În ultimul timp, a revenit în prim-plan o temă mai

veche, despre posibila creare de către Uniunea

Europeană a unei structuri proprii, Fondul Monetar
European, care ar activa, în linii mari, ca şi Fondul
Monetar Internaţional. Desigur, cei ce susţin ideea
respectivă reies din interesele pe care le are Uniunea
Europeană, cum va influenţa această nouă instituție
situaţia din interiorul UE, dar şi poziţiile Uniunii în
plan internaţional. Indiferent însă de scopurile
urmărite de cei ce pledează pentru înființarea acestui
fond, aria lui de acțiune va fi mult mai largă şi va
cuprinde inclusiv și state ca Republica Moldova.
Pentru a înţelege impactul activităţii unei asemenea structuri,
urmează să ne clarificăm mai întâi în baza căror principii
funcţionează organizaţiile de acest fel, iar cel mai bun
exemplu în acest sens este chiar Fondul Monetar
Internaţional. Deși oponenţii şi criticii FMI încearcă să
prezinte această prestigioasă instituţie internaţională mai
degrabă ca pe un jandarm mondial, „care suge sângele din
popoarele ce apelează la serviciile lui”, în realitate FMI este nu
doar un donator, nu doar un creditor important, ci are
reputaţia unui promotor al anumitor standarde sociale,
economice, democratice, umanitare. FMI niciodată nu oferă
unei ţări bani pur şi simplu, ci conducându-se de unele criterii
și condiţii clar stabilite. Aceste condiţii constituie nu numai o
garanţie că ţara beneficiară va avea capacitatea să ramburseze
suportul financiar ce i-a fost acordat, ci şi că va trece la un nou
nivel de dezvoltare, care pe viitor o va face mai puţin
vulnerabilă din punct de vedere economic şi social. Ştiind
logica acţiunilor FMI, multe forţe politice din diferite ţări își
construiesc strategiile lor politice şi de multe ori respectivele
forţe au de câştigat în plan politic şi electoral, căci acţiunile
FMI, de regulă, la prima etapă nu sunt deloc populare. Dar
asta e o altă temă de discuţie.
Revenind la preconizata creare a Fondului Monetar al UE,
trebuie să înţelegem în primul rând că aceasta va deschide noi
oportunităţi pentru Republica Moldova. După mai bine de 25
de ani de tranziţie, astăzi este mai evident decât oricând că nu
am reușit să ținem pasul, să avem o evoluție constantă, pentru
a ajunge la un anumit nivel de bunăstare. Pentru a obține
imediat unele rezultate palpabile, cred că se impune
înfăptuirea unui salt de tipul celui cunoscut de specialiştii în
materie ca „Saltul tigrului asiatic”. Politica paşilor mici e
necesară, dar nu e suficientă pentru o dezvoltare accelerată a
ţării. Această politică este un fel de „acoperire a găurilor
curente”, un fel de „menţinere pe linia de plutire”. Iar saltul
nu vom reuși să-l realizăm numai din resursele proprii. Avem
nevoie de o trambulină comparabilă cu cea din anul 2010,
cunoscută sub denumirea de „Rethink Moldova”, dar care, din
păcate, a fost compromisă de politicieni iresponsabili. Voi
aminti în context că valoarea suportului extern acordat
Republicii Moldova prin programul „Rethink Moldova” a fost
de circa 2,6 miliarde de dolari SUA, bani care nu au fost
valorificaţi din cauza anumitor ambiţii politice. Pentru un salt
calitativ Moldova are nevoie de un suport chiar mai mare
decât cel din 2010.

Astăzi, avem un program de colaborare cu FMI, care ne-a

permis să salvăm ţara ajunsă pe marginea prăpastiei, iar
potrivit celor mai recente aprecieri ale specialiştilor acestei
organizaţii, ne îndreptăm şi spre o anumită creştere
economică. Deci, FMI ne-a oferit o soluţie, o salvare pentru o
situaţie concretă. Acum, închipuiţi-vă că, pe lângă FMI,
Moldova ar mai avea încă un partener cu aceleaşi posibilităţi
şi acesta ar fi Fondul Monetar European. Astfel, valoarea
suportului financiar, dar şi a oportunităţilor ce se vor deschide
în faţa noastră va fi dublă. De obicei, mulţi donatori externi
decid să acorde suport unei sau altei ţări numai dacă aceasta
are semnat un acord de colaborare cu FMI și nu e greu să ne
imaginăm ce impact ar avea asupra partenerilor de dezvoltare
externi colaborarea Republicii Moldova concomitent cu două
fonduri monetare de nivel internaţional. În asemenea condiţii,
banii de care ar avea nevoie Moldova pentru a face saltul la
care m-am referit mai sus ar fi asiguraţi fără nicio problemă.
Evident, unii vor spune că ţara va intra în datorii, că nu ne
putem permite luxul de a lua noi împrumuturi etc. Le dau
parţial dreptate şi celor ce au astfel de opinii, dar trebuie să
înţelegem că nu ne mai putem bălăci la limita existenţei la
infinit. E timpul să facem un salt hotărât înainte, să trecem la
un alt nivel, prezentând public şi acele sacrificii, acele eforturi
pe care le implică respectivul proces. Beneficiind de un suport
financiar extern în condiţii clare, va trebui să ne asigurăm că
banii se cheltuiesc în scopurile pentru care au fost alocaţi, iar
procesul de returnare al acestora este unul transparent şi
corect. Ar fi efortul nostru comun, pe care şi l-ar asuma
întreaga societate, pentru a trece la un alt nivel de viaţă.
Nu în ultimul rând, aş vrea să menţionez că, având o
colaborare cu preconizatul Fond Monetar al UE, am asigura şi
ireversibilitatea procesului de integrare europeană. Or, putem
intui de pe acum că Uniunea Europeană va acorda bani ţărilor
beneficiare doar sub anumite garanţii, iar aceste garanții vor
veni sub formă de reforme democratice autentice, care vor
aduce ţara noastră mult mai aproape de marea familie
europeană.
http://www.rasfoiesc.com/business/economie/GL
OBALIZAREA-FINANCIARA62.php

GLOBALIZAREA FINANCIARA
1.1. De la internationalizare la globalizare

Relatiile economice internationale reprezinta legaturile

(interdependentele) dintre economiile nationale, formate in baza adancirii
diviziunii mondiale a muncii. In analiza relatiilor economice internationale
sunt identificate urmatoarele stadii ale aparitiei si evolutiei acestora:

 Afirmarea si consolidarea economiilor nationale, ca rezultat al

dezvoltarii economiei moderne de piata;

 Extinderea zonei de contact a economiilor nationale europene

dezvoltate cu alte tari si continente;

 Transnationalizarea vietii economice in urma cresterii masive a

investitiilor externe de capital.

Aprovizionarea economiilor europene dezvoltate cu materii prime

ieftine, provenind din colonii, existenta pietelor de desfacere pentru
produsele industriale, dezvoltarea sistemelor bancar-financiare nationale si
a navigatiei maritime au facut posibila aparitia unei retele complexe de
relatii comercial-bancare si financiare la nivel mondial. Procesul constituirii
pietei mondiale a inceput din secolele XV - XVI (perioada marilor descoperiri
geografice), incheindu-se, in linii mari, in secolele XIX - XX. In prezent, pe
fondul sporirii activitatii si rolului societatilor transnationale, se manifesta o
puternica integrare a activitatii economice la nivel mondial. Cresterea, fara
precedent, a interdependentelor dintre economiile nationale (agentii
economici nationali), cu implicatii profunde si vaste asupra pietelor
internationale poarta denumirea de globalizarea economiei. Din punct de
vedere istoric pot fi identificate trei faze sau valuri ale globalizarii:

 Primul val al globalizarii (1870-1914) a fost declansat de combinarea

reducerii costurilor de transport si a barierelor tarifare. Noile
tehnologii, ca de exemplu caile ferate, au creat oportunitati imense
pentru exportul bunurilor intensive in pamant. Se apreciaza ca forta
motrice a primului val al globalizarii a constituit-o migratia de masa.

 Al doilea val al globalizarii (1914-1980) a urmat unei perioade in care

majoritatea tarilor s-au "intors" spre nationalism. Aceasta faza nu a
avut efecte benefice asupra tarilor in dezvoltare, in schimb a fost un
val spectaculos pentru tarile dezvoltate. (Cresterea economica rapida,
 dublata de o mare echitate a determinat o expansiune fara precedent,
intalnita adesea in literatura de specialitate sub denumirea de "golden
age").

 Al treilea val al globalizarii (dupa 1980) este diferit de cele anterioare

prin trei trasaturi importante: un mare grup de tari in dezvoltare au
intrat pe pietele globale; un alt grup de tari in dezvoltare au devenit
din ce in ce mai marginalizate in nouaeconomie globala; amplificarea
migratiei internationale si a miscarilor de capital.

Globalizarea este o forta care restructureaza societatea, institutiile de guvernare si ordinea

mondiala, reorganizeaza economiile nationale, deteritorializand activitatea economica, ce capata
dimensiuni transnationale, astfel ca spatiul economic national nu se mai suprapune peste limitele
teritoriului national. "Globalizarea economica este o realitate si nu doar o continuare sau o
revenire a tendintelor din anii precedenti. [.s Globalizarea se refera nu numai - sau nu in primul
rand - la interdependenta economica, ci la transformarea timpului si spatiului in care traim"[1].

Disputele si confuzia asupra globalizarii continua in ceea ce priveste definirea si

abordarea notiunii de "globalizare". Intr-adevar, adesea se invoca termeni legati de globalizare
fara a indica explicit intelesul acestor termeni. De exemplu, diferiti comentatori descriu
globalizarea ca o "etapa a capitalismului", ca un "modernism tarziu" sau ca "un nou mod de
gandire", fara a se preciza semnificatia acestora. Globalizarea este privita
ca: internationalizare (de exemplu, Paul Hirst si Grahame Thompson abordeaza globalizarea in
termeni de "fluxuri largi si in continua crestere ale comertului si investitiilor de capital intre tarile
lumii"[2]), liberalizare (referindu-se la un proces de inlaturare a restrictiilor impuse de autoritati
in calea schimburilor dintre tari, in scopul crearii unei economii mondiale "deschise", "fara
granite"), universalizare (cand Oliver Reiser si B. Davies au inventat cuvantul "a
globaliza/globalizare" in anii 1940, aveau in minte "universalizarea" si prevedeau o "sinteza
planetara a culturilor intr-un umanism global"[3]),occidentalizare/ modernizare (urmand
aceasta idee, globalizarea este dinamica, pentru ca structurile sociale ale modernitatii -
capitalism, rationalism, industrialism, birocratism etc. - sunt raspandite peste tot in lume, in
acest proces ele distrugand implicit culturile existente si autodeterminarea locala; globalizarea
este uneori descrisa ca un imperialism tip McDonald's sau, mai drastic, pur si simplu
colonializare[4]) si, in fine, deteritorializare. Urmand aceasta ultima interpretare, globalizarea
implica o reconfigurare geografica, astfel incat spatiul social nu mai este in intregime definit de
spatiu teritorial, distante teritoriale sau granite teritoriale. Exista opinii conform
carora globalizarea inseamna, intr-o anumita masura, integrare[5].

Globalizarea genereaza schimbari sociale si economice profunde, afectand, prin

interconexiunile create intre tari, institutii, oameni etc., ordinea sociala mondiala si generand
schimbari profunde, in domenii dintre cele mai diverse. In primul rand, globalizarea transforma
natura activitatii economice. Pietele globale, competitia globala si managementul global au
reprofilat fundamental obiectivele, organizarea si comportamentul firmelor. Globalizarea este
larg asociata cu revolutia tehnologica in transporturi, comunicatii si procesarea datelor. Aceste
evolutii au schimbat ceea ce producem si modul cum producem. Cu o larga cuprindere, Alvin si
Heidi Toffler afirma ca istoria umanitatii a intrat in "al treilea val" al societatii informationale,
dupa "primul val" al vietii rurale si "al doilea val" al civilizatiei industriale[6]. Tot mai multe
activitati sunt in prezent "globale": de la telecomunicatii la piete, productie, sfera monetara si
financiara, organizatii globale etc.

La nivel mondial, globalizarea se refera la cresterea interdependentelor economice intre

state, reflectata prin cresterea fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital si know-how.
 La nivel national, globalizarea se refera la extinderea interconexiunilor dintre
economiile nationale si restul lumii.

La nivel microeconomic, globalizarea se refera la masura in care corporatiile isi maresc

veniturile in urma amplasarii activelor fixe in diferite tari gazda precum si la masura in care
corporatia este angajata in fluxurile transfrontaliere de capital, bunuri si know-how realizate intre
filialele sale.

Globalizarea este susceptibila la o varietate de explicatii. Anumite pareri citeaza avansul

tehnologic si dinamica antreprenoriala ca forte conducatoare din spatele globalizarii, in timp ce
altii au subliniat rolul cadrului legislativ la inceput in crearea premiselor si apoi in dirijarea
globalizarii. Evolutia economiei a evidentiat doua tendinte de dezvoltare functional
contradictorii: prima - o diversificare dimensionala si aprofundata, a doua - asociere, cooperare,
internationalizare, integrare, globalizare a proceselor economice. Interactiunea acestor doua
tendinte, ce prezinta unitatea contrariilor a unuia si acelasi proces de organizare economica a
societatii, se manifesta procesul general al globalizarii si mondializarii.

Factorii determinanti ai globalizarii sunt:

- cresterea continua a numarului tarilor care au adoptat

ideologia economiei de piata;

- mutarea centrului de greutate al activitatilor economice in

plan mondial dinspre tarile dezvoltate inspre tarile in curs de
dezvoltare;

- progresele tehnologice care au permis imbunatatirea

constanta a comunicatiilor;

- intensificarea concurentei internationale.

Globalizarea ca proces obiectiv si inevitabil, pe de o parte si particularitatile specifice

locale, regionale nationale a diverselor structuri, pe de alta parte, evidentiaza plusuri si minusuri
pentru participanti. Procesul globalizarii deschide noi posibilitati si avantaje precum:

- mobilizarea resurselor financiare pe mai multe piete;

- accesul la progresul tehnico-stiintific mondial;

- largirea sferelor de activitate;

- scaderea costurilor productiei bunurilor.

Controversele legate de globalizare, care au provocat si provoaca in continuare provoaca

proteste se refera la:
 - divizarea neproportionala a beneficiilor generate globalizare care pot provoca conflicte
la nivel regional, national si international;

- teama de pierdere a suveranitatii nationale si autonomiei economice;

- riscuri in privinta costurilor (pierderilor) in raport cu castigurile de la globalizare etc.

Datorita avantajelor si fortelor care-l propulseaza, fenomenul globalizarii nu poate fi

oprit. Pentru a evita dezechilibrele sociale, este necesar ca la acest proces sa participe cat mai
multe state, ajutandu-le pe cele mai slabe sa reduca la minimum nemultumirile si frustrarile cu
care se confrunta pe aceasta linie. Exista numeroase nemultumiri legate de efectele globalizarii
asupra repartitiei veniturilor intre tari si in interiorul acestora. Numeroase argumente teoretice si
analize empirice pun la indoiala echitatea procesului globalizarii. Raportul Bancii Mondiale
"Globalization, Growth and Powerty" pe anul 2002 imparte statele lumii in doua categorii:
globalizatorii buni si globalizatorii rai, in functie de ponderea deschiderii economiei spre
exterior, utilizand indicatorul ponderii exporturilor si importurilor in PIB. Multi analisti
considera ca exista, la ora actuala, un numar mare de state care nu au reusit sa se integreze in
economia globala. Este cazul multor tari din Africa si din Europa de Est (in special tarile din
fosta URSS), tari ce au suferit o deteriorare a pietelor de export pentru bunurile primare si al
caror venit pe locuitor a inregistrat o tendinta de declin. Incercand sa gaseasca raspunsuri
referitoare la situatia acestor tari, considerate "victime" ale globalizarii, expertii Bancii Mondiale
au enuntat trei explicatii:

. explicatia "Join the club" (a face parte din grup). Acest punct de vedere are ca argument
principal faptul ca "marginalizatii" globalizarii nu au reusit sa-si valorifice avantajul comparativ
in munca, datorita politicilor economice neperformante;

. explicatia "Geographic Disadvantage" (dezavantajul geografic). Aceasta opinie se bazeaza pe

argumentul ca tarile care nu au reusit sa se integreze in economia globala, sufera de dezavantaje
fundamentale de locatie;

. explicatia "Missed the Boat" (a pierde ocazia). Acest punct de vedere este sustinut de faptul ca
aceste state, chiar si in conditiile promovarii unor politici economice viabile, au pierdut
momentul oportun.

Globalizarea, insotita de liberalizarea fluxurilor economice internationale, a devenit o

forta motrice a cresterii economice, un proces care dinamizeaza atat mediul economic
international si national, cat si actorii din arena internationala si competitia dintre ei.

Procesul de globalizare a permis largirea campului de studiu al finantelor. Astfel, studiul

finantelor internationale cuprinde:

- pietele financiare internationale;

- bancile internationale;

- finantele intreprinderilor internationale;

- investitiile internationale.

Dezvoltarea finantelor internationale dupa 1945 prezinta caracteristici particulare.

Multiplicarea problemelor legate de plati si a cazurilor de repudiere a datoriilor din partea
debitorilor suverani intre cele doua razboaie, de la Rusia la America Latina, a incurajat
aplicarea unui sistem financiar multilateral public, administrat de institutiile de la Bretton
Woods. Paralel, contradictiile politicii financiare americane trebuiau sa antreneze formarea unei
piete internationale a capitalurilor private. Cresterea exponentiala a acestei piete incepand cu anii
1960 nu a fost deloc compatibila cu mentinerea regimului paritatilor fixe promovate prin
acordurile Bretton Woods. Prabusirea acestui regim la inceputul anilor 1970 a determinat
progresiv caderea tuturor obstacolelor in calea unei liberalizari complete a miscarilor de capital.
Combinate cu revolutia comunicatiilor, politicile de dereglementare au dus la intarirea procesului
de globalizare financiara. Cea mai recenta forma a globalizarii, aceasta consta in aparitia unei
retele financiare globale, functionand permanent pe cvasitotalitatea fuselor orare, dar aduce cu
sine si contrapartida inerenta acestei globalizari, instabilitatea monetara si crizele financiare.

1.2. Globalizarea financiara

Incepand cu anii 1970, odata cu aplicarea politicilor de liberalizare a transferurilor de

capital introduse initial in SUA si in Anglia au fost inlaturate obstacolele din calea expansiunii
transnationale a capitalurilor. Astfel, a inceput un proces de integrare progresiva a pietelor
financiare nationale, proces care a marcat aparitia unei noi configuratii financiare pe plan
mondial. Liberalizarea financiara se bazeaza pe regula celor trei 'D': dereglementare,
dezintermediere, deschidere. Fenomenul de dereglementare avea ca obiect largirea libertatii de a
inova si de a intreprinde intr-un sistem de o concurenta pura, prin atenuarea sau suprimarea
reglementarilor autoritare care tindeau: sa reglementeze strict functionarea si accesul la diferite
piete de capital, sa reglementeze strict rolul si libertatea de actiune a intermediarilor financiari, sa
impuna limite-cadru operatiunilor de imprumut dupa natura lor, durata, regim fiscal sau obiect.

Ads by

Decizia cea mai cunoscuta care a dat tonul dereglementarii in domeniul bancar si
financiar a fost abolirea reglementarii 'Q' care din 1933 fixa un plafon al ratelor dobanzii
creditoare pentru bancile americane. Aceasta limitare deturnase un mare numar de operatori la
banci pe masura ce perioada de rate ridicate ale dobanzii persista. Astfel, dereglementarea frana
un alt fenomen: dezintermedierea. Aceasta ultima remarca arata caracterul paradoxal al
procesului care consta in stabilirea unor reguli mai deschise de concurenta: suprimand o parte
sau toate constrangerile, se permite agentilor economici sa opereze fara ajutorul bancilor, dar se
permite si bancilor sa actioneze mai liber si sa aiba acces la toate produsele si serviciile. Deci
dereglementarea stimuleaza si franeaza in acelasi timp dezintermedierea. In conditiile in care
globalizarea este inteleasa prin liberalizare iar liberalizarea nu este posibila fara o transparenta a
informatiei deci o eficienta mai mare a pietelor, rolul intermediarilor pe pietele financiare in noul
context poate fi pus sub semnul indoielii (in foarte multe sectoare ale intermedierii financiare,
globalizarea a impus un ritm alert al schimbarii activitatii de intermediere orientata spre
diversificarea serviciilor financiare si spre integrarea acestora).

Dereglementarea este o reactie si un raspuns la noile nevoi manifestate in conditiile

mondializarii pietelor bancare si financiare; diversele constrangeri nationale par din ce in ce mai
anacronice, fiind deci cazul armonizarii conditiilor de functionare si concurenta ale pietelor.
 Dezintermedierea consta in posibilitatea operatorilor internationali de a actiona direct pe
pietele financiare (finantare directa) fara a recurge la intermediari bancari si financiari pentru
efectuarea operatiunilor de imprumut si de plasare. Este vorba, de exemplu, pentru trezorierul
unei intreprinderi, de a prefera finantarea prin emisiuni de euroobligatiuni pe piata din Londra
decat de a imprumuta de la banca.

Deschiderea pietelor corespunde abolirii frontierelor intre piete, care erau separate; este
vorba de deschiderea spre exterior a pietelor nationale dar, in acelasi timp, in interiorul acestora,
suprimarea granitelor intre compartimentele existente: piata monetara (pe termen scurt), piata de
capital (pe termen lung), piata de schimb (schimbul monedelor intre ele), piete la termen etc.

Succesul globalizarii financiare a fost asigurat de dezvoltarea accelerata a noilor

tehnologii in domeniul informatiei si telecomunicatiilor, care au permis interconectarea pietelor
financiare prin intermediul retelelor de calculatoare, satelitilor si al Internetului.

In scurt timp a avut loc o crestere exploziva a operatiunilor financiare, astfel ca, daca
in 1970 tranzactiile transfrontaliere de pe pietele de capital cu obligatiuni si actiuni ca pondere
in PIB reprezentau sub 5% in unele tari dezvoltate (SUA, Germania, Japonia), in anul
1996 aceste ponderi crescusera la 152%, 197%, respectiv 83%. In noile conditii ale economiei
financiare, firmele au inceput sa recurga din ce in ce mai putin la sursele de finantare
traditionala: bancile, indreptandu-se spre pietele financiare internationale care le ofera o
multitudine de posibilitati: cotarea actiunilor la burse internationale, emisiuni de obligatiuni,
apelul la investitori institutionali si privati externi etc. Decuplarea finantarii firmelor de sistemul
bancar national, unde riscul de criza era limitat de stat (intrucat banca centrala poate garanta sau
chiar imprumuta bani in cazuri urgente, exercitand un control asupra bancilor) a sporit riscurile
pe care acestea si le asuma in cautarea celor mai bune canale de finantare. Impactul destabilizator
al globalizarii financiare este generat de faptul ca in conditiile transmiterii rapide a informatiilor,
evenimentele care se produc pe orice piata financiara pot avea un impact enorm oriunde in lume.

O parte importanta din tranzactiile specifice pietele financiare sunt efectuate de un numar
restrans de conglomerate financiare, care asigura servicii bancare, de asigurari, investitii,
comertul cu produse financiare derivate etc. Consolidarea unor actori de prim rang ai globalizarii
(ING, Allianz, Fortis, Credit Suisse, Citigroup), s-a facut prin achizitii si fuziuni internationale
atat in Europa cat si in America si Asia. Achizitiile si fuziunile internationale, ca forma
particulara a investitiilor internationale, par a fi simptomul cel mai evident al globalizarii
financiare. Astfel, in ultimii zece ani, rata medie de crestere achizitiilor si fuziunilor
internationale a fost de 42%, depasind orice alta rata de crestere din orice sector al pietei
financiare sau al economiei reale. Valoarea acestor tranzactii atinsese, in 1999, valoarea record
de 2300 mld. USD, ceea ce reprezinta ceva mai mult de 1/3 din valoarea comertului international
cu marfuri si servicii. Achizitiile si fuziunile cu caracter tranfrontalier au detinut peste 25% din
aceasta piata in perioada 1980-1999, iar rata anuala de crestere a fost de 20% intre 1987-1999,
acest fapt putand fi interpretat ca un semnal clar ca aceasta componenta a pietei financiare este
una dintre cele mai dinamice si in acelasi timp, cu un grad si capacitate ridicata de globalizare.

Globalizarea financiara este sinonima cu extinderea la scara planetara a conexiunilor

financiare, dar ea a determinat totodata consolidarea si concentrarea activitatilor financiare in
cateva centre mondiale precum Londra, New York, Frankfurt, Zurich, Hong Kong si Tokyo.
Riscurile implicate de o asemenea concentrare sunt evidente:

- dispunand de instrumente de control diferentiate, statele pe teritoriul carora

opereaza marile firme financiare, pot intampina mari dificultati in cazul unor
probleme de insolvabilitate ale acestor firme;
 - alte dificultati sunt generate de faptul ca atacurile speculative asupra devizelor,
scapa controalelor guvernamentale incapabile de a taxa tranzactiile efectuate cu
moneda nationala in centre financiare din afara jurisdictiei statului respectiv.

Un alt efect al globalizarii financiare a fost cresterea volumului investitiilor straine

directe de la 4,8% din PIB-ul mondial, in 1980, la 9,6% din PIB-ul mondial, in 1994. In cautarea
maximizarii profitului, multe firme au inceput sa utilizeze avantajul libertatii de miscare
stabilindu-si filiale in tarile care le ofera cele mai bune conditii si parasindu-le pe acelea care
impun constrangeri legale, financiare, sociale.

Un aspect din cele mai importante ale globalizarii financiare il constituie volatilitatea
capitalului, sau mai precis deplasarea lui intr-o miscare de flux-reflux inspre si dinspre spatiile
statelor nationale, in functie de facilitatile sau ingradirile pe care acesta i le ofera, de situatia
economica locala, regionala.

Teoretic, crearea unei piete mondiale a capitalurilor, concurentiala, functionand fara

piedici, trebuia sa stimuleze cresterea eficientei sistemului financiar permitand o reducere a
costului de finantare si o mai buna alocare a capitalurilor intre tari si sectoare de activitate, de
unde sa rezulte o mai rapida cresterea economiei mondiale. Observarea realitatii conduce insa la
concluzii mai nuantate:

- de reducerea costurilor de finantare au beneficiat marile intreprinderi multinationale si

institutiile financiare, singurele in masura sa acceada la noile instrumente financiare si mai
putin intreprinderile mici si mijlocii;

- cea mai mare parte a finantarilor internationale se concentreaza in tarile dezvoltate (la
inceputul anilor '90, tarile in curs de dezvoltare 'varsau' tarilor dezvoltate cu titlu de
rambursare a datoriei lor mai mult decat primeau de la acestea);

- globalizarea financiara determina o instabilitate crescanda a pietelor. Unul din exemplele

adecvate in acest sens este criza financiara asiatica din 1997 care a afectat nu numai
continentul asiatic, ci si o mare parte a tarilor dezvoltate, tari din Europa Centrala si de Est
si se poate spune ca stat la baza declansarii unei serii de crize financiare pe pietele latino-
americane;

- procesul de globalizare financiara s-a produs in acelasi timp cu cresterea instabilitatii

ratelor dobanzii, ratelor de schimb si cursurilor titlurilor financiare. Aceasta deoarece, pe
de o parte, cea mai mare parte a inovatiilor financiare au ca obiect protejarea agentilor
economici impotriva instabilitatii ratelor de schimb, ratelor dobanzii, a volatilitatii
cursurilor titlurilor, iar pe de alta parte, noile instrumente sunt ele insele factori de
instabilitate. Aceasta constatare se verifica mai ales pe pietele produselor derivate unde,
pentru a acoperi riscurile fluctuatiei, marile intreprinderi, companii de asigurari, case de
pensii etc. schimba contracte avand ca obiect rate ale dobanzii, devize sau active financiare.
Pietele la termen ating azi o amploare si o complexitate ce par incontrolabile. Produsele
derivate constituie un instrument eficient de gestiune a riscurilor, dar in acelasi timp un
factor de instabilitate, fiind unul din instrumentele favorite ale speculatorilor. Problema
majora pusa de produsele derivate este urmatoarea: de fiecare data cand este incheiat un
contract, riscul inerent al activului acoperit nu dispare, ci este numai transferat unui alt
participant la sistemul financiar. Un alt motiv de ingrijorare al autoritatilor este acela ca
produsele derivate pot atenua eficienta politicii monetare. Astfel, intreprinderile care
constata inasprirea politicii monetare sunt de acum in masura sa limiteze impactul acesteia
 asupra planurilor de finantare: operatiunile de swap le permit modificarea caracteristicilor
imprumutului, transformarea lui in angajament cu rata fixa;

- globalizarea financiara a presupus de asemenea o uriasa dilatare a sferei financiare care nu

mai este in raport direct cu finantarea productiei si a schimburilor internationale. Dupa
estimarile Bancii Reglementelor Internationale, valoarea tranzactiilor financiare
internationale este de 50 de ori mai mare decat valoarea comertului international cu bunuri
si servicii. Rezulta deci acest decuplaj - in crestere - intre activitatea financiara si cea reala.

Integrarea financiara mondiala si mobilitatea internationala a capitalurilor au modificat

profund natura relatiilor existente intre diferite economii. Altadata, transmiterea internationala a
conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri si servicii. Astazi,
variabilele financiare sunt cele care joaca rolul determinant in transmiterea conjuncturilor,
acestea devenind din ce in ce mai interdependente. Pe fondul tuturor acestor consecinte ale
globalizarii financiare, a riscurilor pe care aceasta le presupune, se constata o grava slabiciune a
noului sistem financiar international. Criza asiatica din 1997 este unul din exemplele cele mai
elocvente pentru efectele distructive care insotesc globalizarea pietelor financiare. Declansata in
iulie 1997 in Thailanda, criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Philippine si celelalte
tari asiatice, inclusiv Japonia, urmand urmatoarele etape:

- cresterea deficitului curent al Thailandei, urmata de refluxul capitalurilor

internationale plasate pe termen scurt in scop speculativ;

- deprecierea monedei nationale a Thailandei care intr-o luna, a pierdut 25% din
valoarea sa fata de dolar; la randul lor celelalte monede asiatice au inceput sa se
deprecieze;

- bancile straine au cerut rambursarea imprumuturilor pe termen scurt, pe care

inainte le reinnoiau foarte usor; intreprinderile si bancile asiatice au inceput sa
cumpere dolari si yeni pentru a-si onora obligatiile scadente; rezervele valutare
ale bancilor centrale au scazut rapid.

- scenariul s-a repetat in alte tari asiatice, consecintele fiind dezastruoase:

bursele din Hong Kong, Seoul, Djakarta si Bangkok au pierdut valoric mai mult
de 1200 mld. Dolari, deprecierea monedelor nationale, diminuarea bogatiei
nationale.

Dupa grava criza produsa in tarile Asiei de Sud - Est, se pune problema unei reforme a
pietelor financiare. Problema care se pune consta in masurile ce trebuie luate in ceea ce priveste
liberalizarea miscarilor de capitaluri, pe care Fondul Monetar International o promoveaza in
toate programele sale. Se impune o reglementare prudentiala permanenta a imprumuturilor
externe, in special a imprumuturilor pe termen scurt ale bancilor comerciale.

Globalizarea actuala a pietelor economico-financiare determina raspandirea imediata a

evolutiilor negative inregistrate la nivel national. Recentele evolutii bursiere inregistrate in China
la 27 februarie 2007, unde s-a inregistrat cea mai mare scadere a indicilor bursieri din ultimii 10
ani, s-a propagat instantaneu pe toate pietele de capital mondiale, determinand scaderea abrupta a
indicilor bursieri si ridicand semen de intrebare asupra evolutiei economiei mondiale.
Volatilitatea burselor s-a mentinut pentru o scurta perioada de timp, fiind vorba doar de o
corectie de parcurs a pretului actiunilor fara o sustinere macroeconomica. Cu toate acestea, exista
si perceptia ca pietele internationale au intrat pe o tendinta de scadere la nivel international,
caracteristica perioadei de mijloc a unui ciclu economic.

In prezent, in ciuda turbulentelor de pe pietele financiare, dinamica economiei mondiale

ramane in esenta neschimbata. Optimismul generalizat legat de perspectivele de crestere rapida
creeaza oportunitati excelente de investitii, posibil de realizat doar daca resursele de capital vor
continua sa se indrepte spre tari care sunt capabile sa le foloseasca in mod productiv. Potrivit
studiilor efectuate de Fondul Monetar International, fluxurile nete (sau totale) de capital inspre
pietele emergente vor creste de la 400-500 de miliarde USD (nivelul de dinaintea crizei asiatice
din 1997) la 800-900 de miliarde USD in 2007 si 2008. Aceste infuzii ar putea depasi pragul de o
mie de miliarde intr-un viitor nu prea indepartat.