Tema 6.

Sistemul Monetar European

1 Sistemul Monetar European: etape premergătoare
2 Crearea şi funcţionarea Sistemului Monetar European

3 Integrarea monetară europeană

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au apărut în 1800.
Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit în
actuala marcă, în 1873.
 Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzând
Franţa, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard care să fie
acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare
având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de raportarea
acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai importante
valute, între 1870 şi 1914 când primul Război Mondial a dus la suspendarea convertibilităţii.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut succese
decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război Mondial,
dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:
 atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi
 atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul politicii lor monetare în favoarea
unei bănci centrale supranaţionale. Ca exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avut
aceeaşi monedă cu începere din 1944.
În concluzie, evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o
singură monedă, atunci când din punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toate
condiţiile, întrucât avantajele de a avea o singură monedă sunt mai mari decât costurile.
 Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune Monetară în
Europa. Aceasta a fost din punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care
a stabilit programul de orientare spre o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale SME s-a dovedit
incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul European
solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, să “studieze şi să propună etapele
concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.
 Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) O primă soluţie constă în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între
care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.
b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă
comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii care considera că
moneda ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.
c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea monedei unice
trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
  prima etapă îşi propune ca obiectiv “sporirea performanţelor economice şi monetare
în cadrul instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivul
constă în realizarea unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor
monetare;
 a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unor noi
instituţii europene, din care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
 pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferarea
competenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.
♦ Acordul de la Maastricht
În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire europeană la
care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1
noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de “Uniune Europeană” (UE), care reuneşte.
a) Comunitatea Europeană
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie
♦ Tratatul cuprinde 2 părţi:
 o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare
 o parte consacrată realizării uniunii politice
♦ Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare
sunt:
 sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea
mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
 diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare
mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
 reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de
conversiune sau acoperirea riscului de schimb);
 îmbunătăţirea competitivităţii;
 sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o singură rată a
inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;
 scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele.
Introducerea euro are efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile
adoptate şi măsurile luate urmăresc pregătirea pentru faza finală a uniunii economice şi
monetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri care trebuie comparate cu avantajele care derivă
din utilizarea monedei unice. Locul agenţilor economici în realizarea uniunii monetare poate fi
identificat pe baza elementelor din următorul plan:
Etape şi măsuri adoptate
- lista participanţilor la UEM
- instruirea SECB şi a BCE
 Faza A Începutul fazei - producţia de bancnote şi monede
Lansarea (începutul lui - adoptarea cadrului legal complet
UEM 1998) - structuri naţionale de îndrumare
- planuri de transformare a comunităţii bancare şi financiare
Faza B Începutul fazei - fixarea ratelor de conversie
Startul (01.01.1999) - euro devine o monedă de drept
UEM - BCE conduce politica monetară şi valutară
- piaţa monetară, internaţională, de capital şi valută în euro
- băncile şi instituţiile financiare continuă transformarea
- operatorii publici şi privaţi, alţii decât băncile încep transformarea
când şi cum doresc
Faza C Începutul fazei - se introduc bancnotele şi monedele euro
Moneda (01.01.2002) - băncile au terminat transformările
unică - sunt retrase bancnotele şi monedele naţionale
utilizată
- operatorii publici şi privaţi definitivează transformarea
 După cum se observă din tabelul prezentat, operatorii publici şi privaţi au început
transformările, după 1 ianuarie 1999, fiind nevoiţi să definitiveze operaţiunile în maximum 6 luni
de la începutul ultimei faze.
Comunităţile de afaceri beneficiază de asemenea, de pe urma eliminării riscului de
schimb şi a îmbunătăţirii pieţei interne.
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şi Monetare
în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării
capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a
preţurilor şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice.
2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii
premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar
European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile
centrale şi de a asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost
înfiinţat un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a
ţărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost
desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul
European al Băncilor Centrale.
 Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor
criterii de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei
inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din P.I.B.-ul acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media pe
termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;
5) rate de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25% faţă de ECU),
prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de cel puţin doi
ani.
 Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania,
Belgia, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.
 Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea Europeană
Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de convergenţă, face eforturi ca
acestea să fie îndeplinite în anul 2001.
 Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază
de clauză de opţiune, conform căreia poate trece la cea de a treia etapă când consideră că e cazul.
 Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin referendumul organizat,
populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului, Consiliul
European a luat act de neparticiparea acestei ţări.
4. Rolul Băncii Europene şi al Sistemului European al Băncilor Centrale
♦ Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul
de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
 implementează politica monetară a Comunităţii;
 deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
 promovează un sistem de plăţi eficient;
 contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
 autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este
considerată un moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind
integrată în grupele instituţiilor financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul
Federal de Rezerve al SUA.
♦ În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emite
regulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare.
BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru băncile din Uniunea Europeană,
acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.
 De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO,
poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea EURO şi
menţinerea cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de Miniştri al U.E., Banca
Centrală Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.
 Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea
acestui obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
♦ Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală
Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre.
Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
- realizarea operaţiunilor din sistemul de plăţi.