Referat

,,Sistemul Monetar European”

 Introducere

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt

semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică
a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii
Economice Europene (CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,
care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:
• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;
• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;
• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”,
(1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice
EURO, cu începere din anul 1993.
 1. Crearea Sistemului Monetar European; principii şi funcţionare

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea

unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi
cel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost
adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost
decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,
Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe
definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de
intervenţii pe piaţa valutară.
• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi
evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al
XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.
• Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la
sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de
volumul schimburilor comerciale.
• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central
denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi
între acestea şi ECU era de Ѓ} 2,25%.
• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de Ѓ} 6% până în ianuarie 1990. Lira
sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul
portughez, în aprilie 1992.
♦ Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să
definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului.
Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de
fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie
şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile
centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de
rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un
organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite
pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în
aur şi $ ale ţărilor respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă
atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie
a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
• Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992
şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi
peseta.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al
cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA
a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile
contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de
fluctuare la Ѓ} 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între
monedele europene.
• Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu
mecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia
fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată când
necesităţile au impus asemenea redefiniri.
De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţa de $ s-a modificat
astfel:
- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)
- 1 ECU = 0,900139 $ (aprilie – august 1986
- 1 ECU = 1,01564 $ (august – ianuarie 1987)
- 1 ECU = 1,08643 $ (după ianuarie 1987).
♦ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare
Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor de
cumpărare ale monedelor utilizate.
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale, un
curs faţă de ECU, denumit curs central.
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi
timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot,
ajustat cu Ѓ} 2,25%. Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special
desemnată în acest sens.
Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.
În tabelul următor se prezintă ponderile în ECU ale monedelor, în diferite momente, de la
înfiinţare, până în 1994, evidenţiindu-se şi momentele de intrare sau ieşire din sistem a unora
dintre ele.

2 Integrarea monetară europeană