaza intensitatea procesului
de integrare), sunt grupari deschise, ce permit aderarea de noi state, în
conditiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare
are în vedere în principal axa verticala, respectiv intensitatea procesului integrativ.
Principalele forme de integrare, în functie de intensitatea procesului integrativ
sunt: zone de liber schimb, uniunea vamala, piata comuna, uniunea economica,
uniunea monetara si uniunea politica. Pâna astazi, cel mai înalt grad de integrare
este atins de Uniunea Europeana, care este în faza de uniune economica si
monetara, dar care si-a propus si realizarea uniunii politice.
Toate formele de integrare implica un permanent dialog între statele
participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obtinerea
consensului, elaborarea si aplicarea noilor forme de conduita economica. Prin
urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficienta
armonizarea institutionala si se dovedeste necesara transferarea unor abilitati
decizionale de la nivel national la nivel unional.
În economia mondiala exista zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin
diversitatea obiectivelor sau gradul de institutionalizare.
Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale
regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comert liber sau alte tipuri de
aranjamente preferentiale; mai mult de 150 fiind astazi în functiune. Structura
acestor acorduri este deosebit de complexa si multe tari fac astazi parte din
mai multe acorduri. Cele mai multe întelegeri de acest tip sunt între tarile
dezvoltate, în special cele europene (60%), tarilor în dezvoltare revenindu-le
o parte mai mica (15%). Restul sunt întelegeri ce implica ambele categorii de tari.
Procesul de regionalizare, de extindere a numarului si ariei gruparilor de
integrare economica regionala, cunoaste un avânt deosebit dupa cel de-al doilea
razboi mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, tarile lumii si, în
special, tarile în dezvoltare au urmarit sa-si potenteze eforturile în vederea
cresterii economice sustinute, sa contracareze efectele relatiilor externe
inechitabile si sa lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor
etape.
Primul val de regionalizare a comertului international a debutat la începutul anilor
’50 în Europa, prin crearea Comunitatii Europene, a continuat în Africa, din
considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur si
simplu, din ratiuni de imitare a marilor metropole, si s-a extins în America Centrala si
de Sud, Asia de Sud-Est si Orientul Mijlociu. Specifica acestei perioade a fost
dorinta de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezinta
începutul unui proces de mare complexitate.
Al doilea val de regionalizare a comertului international a debutat la mijlocul
anilor ’80, perioada în care SUA a devenit principalul actor. În aceasta perioada
CEE a pus bazele pietei interne unice. În acelasi timp, dupa semnarea si
încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel si Canada, SUA a lansat
propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american,
concretizata în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber
schimb din Africa, Asia si America Latina au fost revizuite sau au fost completate cu
altele noi. Noi dimensiuni ale colaborarii se înregistreaza în Piata
Comuna a Americii Centrale si în ASEAN . În partea de sud a Americii Latine
a fost creata Piata Comuna a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care
existaus i alte grupari integrationiste regionale.
Ultimele evenimente arata ca procesele integrationiste au capatat un nou impuls si
noi dimensiuni. Largirea fara precedent a Uniunii Europene, eforturile sustinute
ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor doua
Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului.
Privit din perspectiva economica, procesul de integrare regionala a înregistrat
o dinamica ascendenta datorita, în special, a urmatoarelor evenimente:
 cresterea posibilitatii obtinerii de efecte de creare de comert,
cresterea fortei în negocierile internationale si scaderea costurilor
de distributie comerciala;
 incapacitatea organizatiilor internationale, în special a
Organizatiei Mondiale a Comertului, de a solutiona cu succes unele
probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral,
ducând la reanalizarea rolului gruparilor integrative regionale în
construirea unui sistem de comert liber global.
Sustinatorii procesului de regionalizare explica acest dinamism, de asemenea, si
prin efectele sale pozitive, considerate preponderente atât pentruta rile
participante, cât si pentru ansamblul mondial. Pe de o parte, se sustine ideea
ca aranjamentele comerciale regionale promoveaza ideea de comert liber si
consolideaza prin aceasta conduita comerciala multilaterala, cel putin, prin doua cai:
pe de o parte, crearea de comert, si pe de alta parte, adâncirea integrarii
contribuie atât la dinamica interna, cât si la dinamica externa a liberalizarii globale.
Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniaza faptul ca, de cele mai multe ori,
aceasta determina numeroase efecte de antrenare. Chiar si în cazul tarilor cu o
economie similara, exista premise pentru dezvoltarea de noi industrii si de
întarire a celor existente, ca urmare a accesului la o piata de desfacere sau de
aprovizionare mai mare.
În fine, adeptii regionalismului apreciaza ca acesta are, mai degraba, efecte
pozitive pe termen mediu si lung, chiar daca, pe termen scurt, apar si unele efecte
negative pentru anumiti participanti. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi
coordonate, adâncirea procesului de integrare pâna la stadiul de uniune economica
si monetara, au facut practic imposibile conflictele între tarile participante astazi
la UE. De asemenea, Argentina si Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a
pune capat rivalitatilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC
vizeaza transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancora de stabilitate
economica si geopolitica si ca liant institutional între posibilele diferende
între China, Japonia si alte tari din regiune.
Totusi, acordurile comerciale regional constituie, totodata, sursa pentru
numeroase controverse. Dat fiind numarul lor foarte mare, volumul
semnificativ al fluxurilor comerciale care intra sub incidenta lor, gruparile cu
caracter integrationist suscita dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele
aspecte aduse în discutie se concentreaza pe:
 beneficiile si costurile pentru statele membre, comparativ cu
promovarea globalizarii si neimplicarea în acorduri regionale,
 efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupari,
 masura în care astfel de acorduri submineaza sistemul comercial multilateral
creat sub egida OMC,
 masura în care reglementarile OMC cu privire la crearea si
functionarea acestor acorduri sunt adecvate situatiei internationale actuale,
 diferentele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre
diferitele grupari cu caracter integrationist, pe de o parte si tarile membre
OMC, pe de alta parte.
Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scaderea
credibilitatii OMC, dat fiind faptul ca acestea constituie derogari de la principiile
liberalizarii comertului pe baze nediscriminatorii. Se poate pune problema care mai
este rostul demersurilor organizatiei, din moment ce exceptia devine mai puternica
decât regula. În plus, nu exista prevederi OMC, care sa impuna sanctiuni acelor
blocuri regionale care nu respecta prevederile organizatiei în materie de impunere
tarifara si netarifara. Unii specialisti considera ca riscul de a ajunge la un comert
între blocurile comerciale regionale nu este deloc atât de îndepartat pe cât pare.
De altfel, dintre tarile membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un
acord regional, 97% din comertul mondial este derulat de state ce sunt membre în
cel putin o grupare integrationista (fata de 70% în 1990), iar cele trei mari grupari
(UE, NAFTA si APEC) detin 70% din comertul mondial.
Forta unora dintre gruparile integrationiste depaseste cu mult aspectele
economice, atât în sens pozitiv, cât si negativ. Atractia determinata de
Uniunea Europeana a avut puternice implicatii în procesul electoral din
Ucraina, de exemplu, si a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu si
jumatate ale tarilor foste comuniste, în dorinta acestora de a deveni membre UE;
încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor doua
Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care au condus la un
blocaj în negocierile dintre state si la tensionarea relatiilor dintre unele tari latino-
americane.
În concluzie, tendinta de regionalizare, manifestata prin crearea si perfectionarea de
grupari cu caracter integrationist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic,
cu profunde implicatii la nivel economic, politic si social.
1.2 Uniunea Europeana
Integrarea economica interstatala a debutat în perioada postbelica, cuprinzând
tari din toate colturile lumii, atât dezvoltate, cât si în dezvoltare.
De la o zona la alta a economiei mondiale exista deosebiri în ceea ce priveste
momentul declansarii procesului de integrare, ritmul evolutiei sale, formele
concrete de manifestare si, mai ales, performantele realizate. Fara
îndoiala, „vitrina publicitara ” a integrarii interstatale o constituie Uniunea
Europeana.

1.2.1 Lungul drum al ideii unitatii europene


Ideea unitatii europene îsi are începuturile în perioada interbelica. Sub impulsul
consecintelor catastrofale ale primului razboi mondial, în 1923, ia nastere
„Miscarea paneuropeana”, din initiativa lui Coudenhove- Kalergi, un aristocrat de
origine ceha. Într-un apel lansat la Viena, în 1924, se spune: „Salvarea rezida
în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politica si
economica internationala. Nu trebuie sa se lase sa se repete acest adevar simplu: o
Europa divizata conduce la razboi, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).
Prima initiativa oficiala, în directia uniunii europene, are loc în 1929 si apartine
lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societatii Natiunilor,
laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legaturi federale”,
bazate pe apropierea franco-germana. Din pacate, demersul lui Briand s-a lovit
de vitregia vremurilor. Criza economica mondiala din 1929-1933 si evenimentele
politice care i- au urmat: victoria nazismului în Germania (1933), razboiul civil
din Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea Boemiei si Moraviei de
catre Germania (1939), invadarea Poloniei de catre trupele naziste aliate cu
cele ale comunistilor rusi etc. În 1940, URSS, „aparatoarea pacii în întreaga
lume”, anexeaza tarile baltice, Basarabia si Bucovina de Nord. În ultima nota
sovietica adresata guvernului român se spunea: „1) În decurs de 4 zile începând de
la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, s a se evacueze teritoriul Basarabiei si
Bucovinei de catre trupele românesti. 2) Trupele sovietice în acelasi timp sa
ocupe teritoriul Basarabiei si partea de nord a Bucovinei. 3) În decursul zilei
de 28 iunie, trupele sovietice sa ocupe urmatoarele puncte: Cernauti,
Chisinau, Cetatea Alba...”. Europa, sfâs iata de ambitii nationaliste, a intrat în
cel de-al doilea razboi mondial. Temerile partizanilor „Miscarii paneuropene” s-au
adeverit pe deplin.
Ideea unitatii europene este reluata de Winston Churchill, imediat dupa sfârsitul
ultimei conflagratii mondiale. Într-un discurs tinut la Zürich, în 1946, el spunea:
„...exista un remediu care, daca ar fi acceptat peste tot si spontan, ar transforma ca
prin minune toata scena si ar face din Europa, în câtiva ani, un pamânt tot as a
de liber si fericit ca acela al Elvetiei de astazi... Care este acest remediu
suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie sa construim un fel de
State Unite ale Europei” (s.n.). Sa nu fi prevazut, oare, marele om politic
britanic consecintele întelegerii de la Yalta (1945), când marile pretentii teritoriale
ale lui Stalin au fost satisfacute pe seama Europei Centrale si de Est? Sa fi
fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este ca un alt mare om
politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai câtiva ani mai târziu,
întrevedea o Europa „de la Atlantic la Ural”.
„Razboiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea
occidentala. Scindarea Europei în doua blocuri devenise un fapt real. În mai
1962, acelasi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care
totul conduce spre amenintarea unui conflict general...” si (doar) despre o „Europa
occidentala unita si care sa aiba destula forta, destule mijloace si destula coeziune
pentru a exista prin ea însasi...” (s.n.). Europa occidentala alesese calea
unitatii prin integrarea economica si politica interstatala.
În ciuda acestor evolutii potrivnice ideii de unitate la nivel european,
popoarele captive din Centrul si Estul continentului nostru au demonstrat ca au
ramas fidele legaturilor lor traditionale cu tarile occidentale, ideilor
democratiei. Sub diferite forme, ele si-au manifestat opozitia fata de regimul de
dictatura comunista. În România, timp de zece ani (1945-1955) a fost
organizata rezistenta armata în munti, în 1956 a avut loc insurectia de la
Budapesta, în 1968 „revolutia de catifea” de la Praga, în 1980 revolta muncitorilor
polonezi de la santierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvânt, reputatul politolog si
profesor de origine româna – Ghita Ionescu, în cartea sa „Viitorul politic
al Europei Orientale”, aparuta la Londra, sublinia cât de mare a fost
„rezistenta traditiilor de autonomie” pe care bolsevismul a întâlnit-o în tarile satelit.
Prabusirea comunismului în Europa (1989-1991) a înlaturat principalul
obstacol din calea materializarii ideii de unitate europeana. Într-un timp record
(aprilie 1990) se convoaca reuniunea la vârf de la Dublin a Comunitatii
Europene care da semnal verde initierii acordurilor de asociere cu tarile din
Europa Centrala si de Est. Tot la Dublin s-a hotarât si înfiint area BERD
(Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare) menita sa acorde
asistenta financiara tarilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca
Europeana de Investitii sa finanteze proiecte de modernizare economica în
aceste tari. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie,
Polonia si Ungaria apoi cu România (februarie 1994) si Bulgaria (martie, acelasi an).
În total, zece tari foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.
Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În urma Summit-ului de la Helsinki
(decembrie 1999) au fost initiate negocierile de aderare cu toate statele
candidate care îndeplinesc criteriul politic.
Exista, asadar, vointa politica de ambele parti . Numai ca ea nu este suficienta. Cele
mai multe tari candidate sunt mult ramase în urma din punctul de vedere al
nivelului de dezvoltare. În aceste conditii, o integrare rapida a lor în U.E. nu ar fi
reciproc avantajoasa. Eforturile U.E. ar trebui sa-si gaseasca un corespondent în
tarile candidate la integrare, din Est. O conditie sine qua non este alinierea acestor
tari la ceea ce se înt elege prin „acquis communautaire”, adica la acel ansamblu de
legi, de drepturi deja obtinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun
câstigat” concretizat în standarde juridice, politice si sociale, superioare. Tarile
candidate la integrare trebuie sa faca dovada capacitatii implementarii acestui
„acquis”, ceea ce nu este deloc usor.
În fine, mai este si problema Rusiei cu specificul ei de fosta superputere care
are aspiratia de a redeveni ce a fost. În dezvoltarea cooperarii cu o asemenea
tara, UE a preferat solutia „acordului de parteneriat”. Deocamdata nu se poate
spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. În schimb, este sigur ca de la
Europa economica si politica pâna la Europa geografica mai este cale lunga. Dar,
atâta timp cât nu va exista o Europa unita în întregul ei, se va mentine riscul
acumularii tensiunilor în partea rasariteana, ceea ce va reprezenta o
amenintare si la adresa securitatii Uniunii Europene.
În mod incontestabil, Europa occidentala a facut scoala în domeniul
integrarii interstatale. Din acest punct de vedere, ea ofera întregii lumi un
adevarat model – cel al „Comunitatii Europene”. Cum se explica succesul ei într-o
întreprindere atât de complexa, unde nu exista nici un precedent, nici o experienta
anterioara?
Cauze
 Europa de Vest reprezinta un ansamblu omogen de tari, o zona în care
statele au un mod de viata asemanator (dar nu identic) si se caracterizeaza
prin acelasi tip de civilizatie. O astfel de stare de lucruri constituie o
oportunitate pentru integrarea interstatala.
 Forta de atractie a ideii de integrare este data de efectul de antrenare pe
care îl genereaza. O mare piata unica, libera circulatie a capitalurilor si a
bunurilor, în cadrul ei, fac ca economiile integrate sa obtina rezultate
superioare sumei performantelor individuale realizate anterior. Acest
efect devine posibil numai atunci când între state nu exista decalaje
semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizeaza tarile
Europei occidentale.
 Dar integrarea economica interstatala, pentru a avea succes, presupune si
asumarea unor responsabilitati. De unde si importanta „capabilitatii”
tarilor în cauza. Tarile candidate la integrare trebuie sa posede un anumit
potential economic si politic fara de care îndeplinirea obligatiilor devine
imposibila. Statele Europei occidentale îndeplinesc si aceasta conditie.
 Integrarea vest-europeana a fost posibila datorita existentei unei vointe
politice puternice. În acest sens, apropierea franco- germana a avut
un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele doua mari
personalitati politice care au fost presedintele Frantei – Charles de Gaulle
si primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Gratie
lor, cei doi „eterni dusmani” si-au dat mâna pentru ca împreuna sa
construiasca o noua Europa, în pace.
 Nu trebuie subestimat însa rolul tarilor mici. Ele n-au aderat cu forta la ideea
de uniune europeana. Potentialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales
atunci când s-a pus în discut ie caracterul relatiilor reciproce. „Europa
nu poate fi conceputa... decât în egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi
periculoss i total inacceptabil este ca anumite mari state sa-si imagineze ca,
atunci când ajung la un acord între ele, problemele sunt în mod
automat rezolvate...”, declara, în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul
ministru belgian al afacerilor extderne**. Relatiile dintre tarile participante la
procesul de integrare vest-europeana n-au fost idilice. Important este însa
ca, prin negocieri, s-au gasit întotdeauna solutii reciproc convenabile.
 Integrarea economica interstatala a Europei occidentale s-a bazat pe un
„nucleu dur” format din sase natiuni: trei mari (Franta, Germania, Italia)
si trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai
primele care s-au înscris pe traiectoria integrarii, ci si cele mai
consecvente. Uniunea Europeana de astazi ar fi fost de neconceput fara
aportul acestor tari.
 Vorbind despre cauzele integrarii vest-europene, în afara celor interne,
trebuie amintite si cele internationale. Dupa încheierea ultimului razboi
mondial, Europa occidentala se afla într-o situat ie deloc favorabila. Pe de o
parte, începuse „razboiul rece”, iar tarile occidentale se simteau amenintate
de colosul sovietic. Solutia nu putea fi alta decât solidaritatea tarilor din
vestul continentului. Pe de alta parte, era vorba despre impactul economic cu
cealalta superputere – Statele Unite. Transnat ionalele americane, deja
instalate în Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile
vest- europene, vizibil slabite de razboi. Unui concurent atât de
redutabil, numai o „uniune europeana” putea sa-i faca fata.

1.2.2 Evolutia integrarii interstatale în Europa occidentala


De la primii pasi pe calea integrarii economice vest-europene si pâna în prezent a
trecut jumatate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, si
esecuri, dari înapoi. Era firesc sa se întâmple as a, daca tinem seama ca
statele din vestul continentului îsi asuma responsabilitati fara precedent. Ele
erau primele care avusesera curajul sa porneasca pe o asemenea cale. Din
fericire, mult mai importante s-au dovedit performantele realizate. Pe
baza lor, procesul integrarii interstatale s-a dezvoltat considerabil.
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)
Considerata „întreprinderea pilot” a constructiei europene, CECO a fost înfiintata
prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la
Luxemburg, primul presedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în
vigoare pentru o perioada de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franta, R.F.
Germania, Italia si tarile Benelux. CECO avea în frunte o institutie cu caracter
supranational – „Înalta Autoritate”.
Scopul CECO era crearea unei piete comune a carbunelui si otelului între cele
sase state care furnizau, împreuna, cea mai mare productie din Europa de Vest, în
cele doua domenii. Totodata, CECO si- a propus libera circulatie a acestor
produse, prin desfiintarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a
avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizati.
Comunitatea Economica Europeana (CEE)
În comparatie cu CECO, limitata doar la doua domenii de activitate, CEE
înseamna o considerabila extindere a procesului de integrare economica
interstatala. Comunitatea Economica Europeana a luat fiinta pe baza
Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de catre reprezentantii celor sase state
membre ale CECO. În acelasi timp se parafeaza si Tratatul privind Comunitatea
Europeana a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre
existenta a trei „comunitati”.
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Piete Comune în cadrul careia sa
se realizeze libera circulatie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor.
Termenul limita prevazut era 31 decembrie 1992. Piata Comuna este o forma de
integrare superioara, atât fata de zona de liber schimb, cât si fata de uniunea
vamala. Totusi, ea reprezinta doar o etapa intermediara în calea catre uniunea
economica si, mai ales, integrarea totala. Ideea de baza este stimularea concurentei
între agent ii economici din tarile membre si realizarea economiei de scara.
Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizati
prin înfaptuiri semnificative. La loc de frunte se plaseaza desfiintarea drepturilor
vamale între „cei sase” (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevazut si
instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecintele pe termen lung au fost
cresterea constanta a ritmului comertului între statele membre, mai repede decât cel
cu statele nemembre. Printre realizarile importante din aceasta perioada mai pot fi
distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea institutiilor celor trei comunitati
(CECO, CEE si Euratom); din acel moment va exista o singura Comisie a
Comunitatilor Europene si un singur Consiliu de Ministri European.
Aderarea de noi state si largirea sa. Acest proces vorbeste de la sine despre marea
forta de atractie a ideii de uniune europeana. În 1973 se da startul „Europei celor
noua” prin includerea efectiva a trei tari – Danemarca, Marea Britanie si Irlanda. În
ianuarie 1981 ia nastere „Europa celor zece” prin intrarea efectiva a Greciei. În
ianuarie 1986 se formeaza „Europa celor doisprezece”, Spania si Portugalia
devenind, efectiv, membre ale Comunitatii.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de catre „cei
12”,si a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente si de completari
la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde si
denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui
„spatiu fara frontiere interne, în care este asigurata libera circulatie a marfurilor, a
capitalurilor si a persoanelor”. Actul Unic marcheaza decizia de a crea „marea piata
unica europeana”; el relanseaza procesul de integrare vest-europeana.
Deschiderea marii piete europene prevazuta în „Actul Unic”, intensificarea
circulatiei marfurilor si capitalurilor între tarile membre, aduc la ordinea zilei
necesitatea unor masuri institutionale si pe plan monetar. Sistemul Monetar,
lansat în 1979, dadea semne de „criza de crestere”.
În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus
de presedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „sa
studieze si sa propuna etapele concrete care sa conduca la uniunea
economica si monetara” (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului
European din aprilie 1989 si se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.
Uniunea Europeana
Semnat în februarie 1992, de catre cele douasprezece state membre si intrat în
vigoare dupa ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht
marcheaza consolidarea procesului de integrare europeana. Comunitatea
Europeana capata denumirea oficiala de Uniune Europeana. La 1 ianuarie
1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda si Suedia. Ia nastere Europa „celor
15”. Noul tratat stabileste drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea
Monetara, prin adoptarea unei monede unice si a unor paritati fixe si irevocabile.
Criteriile de convergenta
Uniunea Monetara cuprinde tarile care au îndeplinit criteriile de convergenta
stabilite. Doua dintre criterii au în vedere „caracterul suportabil al situatiei finantelor
publice...”. În scopul realizarii acestui deziderat se prevede ca:
 deficitul bugetar sa reprezinte cel mult 3 % din PIB;
 datoria publica sa nu depaseasca 60 % din PIB.
Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor; acest
lucru va rezulta dintr-o rata a inflatiei apropiata de aceea a trei state membre... care
prezinta cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preturilor”. Rata
inflatiei în tarile membre nu va trebui sa reprezinte mai mult de 1,5 % în raport
cu rata medie a celor trei tari, pe acest plan.
În fine, tratatul mai subliniaza „caracterul durabil al convergentei atinse de un stat
membru... care se reflecta în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominala
a dobânzii pe termen lung nu va trebui sa depaseasca cu mai mult de 2 % media
ratelor dobânzii celor trei tari care au cele mai bune performante pe planul ratei
inflatiei. Aceasta conditionare are la baza logica economica.
În opinia lui Philippe Rollet, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe
convergenta nominala si nu pe cea reala. Într-adevar, în Tratatul de la Maastricht nu
se spune nimic despre necesitatea unei convergente a produsului intern brut pe
locuitor al tarilor membre, despre convergenta structurala. Asadar, influentele
monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.
Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileste programul pentru
introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat
nominalizarea a unsprezece tari care sa participe la Uniunea Economica si
Monetara. În acelasi an, Banca Centrala Europeana îsi intra în atributii.
La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficiala a monedei unice – euro,
eveniment de importanta istorica.
Tratatul de la Amsterdam, a treia revizuire a tratatului privind Comunitatea
Europeană, a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17
iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul
de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui.
Principalele obiective ale acestuia sunt:
 plasarea în prim plan a problemei locurilor de muncă şi a drepturilor
cetăţenilor, existând pentru prima dată elemente de politică ocupaţională;
 sporirea eficienţei structurii instituţionale a Uniunii Europene;
 extinderea drepturilor Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia
la procesul decizional;
 îndepărtarea obstacolelor care au mai rămas în calea libertăţii de mişcare a
cetăţenilor; a fost instituit aşa numitul „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”,
în acest context extinzându-se drepturile Oficiului European de Poliţie
(EUROPOL)

În acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la


Luxemburg, a adoptat „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza
coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, în special, să asigure
respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al
statelor membre (maximum 3% din PIB).
Tabelul 1

Uniunea Europeană

Al doilea pilon Al treilea pilon


Primul pilon
(interguvernamental- (interguvernament
(supranaţional-federaţie)
confederaţie) al-confederaţie)

Cooperarea
Politica externă şi de
Comunităţile Europene poliţienească şi
securitate comună
(CE) judiciară în materie
(PESC)
penală (JAI)

Politica agricolă comună Politica externă: Trafic de droguri şi


Trafic de arme
Uniune vamală şi Piaţa Cooperare
internă Trafic de carne vie
Menţinerea păcii
Politica în domeniul Terorismul
Observatorii electorali şi
concurenţei Subvenţii de stat
Trupele comune de Infracţiuni împotriva
Politică structurală intervenţie minorilor
Politică comercială Drepturile omului Crimă organizată
Uniunea Economică şi Democraţie Corupţie,
Monetară coruptibilitate şi
Asistenţa acordată
înşelăciune
Cetăţenia europeană statelor terţe
Educaţie şi Cultură Politica de securitate :
Cercetare şi Mediul Politica europeană de
înconjurător securitate şi apărare
Reţele transeuropene Dezarmarea
Sănătate Aspectele economice
ale dezarmării
Protecţia consumatorului
Sistemul european de
Politică socială
securitate
Politica comună de imigraţie
Politica în domeniul azilului
Protecţia frontierelor

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană,
tratatele de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi anumite acte conexe. A
fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 11 decembrie
2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa şi a intrat în vigoare după încheierea
procesului de ratificare. Cele mai importante modificări aduse de către Tratatul de la
Nisa se referă la următoarele:
 simplificarea tratatelor în scopul de a le face mai clare şi mai concise fără a
schimba sensul acestora ;
 delimitarea mai precisă a competenţelor instituţiilor Uniunii Europene;
 luarea deciziilor necesită întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la
unanimitate);
 introducerea majorităţii duble, care cere, pe lângă majoritatea calificată,
majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot).

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de


Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european.
Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19
octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanţii
celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată
pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică;
 funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una
permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate;
 va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în
Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

Viabilitatea modelului comunitar


Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pâna la cele de la Maastricht si
Amsterdam, de la Europa „celor sase” la Europa „celor cincisprezece”, este
presarat cu importante împliniri. Ele demonstreaza viabilitatea modelului de
integrare ales initial, consecventa si creativitatea celor care l-au pus în aplicare.
Forta acestui model de integrare a fost dovedita si de succesul sau în
confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanica.
Din initiativa Marii Britanii a luat fiinta, în 1959, prin acordul de la Stockholm,
Asociatia Europeana a Liberului Schimb. AELS a inclus sapte state: Austria,
Danemarca, Norvegia, Suedia, Elvetia, Portugalia si tara initiatoare. Deci sase state
mici alaturi de o mare putere economica, ceea ce avea sa conduca la un echilibru
precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima
treapta – cea a zonei de comert liber: asociatia si-a propus doar suprimarea
taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însa si un tarif vamal
extern comun.
Spre deosebire de Comunitatea Europeana, în cadrul AELS a fost lasat liber
jocul fortelor pietei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „functionale” si
nu a celor „institutionale”.
La un moment dat, AELS a început sa dea semne de slabiciune. Pe de alta parte,
forta de atractie a Comunitatii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare.
Inevitabilul se produce: cinci tari parasesc AELS, trecând în tabara adversa:
Marea Britanie si Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986),
Austria si Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârsitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde
decât Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein (ultimele doua, aderate ulterior).

1.2.3 Transformari institutionale


Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a
evoluat, atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cât şi în adâncime (prin
perfecţionarea fiecărei instituţii în parte). Astfel au apărut: Consiliul European,
Consiliul de Miniştri European (Consiliul Uniunii Europene), Comisia Europeană,
Parlamentul European.

Consiliul European
Consiliul European constituie instituţia de vârf, în care reprezentarea ţărilor membre
este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe.
Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un
vicepreşedinte.
Consiliul European reprezintă un for european de dialog politic care nu este nici
instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de
Justiţie şi Curtea de Conturi, şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau
deliberativă, cum sunt COREPER, Comitetul regiunilor etc. Conform unei opinii, el
este considerat organ paracomunitar ceea ce îi conferă o putere sporită la nivel de
concepţie şi concepţie politică. În alte opinii, Consiliul European este caracterizat fie
ca organ interguvernamental de cooperare, fie ca o formă instituţională nouă de
prezentare a Consiliului UE, fie ca organ sui generis.
Înfiinţat la 10 decembrie 1974 sub forma unui organism de cooperare politică la cel
mai înalt nivel, Consiliul European are următoarele funcţii:
 dă un impuls general marilor hotărâri politice, economice şi sociale
referitoare la integrarea europeană luate atât la nivel european, cât şi
naţional;
 ia decizii necesare în vederea definirii şi punerii în aplicare a politicii
externe şi de securitate a UE, a coordonării acţiunilor statelor membre în
domeniile ce ţin de ordinea publică şi cooperarea judiciară în materie
penală;
 coordonează politicile economice generale ale Uniunii Europene;
 serveşte ca forum al discuţiilor politice la nivel înalt în situaţii de criză şi
încearcă să rezolve disputele dintre statele membre.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie în
diferite ţări ale UE (summit) şi este condus de şeful de stat sau de guvern din ţara
care deţine şi preşedinţia Consiliului UE. Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe
baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).

Consiliul de Miniştri European


Consiliul de Miniştri European (Consiliul European) este principala instituţie cu
putere de decizie din cadrul Uniunii, reprezentând organul unde se exprimă
interesele naţionale. Sediul său se află la Bruxelles. Consiliul reuneşte reprezentanţii
statelor membre, care conform Tratatului de la Maastricht trebuie să fie de nivel
ministerial şi să aibă abilităţi de a angaja guvernele statelor pe care le reprezintă în
domeniul în care sunt specializaţi. La Consiliu, miniştrii sunt asistaţi de reprezentanţi
permanenţi sau miniştrii adjuncţi. Instituţia poate lua forma unui Consiliu general,
atunci când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau a unor
Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniştrii
specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ etc.). Consiliul
general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară
funcţionării Uniunii Europene în bune condiţii. Consiliile specializate se reunesc
atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate
respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie între întâlnirile acestuia. Există nouă
configuraţii diferite ale Consiliului de Miniştri, cele mai importante fiind : Consiliul
afacerilor generale, Consiliul afacerilor economice şi financiare (ECOFIN), Consiliul
de miniştri ai agriculturii etc.
Printre funcţiile principale ale Consiliului de Miniştri European se pot aminti
următoarele:
 are rol legislativ în Uniunea Europeană adoptând, în acest sens, acte
normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive) care se impugn
statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consiliului UE. De
asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de
natură constituţională;
 asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
 încheie acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări sau
organizaţii internaţionale;
 aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul comunitar;
 dezvoltă politica externă şi de securitate comună, bazată pe liniile directoare
date de Consiliul European;
 coordonează politica în justiţie şi afaceri interne.
Întrucât Consiliul de Miniştri are o activitate periodică,
intermitentă, iar procesul de decizie comunitară
necesită existenţa unor organe cu activitate continuă a
fost creat, prin Tratatul de fuziune, Comitetul
reprezentanţilor permanenţi (COREPER). Acest organ
comunitar reuneşte înalţi funcţionari din fiecare stat
membru conduşi de un Reprezentant permanent cu
rang de ambasador. COREPER are ca rol principal
pregătirea lucrărilor Consiliului şi realizarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, fiind asistat
de mai multe Grupuri de lucru formate din oficiali ai administraţiilor naţionale.

Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decât cel
precedent1. Aceeaşi ţară prezidează, în acelaşi timp, atât Consiliul European, cât şi
Consiliul de Miniştri European. După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt,
deoarece nu permite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele
începute. Rolul preşedinţiei, asistată de Secretariatul general, este acela de a pregăti
lucrările Consiliului, de a dirija discuţiile şi de a concilia interesele naţionale cu cele
comunitare.
În ceea ce priveşte adoptarea deciziilor, aceasta se face cu respectarea următoarelor
reguli de vot:
• dacă hotărârile se iau pe baza propunerii Comisiei, atunci este necesară
majoritatea calificată ponderată (255 de voturi din 345 provenind de la
majoritatea membrilor);
• dacă hotărârile nu se iau pe baza propunerii Comisiei, atunci este necesară
majoritatea calificată (255 de voturi din 345 posibile, exprimate de 2/3 din
membri, dar să reprezinte 62% din populaţia Uniunii Europene);
• pentru adoptarea deciziilor din domenii “sensibile”, precum politica externă şi
de securitate comună, fiscalitatea, politica de imigrare, este necesar votul
unanim.
În prezent fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu numărul
populaţiei (vezi tabelul 2).
Tabelul 2
Repartizarea voturilor în statele Uniunii Europene
Sursa: http://europa.eu/institutions/inst/council/index_en.htm

Comisia Europeană
Comisia Europeană a rezultat în urma fuziunii dintre structurile celor trei comunităţi
europene, în iulie 1967. Ea constituie organ de execuţie şi control al Uniunii
Europene. Sediul său se află la Bruxelles, dar există reprezentanţe ale acesteia în
toate statele membre UE, precum şi delegaţii externe în majoritatea capitalelor lumii.
Comisia Europeană este formată, în prezent din 27 membri desemnaţi de guvernele
statelor membre pe baza competenţei lor profesionale. Mandatul comisarilor
europeni este de 5 ani şi sunt reeligibili. Preşedintele Comisiei este ales de
Parlamentul European ceea ce îi conferă mai multă legitimitate. El are, teoretic, rol
administrativ şi protocolar, reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii
comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Tratatul de la Nisa a întărit rolul

1
Pentru următorii cinci ani preşedinţia Consiliului Uniunii Europene va fi asigurată după cum urmează:
2008 – Slovenia (ianuarie-iunie) şi Franţa (iulie-decembrie);
2009 – Republica Cehă (ianuarie-iunie) şi Suedia (iulie-decembrie);
2010 – Spania (ianuarie-iunie) şi Belgia (iulie-decembrie);
2011 – Ungaria (ianuarie-iunie) şi Polonia (iulie-decembrie);
2012 – Danemarca (ianuarie-iunie) şi Cipru (iulie-decembrie).
preşedintelui Comisiei Europene în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte orientările
politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere
demisia unui comisar.
Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
• fiind deţinătoare a dreptului de iniţiativă legislativă, ea propune proiecte de
texte de legi pe care le supune Parlamentului şi Consiliului;
• coordonează şi implementează politicile Uniunii Europene, precum şi bugetul
comunitar;
• fiind considerată gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea şi respectarea
dreptului comunitar, atât de către statele membre, cât şi de către celelalte
instituţii comunitare;
• reprezintă Uniunea Europeană pe scena internaţională, în acest rol negociind
tratatele internaţionale încheiate de Uniune şi fiind împuternicită, de fiecare
dată, de către Consiliul UE.

Parlamentul European
Prin Tratatul de la Roma a luat fiinţă Adunarea Generală fiind alcătuită din
reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre şi cu rol pur consultativ. Din anul
1962, a luat denumirea oficială de Parlament European sporindu-şi puterea odată cu
revizuirile aduse Tratatului: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul
de la Amsterdam. Astfel, Parlamentul European a devenit un organism cu puteri
legislative similare celor exercitate de parlamentele naţionale. Este ales prin sufragiu
universal direct de către cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, pentru cinci
ani. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea populaţiei sale (vezi tabelul
3). Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci
după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt: Partidul Creştin
Democrat şi Democraţii Europeni (267 locuri), Grupul Socialiştilor Europeni (201
locuri), Grupul Alianţei Democrate şi Liberale pentru Europa (89 locuri), Alianţa
Liberă Europeană sau Grupul Verzilor (42 locuri) etc.

Tabelul 3
Numărul de locuri aferente fiecărui stat membru UE în Parlamentul
European (mandatul 2009-2014)
Sursa: http://www.europa.eu/institutions/inst/parliament/index_en.htm

Parlamentul European are sediul principal la Strasbourg unde se ţin sesiunile plenare
şi încă două sedii la Bruxelles şi Luxemburg.
Parlamentul European are trei funcţii principale:
• funcţia legislativă, pe care o împarte cu Consiliul
UE. El emite avize care pot fi, după caz, facultative,
consultative sau conforme. Cea mai cunoscută
procedură pentru adoptarea legislaţiei europene este cea a codeciziei care
presupune acordul Parlamentului European şi pe cel al Consiliului UE;
• funcţia de supraveghere şi control asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor
comunitare, în special asupra Comisiei Europene. Parlamentul European
aprobă desemnarea membrilor acesteia şi are putere de cenzură;
• funcţia bugetară – bugetul comunitar este adoptat de către Consiliul UE, la
propunerea Comisiei Europene, cu avizul Parlamentului European.
Parlamentul European este cel care aprobă bugetul şi descărcarea de
gestiune a Comisiei.

Curtea Europeană de Justiţie


Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, a luat naştere în urma
Tratatului asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în anul 1952. Ea are
rolul de a garanta aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar. În
prezent, este compusă din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru,
asistaţi de 8 avocaţi generali. Ei sunt desemnaţi de către Consiliul UE, la propunerea
statelor membre, pe o perioadă de 6 ani. Din
3 în 3 ani, jumătate dintre judecători sunt
schimbaţi pentru a se asigura o anumită
continuitate în activitatea Curţii.
Curtea are două funcţii principale:
• funcţie jurisdicţională, putând acţiona
ca o curte constituţională (judecă
recursurile contra unei instituţii
Curtea Europeană de Justiţie
comunitare sau a unui stat membru sau
la interpretarea tratatelor); ca o curte administrativă (controlează legalitatea
actelor comunitare); ca o jurisdicţie civilă (soluţionează cauzele având ca
obiect acordarea daunelor-interese) şi ca o curte de apel (judecă recursurile
împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă);
• funcţie consultativă, prin emiterea de avize în problema revizuirii tratatelor
comunitare sau a încheierii de acorduri internaţionale.

Curtea Europeană de Conturi


A fost înfiinţată printr-o convenţie la 22 iulie 1975 având sediul la Luxemburg. Rolul ei
este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor
comunitare. Ea verifică conturile şi execuţia bugetului general al Comunităţii. Această
verificare are dublu sens: pe de o parte, îmbunătăţeşte gestionarea resurselor
financiare, iar pe de altă parte, informează asupra modului de utilizare a fondurilor
publice de către autorităţile ce au responsabilităţi de gestiune.

Fondurile structurale
Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii, printre care aşa-
numitele Fonduri structurale:
• Fondul Social European (FSE), a fost creat prin Tratatul de la Roma (1957) şi
dezvoltat prin cel de la Maastricht. Este cel mai important instrument al politicii
sociale comunitare finanţând prioritar obiectivul numărul 3 al politicii regionale
a UE: adaptarea şi modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare
şi folosire a forţei de muncă;
• Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA). Acesta a
fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole şi are în vedere
protejarea de concurenţa externă a agricultorilor comunitari, prin subvenţii,
precum şi restructurarea producţiei agricole comunitare în scopul creşterii
randamentului;
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER). Acesta a intrat în
funcţiune la 1 ianuarie 1975, fiind destinat să corecteze dezechilibrele
regionale. El este orientat către infrastructură, investiţii productive şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Băncile comunitare
În sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”:
• Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată pe baza Tratatului de
la Roma în anul 1958 şi are sediul la Luxemburg. Ea finanţează proiectele ce
servesc la promovarea integrării europene şi întărirea coeziunii economice şi
sociale în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, ea finanţează şi proiecte în
afara Uniunii, ca parte a politicii comunitare de cooperare cu terţe ţări;
• Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată în
1991, este o bancă de dezvoltare care susţine statele în reconstrucţia lor şi o
bancă de afaceri care finanţează sectorul privat. Sediul său se află la Londra;
• Banca Centrală Europeană (BCE) a intrat în funcţiune în 1998 în urma
semnării Tratatului Uniunii Europene. Este destinată elaborării politicii
monetare unice a UE, administrării EURO, asigurării stabilităţii preţurilor,
gestionării rezervelor valutare şi coordonării Sistemului European al Băncilor
Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. În sistemul instituţional al
Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dată fiind independenţa sa în
raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica
monetară comunitară.

Procedura de codecizie
Între institutiile Uniunii Europene exista o strânsa conlucrare. Ea creeaza un flux
decizional care parcurge urmatorul traseu:
 Comisia Europeana, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite
de Consiliul European, ia initiativa avansarii de propuneri Consiliului
de Ministri si Parlamentului.
 Consiliul de Ministri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia
deciziile, stabilind o „pozitie comuna”.
 Parlamentul ratifica (sau nu) deciziile Consiliului de Ministri. În caz de
divergenta se recurge la Comitetul de Conciliere.
 Comisia Europeana executa si controleaza aplicarea deciziilor finale.
Din cele mentionate se poate deduce ca, din punct de vedere strict formal,
decizia apartine Consiliului de Ministri. Dar ea nu poate fi luata fara conlucrarea cu
celelalte institutii, fiecare jucându-si rolul în virtutea unor prerogative determinate
de statele membre, prin vointa lor liber exprimata. Exista, asadar, o procedura de
codecizie, care a fost oficializata prin Tratatul de la Maastricht.
Acelasi tratat introduce în actul decizional si principiul subsidiaritatii.
În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeana nu intervine în probleme
care nu sunt considerate de competenta sa (învatamântul, sanatatea publica,
amenajarea teritoriului etc.), lasând rezolvarea lor pe seama guvernelor nationale
sau a organelor locale ale puterii. În schimb, institutiile comunitare intervin în
problemele de interes general (politici economice comunitare, politica externa,
protectia mediului ambiant etc.).
Aplicarea consecventa a acestui principiu va avea consecinte benefice pentru
procesul de integrare:
 va creste eficienta actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;
 va împiedica centralizarea excesiva a puterii de decizie;
 va conduce la o mai buna conjugare între interesul national si cel comunitar.

Exista tendinte supranationale în UE?


În decursul procesului de integrare vest-europeana au existat voci care protestau
împotriva unor tendinte supranationale. Initial, criticile s-au îndreptat împotriva
„Înaltei Autoritati” din timpul CECO. Mai apoi tinta criticilor a fost Comisia
executiva europeana – „gardianul” tratatelor comunitare.
Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendintele supranationale nu apar din neant.
Supranationalitatea nu are un caracter de sine statator. Ea este rezultatul cresterii
influentei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales în prima perioada a
existentei CEE, s-au facut auzite proteste ale tarilor mici împotriva „condominului”
tarilor mari. Pe parcurs însa, relatiile dintre tarile membre s-au ameliorat vizibil. Cine
face politica UE?
În primul rând, Consiliul European care este reprezentantul la vârf al statelor
membre. El este acela care stabileste strategia, adica liniile directoare ale
politicii pe termen lung. Ar fi absurd sa se creada ca vreun sef de stat sau de
guvern ar actiona împotriva intereselor propriei tari. Alaturi de aceasta institutie se
cuvine mentionat si Consiliul de Ministri – care ia decizii si care este compus din
titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. În fine, Parlamentul
European poate fi plasat „în aceeasi barca”. Este adevarat ca membrii sai nu se
grupeaza pe tari, ci pe partide, alcatuind un fel de „internationale” – socialiste,
democrat-crestine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut ca
nu vor tine seama de interesul national.
Adeseori, în Consiliul de Ministri sau în Parlament apar divergente puternice în
probleme legate de bugetul comunitar, politica agricola comuna etc. Aceste
divergente sunt o dovada ca nu se practica consensul impus de cei puternici.
Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentantii unor tari care au
subscris la ideile comunitare. În istoria Comunitatii vest-europene exista
cazuri în care reprezentantii statelor membre au avut libertatea de a nu
subscrie la hotarârile majoritatii, fara ca acest lucru sa însemne „taierea puntii”.
Marea Britanie, Danemarca si Suedia, desi toate trei membre ale UE, au avut
totusi dreptul sa nu adere în primul val la moneda unica – euro. Sa ne
gândim si la principiul subsidiaritatii; oare ar mai fi fost el adoptat daca în cadrul UE
ar prevala tendintele supranationale?

1.2.4 De la politicile economice comune la marea piata unica europeana


Uniunea Europeana ar fi de neconceput fara existenta politicilor economice comune.
Cum au aparut ele?
Integrarea economica interstatala a facut posibil saltul de la interventionismul
statal la cel suprastatal. Totodata, ea a deschis calea cooperarii între factorii de
decizie aflati la cele doua niveluri, între institutiile respective.
Aceasta noua posibilitate a aparut datorita cedarii liber consimtite, de catre statele
membre ale comunitatii europene, a unor prerogative ale suveranitatii lor nationale
în favoarea institutiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale, de a „bate”
moneda nationala etc.). Evolutiile ulterioare au demonstrat ca aceasta renuntare a
fost larg compensata prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a
Uniunii Europene ca entitate.
Politicile economice comune sunt rodul cooperarii între cele doua niveluri de decizie.
În ordine cronologica, prima lansata a fost politica agricola comuna
(1962), pe vremea Europei „celor sase” – Franta, Germania, Italia, Belgia,
Olanda si Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin aceasta politica se
urmarea iesirea din situatia de criza de subproductie existenta pe piata produselor
agricole, imediat dupa sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial.
Succesul PAC a fost deplin. Oferta a crescut considerabil. Siguranta alimentara
si calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea sa intre într-o faza de
criza de supra-productie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în raport cu
cererea. Politica agricola comuna a fost marea beneficiara a existentei si functionarii
celorlalte politici economice comunitare.
Politica comerciala comuna a însemnat eliminarea progresiva a taxelor vamale
si a restrictiilor netarifare, în cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a
facilitat si comertul reciproc cu produse agricole. Piata comuna s-a realizat, în
primul rând, în sectorul agricol. Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1
iulie 1968, a asigurat, dupa caz, o protectie si a productiei agricole comunitare, desi
el a scazut continuu, datorita negocierilor din cadrul GATT/OMC.
Politica bugetara a Uniunii a satisfacut preferential cerintele PAC; de câte ori au fost
luate în discutie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice
disensiuni între reprezentantii tarilor membre, în primul rând din acest motiv.
Politica monetara comuna, dupa parcurgerea a doua etape preliminare,
cea a asa-numitului sarpe monetar (1972-1978) si cea a sistemului monetar
european (1979-1998) intra într-o etapa calitativ superioara, etapa Uniunii
Economice si Monetare, prin lansarea oficiala a monedei unice euro, la 31
decembrie 1998, prin crearea Bancii Centrale Europene, devenita operationala la
1 ianuarie 1999 si prin încheierea procesului de retragere din circulatie a
monedelor nationale ale statelor care aderasera la euro, la 1 martie 2002,
moment în care euro devine efectiv moneda unica.
Euro a marit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economica
interstatala, prin alinierea în jos a ratelor inflatiei si ale dobânzii, tendinta care a
stimulat investitiile si, în consecinta , cresterea economica la nivelul UE.
Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preturi unice, ceea ce a consolidat marea
piata interna europeana.
Semnificatia formarii Marii Piete Unice Europene
Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-
europeana. El a prevazut ca, pâna la data de 31 decembrie 1992, sa fie realizata
definitiv marea piata unica, un spatiu economic fara frontiere.
Marea piata unica este chemata sa asigure cele patru libertati de circulatie: a
marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor. Aceste liberalizari nu s-
au produs simultan, ci în ritmuri diferite. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai
între diferitele fluxuri, ci si în interiorul lor ,între segmentele care le compun.
Astfel, prima liberalizare s-a înfaptuit în domeniul circulatiei capitalului.
Libera circulatie a marfurilor a devenit posibila gratie politicii comerciale comune.
Un rol important au jucat si diverse reglementari, cum sunt cele privind
fiscalitatea sau recunoasterea reciproca a calitatii produselor. Libera circulatie a
persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind
acordului de la Schengen) si apoi prin abolirea discriminarii de nationalitate, în
privinta angajarii, salarizarii, conditiilor de munca. Tratatul de la Amsterdam a avut
un rol considerabil pe planul respectarii drepturilor omului, a persoanei. Liberalizarea
serviciilor a evidentiat un ritm mai rapid în cazul serviciilor bancare, urmate de cele
din domeniul valorilor mobiliare si din cel al asigurarilor.
Marea piata unica reprezinta principala pârghie a performantelor Uniunii Europene.

1.2.5 De la UE – 15 la UE – 27
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a deschis calea catre o noua
extindere a Uniunii Europene, de asta data catre Est, cea mai ampla din câte au
avut loc pâna în prezent. Largirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice –
Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene – Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene – Cipru si Malta) a fost hotarâta de
Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor
de Aderare s-a desfasurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003).
Extinderea a devenit efectiva de la 1 mai 2004, dupa ratificarea acestor Tratate de
catre parlamentele celor 25 de state membre.
Acest eveniment reprezinta cea mai mare provocare de pâna acum la adresa
integrarii inter-statale europene. Pentru prima data, noii veniti provin, în marea lor
majoritate, dintr- o „alta lume”, cea a fostului „lagar socialist”, având un nivel de
dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeana.
Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piata, a necesitat un efort
urias, nu numai din partea „candidatilor”, ci si a Uniunii Europene*. Acest efort va
continua si dupa aderare, anuntând sa fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea
sporita a procesului de integrare, propriu-zis.
Este de remarcat, însa, ca toti factorii responsabili sunt pregatiti sa faca fata
situatiei. Premisele succesului au fost asigurate, în buna parte, în perioada de
asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a
fost unul cu totul specific. El nu s-a desfasurat de pe o zi pe alta. Comisia
Europeana a elaborat o strategie de pre-aderare destinata familiarizarii tarilor
candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democratia.
Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea
rezolvarii unor probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevaratul
sens al cuvântului si a fost sprijinita de un ajutor financiar substantial,
nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare. În acest fel, riscurile
perioadei „post-aderare”, ale integrarii propriu-zise, au fost nu numai asumate,
dar si calculate.
La 1 ianuarie 2007, s-a infaptuit aderarea României si Bulgariei la Uniunea
Europeana ajungandu-se la UE – 27.

Care sunt posibilitatile ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepartat, actuala
harta a Uniunii Europene sa fie modificata?
Pe lista de asteptare ramâne Turcia. Cererea sa de aderare a fost depusa de multi
ani de zile. Recent, UE a decis demararea negocierilor, cu tot scepticismul
manifestat de cetatenii statelor membre. Cea mai mare opozitie vine din partea
Greciei. Se estimeaza o lunga durata a negocierilor.
O atentie sporita este acordata, în prezent, de catre UE, fostelor tari iugoslave
si Albaniei, care continua sa reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Liderii
europeni vor sa limiteze riscurile pe care le prezinta statele respective, acordându-le
ajutor financiar, desi nu exista un calendar oficial de aderare a lor. Dintre tarile din
zona, Macedonia si Croatia au cele mai mari sanse de a candida la aderare.
Un grup aparte formeaza acele tari din Occident care, desi îndeplinesc toate
conditiile de aderare la UE, nu sunt membre pentru ca nu doresc acest lucru. Este
vorba despre Elvetia, Norvegia si Islanda. Totusi, daca expectativa lor se va
prelungi, ar putea fi împiedicata însasi înfaptuirea dezideratului Europei Unite.
Un caz special reprezinta grupul format din Marea Britanie, Suedia si
Danemarca. Toate trei sunt membre ale UE, dar nu si ale Uniunii Monetare.
Democratia UE permite acest lucru. Ele n-au adoptat moneda unica – euro,
preferând propriile monede nationale. Pentru Marea Britanie, de pilda, lira
sterlina reprezinta mai mult decât moneda cea mai bine cotata din lume; ea este un
adevarat simbol al traditiilor si maretiei britanice. Desigur, renuntarea la aceasta
moneda si adoptarea euro, ar înta ri considerabil pozitia internationala a
monedei unice europene.
Daca ne raportam la fostele state sovietice din Europa, cum sunt Ucraina,
Republica Moldova, Armenia si Georgia, prin faptul ca joaca rol de pivoti geo-
politici, ele intereseaza si Uniunea Europeana. La rândul lor, ele însele doresc sa
adere la UE. Fiind însa departe de îndeplinirea cerintelor Uniunii Europene,
economice si politice, deocamdata nimic nu este de semnalat pe linia aderarii. Ele
vor continua sa ramâna în pozitie de asteptare.
În ce priveste Republica Belarus, ea nu se afla printre cei dornici sa adere la UE.
Dorinta exprimata de Belarus, este o uniune statala cu Rusia. Fosta superputere,
Rusia, doreste sa revina la statutul pierdut. Pentru moment, ea este tinuta în loc
de întârzierea reformei economice si de dimensiunile impresionante ale marii
coruptii. Este semnificativ ca Rusia a ales calea capitalista de dezvoltare pe
care o considera cea mai potrivita pentru valorificarea superioara a propriilor
bogatii si sporirea puterii economice. Analistii politici apreciaza ca singura
posibilitate de orientare a relatiei UE – Rusia, rezida într-un parteneriat special
, dorit de ambele parti si totodata realizabil.

1.2.6 Perspectivele integrarii politice a UE


Tratatele privind integrarea economica interstatala (Roma – 1957, Maastricht –
1992 si Amsterdam – 1997) nu prevad explicit obiective referitoare la integrarea
politica. Sa fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii
integrarii europene sau s-a dorit, mai degraba, menajarea unor susceptibilitat
nationaliste? Fapt este ca aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul
integrarii economice si monetare a reprezentat, în felul ei, o caramida pusa la
temelia constructiei politice europene:
 Crearea institutiilor comunitare, care s-a facut cu pretul renuntarii la unele
dintre prerogativele suveranitatii nationale a statelor, expresie a unei vointe
politice de integrare interstatala.
 Implementarea politicilor comunitare, reprezinta o afirmare a spiritului
integrationist în competitia cu cel nationalist.
 „Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezinta el, constituie un
fundament pentru o integrare politica în cadrul Uniunii Europene.
Înfaptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect daca n-ar fi influentat pozitiv
viata cetatenilor. Pe fondul general al cresterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii
Europene, a fost întarita protectia drepturilor si intereselor cetatenesti în toate
statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:
 acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei
circulatii a persoanelor în cadrul UE, a dreptului rezidentilor de a
participa la alegeri locale, chiar daca sunt cetateni ai altui stat comunitar;
 protectia cetateanului european în calitate de consumator prin impunerea
unor standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca
si pentru exportatorii straini;
 construirea progresiva a unei zone de libertate, securitate si justitie.
 Nu putem încheia aceasta enumerare, fara câteva cuvinte despre rolul euro
ca instrument de coagulare politica.
O moneda nu este numai un simbol al valorii, ci si unul politic, al independentei si
suveranitatii unui stat. Moneda nationala, prin cursul ei de schimb, permite statului
care a emis-o sa-si valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i
se cuvin, în schimbul cu alte state si sa asigure un standard de viata
corespunzator propriilor cetateni. De aceea, în tarile dezvoltate, cu moneda forte, se
formeaza un adevarat atasament al populatiei fata de moneda nationala. Încrederea
cetatenilor unei tari în moneda proprie este, ea însasi, un factor de stabilitate.
Asa stând lucrurile, renuntarea la moneda nationala de catre o tara bogata, mai
ales daca reprezinta o forta economica si politica pe plan international, înseamna
asumarea unui risc considerabil. Consimtind acest lucru, un stat, cetatenii sai, au
dreptul la o compensatie care sa le asigure un nou avantaj comparativ, superior
fata de trecut. Numai asa moneda unica se va putea bucura de recunoastere,
de încrederea necesara, în primul rând în zona monetara în care are putere de
circulatie. Fara doar si poate, euro-ul va raspunde acestei cerinte. În masura în care
avantajele pe care le ofera în prezent se vor concretiza, moneda unica europeana
va câstiga suportul public absolut necesar. Euro-ul va genera astfel efecte
centripete, devenind un instrument de coagulare politica la scara Uniunii
Economice si Monetare.
Pâna în prezent nu s-a mentionat nimic oficial despre felul cum va arata
uniunea politica europeana. O indicatie indirecta se gaseste, totusi, în Tratatul
de la Amsterdam, în partea privind instituirea cetateniei europene: „Cetatenia
Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o înlocuieste” (art. 8, s.n.).
Asadar, fiecare persoana ar urma sa aiba dreptul la dubla cetatenie: una
nationala si alta europeana, în acelasi timp.
Acest fapt prefigureaza coexistenta a doua tipuri de entitati politice: pe de o
parte, statele-natiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, înainte de toate
pe plan cultural, iar, pe de alta parte, Uniunea, cu institutiile, legislatia si
politicile sale comunitare.
Noile provocari cu care se va confrunta Uniunea Europeana au fost luate în
discutie, la cel mai înalt nivel, înca de la începutul noului secol. Consiliul
European de la Nisa (februarie 2001), prin Tratatul încheiat, precum si cel de
la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele si directiile de actiune. A
rezultat ca în centrul atentiei se va afla reforma institutionala, care sa însemne
„mai multa transparenta si eficienta si mai putina rigiditate”. Mai concret, reforma
va avea doua tinte fundamentale:
 apropierea institutiilor UE de cetatean;
 cresterea eficientei deciziei la nivel european.
A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii extinderii –
„Conventia europeana”. Semnificativ este faptul ca la lucrarile ei nu au participat
numai statele membre si institutiile europene, ci si reprezentantii statelor candidate
la integrare. Nu este vorba despre o participare formala, ci de una cu toate
drepturile. Lucrarile „Conventiei” s-au aflat la baza Conferintei interguvernamentale
care a luat decizii definitive, înaintea alegerilor europene din 2003-2004.
Din luarile de pozitie oficiale se contureaza masuri cum sunt:
 extinderea prerogativelor parlamentelor nationale pe plan european; ele
nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotarârilor
instantelor UE, ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale
acestora. În asemenea conditii, s-ar crea posibilitatea abandonarii
procedurilor de ratificare a Tratatelor europene si a intrarii lor imediate în
vigoare.
 introducerea unei legislatii-cadru care sa lase statelor membre mai multa
libertate de alegere;
 instituirea unui „spatiu public european” deschis dezbaterilor între membrii
societatii civile;
 eficientizarea aplicarii principiului subsidiaritatii, printr-o mai buna definire si
repartitie a competentelor între institutiile europene si între acestea si cele
nationale. Se are în vedere chiar si transferul unor atributii „de sus în jos”;
 simplificarea si accelerarea procedurii de „codecizie” între Consiliul de Ministri
European si Parlamentul European;
 trecerea la votul majoritar, ca regula generala;
 desfiintarea dreptului „de veto”, cu exceptia unor cazuri particulare.
Uniunea Europeana exista si functioneaza în virtutea a sapte tratate: Paris –
1951, Roma – 1957, Maastricht – 1992, Amsterdam – 1997, Nisa – 2001 si
Lisabona - 2007. Obiectivele, competentele si instrumentele de actiune se
gasesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este ca, dupa ratificarea lor, s-
au produs transformari importante, pline de semnificatii. De aceea se resimte
necesitatea unui Tratat de baza care sa reflecte nu numai trasaturile definitorii ale
stadiului actual de integrare inter-statala, dar care sa deschida noi cai de
actiune. Un Tratat Constitutional al Uniunii Europene apare ca fiind un raspuns
valabil la toate aceste asteptari.
Din pacate însa, respingerea recenta a proiectului Constitutiei europene în
urma referendumului organizat de Franta si Olanda (mai 2005), doua tari
fondatoare, amâna pentru o perioada nedeterminata rezolvarea problemelor
amintite.
Votul francezilor si olandezilor, dupa atâtia ani de eforturi majore, însotite de
performante notabile, pe planul integrarii inter-statale, apare lipsit de logica. Oare s-
ar putea face fata marilor provocari ale secolului acesta, cum sunt globalizarea,
concurenta tot mai mare din partea Statelor Unite si chiar a Chinei,
recurgându-se la izolare sau printr-o politica de întarire a unitatii din interiorul UE?
Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeana într-o evidenta criza
care ridica un mare semn de întrebare în ceea ce priveste succesul celei mai mari
extinderi, proces în care investitiile UE au fost foarte mari.
În aceste conditii, oficialii europeni au preferat o perioada de reflectie, un fel de
„time-out”, în termeni sportivi. Se vor cauta noi solutii care sa fie general acceptate,
atât de statele mari, cât si de cele mici.
Marea provocare a secolului XXI, pentru UE, ramâne integrarea sa politica – mult în
urma fata de cea economica. Indiferent de forma pe care o va îmbraca, uniunea
politica va face posibila transformarea Uniunii Europene într-o super-putere
capabila sa joace un rol considerabil în configurarea ordinii mondiale.
1.3 Acordul de Liber Schimb Central European (CEFTA)
Constituire
Acordul Central European al Comerţului Liber, CEFTA (engl. Central European Free
Trade Agreement) este un acord comercial de liber schimb a mărfurilor care a luat
fiinţă la 21 decembrie 1992 la Cracovia şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993,
având ca membri fondatori Cehoslovacia, ulterior Cehia şi Slovacia, Polonia şi
Ungaria. Scopul acestei uniuni a fost adaptarea economiilor statelor membre la o
piaţă comunitară lipsită de taxe vamale şi un exerciţiu de preaderare la Uniunea
Europeană. Statele membre sunt evidenţiate în tabelul 4.
Celor 4 membri ai Grupului de la Vişegrad li s-au alăturat ulterior Slovenia (de la 1
ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), şi Croaţia (1
martie 2003). CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, având în vedere
că cinci dintre ţările membre (Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au
aderat la UE, rămânând în Acord Bulgaria, Croaţia şi România. La data de 27
februarie 2006 s-a semnat, la Skopje, Acordul de aderare a Republicii Macedonia la
CEFTA, în prezent acesta aflându-se în proces de ratificare. Principala preocupare a
ţărilor membre CEFTA în ultima perioadă a fost viitorul acestui Acord, având în
vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, odată cu integrarea în UE, România şi
Bulgaria s-au retras din CEFTA. Deşi a părăsit acest Acord la 1 ianuarie 2007 pentru
a se alătura Uniunii Europene, România a arătat Uniunii Europene că are un rol de
jucat în asigurarea stabilităţii şi securităţii în regiune.
Noul Acord va înlocui reţeaua actuală de 32 de acorduri bilaterale şi de comerţ liber
dintre ţările din Europa de Sud-Est şi va contribui la crearea unei zone de comerţ
liber in regiune. Acordul privind amendarea CEFTA va fi unul modern, în concordanţă
cu regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Acordul a contribuit la îmbunătăţirea regimului comerţului şi la pregătirea membrilor
săi pentru eventuala aderare la Uniunea Europeană.
Obiective generale
• Părţile vor înfiinţa o zonă de comerţ liber în concordanţă cu prevederile
Acordului CEFTA şi în conformitate cu regulile şi procedurile relevante ale
OMC. Zona de comerţ liber va fi înfiinţată într-o perioadă de tranziţie ce se va
încheia cel mai târziu la 31 decembrie 2010;
• Consolidarea într-un singur acord a nivelului existent de liberalizare a
comerţului realizat prin sistemul acordurilor bilaterale de comerţ liber deja
încheiate între Părţi;
• Îmbunătăţirea, în continuare, a condiţiilor pentru promovarea investiţiilor,
inclusiv a investiţiilor străine directe;
• Creşterea comerţului cu mărfuri şi servicii şi impulsionarea investiţiilor prin
reguli corecte, clare, stabile şi predictibile;
• Eliminarea barierelor şi a distorsiunilor din calea comerţului şi facilitarea
circulaţiei mărfurilor în tranzit şi a circulaţiei transfrontaliere a mărfurilor şi
serviciilor între teritoriile Părţilor;
• Oferirea de condiţii corecte de competiţie pentru comerţ exterior şi investiţii şi
deschiderea treptată a pieţelor pentru achiziţii publice ale Părţilor;
• Oferirea de protecţie corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală
în conformitate cu standardele internaţionale;
• Asigurarea de proceduri eficiente pentru implementarea şi aplicarea Acordului;
• Contribuţia prin acestea la dezvoltarea armonioasă şi creşterea comerţului
mondial.

Tabelul 4
Statele membre CEFTA, cu anul intrării şi ieşirii din organizaţie
(*) ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Acordul_Central_European_al_Comer%C5%A3ului_Liber

Structura instituţională
CEFTA, deşi este considerată şi funcţionează ca o organizaţie economică regională,
nu are o structură instituţională “clasică”, în sensul că nu este prevăzută cu un
secretariat cu caracter permanent. Reuniunile de experţi CEFTA, care se desfăşoară
periodic la intervale de aproximativ 2-3 luni la nivel de director din ministerele
responsabile cu relaţiile comerciale internaţionale, au un rol esenţial în funcţionarea
CEFTA. Experţii CEFTA asistă Comitetul Mixt la îndeplinirea atribuţiilor sale, prin
rezolvarea obiectivelor stabilite de reuniunile acestuia şi de summit-ul primilor miniştri
ai ţărilor membre. Totodată, reuniunile de experţi sunt menite să abordeze orice
probleme legate de funcţionarea CEFTA şi să pregătească decizii sau recomandări
pentru Comitetul Mixt. Preşedinţia Comitetului Mixt al CEFTA este asigurată, după
principiul rotaţiei, de către fiecare ţară membră.
Politica economică
Principalele rezultate aşteptate de la lansarea CEFTA s-au concentrat în direcţia
creşterii schimburilor comerciale reciproce, prevenirii efectelor de deturnare de
comerţ şi minimizării efectelor negative ale atomizării pieţei ţărilor din regiune.
Participarea unei ţări la CEFTA se diferenţiază întrucâtva de participarea la alte
grupări regionale ca urmare a stadiului de la care pornesc partenerii şi a obiectivelor
urmărite. Se speră că participarea la CEFTA va permite atenuarea asimetriilor de
dezvoltare şi, prin coordonarea politicilor economice, se poate obţine un mai mare
grad de stabilitate politică în zonă. Ceea ce le uneşte pe aceste ţări este dorinţa
comună de a adera cât mai repede la Uniunea Europeană şi speranţa ca prin
valenţele CEFTA se grăbeşte îndeplinirea cerinţelor acestui demers. Capacitatea de
a face faţă cerinţelor unui exerciţiu integraţionist poate transmite la Bruxelles un
mesaj favorabil cu privire la capacitatea candidaţilor de a face faţă exigenţelor
integrării în UE. La nivelul CEFTA se va alimenta o concurenţă, uneori neloială, între
ţările participante pentru a dovedi care este cea mai pregătită pentru aderarea la
structurile Uniunii Europene.
În perioada 2001-2004, comerţul din regiune a crescut cu 33%, fiind de 2,7 miliarde
de euro la începutul perioadei, iar la sfârşit atingând 3,5 miliarde de euro, potrivit
datelor Comisiei Europene. În acelaşi timp, comerţul cu ţările neafiliate a crescut cu
21%, de la 30,2 miliarde de euro în 2001 la 36,4 miliarde de euro în 2004.

1.4 Acordul European de Liber Schimb (AELS)

Constituire
Acordul European de Liber Schimb (The European Free Trade Association -AELS) a
luat fiinţă la 3 mai 1960, ca alternativă a statelor europene care nu erau admise sau
nu doreau să se alăture Comunităţii Economice Europene (astăzi Uniunea
Europeană).
Convenţia AELS a fost semnată la 4 ianuarie 1960 în Stockholm de către 7 state.
Astăzi, numai Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein au rămas membre ale
AELS, dintre care numai Norvegia şi Elveţia sunt membri fondatori. Convenţia de la
Stockholm a fost înlocuită cu Convenţia de la Vaduz (Liechtenstein) semnată la 21
iunie 2001 şi intrată în vigoare la 1 iunie 2002. Prin această nouă Convenţie au fost
aduse câteva modificări:
• introducerea unor noi domenii de cooperare: comerţul cu servicii, investiţiile,
libera circulaţie a persoanelor, securitate socială, transportul aerian şi rutier,
drepturile de proprietate intelectuală etc;
• funcţiile Consiliului AELS au fost sporite în scopul de a reflecta schimbările
istorice ale misiunii AELS, în special cu referire la regimul de zonă liberă a
statelor partenere. Noua Convenţie oferă un cadru mult mai coeziv pentru
relaţiile economice dintre cei patru membri şi un set îmbunătăţit de
instrumente care să coordoneze relaţiilor lor interne, precum şi relaţiile externe
cu actualele şi potenţialele ţări partenere.
Această convenţie promovează liberalizarea comerţului statelor membre. Trei dintre
ţările AELS sunt membre ale Pieţei Interne a Uniunii Europene prin Acordul asupra
Zonei Economice Europene (Economic European Area - EEA) intrată în vigoare în
anul 1994. Cea de-a patra, Elveţia, a optat pentru o înţelegere bilaterală cu Uniunea
Europeană. În plus, statele AELS au încheiat acorduri comerciale comune cu un
număr de alte ţări.
Scopul iniţial al acestei organizaţii internaţionale era de a elimina taxele vamale
asupra produselor industriale în comerţul dintre statele membre. Prin convenţia
AELS, statele AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerţul mărfurilor.
Convenţia a fost completată, ulterior, printr-un acord de integrare economică pentru
sectorul de servicii. Spre deosebire de Uniunea Europeană însă, AELS nu este o
uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili, în
principiu, liber taxele vamale şi politica comercială externă privind state terţe (non-
AELS).
Scurt istoric
Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord,
Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia şi Portugalia. Finlanda a devenit
membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda
în 1970. Regatul Unit şi Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973
(împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS). Portugalia a
părăsit, de asemenea, AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986.
Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind reprezentate până atunci
de Elveţia. În 1995 Austria, Suedia şi Finlanda devin membre UE şi părăsesc AELS.
Acordurile de comerţ liber ale AELS
Strategia comercială a statelor membre AELS a evoluat dincolo
de limitele continentului european. Încă de la sfârşitul anilor ’90,
statele membre AELS au acţionat global pentru a-şi menţine
poziţia competitivă pe plan internaţional.
Folosind AELS, statele membre au creat una din cele mai largi reţele de zone de
comerţ liber, ce asigură operatorilor economici accesul direct pe o piaţă formată din
aproximativ 440 milioane consumatori.
Principalul motiv pentru care Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia folosesc
AELS ca mijloc comun pentru negocierile unor acorduri regionale este acela că
statele AELS, privite ca un grup comercial, “cântăresc” mai mult decât ca actori
economici singulari şi sunt mai interesante ca potenţiali parteneri comerciali. Până în
prezent, statele AELS au încheiat 15 acorduri de comerţ liber cu 19 state partenere şi
teritorii (vezi Figura 1).

Figura 1

Trebuie menţionat că, în timp ce statele membre AELS au adoptat o politică de


încheiere a numeroase acorduri economice regionale, acest lucru nu diminuează
gradul de prioritate acordat bunei funcţionări a sistemului comercial multilateral
guvernat de Organizaţia Mondială a Comerţului, cele două abordări – bilateralismul şi
multilateralismul – susţinându-se reciproc.
Prin acordurile economice regionale ale AELS sunt urmărite mai multe obiective,
printre care putem menţiona:
• stabilirea unei zone de comerţ liber între parteneri (se au în vedere produsele
industriale, agricole, piscicole etc.);
• liberalizarea comerţului cu servicii, a investiţiilor, achiziţiilor publice etc;
• furnizarea protecţiei pentru drepturile de proprietate intelectuală;
• stabilirea unor reglementări pentru evitarea şi rezolvarea disputelor între părţi;
• îmbunătăţirea permanentă a acestora pentru a fi cât mai eficiente luând în
considerare şi schimbările din cadrul OMC.
1.5 Spaţiul Economic European (SEE)

Ce este Spaţiul Economic European


Spaţiul Economic European (SEE) uneşte cele 27 state membre UE şi cele trei state
SEE AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) într-o piaţă internă guvernată de
aceleaşi reguli de bază. Aceste reguli au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor,
capitalului şi persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu deschis şi
competitiv, un concept cunoscut drept cele patru libertăţi.
Obiectivul SEE
Obiectivul Acordului SEE, aşa cum este prezentat în Articolul 1, este de “a promova
întărirea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice dintre Părţile
Contractante…în scopul creării unui Spaţiu Economic European omogen”.
Acordul SEE asigură condiţii egale de afaceri în întreaga piaţă internă, prin reguli
privind competiţia şi ajutoarele de stat. De asemenea, conţine prevederi orizontale
referitoare la cele patru libertăţi, precum şi la cooperarea în afara celor patru libertăţi,
în aşa numitele domenii de flanc. Acestea din urmă acoperă domenii cum ar fi
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, serviciile de informare, educaţia, instruirea şi
tineretul, locurile de muncă, întreprinderea şi antreprenoriatul, protecţia civilă.
Cooperarea se desfăşoară prin activităţi comune de diferite tipuri, cum ar fi
participarea SEE AELS la programele UE.
SEE nu acoperă următoarele domenii ale politicii UE :
• politicile comune în domeniul agriculturii şi pisciculturii (deşi Acordul conţine
prevederi privind diverse aspecte ale comerţului cu produse agricole şi
piscicole);
• uniunea vamală;
• politica comercială comună;
• politica externă şi de securitate comună;
• justiţia şi afacerile interne (deşi Islanda şi Norvegia fac parte din reţeaua
Schengen);
• uniunea monetară (UEM).
Statele SEE AELS nu au transferat nici o competenţă legislativă către instituţiile SEE
şi, ca urmare, toate deciziile SEE AELS sunt luate prin unanimitate.

Scurt istoric
De la înfiinţarea AELS în 1960, Comunitatea Europeană a fost cel mai important
partener comercial al acesteia. În 1972, ţările AELS au semnat, cu titlu individual,
acorduri de liber schimb cu CEE cu scopul de a elimina taxelele vamale la importul
produselor industriale. Acest scop a fost atins, in linii generale, în 1977.

La mijlocul anilor ‘80, Comisia Europeană şi-a lansat ambiţiosul proiect al unei pieţe
interne complet integrată. Planul a fost stabilit prin Actul Unic European, semnat în
1986. În 1984, statele AELS şi CE au adoptat o declaraţie privind înfiinţarea comună
a unui Spaţiu Economic European (SEE), care enumera posibilele căi de cooperare,
în special în domeniul comerţului cu mărfuri.
Statele AELS au înţeles determinarea politică a UE de a finaliza crearea pieţei
interne până la 1 ianuarie 1993 şi au decis să continue dezvoltarea relaţiilor CE-
AELS în paralel cu evoluţiile interne ale UE.
Între 1984 şi 1989 s-a realizat eliminarea barierelor din calea comerţului, caz cu caz.
Totuşi, a devenit dificil pentru statele AELS şi pentru CE să coopereze în condiţiile în
care unele domenii erau alese pentru cooperare, iar altele nu.
Ca urmare, în 1989 Jacques Delors, Preşedintele Comisiei Europene, a propus o
nouă formă de parteneriat, mai structurată, care avea să devină Acordul SEE.
Statele AELS din acea vreme (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia,
Suedia şi Elveţia) au salutat ideea şi negocierile oficiale au început în iunie 1990.
Acordul privind Spaţiul Economic European a fost semnat la 2 mai 1992 la Oporto şi
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Elveţia a votat în decembrie 1992 împotriva statutului de membru al SEE şi, ulterior,
şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile cu UE pe bază de acorduri bilaterale. De la 1
ianuarie 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au participat la SEE ca state membre ale
UE. Liechtenstein a devenit participant cu drepturi depline în SEE la 1 mai 1995.
Negocierile pentru extinderea SEE au avut loc în perioada ianuarie-iulie 2003.
Începând cu 1 mai 2004 Uniunea Europeană şi SEE au fost extinse cu zece noi
membri.

Bazele juridice ale AELS


Acordul SEE se bazează pe legislaţia primară (Tratatul de la Roma) a Uniunii
Europene şi pe legislaţia secundară derivată (reglementări, directive, decizii şi
anumite instrumente non-obligatorii ale SEE, adoptate de instituţiile UE în mod
continuu – cunoscute şi ca acquis-ul comunitar). Ca urmare, o mare parte a
Acordului SEE este identică cu părţile corespunzătoare din Tratatul de la Roma din
1957 care guvernează cele patru libertăţi.
Acordul SEE este constituit din 129 articole, precum şi din 22 anexe şi 49 protocoale.
Anexele se referă la acquis-ul comunitar aplicabil în SEE.
Protocoalele includ prevederi referitoare la unele domenii specifice, cum ar fi regulile
de origine a mărfurilor, perioadele de tranziţie stabilite pentru statele SEE AELS în
anumite domenii şi procedurile vamale simplificate.
Una din principalele caracteristici ale Acordului SEE este că regulile sale uzuale sunt
actualizate continuu prin adăugarea noii legislaţii CE. Acest aspect este esenţial,
având în vedere impactul considerabil pe care legislaţia comunitară îl are asupra
pieţei interne. În fiecare lună, un număr de elemente legislative relevante ale SEE
sunt încorporate în Acordul SEE prin decizia Comitetului Comun al SEE.

Deciziile politice
Statele SEE AELS au posibilitatea de a influenţa modelarea legislaţiei relevante
pentru SEE, adică pot face propuneri către UE în stadiul elaborării proiectelor sau
înaintea trimiterii acestora în procedura UE de adoptare. Această posibilitate este
specificată în Acordul SEE ca un drept al reprezentanţilor statelor SEE AELS de a
participa la grupurile de experţi ale Comisiei Europene şi de a prezenta spre
examinare comentariile SEE AELS asupra legislaţiei care urmează să fie adoptată.
Deşi statele SEE AELS folosesc aceste posibilităţi de a modela activ legislaţia, ele
nu pot influenţa decizia finală a UE. Ele nu pot participa şi nici nu pot vota în
Parlamentul European sau în Consiliul de Miniştri European (care sunt colegislatorii
UE pentru cea mai mare parte a legislaţiei relevante pentru SEE) şi, ca urmare,
trebuie să încorporeze în Acordul SEE decizia finală adoptată de alte instituţii care
nu au ţinut seama neapărat de propunerile de modelare.

Aspecte instituţionale
Măsurile instituţionale aflate sub incidenţa Acordului SEE sunt cuprinse într-o
structură bazată pe doi pilieri/bi-polară în care instituţiile SEE AELS corespund celor
ale UE. Deciziile importante referitoare la Acordul SEE şi la funcţionarea acesteia
sunt „întreprinderi comune” şi sunt adoptate de organisme comune (vezi schema din
figura 2 de mai jos).

Figura 2
Structura instituţională a SEE AELS

Sursa: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles
%7CdisplayArticle/articleID_8968/Romania-lasa-mostenire-AELS.html

Organisme comune
• Comitetul Comun SEE răspunde de administrarea permanentă a Acordului
SEE. Este un forum în care se schimbă opinii şi se iau decizii prin consens
pentru încorporarea legislaţiei Comunităţii în Acordul SEE. Comitetul Comun
este format din ambasadorii statelor SEE AELS la UE, reprezentanţi ai
Comisiei Europene şi ai statelor membre UE ;
• Consiliul SEE, compus din miniştrii de externe ai statelor UE şi SEE AELS,
furnizează impulsul politic pentru dezvoltarea Acordului şi orientări pentru
Comitetul Comun ;
• Comitetul Comun Parlamentar al SEE (CCP SEE) cuprinde membri ai
parlamentelor statelor SEE AELS şi ai Parlamentului European. Comitetul
contribuie, prin dialog şi dezbatere, la o mai bună înţelegere între Comunitate
şi statele AELS în domeniile acoperite de Acord ;
• Comitetul Consultativ SEE cuprinde membri ai Comitetului Consultativ AELS
şi ai Comitetului Economic şi Social al UE. Comitetul lucrează pentru întărirea
contactelor dintre partenerii sociali ai ambelor părţi şi pentru cooperarea într-o
manieră organizată şi cu caracter de regularitate, în scopul întăririi cunoaşterii
şi al asigurării fluxului de date pentru aspectele economice şi sociale ale SEE.

Organismele SEE AELS (pilierul SEE AELS)


• Comitetul Permanent al statelor AELS acţionează ca un forum în care statele
SEE AELS se consultă între ele si ajung la o poziţie comună înainte de a se
întâlni cu UE în Comitetul Comun SEE. Este compus din reprezentanţi ai
Norvegiei, Islandei şi Liechtenstein-ului şi observatori din Elveţia şi ai
Autorităţii de Supraveghere AELS. Sub-structura Comitetului este alcătuită
mod normal din cinci Subcomitete(I), sub care se află câteva grupuri de lucru.
În septembrie 2003, Comitetul Permanent a aprobat fuzionarea de facto a
Subcomitetelor II, III şi IV şi a înfiinţat Grupul pentru Strategia Lisabona şi alte
probleme de politică orizontală. În pilierul SEE AELS mai există două
organisme importante: Autoritatea de Supraveghere AELS şi Tribunalul
AELS ;
• Autoritatea de Supraveghere AELS, cu sediul la Bruxelles, asigură
îndeplinirea de către statele SEE AELS a obligaţiilor stabilite de Acordul SEE.
În plus, faţă de supravegherea generală privind conformitatea, Autoritatea de
Supraveghere are puteri referitoare la competiţie, ajutoare de stat si achiziţii
publice, reflectând competenţele extinse pe care Comisia Europeană le are în
aceste domenii în cadrul Comunităţii ;
• Tribunalul AELS, cu sediul la Luxemburg, corespunde Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene, pentru probleme legate de statele SEE AELS.
Tribunalul se ocupă de acţiuni de încălcare de către un stat AELS a
implementării, aplicării sau interpretării unei reguli SEE, semnalate de
Autoritatea de Supraveghere, precum şi de medierea disputelor dintre două
sau mai multe state AELS. De asemenea, Tribunalul audiază apeluri
referitoare la decizii luate de Autoritatea de Supraveghere AELS şi oferă
consultanţă tribunalelor din statele AELS privind interpretarea regulilor SEE.

Experienţe şi perspective
Cu ocazia celei de-a zecea aniversări a SEE în 2004, statele SEE AELS au analizat,
mai în detaliu, modul în care SEE a funcţionat în ultimul deceniu şi ce beneficii le-a
adus.
Experienţa aplicării Acordului SEE confirmă că acesta funcţionează bine, spre
satisfacţia comunităţii de afaceri şi a cetăţenilor din SEE AELS. Dezvoltarea
principiului recunoaşterii reciproce şi crearea de standarde comune au fost esenţiale
pentru stabilirea unui cadru de afaceri uniform în întregul Spaţiu Economic European.
Statele SEE AELS au preluat întreaga legislaţie armonizată referitoare la produse
care se aplică în UE. Pentru cetăţenii SEE AELS, libertatea de mişcare a
persoanelor este un beneficiu esenţial. Aceasta este completată şi sprijinită de un
sistem de coordonare a schemelor de securitate socială şi de un sistem de asigurare
a recunoaşterii reciproce a calificărilor şi diplomelor. Pentru a ajuta comunitatea de
afaceri şi cetăţenii să descopere şi să beneficieze de drepturile pe care le au în piaţa
internă, Comisia Europeană a înfiinţat câteva vaste reţele europene care includ cele
trei state SEE AELS.

Politica europeană de vecinătate


UE se află în procesul de dezvoltare a unui cadru de politică coerentă privind noua
sa vecinătate.
Politica este orientată spre Ucraina, Belarus, Moldova, Rusia, Armenia, Azerbaidjan,
Georgia şi cele zece ţări sud-mediteraneene, cu care UE are acum graniţă comună.
În martie 2003, Comisia a prezentat un Comunicat care subliniază cele trei obiective
principale ale politicii sale, care se referă la cooperarea politică, cooperarea în
probleme de securitate şi dezvoltarea socială şi economică (inclusiv aranjamente
comerciale preferenţiale).
Statele SEE AELS participă şi au interese directe în dezvoltarea acestei politici. Ele
împărtăşesc obiectivele politicii de prevenire a apariţiei de noi linii de diviziune şi de
promovare a dezvoltării democraţiei şi economiei în noile ţări vecine. Statele AELS
sunt actori principali în noile relaţii de vecinătate, stabilindu-şi propriile reţele de
acorduri de liber schimb sau declaraţii de cooperare cu unele ţări care fac obiectul
politicii respective, ca şi forme de cooperare prin diverse canale.
Statele SEE AELS urmăresc cu interes dezvoltarea pe mai departe a acestei politici
şi evaluează atât impactul ei, cât şi posibilele domenii de cooperare din interiorul
iniţiativei.

Extinderea SEE
La 1 mai 2004, UE a fost extinsă cu zece noi state membre: Republica Cehă,
Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania,
Republica Ungaria, Republica Malta, Republica Polonia, Republica Slovenia şi
Republica Slovacă. Aceste state participă, de asemenea, la Spaţiul Economic
European extins, de 28 de membri.
Negocierile pentru extinderea SEE au început în ianuarie 2003 şi s-au concentrat
asupra contribuţiilor financiare ale statelor SEE AELS pentru reducerea diferenţelor
sociale şi economice din cadrul SEE şi asupra accesului pe piaţă a produselor din
peşte pentru a menţine fluxurile comerciale cu noile state membre. Negocierile s-au
încheiat în iulie 2003 şi Acordul a fost semnat în luna noiembrie a aceluiaşi an.
În general, se aşteaptă ca extinderea să aibă un impact pozitiv. Statele SEE AELS
vor avea acces la o piaţă internă extinsă, cuprinzând 455 milioane de consumatori.
SEE asigură un cadru de afaceri uniform, cu stabilirea unor reguli şi standarde
comune pentru întregul Spaţiu ceea ce va facilita şi extinde relaţiile comerciale.
1.6 Organizatii de integrare economica din alte zone ale lumii decât
Europa

1.6.1 Integrarea economica pe continentul american


1.6.1.1 Integrarea în America de Nord – Zona de Liber Schimb din America de
Nord (North America Free Trade Agreement – NAFTA)
Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de
Nord este promotoarea unei grupari regionale care a implicat înca de la
început limitarea la doar doua aspecte economice – comert si investitii. Desi nu
s-au propus obiective la fel de ambitioase precum sunt cele ale Uniunii
Europene, anumite domenii – probleme de mediu si conditiile de munca –
sunt deja acoperite prin prevederile acordului.
Evolutia procesului integrationist în aceasta regiune confera o serie de
particularitati, care tin de atitudinea statelor membre fata de fenomenul de
regionalizare (în special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva
zona de liber schimb (doua economii dezvoltate si o tara în dezvoltare, mai mult :
superputerea mondiala- SUA si doua state cu potentiale economice, politice si
comerciale diferite - Canada si Mexicul).
NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994
cu o criza financiara de proportii. Multi critici ai Acordului NAFTA considera
criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber
schimb. Exista voci care afirma ca NAFTA a constituit un sprijin pentru
guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.
Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simpla NAFTA, de la lansare pâna în
prezent ?
 NAFTA reprezinta cea mai mare zona de liber schimb, cu o piata de
426 mil. consumatori si cu o valoare totala a productiei de bunuri si servicii de
12000 mild. USD (1/3 din produsul global mondial).
 NAFTA este o grupare integrationista care a facut posibila, în decurs de un
deceniu de la lansare, o crestere economica a partenerilor de : 38% în
cazul SUA, 30,9% în cazul Canadei si de 30% în cazul Mexicului.
 În intervalul de timp 1994-2003, exporturile Statelor Unite catre ceilalti doi
parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 250,6 mild. USD (adica: de la
46,5 mild. USD la 105,4 mild.USD în cazul relatiilor cu Mexicul si de la
87,8 mild. USD la 145,3 mild. USD în relatiile cu Canada);
 Exporturile Mexicului catre SUA au crescut în intervalul de timp analizat cu
aproximativ 234 % (de la 58,9 mild. USD), atingând valoarea de 138 mild.
USD, iar exporturile catre Canada au crescut de la 2,6 mild. USD (nivel care
a carecterizat anul precedent integrarii, respectiv 1993), la 8,6 mild. USD (în
anul 2003), adica a înregistrat o crestere cu 227% în decurs de un deceniu de
liberalizari comerciale;
 Exporturile Canadei catre partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ
104%, de la 113,6 mild. USD la 231,7 mild. USD în relatia cu SUA(în
perioada 1993-2002) si de la 0,9 mild. USD (la sfârsitul anului 1993) la 1,83
mild. USD în anul 2003 în relatia cu Mexicul;
 NAFTA a permis majorarea importurilor mexicane si canadiene pe piata
americana, nu însa cu acelasi ritm cu care au crescut importurile Mexicului si
Canadei din SUA. Canada s-a situat în mod constant la nivelul de
18% din totalul importurilor americane, în timp ce cota importurilor
americane din Mexic a crescut de la 6,8% în 1993 la 11,6% în anul 2002;
 În decursul primului deceniu de functionare a NAFTA, nivelul
productivitatii activitatii economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic
si cu 23% în Canada;
 Eficienta economiilor s-a reflectat printr-o pozitionare favorabila pe
piata internationala; NAFTA, ca si grupare, cuantifica aproximativ 19%
din exporturile globale mondiale, si 25% din importurile globale;
 NAFTA reprezinta un mediu investitional atractiv: în decurs de un deceniu
investitiile între parteneri s-au dublat, depasind nivelul de 300 mld. USD, si
a crescut în acelasi timp prezenta investitorilor straini din afara NAFTA;
NAFTA receptioneaza în prezent peste 24% din investitiile straine directe
înregistrate la nivel mondial, si furnizeaza 25% din fluxurile de investitii
straine directe;
 NAFTA si-a câstigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor
de mediu si a celor de munca în cadrul colaborarii trilaterale.
 NAFTA aspira la extinderea catre sud, la cuprinderea unui numar tot
mai mare de state de pe continentul american în planul de integrare
regionala.

1.6.1.2 Integrarea în America Latina si Caraibe


Fenomenul integrationist de pe continentul latino-american si din regiunea
Caraibelor are deja o traditie, însa ultima decada si jumatate a cunoscut o amploare
remarcabila în ceea ce priveste încheierea acordurilor de asociere din regiune.
In anii ’50 deja se derulau serioase discutii care vizau intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea crearii mult-speratei Piete Comune a Americii Latine.
CEPAL (Comisia Economica ONU pentru America Latina) si Raul Prebisch si-au
adus aportul hotarâtor în cadrul initiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste
deliberari aveau sa se concretizeze în proiecte de integrare ambitioase: The
Latin American Free Trade Association (LAFTA – Asociatia Latino-Americana
a Comertului Liber)- care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociatia de
Integrare Latino-Americana sau LAIA: Latin American Integration Association)
, The Central American Common Market (CACM – Piata Comuna Central-
Americana / PCCA), si Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca
Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. Intre
timp, statele vorbitoare de limba engleza au creat Caribbean Free Trade
Association (CARIFTA – Asociatia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în
anii ’70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM – Piata Comuna din
Zona Caraibilor).
Niciuna din gruparile timpurii nu si-au atins decât într-o proportie minora scopurile,
ele “si-au pierdut din suflu” în anii ’70 si au intrat în criza în anii ’80.
America Latina a practicat pâna în anii `80 politica de industrializare prin
substitutia importurilor (ISI), prin care se urmarea crearea conditiilor de crestere
economica si de mentinere a ritmurilor de crestere în concordanta cu ritmurile de
crestere a populatiei. Aceasta politica de substitutie a importurilor a condus, în
practica, la izolare si o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au
culminat cu declansarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic.
Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere catre exterior,
de privatizare a structurilor de stat, etc.
În 1990 s-a declansat un nou val integrationist (noul regionalism: ex. crearea
MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Común del Sur- Piat a Comuna a Sudului),
bazat pe afinitatea statelor care împarteau aceeasi regiune si aveau puternice
legaturi istorice, culturale si lingvistice, toate dornice sa sporeasca interactiunea
umana, comerciala si politica. Acest avânt s-a lovit însa de o serie de aspecte
sensibile ale relatiilor internationale - pastrarea suveranitatii, actiuni individuale,
schimbari economice si politice conjuncturale creatoare de tensiuni.
Noul regionalism latino-american demarat la începutul anilor `90 s-a bazat pe largi
reforme structurale, deschiderea economiilor catre exterior, promovarea
sectorului privat si diminuarea rolului statului în economie. Reformele
structurale cele mai vizibile, care au influentat procesele de integrare de pe
continent tin de liberalizarea schimburilor comerciale.
In perioada de tranzitie institutiile politice, economice si sociale care
caracterizau perioada ISI au disparut si au fost înlocuite cu substituenti
care sa asigure flexibilizarea si modernizarea acestora. Aparatul de protectie la
frontiera, programe de industrializare (ISI) , subventii, facilitati de creditare
pentru anumite activitati, reglementarea investitiilor straine, mentinerea sub
tutela statului a productiei anumitor bunuri si controlul preturilor la aceste bunuri,
politica de achizitii guvernamentale destinata sustinerii anumitor industrii etc., toate
au fost abandonate.
Autoritatile guvernamentale au acordat o mare atentie proceselor de regionalizare,
identificându-le ca semnale ale angajamentelor de liberalizare, chiar si atunci
când conditiile politice si economice ale liberalizarii unilaterale erau dificile si,
mai mult, chiar si atunci când initiativele multilaterale reciproce se aflau în
faze tranzitorii, mai ales dupa finalizarea rundei Uruguay.
În acest context, integrarea regionala devenea un punct de sprijin al procesului de
liberalizare. Implicatiile fiscale ale acordurilor preferentiale de liberalizare
practicate între statele latino-americane au fost nesemnificative, date fiind nivelurile
initiale scazute ale schimburilor reciproce si influentele protectionismului practicat
pâna atunci. Deschiderea regionala s-a bucurat de popularitate la nivel
politic, explicatia constând în receptivitatea pe plan intern a ideii de “getting
together”. Integrarea regionala a fost utilizata ca instrument eficient de politica
comerciala pentru adâncirea liberalizarii, reducerea protectionismului, recrearea
starii de competitie între parteneri.
Este adevarat ca unele tari, ca raspuns la presiunile socurilor fiscale si ale
dezechilibrelor balantelor de plati, au recurs la accentuarea protectionismului în
anii `90. Uniunile vamale, ca de exemplu MERCOSUR, au limitat, si chiar au exclus,
astfel de tendinte.
Din punct de vedere instrumental, este clar ca noul regionalism difera radical
de vechiul regionalism si din alte puncte de vedere:
 atragerea de investitii straine directe (ISD): Vechea temere fata de
dependenta de ISD a fost înlocuita de aprecierea contributiei acestora
la sporirea competitivitatii internationale si a accesului la piete. In era
globalizarii se manifesta o concurenta acerba pentru atragerea acestui tip
de capital, iar MERCOSUR si NAFTA sunt zone de real interes pentru
ISD.
 comertul intraregional: crearea pietelor regionale a stimulat activitatea de
comert si investitii, generând transformari dinamice în sectoarele
productive. Cresterea exporturilor intraregionale s-a reflectat în plan
productiv printr-o diferent iere a productiei, crearea de bunuri
manufacturate care sa încorporeze mai multe cunostinte, accentuarea
specializarii în productie si economiile de scara în domeniul industrial.
Firmele si-au reorientat politicile de marketing , de investitii si de aliante
strategice spre exploatarea pietelor regionale. Mai mult, comertul în
anumite sectoare, precum textilele si produsele lactate, a fost avantajat, dat
fiind protectionismul exacerbat pe pietele internationale.
 În plan geopolitic: orientarea politicilor Americii Latine spre exterior a
solicitat o mai activa si strategica participare la nivelul emisferei si pe
plan mondial. Integrarea regionala a permis statelor din America Latina sa
intensifice cooperarea si sa devina jucatori mai eficienti la nivel global.
Pe calea integrarii si a comertului s-a reusit consolidarea democratiilor
la nivelul unor state care s-au confruntat îndelung cu regimuri militare si
s-au consolidat granitele între state. Experienta MERCOSUR este
graitoare: înaintea integra rii regiunea a fost sub influenta nefasta a starii
conflictuale din zonele de granita , acum este o zona pacifista pentru ca
disputele au încetat, statele au descoperit interese comune care prevaleaza
asupra orgoliilor nationaliste. Vechiul regionalism nu a fost capabil sa
genereze si garanteze acest lucru datorita nationalismului autoritar al
diferitelor regimuri militare, cu un interes crescut în dispute teritoriale si
practici non-democratice
Prin aparitia si dezvoltarea gruparilor regionale pe continentul Latino-American
(dintre care cele mai puternice sunt Piata Comuna a Conului de Sud –
MERCOSUR si Comunitatea Andina - CAN), prin eforturile acestora de a se
unifica într-un bloc unitar sudic si într-o voce unica pe plan mondial, Statele Unite si-
au vazut afectata hegemonia pe marele continent si a considerat oportuna
redefinirea relatiilor cu statele din regiune sub forma unui proiect amplu de
integrare: F.T.A.A. (Free Trade Area of the Americas – Zona de Liber Schimb a
Americilor), care sa reuneasca 34 de state (mai putin Cuba) de pe continentul
american.
Aceasta zona de comert liber va pune pe noi baze pan-americanismul lansat
în secolul XIX (conceput la acea vreme dupa modelul Zollverein- ului German).
FTAA este un plan destul de ambitios, lansat cu ocazia Summitului
Americilor de la Miami, din decembrie 1994. Realizarea unei zone de liber schimb
de la Alaska la Tara de Foc a realizat pasi timizi, însa punctul de plecare este dat
tocmai de NAFTA. SUA trebuie sa convinga vecinii din sud ca este în interesul lor
sa se alature unei zone de liber schimb, iar Mexicul trebuie sa se transforme într-o
dovada vie a beneficiilor acestei conlucrari. Daca zona nu functioneaza satisfacator
în formula simpla, cum poate functiona într-un cadru mult mai extins si mai
eterogen?

1.6.1.3 Zona de Liber Schimb a Americilor (Free Trade Area of the Americas)
Zona de Liber Schimb a Americilor va reprezenta, asa cum si-au propus artizanii
integrarii emisferei vestice, o extindere a NAFTA în toate tarile continentului
american (în numar de 34 de state) , mai putin Cuba (exclusa din Organizatia
Statelor Americane în anul 1962).
Prima Întâlnire la nivel înalt a Americilor a avut loc în perioada 9- 11 decembrie
1994 la Miami (First Summit of the Americas). In cadrul acesteia participantii
au stabilit ca obiectiv prioritar al cooperarii emisferice în domeniul
economico-comercial, formarea, la orizontul anului 2005, a unei Zone de Liber
Schimb a Americilor (Free Trade Area of The Americas / FTAA – Area de
Libre Comercio de las Americas / ALCA).
Negocierile FTAA au fost lansate oficial în aprilie 1998 cu ocazia Summitului de la
Santiago de Chile si au avut drept rezultat definirea din punct de vedere institutional
a mecanismului de negociere. Dar pentru a deveni o zona de liber schimb
functionala, este nevoie de un tratat bine pus la punct, care sa raspunda
deopotriva intereselor tuturor celor 34 de state membre chemate sa ia parte
la proces. Asa cum au reflectat demersurile integrationiste pe toate
nivelurile sale functionale, elaborarea documentului de baza (tratatul) se prezinta ca
o procedura greoaie care naste permanent vii dispute. Ceea ce exista în prezent
ca baza a viitorului acord, este un proiect de text, elaborat de cele 9 grupe
de negociere, aprobat cu ocazia celui de al treilea Summit al Americilor de la
Quebec (Canada), din anul 2001.
Planul de actiune adoptat la Quebec s-a axat pe 18 domenii cheie: 1)
democratia; 2)drepturile si libertatile fundamentale ale omului; 3) justitie, statul de
drept si securitatea persoanelor; 4) securitatea în emisfera; 5) societatea
civila; 6) comert, investitii si stabilitatea financiara; 7) infrastructura si
mediu; 8) managementul dezastrelor; 9) dezvoltarea sustenabila;10)
management agricol si dezvoltare rurala;11) forta de munca si
somajul;12) echitate;13) educatie; 14) sanatate; 15) egalitatea între
sexe;16) populatia indigena; 17) diversitatea culturala; 18) tinerii.
Dinamica integrarii
Integrarea trebuie înteleasa ca proces dinamic, deschis extinderii permanente catre
noi si noi domenii de interes, orientat catre corijarea diferentelor. Zonele de
liber schimb caracterizate prin asimetrii sunt structuri mai mult „statice”. Acordul
de constituire se transforma în cadrul de guvernare pe termen lung: NAFTA nu
a fost conceputa ca o etapa initiala a unui proces de adâncire a integra rii, asa
cum s-a întâmplat în Europa Occidentala, NAFTA a fost creata pentru extinderea si
nu pentru adâncirea integrarii. „Dinamica” extinderii NAFTA poate fi interpretata
doar din perspectiva extrapolarii asimetriilor catre sud, ca o dinamica pe orizontala si
nu vertical-ascendenta.
Dimensiunea sociala
„Zonele de liber schimb asimetrice” sunt indiferente la strategiile sociale regionale:
spre exemplu, saracia si analfabetismul sunt probleme lasate în afara sferei de
interes comun. In cadrul NAFTA s-au creat comisiile pentru cooperarea în
domeniul muncii si în domeniul mediului înconjurator. Functionarea lor a demonstrat
o slaba capacitate de a solutiona problema conditiilor inadecvate de lucru, lipsa
securitatii si a rigorilor sanitare în cadrul „maquiladoras” din Mexic, care exporta
în Statele Unite si nici problema poluarii apei, solului si aerului din ariile în care
maquiladoras (in-bound plants) functioneaza.
In UE exista preocupari în ceea ce priveste politicile de munca, educatia,
protectia sociala, protectia consumatorului etc. si se identifica la nivelul UE
intensificarea eforturilor de solutionare comuna a problemelor care apar în
cadrul acestor domenii pe masura adâncirea integrarii.
Dimensiunea productiva:
„Acordurile de liber schimb conventionale” nu ofera posibilitatea de coordonare în
domeniul productiei. De exemplu, în cazul unei zone de liber schimb între statele
andine si SUA, tarile latino-americane poseda structuri productive si de export
similare si s-ar concura puternic pe piata SUA. Intr-o astfel de situatie, orice
masura de coordonare a productiei regionale ar fi atacata drept contrara
liberului schimb. In cadrul unui astfel de „acord de liber schimb conventional”
nu ar exista masuri de asistenta pentru dezvoltare destinate statelor mai putin
dezvoltate, cum sunt cele cuprinse în cazul Zonei de Liber Schimb SUA-
America Centrala – CAFTA/U.S.- Central American Free Trade Agreement (în
realitate componentele de asistenta cuprinse în acord nu s-au regasit în practica).
Integrarea în stadiile sale avansate permit stabilirea de politici sectoriale
performante între diferite economii, inclusiv acordarea de regimuri comune de
protectie. Pe aceasta cale se poate sustine complementaritatea si
coordonarea productiei prin intermediul politicilor comune. Exemplul cel mai
elocvent este Politica Agricola Comuna a Uniunii Europene. Coordonarea
politicilor solicita la rândul sau o serie de angajamente macroeconomice
regionale, cum este cazul UE, care a reusit introducerea monedei unice si
crearea Bancii Centrale Europene.
„Acordurile de liber schimb conventionale” au dovedit a avea o capacitate limitata
de a sustine cresterea exporturilor si a caracterului antrenant al acestora în
generarea bunastarii. Desi s-au înregistrat în unele cazuri (Mexicul în cadrul
NAFTA) cresterea exporturilor si a PIB- ului, reducerea saraciei si restabilirea
echitatii sociale nu s-au înfaptuit. Pentru aceasta este nevoie de mecanisme
active de redistribuire a veniturilor.
Mobilitatea factorilor de productie
In cadrul zonelor de liber schimb cu probleme de asimetrie, se promoveaza
ideea liberei circulatii a marfurilor si capitalurilor, dar nu si a fortei de munca (este
cazul cetateanului mexican care nu poate munci sub protectia acordului NAFTA
în SUA; prevederi similare sunt cuprinse în cadrul acordului Chile –SUA).
Dimensiunea politica
In cadrul „acordurilor de liber schimb conventionale” dimensiunea politica este
absenta. Întâlnirile si dialogul se poarta la nivelul de reuniuni ministeriale si de sefi
de state. Dificultatea încorporarii dimensiunilor politice în cadrul negocierilor au
fost destul de clare în cadrul Summitului FTAA de la Monterrey (Mexic, 2004),
când s-a dorit atingerea unui compromis în domeniul politicilor de dezvoltare,
sociale si ambientale, ele nu au dus la nici un rezultat.
„Acordurile de liber schimb conventionale” nu se cantoneaza numai la nivelul
liberalizarii fluxurilor comerciale, dar si la aspecte conexe acestora: reglementarea
liberei circulatii a capitalurilor, drepturile de proprietate intelectuala, servicii
(nu numai cele traditionale, de telecomunicatii, dar si cele educationale si
sanatate etc.), emigrarea, achizitii guvernamentale, etc. Aceste teme ajung sa
încorporeze o serie de aspecte legate de dezvoltarea nationala si limiteaza
actiunile guvernamentale. Sub umbrela „drepturilor investitorilor” de transfer al
capitalurilor si al „tratamentului national”, orice masura sociala, ambientala sau
de pe piata muncii poate fi acuzata ca limiteaza libera circulatie a
capitalurilor sau ca ar genera tratament diferentiat investitorilor.
Analiza recenta a negocierilor dintre SUA si natiunile andine a demonstrat,
spre exemplu, ca acest tip de acorduri de liber schimb erodeaza puternic rolul
statului natiune, dar nu ca o cedare a atributelor suveranitatii catre structuri
supranationale (cum se întâmpla în cazul Uniunii Europene), ci catre mecanismele
private.
Politica externa si de securitate si comertul
Actiunea SUA de a exercita presiuni asupra Americii Latine în scopul
încheierii de acorduri de liber schimb este influentata de factori interni
(interesele transnationalelor de a-si extinde pietele, controlul asupra
economiilor din jur, limitarea emigratiei, etc.) si externi (prezenta Uniunii Europene
în America Latina si existenta unor grupari integrationiste autonome în
regiune). În acest context de factori, SUA a utilizat o serie de instrumente de control:
presiunile asupra Mexicului pe parcursul negocierilor NAFTA, interzicerea
participarii unor reprezentanti din America Latina ca observatori în cadrul
rundelor de negocieri, relansarea negocierilor cu Chile pentru zona de liber
schimb, dupa ce acesta a anuntat intentia de a deveni membru cu drepturi
depline în cadrul MERCOSUR. Aceste masuri fac parte dintr-un plan mai amplu
al Statelor Unite ale Americii, cel al „Strategiei de Securitate Nationala”, care
încorporeaza ca piloni principali FTAA si acordurile de liber schimb, în calitate de
instrumente de promovare a procesului de expansiune teritoriala si a influentei marii
puteri.

1.6.2 Integrarea economica în Asia si în Africa


1.6.2.1 Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East
Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi si mai importante formule de
integrare economica din Asia si chiar din lume. Asociatia a fost înfiintata pe 8
august 1967, ca un for de cooperare economica si politica între statele Asiei
de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numarat: Indonezia, Malaezia,
Filipine, Singapore si Thailanda.
Înca de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare careia i se poate alatura
orice tara doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata sa respecte principiile care
stau la baza existentei sale. Tensiunile politice din zona au blocat acest
deziderat. Amenintarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic sustinut de
colosul sovietic, a facut ca statele ASEAN sa încerce sa mentina un oarecare
echilibru politic în regiune, desi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se
poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.
Rabdarea de care statele membre ASEAN au dat dovada în încercarea lor de
a neutraliza influenta negativa potentiala a Vietnamului în regiune a dat roade si, în
1994, toate ta rile din grupare au reusit sa ajunga, dupa 20 de ani, la o normalizare a
relatiilor cu acest stat.
Astfel încât, tara care cu 22 de ani în urma (în 1973) se opusese ferm largirii
ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti- comunist, devine, în iulie
1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei
grupari. Acum, din ASEAN mai fac parte, alaturi de cele cinci state fondatoare
(Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda) si Brunei, Cambogia,
Myanmar, Laos si Vietnam.
Populatia celor 10 tari care intra în prezent în component a ASEAN este de
circa 500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potential, zona, într-una
din cele mai mari piete ale lumii. Alte atuuri ale tarilor din regiune se refera la faptul
ca poseda resurse naturale bogate, se întind pe o suprafata considerabila si se
afla în apropierea rutelor strategice care leaga Oceanul Pacific de Orientul
Mijlociu, Africa si Europa. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a
început sa se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut,
dupa opinia autoritatilor de atunci din statele ASEAN, sa contribuie la adâncirea
integra rii economice în zona, fara a necesita modificarea radicala a politicilor
comerciale nationale. Au aparut astfel, o serie de mini-grupari, ”triunghiuri ale
cresterii”, care însa au avut un impact minor.
Constatând lipsa de consistenta a tuturor încercarilor de pâna atunci, tarile
membre ASEAN si-au legat sperantele de crearea unei zone de liber schimb
(AFTA). Tarile membre au stabilit un calendar de reducere a protectiei tarifare în
interiorul zonei, pâna la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în urmatorii
15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.
Criza financiara din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasa a
tarilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamica regiune a lumii a
fost pus sub semnul întrebarii. S-a spus ca miracolul asiatic a fost
suprasolicitat, ca rapida crestere economica a “ipotecat” viitorul acestor
economii. Multe tari s-au încarcat de datorii, au recurs la masuri de restructurare
pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri,
perioade de instabilitate politica si sociala.
Oricum, partea buna, daca se poate vorbi de asa ceva, a crizei asiatice a fost, din
punctul de vedere al statelor ASEAN, constientizarea vulnerabilitatilor comune, a
necesitatii unui efort staruitor pentru consolidarea pietei comune alcatuite din pietele
economiilor respective.

1.6.2.2 Cooperarea Economica Asia-Pacific (APEC)


În deceniile ce au trecut de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial,
tarile din Asia de Est s-au caracterizat printr-o crestere economica
puternica si constanta.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelica, niponii s-au lansat, cu
determinarea specifica, spre o reconstructie economica în masura sa uimeasca
întreaga lume si sa îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.
Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan si Singapore –
care, chiar daca nu pot aspira la statutul de superputere economica, au reusit sa
recupereze, în mare masura, ramânerile în urma si sa intre în categoria „noilor tari
industrializate”.
Un al doilea val de dragoni, alcatuit din Indonezia, Filipine, Malaezia si
Thailanda, dupa o perioada caracterizata de o evolutie economica ezitanta si mai
putin spectaculoasa, pare a se fi trezit la viata si este în masura sa recupereze
decalajele în viitorul apropiat. O evolutie similara înregistreaza în ultimul deceniu
si Vietnam-ul, urmat – în mai mica masura – de celelalte tari ale Peninsulei
Indochina.
În fine, schimbarile ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai
populat stat al lumii – Republica Populara Chineza – au descatusat
energii nebanuite, ce au condus la cresteri economice spectaculoase,
menite sa transforme semnificativ raportul de forte în plan regional si chiar
mondial.
Toate aceste evolutii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale
Americii l-au acordat acestui fenomen, au facut ca polul de dezvoltare
economica sa se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul exceptional al acestei zone nu putea ramâne fara efect în planul
cooperarii regionale pentru sustinerea mutuala a dezvoltarii. Ca raspuns la
cresterea interdependentei dintre economiile din zona Asia-Pacific si ca urmare
a nevoii acestor economii de a fi dinamizate si de a-si dezvolta spiritul comunitar,
a fost înfiintata, în urma cu aproape un deceniu si jumatate, Organizatia APEC
(Asian Pacific Economic Cooperation). Membrii APEC au un PIB reunit de
aproape 16 trilioane de dolari si întrunesc aproximativ 42% din comertul mondial. În
ultimul deceniu, APEC a fost principala organizatie economica din zona care a
promovat comertul deschis si cooperarea economica. Rolul APEC a crescut în
ultimii ani si acum aceasta se implica atât în chestiuni economice
(liberalizarea comertului, facilitarea afacerilor, colaborare economica si
tehnica), cât si în rezolvarea unor probleme sociale (protectia mediului
înconjurator, educatie, drepturile femeilor în societate). Organizatia îsi propune ca sa
se constituie într-o zona de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.
Aparitia organizatiei este consemnata în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea
ministrilor comertului si afacerilor externe din 12 tari de pe ambele maluri ale
Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a coopera rii internationale
în aceasta regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiintarea
organizatiei APEC, ai carei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,
Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore,
Thailanda si SUA.
În 1993, SUA au gazduit prima întrunire anuala a liderilor tarilor membre APEC, la
Blake Island, lânga Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizarii
comertului, a promova spiritul de comunitate, cresterea economica si dezvoltarea
echitabila. Între 1989 si întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat sase noi
membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiti în organizatie: Republica
Populara Chineza, Hong Kong si Taiwan. În noiembrie 1993, organizatia a acceptat
ca noi membri Mexicul si Papua Noua Guinee, decizând ca Chile va deveni membru
cu drepturi depline în 1994. Peru, Rusia si Vietnam au fost ultimele tari incluse în
organizatie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Înca de la înfiintarea organizatiei,
APEC nu s-a considerat o grupare de tari, ci mai degraba o grupare de economii,
acest termen subliniind faptul ca obiectul de activitate al organizatiei este
preponderent economic, nu politic. Aceasta grupare constituie un forum de
consultari libere, fara o structura organizationala complicata sau o birocratie
dezvoltata care sa îl sustina.
Organizatia pentru Cooperare Economica în zona Asia-Pacific opereaza
prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea
activitatilor lor si a programelor lor de munca pe baza unui dialog deschis, în care se
pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveste punctele de vedere ale tuturor
participantilor. Organele de conducere ale organizatiei sunt Consiliul de Ministri,
Consiliul Consultativ si Secretariatul.
În cadrul Consiliului de Ministri, functia de conducere este asigurata
anual, prin rotatie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care detine
presedintia este si responsabil cu gazduirea întrunirilor anuale ministeriale (între
ministrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Tarile membre ale APEC-ului au gazduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme
privind educatia, energia, mediul, finantele, resursele umane, cooperarea
tehnologica, sprijinirea întreprinderilor mici si mijlocii, telecomunicatii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrarii, reformei institutionale si
a unei mai bune guvernari si cooperari. Se pare ca aceasta a reprezentat
alegerea potrivita, daca se iau în considerare evenimentele din ultimul
deceniu. Singurul obstacol major – criza financiara asiatica – a provocat o
panica financiara, care a condus la o scadere a investitiilor în zona, datorata în
special îngrijora rilor cu privire la calitatea guvernarii unor tari. Pentru a face
fata provocarilor ce vor urma si pentru a construi economii robuste, capabile
sa depaseasca riscuri imprevizibile este necesara mai multa deschidere,
integrare, colaborare regionala si o mai buna guvernare.

1.6.2.3 Integrarea economica în Africa


Ideea unei Africi integrate a aparut înca din anii ’50-’60, de la cucerirea
independentei cvasitotalitatii tarilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit
sa cuprinda atât aspectele comerciale, cât si cele ale politicilor economice,
infrastructura, libera circulatie a persoanelor si a fortei de munca, astfel încât sa se
valorifice toate oportunitatile oferite de o regiune cu nebanuite bogatii. Din pacate,
aceasta idee a ramas la acelasi stadiu si foarte putine lucruri au fost facute în acest
sens.
Procesul de integrare în Africa înregistreaza cele mai scazute performante.
Comunitatile economice regionale africane au multi membri, care fac parte din
mai multe organizatii în acelasi timp (din cele 53 de tari, 27 de tari fac parte din
doua grupari, 18 din 3 grupari, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din
doua organizatii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finantate si, în ciuda
unor succese izolate, nu si-au atins obiectivele. Cresterea productiei la nivelul tarilor
membre, ca si intensificarea schimburilor comerciale au ramas doar la stadiul
de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comertul international
fiind sub nivelul unor tari ca Marea Britanie sau Olanda.
Continentul african este „gazda” a nu mai putin de 14 grupari economice
intraregionale, din care jumatate au o importanta relativa mai mare:
AMU – Uniunea Araba Magrebiana, cu 5 membri, 
COMESA – Piata Comuna a Africii de Vest si de Sud, cu 20 de membri,
ECCAS – Comunitatea Economica a Statelor Central – africane, cu 15 membri,
ECOWAS – Comunitatea Economica a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,
SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,
IGAD – Autoritatea Interguvernamentala de Dezvoltare, cu 7 membri,
CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,
Alaturi de acestea, în Africa mai functioneaza înca alte 7 grupari economice
intraregionale:
UEMOA – Uniunea Economica si Monetara Vest Africana, cu 8 membri, toti
apartinând ECOWAS,
MRU – Mano River Union, cu 3 membri, apartinând ECOWAS, 
CEMAC – Comunitatea Economica si Monetara Central-Africana, cu 6 membri,
apartinând ECCAS,
CEPGL – comunitatea Economica a Tarilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,
apartinând ECCAS,
EAC – Comunitatea Est-Africana, cu 3 membri, 2 apartinând COMESA si unul
SADC,
IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 apartinând COMESA si unul SADC,
SACU – Uniunea Vamala a Africii de Sud, cu 5 membri, apartinând atât SADC cât si
COMESA (2 tari).
Analiza gruparilor economice africane arata ca, din punct de vedere
organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai
performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operationale, întâlniri la nivel
ministerial si al grupurilor de lucru, aranjamente institutionale complexe,
declaratii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre masurile de
integrare cuprinse în protocoale, decizii si acorduri nu sunt transpuse în practica la
nivel national, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare,
coordonare si urmarire a deciziilor luate. Acest lucru explica esecurile
înregistrate pâna acum în ceea ce priveste respectarea angajamentelor luate,
lipsa de vointa a guvernelor de a subordona interesul politic national scopurilor pe
termen lung ale gruparilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor
obtinute atât în plan comercial, cât si al stabilizarii macroeconomice.
Nerealizarile statelor membre ale diverselor grupari sunt reflectate chiar de
incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practica a
obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA si CEMAC au înregistrat o scadere a
ratei de colectare a contributiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult
decât atât, contributiile actuale ale statelor abia acopera costurile de operare
ale gruparilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din
punct de vedere financiar, sa depinda într-o foarte mare masura de asistenta
straina.
Cu toate aceste dificultati, integrarea pe continentul african nu este o batalie
pierduta. Cu multa energie si mult sprijin se pot obtine rezultatele asteptate.
Rezultate mai vizibile au fost obtinute în domeniul integrarii comerciale. Pentru
atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.
Poate ca mai mult decât în oricare alta regiune a lumii, integrarea pe continentul
african este singura solutie de a iesi din conul de marginalizare în care se afla
acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se
confrunta sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situatia grea a
acestui continent. Succesul va depinde într-o masura covârsitoare de
cooperarea si angajamentul gruparilor regionale în redefinirea rolului lor.
Bibliografie selectiva
1. BALASSA, B., European Economic Integration, Amsterdam, North Holland,
1975.
2. DENT, M. C., The European Economy, The Global Context, London, Roudledge,
1997, p. 34.
3. DEVLIN, R., ESTEVADEORDAL, A., What’s New in the New Regionalism in the
Americas, INTAL-ITD-STA, Working Paper 6.
4. GUDYNAS, E., Dos caminos distintos: tratados de libre comercio y procesos de
integración
5. HERSCHEL, M., L’économie de la Communauté européenne, Paris, Armand
Colin, 1992.
6. LOWENTHAL, A., Os Estados Unidos e a America Latina na virada do seculo,
Politica Externa, vol. 9-no.3-dez/jan/fev-2000, Rio de Janeiro Paz e Terra,.
7. NEGESCU, D., Spre o tripolarizare a comertului mondial, Tribuna
Economica nr. 15/1995, p. 28.
8. RIMBAULD, G., L’Europe des quinze, Paris, JVDS, 1995.
9. ROBSON, P., The Economics of International Integration, London,
Allen-Unwin, 1987.
10. ROLLET, Ph., HUART, Fl., Du Grand Marché à l’Union Economique
et Monétaire, Cujas, Paris, 1995.
11. http://www.integracionsur.com/americalatina/GudynasDesafiosTLCs
Quito2004.pdf
12. http://enet.iadb.org/idbdocswebservices/idbdocsInternet/IADBPublicD
oc.aspx?docnum=417848
13. FTAA/ Summits of the Americas/ Quebec Plan of Action:
http://www.summit- americas.org/Documents%20for%20Quebec%20City
%20Summit/Qu ebec/PoA%20FINAL%20public%20April%2021%20(eng).doc
14. “NAFTA – a Decade of Success”,Office of the US Trade Representative:
http://www.ustr.gov/Document_Library/Fact_Sheets/2004/NAFTA_A_
Decade_of_Success.html
15. NAFTA – a decade of strengthening and a dynamic relationship, Office of the US
Trade Representative:
http://www.ustr.gov/assets/Trade_Agreements/Regional/NAFTA/asse
t_upload_file606_3595.pdf
16. Summit of the Americas Center, FTAA background”
http://www.americasnet.net/trade/ftaa.htm
Partea a II-a
POLITICI SI INSTRUMENTE COMERCIALE

2.1 Politica comerciala. Concept, trasaturi, instrumente


2.2 Instrumente de politica comerciala de natura tarifara
2.3 Instrumente de politica comerciala de natura netarifara
2.4 Politica comerciala promotionala si de stimulare a exporturilor
2.5 Indicatori de masurare a gradului de integrare în comertul international
2.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective
2.5.2 Înclinatia catre export
2.5.3 Rata de penetrare pe piata interna
2.5.4 Rata de schimb
2.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internationala
2.1 Politica comerciala. Concept, trasaturi, instrumente
Politica comerciala se poate defini ca repezentând acea conceptie coerenta cu
privire la mijloacele pe care o tara le poate utiliza în relatiile comerciale cu
exteriorul în scopul maximizarii beneficiilor care pot deriva din aceste schimburi.
Departe de a se putea desfasura independent, politica comerciala se supune unei
duble constrângeri:
 pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte masuri de politica economica
decise la un moment dat la nivel national;
 pe de alta parte, va fi influentata si de masurile de politica economica
decise de alte tari, în acest domeniu suveranitatea nationala nefiind
niciodata intacta.
În relatiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:
Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care tara respectiva
consuma ceea ce produce, fara a recurge la importuri.
Daca, conform definitiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legaturi cu alte tari,
în realitate, autarhia nu poate fi nici totala, de vreme ce nici o natiune nu
dispune de toate resursele, naturale si umane, pentru a produce ceea ce e
necesar pentru locuitori, si nici permanenta, deoarece dezvoltarea autarhica
duce în timp la necesitatea dezvoltarii contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului
Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord etc.).
Specifice protectionismului – doctrina economica care consta în protejarea
economiei nationale prin limitarea sau interzicerea importului de produse
straine. În acest caz, tara filtreaza schimburile cu exteriorul prin intermediul a
diferite modalitati protectioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor
vamale) si netarifare (utilizarea unor bariere de natura netarifara, precum
contingente, norme tehnice, formalitati administrative etc.)
Specifice liberului schimb – doctrina economica liberala caracterizata prin
libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor, respectiv prin absenta
barierelor în calea relat iilor economice internationale.
Conform teoriilor liberale, o tara va fi avantajata de participarea la schimburile
internationale în masura în care se va specializa (legea avantajelor
absolute, legea avantajelor comparative etc.) si îsi va deschide frontierele.

2.2 Instrumente de politica comerciala de natura tarifara


Definitie: Politica vamala reprezinta acea componenta a politicii comerciale care
se realizeaza cu ajutorul unor reglementari adoptate de stat si care vizeaza intrarea /
iesirea marfurilor din tara.
Functiile politicii vamale:
1. Fiscala – taxele vamale sunt o importanta sursa de venit la buget
2. Protectionista – taxele vamale de import, ridicând pretul marfurilor importate,
protejeaza astfel produsele autohtone
3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral, diferite
concesii vamale, reciproce sau nereciproce.
Instrumente ale politicii vamale:
Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra marfurilor I/E
Legile vamale, codurile si regulamentele vamale

Taxele vamale
Definitie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra marfurilor
care trec granitele vamale ale unei tari.
Clasificare:
1. Dupa scopul impunerii vamale:
 taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu
scopul procurarii de venit la bugetul statului;
 taxele vamale cu caracter protectionist – au un nivel mai ridicat, fiind
percepute pentru a reduce forta concurentiala a produselor importate.
2. Dupa obiectul impunerii:
 taxele vamale de import – percepute asupra marfurilor importate, au o larga
raspândire, vizeaza un nomenclator larg de produse, se practica pe termen
lung, au un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.
 taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export,
nu au o larga raspândire, vizeaza un nomenclator restrâns, pe perioade
scurte. Se folosesc, de regula, pentru a limita anumite exporturi, mai ales
de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în tara, în perioade de
criza sau în cazul în care tara exportatoare este principalul exportator pe
piata internationala, pentru a determina cresterea pretului.
 taxele vamale de tranzit – se percep asupra marfurilor straine care
tranziteaza teritoriul vamal al tarii. Nu au o larga raspândire, fiind
percepute cu scop fiscal; au un nivel scazut, majoritatea tarilor
încurajând tranzitul, ca importanta sursa de venit (utilizarea cailor,
mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)
3. Dupa modul de percepere:
 taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a
marfurilor I/E; se stabilesc sub forma unor procente care se raporteaza la
valoarea vamala a marfurilor (ex: 20% din valoarea vamala a unui
autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe
vamale si cele mai raspândite. Avantaje: sunt mai usor de stabilit si nu
presupun un tarif vamal detaliat. Dezavantaje: sunt sensibile la oscilatiile
valorii marfurilor (scaderea preturilor duce la reducerea încasarilor vamale si
reduce efectul protectionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele
vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice. Permit savârsirea
de abuzuri, prin facturarea marfii la un pret mai mic decât valoarea reala
(vezi prevederile Codului de evaluare vamala - Runda Tokio, 1979, Runda
Uruguay, 1994).
 taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de masura fizica a marfurilor
I/E , sub forma unei sume absolute exprimata în moneda tarii respective (ex:
100.000 lei pentru o tona grâu, pentru un tractor de 50 cai putere,
automobil marca Renault etc.) Avantaje: nu sunt influentate de variatiile
preturilor de pe piata externa; înlatura în mare parte posibilitatea fraudarii
deoarece taxa se raporteaza la cantitatea de marfa importata. Dezavantaje:
folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte
detaliat, mereu completat si revizuit, cu fiecare tip de produs.
 taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât si pe cele
specifice.
4. Dupa modul de stabilire de catre stat:
 taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de catre stat în mod
independent si nu pe baza unor conventii, bi sau multilaterale, cu alte tari. De
regula, se percep asupra marfurilor care provin din tari cu care nu s-au
încheiat acorduri comerciale si nu se aplica clauza natiunii celei mai
favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara
regimului clauza nat iunii celei mai favorizate. Ele au, de regula, un nivel
ridicat si nu fac obiectul negocierilor.
 taxele vamale conventionale (contractuale)– sunt stabilite de stat în înt
elegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi si
multilaterale. De regula, se percep asupra marfurilor ce vin din tari care îsi
acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate (se aplica în regimul
clauza natiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale
autonome si fac obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC.
 taxele vamale preferentiale (de favoare)– sunt taxe reduse (uneori
zero), care se aplica marfurilor care provin din anumite tari, fara a se
extinde si asupra marfurilor din alte tari. Reflecta un regim de favoare si sunt
considerate a reprezenta o derogare de la clauza natiunii celei mai favorizate.
Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul gruparilor
economice integrationiste, în cadrul SGP, SGPC etc.
 taxele vamale de retorsiune (de raspuns) – se aplica de catre state ca
raspuns la politica comerciala considerata neloiala a altor state. Îmbraca
doua forme, taxe vamale antidumping si taxe vamale compensatorii,
ambele categorii percepându-se ca taxe vamale suplimentare, peste
taxele vamale în vigoare. Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot
depasi): taxele vamale antidumping nu pot depasi marja de dumping (pret
international – pret de dumping), iar cele compensatorii nu pot depasi nivelul
subventiei la export (sau al primei la export). Se pot percepe numai în
urma unei proceduri de ancheta, care sa faca dovada prejudiciului.
Masura de raspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în
GATT (codul antidumping si codul privind subventiile la export
si taxele compensatorii). Acest lucru face ca cele doua categorii de taxe sa
aiba un dublu caracter, tarifar si netarifar.

2.3 Instrumente de politica comerciala de natura netarifara


Definitie: suma de masuri si reglementari de politica comerciala prin care se
împiedica/limiteaza/deformeaza fluxul bunuri si servicii, cu scopul apararii
pietei interne de concurenta straina si/sau echilibrarea balantei de plati.
Clasificare:
 bariere netarifare care implica limitarea cantitativa a importurilor
 bariere netarifare care implica limitarea importurilor prin mecanismul
preturilor
 bariere netarifare care deriva din formalitatile vamale si administrative
 bariere netarifare care deriva din participarea statului la activitatea
comerciala
 bariere netarifare care deriva din standardele aplicate produselor importate
si indigene
Politici si instrumente comerciale
1) Bariere netarifare care implica limitarea cantitativa a importurilor
(restrictiile cantitative la import)
 Interdictii sau prohibiri la import : reglementari adoptate de stat prin care se
interzice total/partial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor
produse. Se pot utiliza fie din ratiuni economice (protejarea unor
ramuri economice sau echilibrarea balantei de plati), fie politice (discriminarea
unei tari) sau sanitare (protejarea sanatatii populatiei). Se realizeaza prin
refuzul organelor de stat de a elibera licenta la import. Exemplu: în UE se
utilizeaza în mod selectiv si temporar interdictii la importul anumitor
produse agricole.
 Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul
anumitor produse pentru o perioada determinata de timp, de regula un an.
Sunt: globale (nu implica o repartizare a plafonului pe tari de
provenienta) si bilaterale (implica mentionarea tarii de provenienta)
 Licentele : autorizatii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un
produs/grupa de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în
functie de natura produsului, tara de provenienta, distanta. Sunt: automate –
utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un
termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;
neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licente pentru
administrarea restrictiilor cantitative) si se acorda selectiv, în functie de
tara, produs etc. La rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate
pe baza contingentelor globale) si individuale (eliberate pe baza
contingentelor bilaterale).
 Limitari voluntare la export (autolimitari): întelegeri oficiale(neoficiale, între
anumite tari, prin care tara exportatoare, la cererea (sub presiunea)
tarii importatoare, se obliga sa reduca valoarea exporturilor pentru un anumit
produs o perioada determinata de timp. Cu alte cuvinte, reprezinta
diminuari ale exporturilor acceptate chiar de tarile exportatoare, sub
amenintarea din partea tarii importatoare a recurgerii la masuri restrictive mult
mai dure si pe o perioada mai mare de timp.
 Acorduri privind comercializarea ordonata a produselor : întelegeri bi sau
multilaterale între diferite tari, vizând limitarea negociata si controlata
a comertului international cu anumite produse. Implica, pe lânga
autolimitarile la export si respectarea unor limite de pret, a unor prevederi
privind clauza de salvgardare (la care pot face apel tarile importatoare
atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de data relativ recenta
(anii 80).

2) Bariere netarifare care implica limitarea indirecta a importurilor prin


mecanismul preturilor:
 Prelevarile variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe
vamale suplimentare, calculate ca diferenta între preturile interne mai mari si
preturile mondiale, mai scazute; deoarece pretul comunitar ramâne
neschimbat, în vreme ce pret ul mondial oscileaza, diferenta, care se va
modifica si ea, poarta numele de prelevare variabila.
 Preturi minime si maxime la import: Preturile minime – se folosesc atunci
când costurile de productie interne sunt superioare celor din tarile concurente
sau atunci când preturile de pe piata mondiala scad astfel încât produsul
respectiv ameninta piata; au niveluri apropiate de pretul intern cu ridicata;
folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de catre SUA si
CEE în cazul produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele
agricole etc. Preturile maxime – se folosesc atunci când anumite tari
încearca o crestere artificiala a preturilor pentru anumite produse; se
stabilesc la niveluri apropiate de pretul produselor similare indigene. Ambele
categorii de preturi pot fi folosite numai de tari cu rol important de importator
pe piata mondiala.
 Ajustarile fiscale la frontiera: Se refera la cea mai mare parte a
impozitelor la care sunt supuse marfurile importate. Ajustarile reprezinta un
regim fiscal conform caruia produsele de export sunt exonerate de plata
impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse acelorasi impozite ca si
marfurile indigene. Practica discriminatorie fata de marfurile importate deriva
din evaluarea diferentiata a bazei de impunere: pentru marfurile indigene,
impozitele se percep la pretul cu ridicata, pentru marfurile importate, la pretul
CIF, la care se adauga taxele vamale si alte taxe. Forme ale ajustarilor fiscale:
TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al
circulatiei marfurilor, nu la întreaga valoare, ci la valoarea adaugata. Taxa în
cascada – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulatiei
marfurilor, la întreaga valoare; are caracter cumulativ. Taxa de acciza –
impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol al statului
(tutun, bauturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux
(autoturisme, aparate video etc.). Alte categorii de taxe: portuare, sanitare,
consulare, statistice etc.
 Taxe de retorsiune (antidumping si compensatorii) – au o dubla natura,
tarifara si netarifara; se pot aplica, conform celor doua Coduri
(antidumping si privind subventiile la export si taxele compensatorii)
trebuie declansata o procedura de ancheta prin care se face dovada
prejudiciului, pe perioada careia sunt sistate relatiile comerciale.
 Depozitele (depunerile) prealabile de valuta la import – masura conform careia
firmele importatoare sunt obligate sa depuna în contul organelor vamale o
cota în valuta din viitorul import, cu cel putin 6 luni înainte de efectuarea lui;
sumele depuse nu sunt purtatoare de dobânzi, ca atare, pentru recuperarea
pierderii, va fi necesara cresterea pretului la bunurile importate.
3) Bariere netarifare care deriva din formalitatile vamale si administrative
Aceste formalitati, desi sunt simple cerinte de ordin tehnic, pot genera discriminare
fie în urma evaluarii incorecte în vama, fie prin obligatia completarii unor
documente suplimentare, complicate. Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în
vama se face pe baza pretului din factura, daca este un pret real, sau a unuia
calculat conform metodologiilor în vigoare. Pentru depasirea obstacolelor legate
de documentatia ceruta, se recomanda simplificarea si tipizarea documentelor.
4) Bariere netarifare care deriva din participarea statului la activitatea
comerciala
 Achizitiile guvernamentale (piata publica): Achizitiile de bunuri si servicii
realizate de catre stat (departamente, ministere, institutii centrale etc) se
transforma în bariere netarifare atunci când, pe baza unor reglementari în
vigoare, firmele nat ionale au prioritate în raport cu cele straine în
aprovizionarea organelor de stat. Reglementarile internationale, respectiv
Acordul privind achizitiile guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc
faptul ca orice achizitie guvernamentala care depaseste o anumita suma
trebuie sa se faca prin licitatie, la care sa participe atât firmele nat ionale
cât si cele straine (reglementarile respective nu se aplica în cazul
produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).
 Comertul de stat, format dintr-o suma de operatiuni de vânzare-
cumparare efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se
transforma în bariere netarifare atunci când firmele de stat beneficiaza de
anumite avantaje (de pilda, avantaje de ordin fiscal) în raport cu cele private.
 Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea
importului si stabilirea unor preturi mai mari în cazul produselor care fac
obiectul acestui monopol.
5) Bariere netarifare care deriva din standardele tehnice aplicate produselor
importate si autohtone (obstacolele tehnice)
Obstacolele tehnice sunt reglementari în vigoare pe plan international
(standarde internationale) si national (standarde nationale) cu privire la diferitele
caracteristici tehnice si de calitate ale produselor interne si importate. Sunt pe
deplin justificate, dar se transforma în bariere netarifare atunci când fie exista
standarde internationale dar nu se respecta de catre anumite tari, fie nu
exista iar tarile adopta reglementari proprii, diferite si neuniforme.
Forme:
 Norme sanitare si fitosanitare – reglementari destinate consumului uman si
animal;
 Norme de securitate – reglementari care vizeaza bunurile destinate
consumului productiv;
 Norme privind ambalarea, marcarea si etichetarea.
2.4 Politica comerciala promotionala si de stimulare a exporturilor

Masuri promotionale
Masuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmareste influentarea potentialilor
clienti externi.
Forme concrete:
 Negocierea si încheierea de tratate de comert si navigatie, acorduri
comerciale si de plati, acorduri de cooperare economica, care includ
clauza natiunii celei mai favorizate sau clauza regimului national; ele
reprezinta baza juridica a schimburilor comerciale, asigurând stabilitate si
continuitate.
 Participarea la târguris i expozitii internationale sau organizarea lor în tara,
pentru o mai buna cunoastere a concurentilor.
 Organizarea de agentii si reprezentante comerciale în strainatate pentru o mai
buna cunoastere a pietei partenerilor; în prezent, reteaua de
reprezentare economica oficiala cuprinde sectiile economice din cadrul
ambasadelor si consulatelor. Pe lânga reprezentarea oficiala, firmele îsi pot
crea în ta rile partenere propria retea de promovare a schimburilor, prin filiale,
sucursale, comis-voiajori, societati mixte etc.
 Asigurarea unor servicii de informare si orientare a clientilor externi,
consultanta si asistenta de specialitate, pentru o mai buna informare cu privire
la potentialul de export al tarii care acorda asistenta.
 Folosirea diverselor modalitati de publicitate externa.

Masuri de stimulare a exporturilor cuprind masuri care se pot lua la nivel


macroeconomic si care au ca scop cresterea competitivitatii marfurilor destinate
exportului, cresterea gradului de cointeresare a productiei si exportului. De regula
se considera ca numai masurile luate la nivel macro fac parte din politica
comerciala a unei tari, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a
costurilor, crestere a calitatii, fiind legate numai în mod indirect de politica
comerciala a unui stat.

Masurile de stimulare la nivel macro pot fi împartite în patru categorii:


1. De natura bugetara:
 Subventiile directe la export = sume de bani acordate de stat
anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care
costurilor lor depasesc preturile de pe piata mondiala. Se acorda selectiv, de
regula pentru: ramurile aflate în declin (industria carbonifera, siderurgica,
textila), ramuri sensibile la concurenta straina; pentru ramuri considerate
de interes pentru economia nationala (în cazul carora pierderea pietelor ar
putea dezechilibra balanta de plati); în majoritatea tarilor, pentru agricultura.
 Primele directe de export – se acorda acelor exportatori care
realizeaza un volum mare de desfacere pe piata externa sau exporta
produse ale unor industrii importante pentru economia nationala; ele nu
urmaresc rentabilizarea unitatilor exportatoare, ci cresterea volumului
vânzarilor si, eventual, influentarea structurii pe marfuri si a orientarii
geografice, în functie de interesele urmarite la un moment dat.
 Subventiile indirecte la export– vizeaza stimularea întreprinderilor mici
si mijlocii pe linia cresterii exporturilor, prin preluarea de catre stat, total sau
partial, a cheltuielilor ocazionate de diferite actiuni, manifestari, etc. precum:
facilitati oferite în domeniul informational, al asistentei tehnice de
specialitate, pentru participarea la târguri si expozitii internationale,
pentru realizarea de catre institute de specialitate de studii si cercetari de
piata cu pret redus sau gratuite etc.

2. Masuri de stimulare de natura fiscala


Urmaresc cresterea competitivitatii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor
componente de cost datorate diferitelor taxe si impozite si, prin aceasta,
cresterea câstigului net al exportatorilor.
 Facilitati fiscale acordate pentru marfurile exportate - apar sub forma
scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulatia marfurilor. Se
acorda selectiv, în functie de importanta exportului pentru economia
nationala respectiva, de regula fiind direct proportionale cu gradul de
prelucrare al produselor. În aceasta categorie se include si importul cu
scutire conditionata de plata taxelor vamale sau regimul de drawback:
se refera la importul acelor produse (materii prime sau componente) care
urmeaza sa fie încorporate sau prelucrate în vederea obtinerii de produse
destinate exportului.
 Facilitati fiscale acordate direct exportatorilor – pot sa apara sub forma
scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.

3. Masuri de stimulare de natura financiar-bancara


Se realizeaza prin intermediul sistemului bancar national si / sau al unor
institutii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea si garantarea
creditelor de export.
 Acordarea creditelor de export poate îmbraca mai multe forme: Creditul
cumparator = creditul acordat de catre o banca din tara exportatorului
importatorului strain sau bancii acestuia. De regula, valoarea acestui
credit acopera 75-90% din valoarea tranzactiei, restul fiind platit de
importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt credit) sub forma de avans.
Aceste credite se acorda de catre institutii specializate în finant area
exporturilor din tara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o
conventie de credit între importator (banca sa) si banca exportatoare.
Asigurarea creditelor cumparator este obligatorie si se realizeaza de
catre banca exportatorului, la o institutie de asigurare din tara sa. Costul
asigurarii este suportat, de regula, de importator. Liniile de credit = sunt o
forma a creditului cumparator, se deschid de catre o institutie financiara din
tara exportatorului în favoarea unei institutii financiare din tara
importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate
între cele doua tari (exportatoare si importatoare), prin care guvernul
tarii se obliga sa garanteze creditul acordat importatorilor. Creditul
furnizor = credit comercial acordat de vânzator (furnizor)/exportator
cumparatorului strain; se foloseste în cazul unor exporturi de valoare mai
mica si pe perioade reduse de timp. Finantarea acestui tip de credite: cea mai
mare parte a furnizorilor care ofera facilitati de plata cumparatorilor nu
dispun de resurse suficiente pentru a astepta sfârsitul perioadei de
creditare, de aceea, în practica, furnizorii finanteaza creditele acordate
împrumutându-se (luând credit) de la o institutie de credit, în general o banca
comerciala / specializata în finant area exporturilor. Bancile respective
conditioneaza acordarea acestor credite catre exportatori de asigurarea
acestora la o institutie de asigurare. Costul asigurarii, sub forma primei
de asigurare platita de exportator, va fi suportat de importator (direct,
prin evidentierea ei separat în contract sau indirect, prin includerea ei în
pret).
 Asigurarea creditelor de export – urmareste acoperirea riscului
exportatorului de a nu încasa la scadenta contravaloarea marfurilor
livrate pe credit. Majoritatea tarilor au creat institutii specializate de asigurare,
de regula cu o dubla functie: institutie de asigurare si institutie
specializata de finantare a exporturilor. Aceste institutii, direct sau
indirect, sunt controlate si sprijinite de statul respectiv. Asigurarea se face
într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat,
cealalta parte din risc suportând-o furnizorul sau cumparatorul, dupa caz
(de regula, riscurile economice se acopera 75-90%, cele politice, 85-
90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de regula de catre importator, este
în funct ie de categoria de risc asigurata si de calitatea beneficiarului
creditului.
 Garantarea creditelor de export – se face de catre o institutie bancara din
tara importatorului (cumparatorului) care se obliga fata de banca
creditoare din tara exportatorului sa achite contravaloarea marfurilor
livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În orice
contract comercial international, obligatia principala a partilor e
reprezentata de obligatia contractantilor de a-si îndeplini obligat iile
asumate. Garantia, ceruta suplimentar, da nastere unei a doua relatii
obligationale, secundara, dar egala ca valoare si forma, atunci când
obligatia asumata initial nu a fost îndeplinita.

4. Masuri de stimulare a exporturilor de natura valutara


 Primele valutare = sume suplimentare acordate exportatorilor în
momentul preschimbarii valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai
avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu prima.
Se acorda diferentiat, pe grupe de marfuri, zone geografice.
 Deprecierea monetara – este favorabila exportatorilor numai pe termen
scurt si numai daca reducerea cursului de schimb al monedei nationale
este mai accelerata decât reducerea puterii de cumparare interne a
acesteia. Diferenta între gradul de depreciere si reducerea puterii de
cumparare reprezinta un fel de prima pentru export, care poate permite
reducerea pretului de export, fara diminuarea câstigului în moneda
nationala. Acest fenomen este cunoscut drept dumping valutar. Politica
de depreciere îsi poate atinge scopul numai atunci când cererea pentru
produsele de export este elastica fata de pret.

2.5 Indicatori de masurare a gradului de integrare în comertul international

2.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective


De vreme ce statele lumii au dimensiuni si forte diferite, ar fi nerelevant sa
comparam, în valoare absoluta, volumul comertului exterior al SUA cu cel, sa zicem
al Bulgariei sau României. Pentru a obtine un rezultant relevant si comparabil se
poate raporta valoarea acestuia la volumul productiei tarii.
Gradul de deschidere = (X/PIB) x 100

Cu cât gradul de deschidere al unei economii este mai ridicat, cu atât tara respectiva
este mai integrata în CI si, în consecinta, mai dependenta de pietele de
desfacere externe. Facem observatia ca, în cazul anumitor tari industrializate, care
dispun de o importanta piata interna, capabila sa absoarba mare parte din
productie, gradul de deschidere al economiei nu este foarte ridicat (vezi, de
pilda, cazul SUA sau al Federatiei Ruse). Pe de alta parte, în cazul tarilor
dezvoltate de dimensiuni teritoriale reduse (cazul tarilor europene), gradul de
deschidere este foarte ridicat, ca urmare a unei piete interne insuficiente în raport cu
capacitatea de productie.

2.5.2 Înclinatia catre export


Pentru fiecare economie, cautarea echilibrului între exporturi si importuri
eprezinta o preocupare permanenta, fiecare stat cautând sa-si acopere, pe cât
posibil, importurile printr-un nivel echivalent al exporturilor. Pozitia de echilibru se
masoara cu ajutorul ratei de acoperire a importurilor prin exporturi, care se
determina ca raport între nivelul exporturilor (exprimate în preturi FOB) si cel
al importurilor (exprimat în preturi CIF).
Rata de acoperire = [(X(fob) / M(cif)] x 100

Acest indicator se poate calcula fie pentru ansamblul balantei comerciale, fie pentru
o anumita categorie de produse (autoturisme etc). Teoretic, o rata:
 superioara valorii de 100% semnifica existenta unui excedent
comercial,
 o rata inferioara lui 100% semnifica existenta unui deficit comercial. Facem
de asemenea observatia ca, de regula, valoarea exporturilor si
importurilor va fi calculata în mod diferit ceea ce înseamna ca exporturile vor
fi subevaluate în raport cu importurile. În aceste conditii, punctul de
echilibru va fi atins la un nivel inferior valorii de 100%. Pentru a evita acest
inconvenient, anumite statistici ofera valoarea importurilor exprimata în
preturi FOB pentru a permite masurarea mai exacta a ratei de acoperire.

2.5.3 Rata de penetrare pe piata interna


Acest indicator permite masurarea partii ocupate de produsele straine
consumate sau utilizate în total bunuri consumate pe piata interna
considerata.
Piata interna (Pi) = Y + (M – X),
unde Pi = piata interna, Y = productia interna, X = exporturi, M = importuri

Rata de penetrare = (M/Pi) x 100

2.5.4 Raportul de schimb


Acest indicator (Terms of Trade sau Rapport d’échange) ilustreaza conditiile în care
o tara schimba produse cu o alta tara. Notiunea a fost în special utilizata de
clasicii englezi care doreau sa utilizeze preturile reale, de pilda pretul în grâu
pentru o tona de otel. În prezent se utilizeaza pentru a aprecia nivelul de trai dintr-
o anumita tara (o masina reprezinta x salarii), în care exista un curs de schimb
oficial.
Raportul de schimb = cantitatea / valoarea bunurilor exportate pentru a obtine o
unitate de bunuri importate, într-o anumita perioada de timp.
Raportul de schimb = qx / q m

Raportul de schimb între produse, brut si net


Raportul brut al schimburilor : raport între indicele volumului exporturilor si cel al
importurilor
Raport brut al schimburilor = (Ix / Im) x 100

Valoarea exporturilor si importurilor este corectata prin aplicarea indicelui


corespunzator preturilor. O rata superioara valorii de 100% indica o
deteriorare a raportului de schimb, ceea ce arata ca tara importatoare trebuie
sa finanteze acelasi volum de importuri printr-o crestere a exporturilor. Asa
de pilda, o valoare de 110% în raport cu anul anterior arata ca tara trebuie sa
exporte un volum de 110 unitati pentru a importa acelasi volum de 100 unitati.
Raportul brut a fost utilizat de Ricardo si de clasicii englezi, dar nu mai este la fel de
mult utilizat astazi.
Raportul net al schimburilor = raportul dintre indicele relativ al preturilor la
export si import.
Raportul net al schimburilor = (Ipx / Ipm) x 100
Indicele este considerat a fi net pentru ca ia în consideratie variatia preturilor
si nu a cantitatilor. El analizeaza evolutia puterii de cumparare externe a unei
natiuni, respectiv capacitatea sa de a finanta într-o proportie mai mare sau mai
mica importurile. Un indice egal cu 100% semnifica faptul ca preturile la export
si import au variat în aceeasi proportie, marcând o stabilitate la nivelul raportului
net al schimburilor, un indice superior lui 100 indica o ameliorare a conditiilor de
schimb, în timp ce unul inferior lui 100, o înrautatire.

2.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internationala


Daca luam ca valoare de referinta o anumita zona geografica, putem calcula
gradul de specializare relativa al acelei tari. Astfel, daca un produs ocupa o parte
importanta din exporturi în raport cu un ansamblu de referinta (lumea, UE
etc.), aceasta caracteristica reflecta existenta unui avantaj comparativ pentru
tara respectiva, valoarea indicatorului fiind mai mare ca 1.

Indicatorul avantajelor comparative relevate


Indicatorul avantajelor comparate relevate sau al specializarii interna-
tionale compara marimea relativa a unui sector dintr-o anumita tara în totalul
exporturilor realizate de acea tara cu marimea relativa a exporturilor unui sector
anume dintr-o anumita zona fata de exporturile zonei respective.
IARC = (Xij/Xj) / (Xir/Xr) > 1,
unde i = produsul, j = tara, r = ansamblul de referinta

Indicatorul avantajelor comparative globale


Deoarece o tara poate exporta si importa acelasi produs, ca urmare a dezvoltarii
schimburilor intraramura între tarile dezvoltate, se poate determina, de o
maniera similara, un indicator al dependentei de importuri (IDI), respectiv:

IDI = (Mij/Mj) / (Mir/Mr) x 100

Indicatorul avantajelor comparative globale reprezinta raportul dintre indicatorul


avantajelor comparative relevate si cel al dependentei de importuri.

IACG = { [(Xij/Xj) / (Xir/Xr)] / [(Mij/Mj) / (Mir/Mr)] } x 100

Acest indicator sintetic este semnificativ în determinarea gradului de


competitivitate al aparatului productiv al unei tari. Daca indicatorul este
superior unitatii, tara poseda un avantaj comparativ global pentru acel produs.

Indicatorii specializarii intra-ramura


Au devenit necesari pentru a explica de ce tari dezvoltate, precum cele din UE de
exemplu, nu s-au specializat în producerea unor bunuri anume, dar si pentru a
depasi analizele simpliste, dihotomice, reductioniste privind diferentele între
sectoarele intensive în munca / capital sau în bunuri de productie / consum.

Indicatorul Bela Belassa


Exprima raportul dintre balanta comerciala pe grupe de produse i sau ramuri în
total schimburi comerciale.

IBB = [ (Xi – Mi) / (Xi + Mi) ] x 100

Cu cât acest raport este mai redus, cu atât specializarea intra-ramura este mai
importanta.

Indicatorul lui Grubel sau indicatorul comertului intra-industrial


Tine cont si de gradul de deschidere al pietelor si masoara specializarea intra-
ramura ca diferenta între balanta comerciala (Xi –Mi) si volumul schimburilor
comerciale ale ramurii (Xi + Mi), ajustata cu volumul schimburilor ramurii.

{ [ (Xi + Mi) – (Xi – Mi) ] / (Xi + Mi) } x 100


Bibliografie selectiva

1. GEHANNE, J. C. Dictionnaire thématique de sciences économiques et sociales,


Dunod, 1995
2. KORKA, M. ,TUSA, E Statistica pentru afaceri internationale, Bucuresti, Editura
ASE, 2003
3. LINDERT, P. International Economics, Irwin, 1998
4. MIRON, D. Politici comerciale, Bucuresti, Editura Luceafarul, 2003
5. SANDRETTO, R. Le commerce international, Armand Colin, 1995
6. SUTA, N. Comert international si politici comerciale contemporane, Bucuresti,
Editura Economica, 2003
7. NEME, C. Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996