CURSUL NR.

11 - REGIMUL FISCAL INTRACOMUNITAR ȘI

INTERNAȚIONAL

1. REGIMUL FISCAL INTRACOMUNITAR

1.1. ISTORIA UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE

Uniunea economică și monetară (UEM) este rezultatul integrării economice progresive în
UE. UEM este o extensie a pieței unice a UE, care implică reglementări comune privind produsele
și libera circulație a bunurilor, capitalurilor, forței de muncă și serviciilor. Euro a fost introdus ca
monedă comună în zona euro, care este formată în prezent din 19 state membre ale UE. Toate cele
27 de state membre ale UE, cu excepția Danemarcei, trebuie să adopte moneda euro după o
participare de minimum doi ani la MCS II și cu condiția să îndeplinească criteriile de convergență.
Banca Centrală Europeană (BCE) stabilește o politică monetară comună, care este completată de
politici bugetare armonizate și politici economice coordonate. În UEM nu există o instituție unică
responsabilă pentru politica economică. În schimb, responsabilitatea este partajată între statele
membre și diverse instituții ale UE.
UEM este rezultatul unei integrări economice progresive și, prin urmare, nu constituie un
scop în sine. UEM este gestionată astfel încât să sprijine o creștere economică durabilă și un nivel
ridicat de ocupare a forței de muncă prin măsuri adecvate de politică economică și monetară.
Principalele activități economice desfășurate în acest sens sunt următoarele:
 punerea în aplicare a politicii monetare, care are ca obiectiv stabilitatea prețurilor;
 coordonarea politicilor economice din statele membre;
 asigurarea bunei funcționări a pieței unice.
Moneda unică prezintă câteva avantaje: reduce costul tranzacțiilor financiare, facilitează
călătoriile, consolidează rolul Europei pe plan internațional etc.

Formarea UEM a cunoscut următoarele etape:

 1969 – la summitul de la Haga, șefii de stat sau de guvern au definit un nou obiectiv în cadrul
integrării europene: uniunea economică și monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner,
prim-ministrul Luxemburgului din acea vreme, a elaborat un raport care avea în vedere
 realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece ani, conform unui
plan cu mai multe etape. Obiectivul final era liberalizarea completă a mișcărilor de capital,
convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de
schimb. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și decizia guvernului SUA de a lăsa liber
cursul dolarului la mijlocul anului 1971 au generat un val de instabilitate a schimburilor
valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre monedele europene. Proiectul UEM
a fost oprit brusc.
 1972 – la summitul de la Paris, UE a încercat să dea un nou impuls integrării monetare, creând
„șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor („șarpele”), cu marje
reduse de fluctuație față de dolar („tunelul”). Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea
dolarului și diferențele de politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în
mai puțin de doi ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”, formată din
Germania, Benelux și Danemarca.
 1978 – la summitul de la Bruxelles, eforturile de creare a unei zone de stabilitate monetară au
fost relansate, odată cu înființarea Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de
schimb fixe, dar ajustabile. La mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele
tuturor statelor membre, cu excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile
centrale față de unitatea monetară europeană sau ECU (inițial cunoscută drept unitatea de cont
europeană), care se calcula ca o medie ponderată a monedelor participante. Pe baza cursurilor
centrale exprimate în ECU se calcula o grilă de cursuri bilaterale de schimb, iar fluctuațiile
monedelor trebuiau să se înscrie într-o marjă de ±2,25% față de cursurile bilaterale (cu excepția
lirei italiene, pentru care marja permisă era de 6%). Timp de zece ani, SME a obținut mari
progrese în reducerea variabilității cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată
cu voința politică de a realiza convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a
monedelor.
 1985 – odată cu adoptarea Programului privind piața unică, a devenit tot mai clar că potențialul
pieței interne nu va putea fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste costurile
relativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate de fluctuațiile
cursurilor de schimb, indiferent cât de reduse. În plus, mulți economiști au denunțat așa-
numitul „triunghi imposibil”, considerând că libera circulație a capitalului, stabilitatea
cursurilor de schimb și politicile monetare independente erau incompatibile pe termen lung.
 1988 – Consiliul European de la Hanovra a instituit o comisie care să studieze UEM, sub
conducerea lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei. Raportul comisiei (raportul
Delors), prezentat în 1989, propunea să se susțină introducerea UEM în trei etape. Raportul
sublinia în special necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice și a
reglementării deficitelor bugetare naționale și recomanda crearea unei noi instituții, complet
independente, care să fie responsabilă de politica monetară a Uniunii: Banca Centrală
Europeană (BCE). Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid a decis, în 1989,
să lanseze prima etapă a UEM, constând în liberalizarea deplină a mișcărilor de capital
începând cu 1 iulie 1990.
 1989 – Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință interguvernamentală având
ca obiectiv identificarea modificărilor ce trebuiau aduse tratatului pentru realizarea UEM.
Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului privind
Uniunea Europeană, adoptat oficial de șefii de stat sau de guvern la Consiliul European de la
Maastricht din decembrie 1991 și semnat la 7 februarie 1992. Tratatul prevede introducerea
UEM în trei etape:
 etapa 1 (1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993) – libera circulație a capitalului între statele
membre.
 etapa 2 (1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998) – convergența politicilor economice ale
statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea
politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar European
(IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale naționale și de a
face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. În cursul acestei etape, statele
membre trebuiau să se asigure că băncile centrale naționale devin independente.
 etapa 3 (demarată la 1 ianuarie 1999) – introducerea treptată a euro ca monedă unică a
statelor membre și aplicarea unei politici monetare comune sub egida BCE. Tranziția la cea
de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă,
măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare trebuiau să devină
obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. A fost introdusă
o politică monetară unică, condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), format
din băncile centrale naționale și BCE.
 Primele două etape ale UEM au fost finalizate. Cea de-a treia este încă în curs. În principiu,
toate statele membre ale UE trebuie să participe la această etapă finală și, prin urmare, să adopte
euro, însă anumite state membre nu îndeplinesc încă criteriile de convergență. Statele membre
respective beneficiază deci de o derogare provizorie până când vor fi în măsură să participe la a
treia etapă a UEM. Danemarca (și Regatul Unit al Marii Britanii, care însă nu mai este stat membru
de la 1 ianuarie 2020) și-a notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin
urmare, de a nu adopta euro. În consecință, acest stat beneficiază de o derogare privind participarea
la UEM, însă își rezervă dreptul de a pune capăt derogării și de a solicita participarea la cea de-a
treia etapă a UEM. În prezent, 19 din cele 27 de state membre participă la cea de-a treia etapă a
UEM și folosesc astfel euro ca monedă unică.
 2015 – în urma crizei datoriei suverane de la nivel european, liderii UE s-au angajat să
consolideze UEM, inclusiv prin îmbunătățirea cadrului său de guvernanță, dezvoltând o
inițiativă similară din 2012, președinții Comisiei, Consiliului European, Eurogrupului,
BCE și Parlamentului European au publicat un raport intitulat „Finalizarea uniunii
economice și monetare a Europei” (cunoscut drept „raportul celor cinci președinți”).
Acesta schița un plan de reformă pentru a se realiza o uniune economică, financiară,
bugetară și politică veritabilă în trei etape (până în 2025, cel târziu).

1.2. INSTITUȚIILE UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE

Instituțiile UEM au drept misiune principală elaborarea politicii monetare europene,
adoptarea normelor care reglementează moneda euro și asigurarea stabilității prețurilor la nivelul
Uniunii Europene. Aceste instituții sunt: Banca Centrală Europeană (BCE), Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC), Comitetul economic și financiar, Eurogrupul și Consiliul Afaceri
Economice și Financiare (Ecofin).
Instituțiile uniunii economice și monetare (UEM) au ca principale obiective:
 finalizarea pieței interne prin eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb valutar și a costurilor
inerente operațiunilor de schimb valutar, precum și a costurilor legate de acoperirea împotriva
riscurilor de fluctuații monetare;
 asigurarea comparabilității costurilor și prețurilor în Uniune, demers care vine în ajutorul
consumatorilor, stimulează schimburile comerciale din Uniune și facilitează activitatea
întreprinderilor;
 consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a Europei:
o eliminând, prin definiție, orice posibilitate de speculații între monedele din Uniune;
o făcând noua monedă să devină, prin dimensiunea economică a uniunii monetare astfel
create, în mare parte invulnerabilă în fața speculațiilor internaționale;
o creând toate condițiile pentru ca euro să devină o importantă monedă de rezervă și de
plată.

În fiecare etapă a formării UEM au fost create instituții specifice, după cum urmează:
A. Instituțiile primei etape a UEM (1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993): în prima etapă a UEM
nu au fost create instituții monetare.

B. Instituțiile celei de-a doua etape a UEM (1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998):
B.1. Institutul Monetar European (IME) a fost înființat, conform Tratatului CE, la
începutul celei de a doua etape a UEM și a preluat responsabilitățile Comitetului guvernatorilor și
ale Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). Nu a exercitat nicio responsabilitate în
aplicarea politicii monetare, care a rămas o competență rezervată autorităților naționale. Printre
principalele sale sarcini în realizarea celei de-a doua etape a UEM s-au numărat consolidarea
cooperării între băncile centrale naționale și a coordonării politicilor monetare ale statelor membre
pentru a asigura stabilitatea prețurilor. IME a fost dizolvat la 1 iunie 1998, după înființarea BCE,
căreia îi pregătise terenul.

B.2. Comitetul monetar a fost creat, conform Tratatului CE, pentru a promova coordonarea
politicilor statelor membre, în măsura maximă necesară pentru funcționarea pieței interne, și avea
rol consultativ. Jumătate din membrii săi erau numiți de Comisie, iar cealaltă jumătate de statele
membre. El a fost dizolvat în cea de-a treia etapă și înlocuit cu Comitetul Economic și Financiar.

C. Instituțiile celei de-a treia etape (de la 1 ianuarie 1999)

C.1. Banca Centrală Europeană (BCE), înființată la 1 iunie 1998, își are sediul la
Frankfurt am Main. Este condusă de două organe decizionale independente de instituțiile Uniunii
și de autoritățile naționale, și anume Consiliul guvernatorilor BCE și Comitetul executiv, și, pentru
anumite responsabilități, de Consiliul general, care nu este un organ decizional al SEBC.
 Tratatul de la Lisabona i-a conferit BCE statutul de instituție a UE; anterior, statutul băncii
nu era prevăzut în Tratatul CE, deși banca avea totuși personalitate juridică.
a. Consiliul guvernatorilor BCE este format din membrii Comitetului executiv și
guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor care au adoptat euro. În calitatea sa de organ
decizional suprem în cadrul BCE, Consiliul guvernatorilor adoptă orientările și Deciziile necesare
pentru îndeplinirea misiunilor încredințate SEBC, definește politica monetară a Uniunii Europene,
inclusiv, dacă este cazul, prin decizii referitoare la obiectivele monetare intermediare, ratele
dobânzilor de referință și constituirea rezervelor în cadrul SEBC, și adoptă orientările necesare
pentru punerea sa în aplicare. Tratatul de la Lisabona prevede că membrii Comitetului executiv al
BCE sunt selectațiși numiți cu majoritate calificată de Consiliul European.
b. Comitetul executiv al BCE este compus din președinte, vicepreședinte și alți patru
membri numiți de comun acord la nivelul șefilor de stat și de guvern ai statelor membre din zona
euro. Mandatul acestora are o durată de opt ani și nu poate fi reînnoit. Comitetul aplică politica
monetară și, în acest sens, dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale. În plus, Comitetul
executiv pregătește ședințele Consiliului guvernatorilor BCE și gestionează activitatea curentă a
BCE.
c. Consiliul general este constituit din președintele și vicepreședintele BCE, precum și din
guvernatorii băncilor centrale ale tuturor statelor membre ale UE, indiferent dacă fac sau nu parte
din zona euro. Consiliul general participă la colectarea datelor statistice, coordonează politicile
monetare ale statelor membre care nu au adoptat euro și supraveghează funcționarea mecanismului
european al cursului de schimb.
Responsabilitățile BCE: dacă bancnotele pot fi emise fie de BCE, fie de băncile centrale
naționale din zona euro, numai BCE poate autoriza astfel de emisiuni. Statele membre emit
monede metalice, sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii. BCE adoptă Deciziile
necesare pentru ca SEBC să își îndeplinească misiunile care i-au fost încredințate prin Statut și
prin Tratat. Cu sprijinul băncilor centrale naționale, BCE colectează datele statistice necesare fie
de la autoritățile naționale de resort, fie direct de la agenții economici. BCE este consultată cu
privire la orice act al Uniunii propus în domeniile sale de competență, precum și, la cererea
autorităților naționale, cu privire la orice proiect de act legislativ. BCE răspunde de buna
funcționare a sistemului transeuropean automat de transfer rapid cu decontare pe bază brută în
timp real (TARGET 2). Acesta este un sistem de plată în euro care face legătura între sistemele
naționale de plată și mecanismul de plată al BCE. BCE ia măsurile care se impun pentru integrarea
în SEBC a băncilor centrale ale statelor membre care aderă la zona euro.
BCE poate îndeplini misiuni specifice în legătură cu politicile de supraveghere prudențială
a instituțiilor de credit și a altor instituții. BCE a primit sarcini suplimentare în temeiul
Mecanismului de supraveghere unic (MSU) legate de supravegherea directă a băncilor
„semnificative” din zona euro și din alte state membre participante. Autoritățile naționale din
statele membre supraveghează în continuare băncile „mai puțin semnificative”, în cooperare cu
BCE. Cooperarea transfrontalieră a autorităților de supraveghere din Uniune este asigurată de cele
trei autorități europene de supraveghere (AES): Autoritatea bancară europeană (ABE), Autoritatea
europeană pentru valori mobiliare și piețe (AEVMP) și Autoritatea europeană pentru asigurări și
pensii ocupaționale (AEAPO). Sistemul de supraveghere este întregit de o nouă instituție de
supraveghere macroprudențială – Comitetul european pentru risc sistemic (CERS).

C.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Eurosistemul

SEBC este constituit din BCE și băncile centrale naționale ale tuturor statelor member ale
UE. SEBC este condus de aceleași organe de decizie ca BCE. Sarcina fundamentală a SEBC este
de a menține stabilitatea prețurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC susține politicile
economice generale pentru a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC își îndeplinește
aceste sarcini prin următoarele activități:
 definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
 efectuarea operațiunilor de schimb valutar;
 deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
 promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți;
 contribuția la buna desfășurare a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea
ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului
financiar.
Eurosistemul este constituit doar din BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre
din zona euro.

C.3. Comitetul Economic și Financiar a preluat sarcinile Comitetului monetar pe care l-a
înlocuit la 1 ianuarie 1999, cu o diferență semnificativă: informarea Comisiei și a Consiliului
despre evoluția situației monetare este acum de datoria BCE. Comitetul Economic și Financiar
este format din cel mult șase membri, dintre care o treime sunt numiți de statele membre, o treime
de Comisie și o treime de BCE.

C.4. Consiliul Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) este organul decizional la

nivel european și reunește miniștrii de finanțe din toate statele membre ale UE. După consultarea
BCE, Consiliul ECOFIN adoptă Deciziile referitoare la politica cursului de schimb față de
monedele țărilor terțe, în concordanță cu obiectivul stabilității prețurilor.

C.5. Eurogrupul reprezintă reuniunea miniștrilor economiei și finanțelor din zona euro,
denumită până în 1997 „Euro-11”. Acest organ consultativ informal se întrunește periodic pentru
a aborda toate aspectele legate de buna funcționare a zonei euro și a UEM. Comisia și, dacă este
cazul, BCE sunt invitate să participe la aceste reuniuni privind Eurogrupul. În cadrul reuniunii
informale a Consiliului ECOFIN de la Scheveningen din 10 septembrie 2004, prim-ministrul și
ministrul finanțelor din Luxemburg, Jean-Claude Juncker, a fost ales președinte al Eurogrupului.
Juncker a devenit, astfel, primul președinte ales și permanent, pentru un mandat care a început la
data de 1 ianuarie 2005. Rolul Eurogrupului a fost extins de Tratatul de la Lisabona cu scopul de
a mări coordonarea la nivelul zonei euro. Pentru prima dată, conceptul de „Eurogrup” este
menționat în acest tratat.

1.3. POLITICA MONETARĂ EUROPEANĂ

BCE și băncile centrale naționale din toate statele membre ale UE formează Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC). Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității
prețurilor. Pentru a îndeplini acest obiectiv, Consiliul guvernatorilor BCE își întemeiază Deciziile
pe o strategie de politică monetară ce se bazează pe doi piloni și le pune în aplicare atât prin
intermediul măsurilor de politică monetară obișnuite, cât și prin intermediul unor măsuri
neconvenționale. Principalele instrumente ale politicii monetare obișnuite sunt operațiunile pe
piață, mecanismele permanente și constituirea unor rezerve minime. Drept răspuns la criza
financiară, BCE și-a modificat strategia de comunicare, oferind orientări cu privire la evoluția
politicii BCE privind ratele de schimb, care depinde de perspectiva stabilității prețurilor, adoptând
și o serie de măsuri de politică monetară neconvenționale. Printre aceste măsuri se află cumpărarea
de active și obligațiuni de stat pe piața secundară, scopul fiind menținerea stabilității prețurilor și
asigurarea eficacității mecanismului de transmisie a politicii monetare.
Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere
acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale ale Uniunii, pentru a contribui la
realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC acționează în conformitate cu principiile unei economii de
piață deschise în care concurența este liberă, promovând o alocare eficientă a resurselor.

Principiile de bază ale activității BCE:

 Independența BCE: ,,În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și
îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală
Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici
accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor
statelor membre sau a oricărui alt organism”. Independența BCE este asigurată și prin interdicțiile
valabile și pentru băncile centrale naționale: se interzice acordarea de credite pe descoperit de cont
sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor sau organelor Uniunii, administrațiilor publice
centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme de
drept public sau întreprinderilor publice din statele membre. În centrul independenței BCE se află
libera alegere a instrumentelor de politică monetară. Tratatul prevede aplicarea instrumentelor
tradiționale și permite Consiliului guvernatorilor să decidă cu privire la utilizarea altor metode.
 Principiile răspunderii și transparenței BCE: pentru a asigura credibilitatea BCE, există
obligații de raportare ale acesteia. BCE elaborează și publică rapoarte privind activitatea SEBC,
cel puțin trimestrial. Se publică săptămânal situația financiară consolidată a SEBC. De la începutul
activității sale, BCE publică buletine lunare care conțin o analiză detaliată a situației economice și
perspectivele privind evoluția prețurilor. În ianuarie 2015, Buletinul lunar a fost înlocuit printr-un
Buletin economic, de concepție nouă, care, având în vederea trecerea în ianuarie 2015 la o
periodicitate de șase săptămâni pentru reuniunile de politică monetară ale Consiliului
guvernatorilor, va fi publicat la două săptămâni după fiecare reuniune de politică monetară. La 19
februarie 2015, BCE a publicat pentru prima dată un raport privind reuniunea de politică monetară
a Consiliului guvernatorilor, aliniindu-se astfel la politica de comunicare a altor bănci centrale
importante. BCE prezintă Parlamentului European un raport anual privind activitatea SEBC și
politica monetară din anul precedent și din anul în curs. BCE răspunde în fața Parlamentului
European, iar membrii Comitetului executiv al BCE sunt adesea invitați la audieri în Parlament.
 Regulile de vot din cadrul Consiliului guvernatorilor BCE: în Consiliul guvernatorilor se
aplica principiul „un membru, un vot”. Însă conform tratatelor privind UE, de îndată ce numărul
țărilor a căror monedă este euro depășește 18, votul din cadrul Consiliului guvernatorilor BCE
trebuie să se bazeze pe un sistem de rotație. Acest sistem a fost introdus începând cu 1 ianuarie
2015, când Lituania a aderat la zona euro. Sistemul de rotație se impune pentru a se putea asigura
eficacitatea procesului decizional din cadrul BCE chiar și atunci când numărul participanților
crește. Guvernatorii primelor cinci țări din zona euro, clasate în funcție de dimensiunea
economiilor lor și a sectoarelor lor financiare (acestea fiind în prezent Germania, Franța, Italia,
Spania și Țările de Jos), dețin în comun patru drepturi de vot. Toți ceilalți 14 dețin în comun 11
drepturi de vot. Guvernatorii folosesc pe rând drepturile de vot, pe perioade de o lună. Membrii
Comitetului executiv al BCE au drepturi de vot permanente.

Strategia monetară a BCE – la 13 octombrie 1998, Consiliul guvernatorilor BCE a

convenit asupra elementelor principale ale strategiei sale de politică monetară, și anume:
 definiție cantitativă astabilității prețurilor;
 un rol important pentru monitorizarea creșterii masei monetare, identificată printr-o
valoare monetară agregată;
 o evaluare a perspectivelor evoluției prețurilor pe baza unei serii ample de indicatori.
BCE a optat pentru o strategie monetară bazată pe doi piloni (pilonul 1: analiza economică,
pilonul 2: analiza monetară), al căror rol a fost definit din nou, în mod precis, în cadrul revizuirii
strategiei monetare, la 8 mai 2003. În cadrul unei audieri publice organizate la 4 septembrie 2019
de Comisia pentru afaceri economice și monetare, noua președintă a BCE, Christine Lagarde, și-a
anunțat intenția de a revizui strategia monetară a BCE.
Stabilitatea prețurilor se definește ca asigurarea pe termen mediu a unei rate a inflației
(creșterea de la un an la altul a indicelui armonizat al prețurilor de consum – IAPC – în zona euro)
cu puțin sub 2%.
Primul pilon al strategiei de politică monetară: analiza economică – identifică factorii
determinanți ai evoluției prețurilor pe termen scurt și mediu. Se pune accentul pe activitatea reală
și pe situația financiară a economiei. Analiza economică ține seama de faptul că evoluția prețurilor
în perioadele menționate este influențată de interacțiunea dintre cerere și ofertă pe piața bunurilor,
a serviciilor și a factorilor de producție. Pentru aceasta, BCE analizează periodic, printre altele,
evoluția producției totale, a cererii și a condițiilor de pe piața forței de muncă, o gamă largă de
indicatori ai prețurilor și costurilor, politica bugetară, balanța de plăți în zona euro și prețul
activelor.
Cel de-al doilea pilon al strategiei de politică monetară: analiza monetară – se bazează
pe legătura pe termen lung dintre bani și prețuri, servind în principal pentru o verificare încrucișată
a concluziilor privind politica monetară pe termen scurt și mediu obținute în urma analizei
economice. Analiza monetară constă în analiza detaliată a evoluțiilor monetare și a celor în materie
de credite, pentru a le aprecia efectul asupra inflației și a creșterii economice în viitor.

Punerea în aplicare a politicii monetare: instrumente și proceduri

Prin stabilirea dobânzilor la care băncile comerciale pot obține fonduri de la băncile
centrale, politica monetară a BCE acționează în mod indirect asupra ratelor dobânzilor din întreaga
economie a zonei euro, în special asupra dobânzilor pentru împrumuturile acordate de băncile
comerciale și asupra celor pentru depozitele de economii. Pentru punerea în aplicare a politicii sale
monetare, BCE are la dispoziție o serie de instrumente:
 Operațiunile de piață monetară: joacă un rol important în influențarea dobânzilor,
gestionarea situației lichidităților de pe piață și semnalarea orientării politicii monetare.
Operațiunile de piață monetară periodice din Eurosistem constau în operațiuni de asigurare cu
lichidități în euro prevăzute pentru o săptămână (operațiuni principale de refinanțare, respectiv
MRO) și pentru trei luni (operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, respectiv LTRO). MRO se
aplică pentru a dirija dobânzile pe termen scurt, a gestiona situația lichidităților și a semnala
orientarea politicii monetare în zona euro, în timp ce LTRO asigură sectorul financiar cu măsuri
de refinanțare suplimentare, pe termen mai lung.
Operațiunile de reglaj fin și operațiunile structurale sunt aplicate pe piață cu o periodicitate
mai puțin strictă. Scopul operațiunilor de reglaj fin este de a contracara fluctuațiile neașteptate de
lichidități pe piață, în special pentru a reduce efectele suferite de ratele dobânzilor, iar operațiunile
structurale au ca scop principal ajustarea permanentă a poziției structurale a Eurosistemului față
de sectorul financiar.
  Facilitățile permanente acordă sau absorb lichidități cu scadență overnight, iar EONIA
(rata medie a dobânzii overnight) măsoară rata efectivă a dobânzii de pe piața interbancară
overnight în euro. Eurosistemul pune la dispoziția instituțiilor de credit două facilități permanente:
facilitatea de creditare marginală, care permite obținerea de lichidități overnight de la banca
centrală în schimbul unor active eligibile în cantitate suficientă, și facilitatea de depozit, care
permite efectuarea de depozite overnight la banca centrală.
 Constituirea rezervelor minime: BCE poate impune instituțiilorde credit stabilite în statele
membre obligația de a constitui rezerve minime la BCE și la băncile centrale naționale. Rezervele
minime se constituie pentru a stabiliza dobânzile pe termen scurt de pe piață și a crea un deficit
structural de lichidități în sistemul bancar față de Eurosistem (sau pentru a mări acest deficit), ceea
ce facilitează controlul dobânzilor de pe piața monetară prin alocarea periodică de lichidități.
Consiliul guvernatorilor adoptă normele privind metodele de calcul și determinarea rezervelor
minime obligatorii.
 Măsuri de politică monetară neconvenționale și reacția la criză
În august 2012, BCE a anunțat posibilitatea efectuării pe piețele secundare de obligațiuni
de stat a unor operațiuni de piața monetară (OMT) directe, pentru a asigura transmisia adecvată a
politicii monetare și a menține caracterul unitar al politicii sale monetare.
Începând din iulie 2013, BCE pune la dispoziție orientări prospective cu privire la evoluția
politicii ratelor dobânzilor. Comunicarea unor orientări prospective reprezintă o schimbare
substanțială în strategia de comunicare a BCE, deoarece se comunică nu numai cum apreciază
BCE condițiile economice curente și riscurile existente pentru stabilitatea prețurilor pe termen
mediu, ci și consecințele pe care le presupune această apreciere pentru orientarea politicii sale
monetare în viitor.
În iunie 2014, BCE a anunțat o serie de operațiuni specifice de refinanțare pe termen lung
(TLTRO) cu scopul de a stimula acordarea de credite bancare instituțiilor de credit din zona euro,
vizând o perioadă inițială de doi ani. Cea de a doua serie (TLTRO II) a fost începută în martie
2016, fiind urmată de o nouă serie (TLTRO III) în martie 2019.
În plus, începând cu 2009, au fost puse în practică o serie de programe de achiziționare de
active pentru a menține creșterea în toată zona euro, ceea ce este coerent cu obiectivul de menținere
a ratei inflației pe termen mediu la un nivel cu puțin sub 2%. Aceste programe sunt următoarele:
programul de achiziționare de obligațiuni emise de sectorul privat (CSPP), programul de
achiziționare de titluri de valoare garantate cu active (ABSPP) și cel de al treilea program de
achiziționare de obligațiuni garantate (CBPP3). Printre alte programe, care s-au încheiat între timp,
se numără programul privind piețele titlurilor de valoare (SMP), programul de achiziționare de
obligațiuni garantate (CBPP) și cel de al doilea program de achiziționare de obligațiuni garantate
(CBPP2). Ritmul lunar al achizițiilor nete de active se situa în medie la 60 de miliarde EUR (martie
2015 - martie 2016), crescând ulterior la 80 de miliarde EUR pe lună (aprilie 2016 - martie 2017).
Achizițiile nete de active au fost apoi reduse treptat la 15 miliarde EUR pe lună (octombrie 2018
- decembrie 2018). În decembrie 2018, Consiliul guvernatorilor a decis să înceteze achizițiile nete
de active, axându-se pe reinvestirea permanentă a plăților de principal provenite de la titlurile de
valoare ajunse la scadență și menținând la nivelurile lor respective achizițiile nete totale din cadrul
fiecărui program constitutiv de achiziție de active. La 12 septembrie 2019, Consiliul guvernatorilor
a decis să reia achizițiile nete de active cu un ritm lunar de 20 de miliarde EUR (conform situației
la 1 noiembrie 2019), prevăzând să le mențină „atât timp cât este necesar pentru a întări efectul
acomodativ al politicii sale privind dobânzile, urmând să fie întrerupte cu puțin timp înainte de
începerea majorării ratelor dobânzilor de referințăale BCE”.

1.4. GUVERNANȚA ECONOMICĂ

Guvernanța economică se referă la sistemul de instituții și proceduri instituit cu scopul de
a realiza obiectivele Uniunii din domeniul economic, și anume coordonarea politicilor economice
pentru a promova progresul economic și social al UE și al cetățenilor săi. Criza economică,
financiară și bugetară care a izbucnit în 2008 a demonstrat că dezechilibrele financiare, bugetare
și macroeconomice sunt interconectate strâns, nu doar în cadrul economiilor naționale, ci și la
nivelul UE, și într-o măsură cu atât mai mare în cazul țărilor membre ale zonei euro și că UE avea
nevoie de un model de guvernanță economică mai eficace decât coordonarea economică și
bugetară aplicată până în acel moment. Prin urmare, sistemul consolidate de guvernanță economică
instituit în 2011 și aflat în curs de dezvoltare vizează ma imulte domenii economice, printre care
politicile fiscale, aspectele macroeconomice, gestionarea crizelor, supravegherea macrofinanciară
și investițiile.
Statele membre sunt hotărâte „să-și consolidezee conomiile naționale, să asigure
convergența acestora, precum și să stabilească o uniune economică și monetară [...]” (Tratatul UE).
Același Tratat prevede că Uniunea „acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată
pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, peo economie socială de piață cu
grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres
social”.
Temeiul coordonării economice impune statelor membre să își considere politicile
economice drept o chestiune de interes comun și să le coordoneze strâns. Sunt stabilite dispoziții
specifice pentru statele membre a căror monedă este euro, impunându-le acestora să își consolideze
coordonarea și supravegherea disciplinei bugetare și a politicilor economice. De asemenea,
politicile de ocupare a forței de muncă trebuie să fie coordonate și coerente cu politicile economice
definite în orientările generale.

Coordonarea economică până în 2011: până în 2011, coordonarea politicii economice s-a
bazat în principal pe consens, fără să existe dispoziții care produc efecte juridice, cu excepția
cadrului politicii bugetare definit în Pactul de stabilitate și de creștere (PSC). Sfera coordonării
economice era amplă și, în funcție de gradul de obligativitate al acordului de cooperare, puteau fi
realizate diferite forme de cooperare:
 cooperare prin schimb de informații, spre exemplu dialogul macroeconomic instituit la
Consiliul European de la Köln din 1999;
 coordonarea ca instrument de gestionare a crizelor, de exemplu, Mecanismul european de
stabilizare financiară instituit în mai 2010;
 metoda deschisă de coordonare, prin care statele membre stabilesc obiective comune, dar
fiecare dintre ele decide cum să le îndeplinească (un exemplu fiind Strategia de la Lisabona,
instituită în martie 2000, în cadrul căreia liderii europeni au încurajat statele membre să
stabilească valori de referință, să identifice cele mai bune practici și să aplice politici
relevante);
 delegarea unei politici, prin care autoritatea deplină asupra unei politici poate fi delegată unei
singure instituții (exemplele includ politica monetară și politica în domeniul concurenței,
delegate Băncii Centrale Europene (BCE) și, respectiv, Comisiei).

Guvernanța economică începând din 2011: criza a scos la iveală problemele fundamentale
și tendințele neviabile din multe țări europene și a arătat, de asemenea, faptul că între economiile
din UE există o interdependență strictă. Pentru a soluționa aceste probleme și a stimula în viitor
creșterea economică și crearea de locuri de muncă, s-a considerat că este necesară o mai bună
coordonare a politicilor economice în întreaga UE. În acest scop, sistemul de organisme și
proceduri din domeniul coordonării economice existent în UE a fost revizuit și consolidat:
începând cu 2011 au fost adoptate mai multe acte legislative și au fost înființate noi instituții.
Supravegherea economică și bugetară consolidate și coordonarea acestora în cadrul
semestrului european:
Guvernanța consolidată include: un nou model de lucru sincronizat – semestrul european
– pentru a discuta și a coordona prioritățile economice și bugetare; o supraveghere mai strictă a
politicilor bugetare la nivelul UE, ca parte a Pactului de stabilitate și de creștere; noi instrumente
pentru abordarea dezechilibrelor macroeconomice și a situației statelor membre care se confruntă
cu dificultăți financiare.
Semestrul european reprezintă o perioadă de șase luni din fiecare an în care politicile
bugetare, macroeconomice și structurale ale statelor membre sunt coordonate pentru a permite
statelor membre să țină cont de orientările UE într-un stadiu timpuriu al procedurilor lor bugetare
naționale și în alte aspecte ale elaborării politicilor economice. Scopul acestuia este să asigure că
toate politicile sunt analizate și evaluate împreună și că sunt incluse și domeniile politice care,
anterior, nu făceau în mod sistematic obiectul supravegherii economice – cum ar fi dezechilibrul
macroeconomic și aspectele legate de sectorul financiar. Principalele etape ale semestrului
european sunt:
- la finalul perioadei de toamnă, Comisia prezintă Analiza anuală a creșterii (AAC), care
stabilește care sunt, din perspectiva Comisiei, prioritățile UE pentru anul următor, în materie de
politici economice, bugetare și în domeniul muncii și în privința altor reforme necesare pentru
stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă. Comisia propune recomandări
specifice pentru zona euro în ansamblul său, ulterior dezbătute de Consiliu și aprobate de Consiliul
European din primăvară. Comisia publică, de asemenea, Raportul privind mecanismul de alertă
(RMA), care identifică statele membre cu potențiale dezechilibre macroeconomice;
- în aprilie, statele membre își prezintă planurile de asigurare a solidității finanțelor publice
(programe de stabilitate sau de convergență - PSC), precum și planurile de reforme și măsurile
care să asigure progresul în vederea realizării unei creșteri economice inteligente, durabile și
favorabile incluziunii (programe naționale de reformă - PNR). Prezentarea coordonată a acestor
documente permite luarea în considerare a complementarităților și a efectelor de propagare între
politicile bugetare și cele structurale;
- în luna mai, Comisia evaluează PNR și PSC, precum și progresele înregistrate în statele
membre în ceea ce privește atingerea obiectivelor definite în cadrul Strategiei Europa 2020 și
corectarea dezechilibrelor macroeconomice. Pe baza acestor evaluări, Comisia propune
recomandări specifice fiecărei țări (CSR), care sunt apoi discutate de diferitele formațiuni ale
Consiliului;
- în iunie/iulie, Consiliul European aprobă aceste CSR, care sunt oficial adoptate de
Consiliu în iulie, încheind astfel ciclul anual al semestrului european la nivelul UE.
Primul semestru european a fost pus în aplicare în 2011. Discuțiile de la nivelul UE
referitoare la politica fiscală, dezechilibrele macroeconomice, aspectele legate de sectorul
financiar și reformele structurale de stimulare a creșterii economice au loc în comun în timpul
semestrului european și înainte ca guvernele să își elaboreze proiectele de buget pentru exercițiul
următor și să le supună dezbaterii parlamentare la nivel național, în a doua jumătate a anului
(„semestrul național”). Înainte de finalizarea bugetelor, statele membre din zona euro transmit
proiectele lor de buget Comisiei, care le avizează, și Eurogrupului, care le evaluează.
Ca măsură menită să remedieze problemele sectorului financiar, UE a promovat uniunea
bancară prin noi norme și instituții (mecanismul unic de supraveghere, mecanismul unic de
rezoluție, autoritățile europene de supraveghere), pentru a preveni crizele și a asigura faptul că
actorii financiari sunt reglementați și supravegheați în mod corespunzător.
Ca urmare a crizelor economice și financiare, mai multe state membre s-au confruntat cu
dificultăți grave în ceea ce privește stabilitatea lor financiară sau sustenabilitatea finanțelor publice
și, prin urmare, au solicitat asistență financiară. Uniunea a reacționat prin instituirea mai multor
mecanisme, inclusiv a Mecanismului european de stabilizare financiară (MESF), a Fondului
european de stabilitate financiară (FESF), a Mecanismului european de stabilitate (MES), precum
și prin adoptarea unei legislații care stabilește dispoziții privind condiționalitate amacroeconomică
aferentă împrumuturilor acordate statelor membre în cauză (Regulamentul (UE) nr. 472/2013).
FESF și MES au fost înființate prin tratate speciale în afara tratatelor Uniunii Europene și sunt
conduse de un consiliu format din miniștrii de finanțe ai statelor membre din zona euro.

Posibila evoluție în viitor a uniunii economice și monetare

 Odată ce criza economică și financiară a fost depășită, UE a stabilit un proces menit să
consolideze arhitectura UEM. Procesul se bazează pe Raportul celor cinci președinți privind
finalizarea uniunii economice și monetare a Europei din 2015, care s-a axat pe patru aspecte
principale:
 o uniune economică veritabilă;
 o uniune financiară;
 o uniune fiscal;
 o uniune politică.
Aceste patru uniuni sunt strict corelate și ar urma să se dezvolte în paralel, în trei etape.
Raportul a fost urmat de o serie de comunicări, propuneri și măsuri, iar discuția, care este încă în
curs de desfășurare, se concentrează pe pachetul publicat de Comisie în decembrie 2017, care
stabilește o „Foaie de parcurs pentru aprofundarea UEM” și o serie de propuneri legislative în
2018.

1.5. UNIUNEA BANCARĂ

În decembrie 2012, președintele Consiliului European, în strânsă colaborare cu președinții
Comisiei Europene, Băncii Centrale Europene (BCE) și Eurogrupului, a elaborat o foaie de parcurs
specifică și cu termene-limită bine definite pentru realizarea unei veritabile UEM. Una dintre
părțile esențiale ale acestei foi de parcurs a fost crearea unui cadru financiar mai integrat, adică
Uniunea Bancară. Uniunea bancară a fost creată în urma crizei financiare și are, în prezent, două
componente, Mecanismul unic de supraveghere (MUS) și Mecanismul unic de rezoluție (MUR).
MUS supraveghează băncile cele mai mari și mai importante din zona euro direct la nivel
european, în timp ce obiectivul MUR este de a desfășura procedura de rezoluție pentru băncile cu
dificultăți majore în mod adecvat și cu costuri minime pentru contribuabili și economia reală. În
prezent, se discută despre un al treilea element, și anume un Sistem european de asigurare a
depozitelor (EDIS).
Uniunea bancară (UB) este o completare esențială adusă Uniunii economice și monetare
(UEM) și pieței interne, care aliniază responsabilitatea de supraveghere, rezoluție și finanțare la
nivelul UE și forțează băncile din zona euro să respecte aceleași norme. Aceste norme asigură, mai
ales, faptul că băncile își asumă riscuri măsurate și că o bancă ce comite o eroare plătește pentru
pierderile sale și poate fi închisă, totodată reducând la minimum costurile pentru contribuabili.
 În martie 2013, Parlamentul și Consiliul au încheiat un acord politic, care prevedea crearea
primului pilon al UB, Mecanismul unic de supraveghere (MUS), care se aplică în cazul tuturor
băncilor din zona euro. Statele membre din afara zonei euro pot decide să ia parte la UB, dacă
doresc. MUS, care este funcțional din noiembrie 2014, a fost instituit în cadrul BCE și este
responsabil pentru supravegherea directă a celor mai mari și importante grupuri bancare, iar
autoritățile naționale de supraveghere vor continua să supravegheze toate celelalte bănci,
responsabilitatea finală fiind însă a BCE. Criteriile pentru a stabili dacă o bancă este considerată
mare – și dacă face, prin urmare, obiectul supravegherii directe a BCE – sunt stabilite în
Regulamentul privind MUS și în Regulamentul-cadru privind MUS, și sunt legate de dimensiunea
unei bănci, de importanța economică și de activitățile transfrontaliere ale acesteia, precum și de
nevoia de susținere directă a acesteia prin fonduri publice. În funcție de evoluția acestor criterii,
numărul real al băncilor supravegheate în mod direct de BCE se schimbă, prin urmare, în timp;
BCE poate, în plus, să decidă oricând să introducă o bancă în categoria băncilor mari, dacă acest
lucru este necesar pentru a garanta faptul că se aplică în mod consecvent standarde înalte de
supraveghere. Pentru a evita un posibil conflict de interese, separarea organizațională și
operațională a rolurilor BCE în materie de supraveghere și de politică monetară face obiectul unor
norme clare.
În martie 2014, Parlamentul și Consiliul au încheiat un acord politic privind instituirea celui
de al doilea pilon al uniunii bancare, Mecanismul unic de rezoluție (MUR). Principalul obiectiv
al MUR este acela de a asigura gestionarea eficientă a falimentelor bancare în uniunea bancară,
contribuabilii și economia reală suportând costuri minime. În cazul în care este necesar să se
intervină, o autoritate centrală – Comitetul Unic de Rezoluție (SRB) – își va asuma
responsabilitatea pentru adoptarea deciziei de demarare a rezoluției unei bănci, în timp ce, din
punct de vedere operațional, decizia respectivă va fi pusă în aplicare în cooperare cu autoritățile
naționale de rezoluție. SRB și-a început activitatea ca agenție independentă a UE în ianuarie 2015
și a devenit pe deplin operațional începând din ianuarie 2016.
Dacă, pe de-o parte, normele care reglementează uniunea bancară au ca scop să asigure
faptul că orice rezoluție este în primul rând finanțată de acționarii unei bănci, și, dacă este necesar,
parțial și de creditorii unei bănci, pe de altă parte, mai există în prezent o sursă de finanțare –
Fondul unic de rezoluție (FUR) - care poate fi folosit în cazul în care nici contribuțiile
acționarilor, nici cele a creditorilor unei bănci nu sunt suficiente. Odată ce atinge nivelul de
finanțare vizat, FUR va deține aproximativ 55 de miliarde EUR, echivalentul a aproximativ 1%
din depozitele garantate din zona euro. Contribuțiile la FUR sunt plătite de bănci în decursul a opt
ani. În decembrie 2015, statele membre care fac parte din uniunea bancară au convenit să creeze
un sistem de mecanisme de finanțare de tip „punte”, care să acorde linii de credit individuale
naționale pentru susținerea propriilor departamente naționale din FUR în cazul unui deficit de
fonduri.
Noile norme aplicabile pentru repartizarea sarcinilor în cazul unei rezoluții bancare sunt
stabilite în Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (BRRD), adoptată de
Parlament în aprilie 2014. BRRD prevede modalități de rezoluție a băncilor aflate în dificultate
fără să fie nevoie de acțiuni de salvare finanțate de contribuabili, prin aplicarea principiului
conform căruia pierderile trebuie suportate în primul rând de acționari și de creditori și nu prin
folosirea fondurilor de stat. Procedurile legislative de modificare a BRRD, în special în vederea
încorporării standardelor internaționale privind capacitățile de absorbție a pierderilor și de
recapitalizare, sunt în prezent în curs de desfășurare; la 19 iunie 2018, Comisia pentru afaceri
economice a Parlamentului(ECON) a adoptat raportul final.
Cerințele minime de capital stabilesc de cât capital trebuie să dispună o bancă pentru a
considera că își poate desfășura activitatea în siguranță și că poate face singură față pierderilor
operaționale. Criza financiară a demonstrat că cerințele minime de capital anterioare erau, de fapt,
prea scăzute în cazul unei crize puternice. Prin urmare, s-a convenit la nivel internațional ridicarea
pragurilor minime respective (principiile Basel III). În aprilie 2013, Parlamentul a adoptat două
acte legislative prin care sunt transpuse cerințele prudențiale de capital pentru bănci în dreptul
european, cea de-a patra Directivă privind cerințele de capital (CRD) și Regulamentul privind
cerințele de capital (CRR). CRD și CRR au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014.
Condițiile de concurență echitabile de pe piața unică sunt consolidate printr-un cadru unic
de reglementare aplicabil pentru toate băncile din UE. În actele legislative adoptate de Parlament
mai existau încă o serie de detalii tehnice care trebuiau finalizate. Prin urmare, Comisia a fost
împuternicită să elaboreze acte legislative de completare (așa-numitele „măsuri de nivelul 2”) care
indică detaliile tehnice ce lipseau. La 23 noiembrie 2016, Comisia a prezentat un pachet de reforme
cuprinzător menit să modifice normele prevăzute în CRD și în CRR. În cadrul Parlamentului, cele
două propuneri legislative de modificare a CRD și CRR au fost negociate în paralel. Comisia
ECON și-a adoptat raportul complet privind propunerile de modificare la 19 iunie 2018. La 7 iunie
2019, cele două acte legislative modificate – Directiva privind cerințele de capital (CRD V) și
Regulamentul privind cerințele de capital (CRR II) – au fost publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.

H.Sistemul european de asigurare a depozitelor (EDIS)

La 24 noiembrie 2015, Comisia a prezentat o propunere legislativă cu scopul de aadăuga un alt
element uniunii bancare, și anume sistemul european de asigurare adepozitelor (EDIS). Propunerea
Comisiei se bazează pe actualele sisteme naționalede garantare a depozitelor și recomandă
introducerea treptată a EDIS. Ea a conceputpropunerea ca fiind în general neutră în ceea ce privește
costurile pentru sectorulbancar (deși băncile cu grad de risc mai ridicat vor trebui să contribuie
mai mult decâtbăncile mai sigure) și propune garanții și măsuri complementare de reducere a
riscurilorbancare.
Parlamentul European a demarat procesul intern aferent. Raportoarea și-a publicatproiectul de
raport privind EDIS la 4 noiembrie 2016.

1.6. CADRUL UE PENTRU POLITICILE FISCALE

Pentru a asigura stabilitatea uniunii economice și monetare, este nevoie de un cadru
puternic care să prevină în cea mai mare măsură posibilă finanțele publice nesustenabile. La
sfârșitul lui 2011, a intrat în vigoare o reformă (parte din așa-numitul „pachet de șase propuneri
legislative” – „Six-Pack”) care modifică Pactul de stabilitate și de creștere. O altă reformă în acest
domeniu de politică, Tratatul interguvernamental privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța
în cadrul uniunii economice și monetare, care include Pactul fiscal, a intrat în vigoare la începutul
lui 2013. Mai mult, în mai 2013, a intrat în vigoare un regulament privind evaluarea proiectelor de
planuri bugetare naționale (parte din așa-numitul „pachet de două propuneri legislative” – „Two-
Pack”).
Arhitectura politicilor fiscale din Uniunea Europeană vizează crearea unui cadru solid și
eficace de coordonare și supraveghere a politicilor fiscale ale statelor membre. Reformele cadrului
juridic din perioada 2011-2013 au fost un răspuns direct la criza datoriilor suverane, care a scos în
lumină faptul că trebuie impuse norme mai stricte, dat fiind că finanțele publice nesustenabile au
avut efecte de propagare de la un stat membru din zona euro la altul. Cadrul revizuit se bazează
deci pe experiența dobândită în urma eșecului arhitecturii inițiale a uniunii monetare europene și
vizează consolidarea principiului director al finanțelor publice sănătoase.

Primul pachet de măsuri privind guvernanța economică (pachetul de șase propuneri

legislative – „Six-Pack”) a intrat în vigoare la 13 decembrie 2011 și a reformat și modificat normele
Pactului de stabilitate și de creștere (PSC). PSC modificat stabilește principalele instrumente de
supraveghere a politicilor fiscale ale statelor membre (componenta preventivă) și de corectare a
deficitelor excesive (componenta corectivă). În forma sa actuală, PSC cuprinde următoarele
măsuri:
 Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind consolidarea
supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, modificat
prin Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 și prin Regulamentul (UE)
nr. 1175/2011 din 16 noiembrie 2011. Acest regulament reprezintă componenta preventivă.
Scopul componentei preventive este să asigure soliditatea finanțelor publice prin
supraveghere multilaterală. Un concept-cheie în contextul supravegherii și al orientării este
obiectivul bugetar pe termen mediu specific pentru fiecare țară. Acesta trebuie să se situeze între
- 1% din PIB și echilibrul sau excedentul bugetar, datele fiind corectate pentru a se ține seama de
efectele ciclice și de măsurile temporare cu caracter excepțional. Acest obiectiv trebuie revăzut o
dată la trei ani sau atunci când sunt implementate reforme structurale majore care au un impact
asupra poziției fiscale.
Instrumentele principale ale componentei preventive a PSC sunt programele de stabilitate
și de convergență. Ca parte a supravegherii multilaterale, fiecare stat membru prezintă anual
Comisiei și Consiliului, în luna aprilie, un program de stabilitate (în cazul statelor membre din
zona euro) sau un program de convergență (în cazul statelor membre din afara zonei euro).
Programele de stabilitate trebuie să conțină, printre altele, obiectivul bugetar pe termen mediu,
calea de ajustare către acesta și o analiză de scenarii pentru a vedea care vor fi efectele asupra
poziției fiscale dacă se modifică principalele ipoteze economice subiacente. La baza acestor
calcule trebuie să stea scenariile macro-bugetare cele mai probabile (sau cele mai prudente). Aceste
programe se publică.
Consiliul examinează programele pe baza unei evaluări realizate de Comisie și de
Comitetului economic și financiar. Sunt examinate în special progresele realizate în vederea
atingerii obiectivului bugetar pe termen mediu. Evaluarea realizată ia în considerare în mod
explicit evoluția cheltuielilor. Pe baza recomandării Comisiei și după consultarea Comitetului
economic și financiar, Consiliul adoptă un aviz privind programele. Consiliul poate solicita în
acest aviz ca statele membre în cauză să își ajusteze programele. Avizul face parte din
recomandările specifice fiecărei țări adoptate de Consiliu la sfârșitul fiecărui semestru european.
Comisia și Consiliul monitorizează punerea în aplicare a programelor de stabilitate și de
convergență. În cazul unor devieri majore de la traiectoria de ajustare către obiectivul bugetar pe
termen mediu, Comisia îi adresează un avertisment statului membru în cauză, transmis sub forma
unei recomandări a Consiliului în care i se cere statului membru în cauză să ia măsurile necesare
de ajustare a politicilor. Transmiterea și evaluarea programelor de stabilitate și de convergență fac
parte din semestrul european, un proces mai amplu de coordonarea politicilor economice din
Uniunea Europeană care include componenta preventivă a PSC.
 Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind accelerarea
și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv, modificat prin Regulamentul (CE) nr.
1056/2005 din 27 iunie 2005 și prin Regulamentul (UE) nr. 1177/2011 al Consiliului din 8
noiembrie 2011. Acest regulament reprezintă componenta corectivă.
Scopul Procedurii în caz de deficit excesiv (PDE) este să prevină apariția deficitelor
excesive și să le corecteze cu promptitudine. Potrivit PSC modificat, PDE poate fi declanșată dacă
se încalcă criteriul deficitului sau criteriul datoriei:
 criteriul deficitului: un deficit public general este considerat excesiv atunci când depășește
valoarea de referință de 3% din PIB la prețurile pieței;
 criteriul datoriei: datoria depășește 60% din PIB, iar obiectivul anual de reducere a datoriei cu
1/20 din datoria care depășește pragul de 60% nu a fost atins în ultimele trei exerciții.

Regulamentul modificat conține, de asemenea, dispoziții prin care se clarifică în ce condiții

un deficit care depășește valoarea de referință stabilită poate fi considerat excepțional (apărut în
urma unui eveniment neobișnuit sau rezultat dintr-o recesiune economică gravă etc.) sau temporar
(când previziunile indică faptul că deficitul va scădea sub valoarea de referință după terminarea
evenimentului neobișnuit sau a recesiunii).
În cazul în care un stat membru nu îndeplinește cel puțin unu din cele două criterii, sau
dacă există riscul neîndeplinirii acestora, Comisia elaborează un raport. Comitetul economic și
financiar emite un aviz cu privire la acest raport. În cazul în care Comisia consideră că există un
deficit excesiv într-un stat membru sau că un astfel de deficit se poate produce, aceasta adresează
un aviz statului membru în cauză și informează Consiliul în acest sens. Consiliul, la propunerea
Comisiei, ia Decizia finală dacă există sau nu un deficit excesiv. Ulterior, la recomandarea
Comisiei, adoptă o recomandare adresată statului membru în pentru ca acesta să ia măsuri eficace
de reducere a deficitului și stabilește un termen de maximum șase luni. În cazul în care constată că
nu s-au luat astfel de măsuri, Consiliul poate face publice recomandările adresate. Dacă un stat
membru tot nu dă curs recomandărilor, Consiliul poate soma statul membru în cauză ca, într-un
anumit termen, să adopte măsurile necesare.
 Regulamentul (UE) nr. 1173/2011 din 16 noiembrie 2011 privind aplicarea
eficientă a supravegherii bugetare în zona euro.
În plus, „Codul de conduită”, care este un aviz al Comitetului economic și financiar (CEF),
comitet al Consiliului Afaceri Economice și Financiare, conține norme de aplicare a PSC și
orientări privind formatul și conținutul programelor de stabilitate și de convergență (SCP). Deși
este, oficial, sub nivelul unei reglementări, „Codul deconduită” este totuși de mare importanță
practică deoarece arată cum trebuie puse în aplicare SCP. Cea mai recentă actualizare a sa,
convenită de CEF la 15 mai 2017, conține o serie de specificații cu privire la flexibilitatea normelor
actuale din cadrul PSC (prin intermediul așa-numitelor „clauze privind investițiile și reformele
structurale” și al unei matrice care specifică perioadele economice favorabile și nefavorabile din
componenta preventivă a PSC și ce eforturi trebuie făcute pentru fiecare situație critică și rată de
îndatorare în parte); aceste specificații se bazează pe o „poziție stabilită de comun acord cu privire
la flexibilitatea din cadrul PSC” convenită de CEF în noiembrie 2015 și aprobată de Consiliul
ECOFIN în februarie 2016; punctul de pornire pentru discuții a fost comunicarea Comisiei din
ianuarie 2015 privind flexibilitatea. În plus, versiunea actuală a „Codului de conduită” conține
două avize ale CEF, din noiembrie 2016, care au pus un accent mai puternic pe criteriul de referință
al cheltuielilor, în timp ce indicatorul soldului structural rămâne o componentă esențială a cadrului
de supraveghere bugetară.

La reuniunea Consiliului European din martie 2012, toate statele membre, cu excepția
Regatului Unit și a Republicii Cehe, au semnat Tratatul interguvernamental privind stabilitatea,
coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare, a cărui componentă bugetară
este Pactul fiscal (Croația nu a semnat tratatul nici înainte de aderarea sa la UE din 1 iulie 2013,
nici după). Pactul fiscal prevede ca „regula de aur” a echilibrului bugetar, potrivit căreia limita
inferioară a deficitului structural nu trebuie să depășească 0,5% din PIB (dacă deficitul public este
sub 60% din PIB, această limită este de 1% din PIB), să fie introdusă în dreptul național, de
preferință la nivel constituțional („stavilă în calea îndatorării”). Statele membre pot introduce
acțiuni la Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene împotriva altor state membre în cazul
în care această regulă nu a fost aplicată în mod corespunzător. Printre alte dispoziții se numără
declanșarea automată a mecanismului de corecție și norme mai stricte pentru țările care fac obiectul
PDE. În plus, mecanismul european de stabilitate poate acorda asistență financiară numai statelor
membre care au semnat Pactul fiscal.

Reformele guvernanței economice a Uniunii și ale cadrului politicilor fiscale din perioada
2011-2013 includ, pe lângă normele PSC revizuite și Tratatul interguvernamental privind
stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare, două
regulamente suplimentare de consolidare a guvernanței economice în zona euro (pachetul de
două propuneri legislative – „Two-Pack”):
 Regulamentul (UE) nr. 473/2013 din 21 mai 2013 privind dispozițiile comune pentru
monitorizarea și evaluarea proiectelor de planuri bugetare și pentru asigurarea corectării deficitelor
excesive ale statelor membre din zona euro – principalele elemente prevăd calendare bugetare
comune pentru toate statele membre din zona euro, precum și norme privind monitorizarea și
evaluarea de către Comisie a planurilor bugetare ale statelor membre. Dacă se constată
neconformități grave cu normele PSC, Comisia poate cere ca planurile respective să fie revizuite.
În plus, regulamentul prevede că statele membre din zona euro care fac obiectul PDE au obligația
de a prezenta un program de parteneriat economic în care să fie prezentate în detaliu măsurile și
reformele structurale necesare pentru o corectare eficientă și durabilă a deficitului excesiv.
Consiliul, hotărând pe baza unei propuneri a Comisiei, adoptă avize privind programele de
parteneriat economic.
 Regulamentul (UE) nr. 472/2013 din 21 mai 2013 privind consolidarea supravegherii
economice și bugetare a statelor membre afectate sau amenințate de dificultăți grave în ceea ce
privește stabilitatea lor financiară în zona euro – se referă la statele membre care se confruntă cu
dificultăți grave sau sunt amenințate de astfel de dificultăți cu privire la stabilitatea lor financiară.
Acesta prevede norme pentru consolidarea supravegherii, asistența financiară și supravegherea
post-program (în cazul în care nu a fost rambursată cel puțin 75% din asistența financiară primită).

Viitoarele revizuiri ale legislației-cheie: regulamentele privind „pachetul de șase

propuneri” și „pachetul de două acte” impun să se întocmească rapoarte periodice pentru a evalua
punerea lor în aplicare. Aceste evaluări au loc o dată la cinci ani și au scopul de a evalua, printre
altele, eficacitatea regulamentelor și progresele realizate pentru a asigura o coordonare mai strânsă
a politicilor economice și bugetare și convergența durabilă a performanțelor economice și
bugetare.

1.7. SUPRAVEGHEREA MACROECONOMICĂ

În ultimii zece ani, Uniunea Europeană s-a confruntat cu dezechilibre macroeconomice
importante (care au exacerbat efectele negative ale crizei financiare declanșate în 2008) și cu
discrepanțe importante în materie de competitivitate (care au împiedicat aplicarea măsurilor de
politică monetară comună). În 2011, UE a introdus procedura privind dezechilibrele
macroeconomice (PDM), o procedură de supraveghere și de impunere a respectării normelor
menită să faciliteze identificarea din timp și corectarea acestor dezechilibre macroeconomice în
statele membre, o atenție specială fiind acordată dezechilibrelor care pot avea efecte de propagare
asupra altor state membre.
Procedura privind dezechilibrele macroeconomice (PDM) este un mecanism de
supraveghere și de aplicare a normelor al cărui obiectiv este preîntâmpinarea și corectarea
dezechilibrelor macroeconomice în cadrul UE. Supravegherea efectuată este inclusă în semestrul
european pentru coordonarea politicilor economice. Supravegherea se bazează pe:
 un raport privind mecanismul de alertă (RMA) elaborat de Comisie și bazat pe un tablou
de bord cu indicatori și praguri. Indicatorii din tabloul de bord se referă la dezechilibrele externe
(conturi curente, poziția investițională internațională netă, rata de schimb valutar reală efectivă,
variația cotelor de export, costul unitar al muncii) și dezechilibrele interne (prețul locuințelor,
fluxul de credit din sectorul privat, datoria din sectorul privat, datoria publică, rata șomajului și
variații ale pasivelor sectorului financiar, precum și alți indicatori legați de ocuparea forței de
muncă și șomaj). Fiecare indicator este asociat cu un prag care semnalează posibila apariție a unei
probleme specifice; unele praguri sunt diferențiate în funcție de apartenența sau nu a statelor
membre la zona euro. În cazul în care un stat membru depășește mai multe praguri, Comisia
efectuează un bilanț aprofundat, și anume o analiză economică suplimentară menită să stabilească
dacă există riscul de a apărea dezechilibre macroeconomice, sau dacă acestea există deja, și dacă
dezechilibrele existente au fost corectate;
 recomandări preventive: în cazul în care, pe baza rezultatului bilanțului aprofundat,
Comisia ajunge la concluzia că există dezechilibre macroeconomice, ea trebuie să informeze
Parlamentul, Consiliul și Eurogrupul. La recomandarea Comisiei, Consiliul poate adresa
recomandările necesare statelor membre vizate. Aceste recomandări preventive din cadrul PDM
fac parte din recomandările specifice fiecărei țări adresate de Consiliu statelor membre, în luna
iulie a fiecărui an, în cadrul semestrului european;
 recomandări corective în cadrul procedurii de dezechilibru excesiv: în cazul în care, pe
baza rezultatului bilanțului aprofundat, Comisia ajunge la concluzia că statul membru vizat este
afectat de dezechilibre excesive, ea trebuie să informeze Parlamentul, Consiliul, Eurogrupul,
autoritățile europene de supraveghere competente și Comitetul european pentru risc sistemic
(CERS). La recomandarea Comisiei, Consiliul poate adopta o recomandare, prin care constată
existența unui dezechilibru excesiv și recomandă statului membru în cauză să ia măsuri corective.
Recomandarea Consiliului trebuie să determine natura și implicațiile dezechilibrelor și să
precizeze un set de recomandări privind politicile care trebuie urmate, precum și termenul până la
care statul membru vizat trebuie să transmită un plan de măsuri corective;
 planuri de măsuri corective: Statul membru în privința căruia s-a inițiat o procedurăde
dezechilibru excesiv trebuie să prezinte un plan de măsuri corective în termenulprecizat în
recomandarea Consiliului. În termen de două luni de la prezentareaunui plan de măsuri corective
și pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul trebuiesă evalueze planul prezentat;
 evaluarea măsurilor corective: pe baza unui raport din partea Comisiei, Consiliul trebuie
să stabilească dacă statul membru vizat a luat sau nu măsurile corective recomandate. Dacă
consideră că statul membru nu a luat astfel de măsuri, Consiliul trebuie să adopte (prin vot cu
majoritate calificată inversă), pe baza unei recomandări a Comisiei, o decizie prin care constată
nerespectarea recomandărilor și formulează o recomandare în care stabilește noi termene pentru
luarea măsurilor corective. În acest caz, Consiliul trebuie să informeze Consiliul European;
 sancțiuni financiare posibile: statele membre din zona euro care nu dau curs
recomandărilor formulate în cadrul procedurii de dezechilibru excesiv pot face obiectul unor
sancțiuni progresive, care pot varia de la un depozit purtător de dobândă până la amenzi anuale.
Depozitul purtător de dobândă sau amenda ar trebui să reprezinte 0,1% din PIB-ul statelor
respective.

De la introducerea PDM în 2012, numărul de state membre:

 care au făcut obiectul unui bilanț aprofundat a crescut de la 12 la 19 între 2012 și 2016, a
scăzut la 12 în 2018 și apoi a crescut la 13 în 2019;
 despre care s-a estimat că trec prin dezechilibre a crescut de la 12 la 16 între 2012 și 2015,
dar a scăzut la 11 în 2018 și apoi la 10 în 2019;
 despre care s-a estimat că trec prin dezechilibre excesive a crescut de la 0 la 6 între 2012 și
2017, dar a scăzut la 3 în 2018 și 2019. Comisia nu a propus încă lansarea procedurii de
dezechilibru excesiv, deși Consiliul și Banca Centrală Europeană au cerut ca procedura să fie
utilizată la întregul său potențial, cu aplicarea, după caz, a componentei corective.
Toate țările cu dezechilibre sunt supuse unei monitorizări specifice, care este mai strictă
pentru țările care se confruntă cu dezechilibre excesive și implică dialoguri cu autoritățile
naționale, vizite ale experților și întocmirea unor rapoarte periodice privind progresele înregistrate.
Acest lucru ar trebui să contribuie, de asemenea, la monitorizarea punerii în aplicare a
recomandărilor specifice fiecărei țări în statele membre vizate. Dacă se consideră că un stat
membru este expus riscului de dezechilibre macroeconomice, unele sau toate recomandările
specifice fiecărei țări adoptate de Consiliu în contextul semestrului european pot fi susținute de
PDM. De-a lungul anilor, numărul acestor recomandări a crescut, dar nu și nivelul lor de punere
în aplicare.

1.8. ASISTENȚA FINANCIARĂ ACORDATĂ STATELOR MEMBRE

ALE UE
Mecanismele europene de acordare a asistenței financiare au rolul de a menține stabilitatea
financiară a UE și a zonei euro, întrucât problemele financiare dintr-un stat membru pot avea un
impact considerabil asupra stabilității macrofinanciare a altor state membre. Acestea au o
importanță fundamentală pentru întărirea cadrului economic și de guvernanță al Uniunii
Economice și Monetare. Asistența financiară este condiționată de anumiți parametri
macroeconomici (aceasta este mai degrabă un împrumut decât un transfer bugetar), ceea ce asigură
faptul că statele membre care primesc o asemenea asistență realizează reformele necesare cu
caracter bugetar, economic și structural, precum și în materie de supraveghere. Reformele sunt
convenite și prevăzute în documente specifice (memorandumuri de înțelegere), publicate pe site-
ul de internet al Comisiei și, atunci când este cazul, pe site-ul Mecanismului european de stabilitate.
În mai 2010 statele membre ale UE au instituit un mecanism temporar de stabilizare pentru
a-și menține stabilitatea financiară în contextul crizei datoriilor suverane. Acest mecanism se
alcătuiește din două programe de împrumut, după cum urmează:
 Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF): în cadrul MESF, Comisia poate
împrumuta pe piețele financiare, în numele Uniunii, până la 60 de miliarde EUR, pe baza unei
garanții implicite asigurate de bugetul UE. MESF poate acorda asistență tuturor statelor membre
ale UE. Acest mecanism a fost activat pentru Irlanda, Portugalia și Grecia (sub formă definanțare
de tip punte). După crearea Mecanismului european de stabilitate (MES), MESF rămâne în vigoare
pentru a face față, în special, situațiilor excepționale în care se impune utilizarea sa din motive
practice, procedurale sau financiare, în general înainte de acordarea unei asistențe financiare din
partea MES sau în paralel cu aceasta;
 Fondul european de stabilitate financiară (FESF): a fost înființat de statele membre din
zona euro ca un mecanism temporar. Dispune de o capacitate totală efectivă de acordare a
împrumuturilor de 440 de miliarde EUR. Împrumuturile sunt finanțate prin obligațiuni și alte
instrumente de creanță plasate de FESF pe piețele de capital și sunt garantate de acționari (statele
membre din zona euro). Acest mecanism a fost activat pentru Irlanda, Portugalia și Grecia. După
crearea MES, FESF nu mai oferă asistență financiară.
În octombrie 2012 a fost creat un mecanism de sprijin permanent, Mecanismul european
de stabilitate (MES), consacrat printr-un tratat interguvernamental (adică în afara cadrului juridic
al UE). MES este la ora actuală singurul instrument permanent de asistență financiară pentru statele
membre din zona euro. Capacitatea sa efectivă de a acorda împrumuturi este de 500 de miliarde
EUR. Împrumuturile sunt finanțate din fondurile împrumutate de MES pe piețele financiare și sunt
garantate de acționari (statele membre din zona euro). MES a acordat asistență financiară Spaniei,
Ciprului și Greciei. Comisia și MES au înființat proceduri detaliate pentru colaborarea lor în
procesul de acordare a asistenței statelor membre din zona euro.
La 6 decembrie 2017, Comisia a venit cu o propunere privind transformarea MES într-un
fond monetar european (FME). Acest nou organism urmează să fie încadrat în legislația UE,
conservând totodată structurile financiare și instituționale ale MES. În plus, FME ar reprezenta
mecanismul comun de protecție pentru Fondul unic de rezoluție (FUM) în cadrul uniunii bancare.
În martie 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție cu privire la propunerea Comisiei.
În mai 2013 a intrat în vigoare „Pachetul de două acte legislative” care constă din două
regulamente ale UE (472/2013 și 473/2013) aplicabile statelor membre a căror monedă este euro.
Acest pachet reprezintă unul dintre elementele ce contribuie la întărirea cadrului economic și de
guvernanță al UEM. În special, Regulamentul (UE) nr. 472/2013 introduce proceduri de
monitorizare și supraveghere mai stricte pentru statele membre care se confruntă sau riscă să se
confrunte cu probleme grave în ceea ce privește stabilitatea financiară sau sustenabilitatea
finanțelor publice. În temeiul acestui regulament, Comisia poate decide să supună un stat membru
unei supravegheri mai stricte dacă greutățile cu care se confruntă în materie de stabilitate financiară
sunt susceptibile să contamineze celelalte state din zona euro. Un stat membru care solicită
asistență financiară trebuie să întocmească un proiect de program de ajustare macroeconomică de
comun acord cu Comisia (care acționează în cooperare cu BCE și, dacă este cazul, cu FMI).
Asistența financiară este legată, astfel, de o serie de condiții macroeconomice, menite să
trateze sursa instabilității. Astfel se garantează faptul că statele membre care beneficiază de o
asemenea asistență realizează reformele necesare cu caracter bugetar, economic și structural,
precum și în materie de supraveghere. Asistența financiară este eliberată în tranșe și poate, deci,
să fie suspendată dacă statele membre beneficiare nu îndeplinesc obligațiile specificate în
programul de ajustare.
Mecanismul de asistență pentru balanțele de plăți: din februarie 2002, statele membre
care nu fac parte din zona euro și care se confruntă sau sunt expuse riscului grav de a se confrunta
cu dificultăți de finanțare externă au la dispoziție un mecanism de asistență pentru balanțele de
plăți. De obicei, împrumuturile se prezintă sub forma unei asistențe financiare pe termen mediu,
în general în cooperare cu FMI. Asistența financiară este condiționată de punerea în aplicare a unor
politici menite să soluționeze problemele economice subiacente. Au beneficiat de asistență
financiară pentru balanțele de plăți Ungaria, Letonia și România.

1.9. POLITICA FISCALĂ GENERALĂ

Competențele fiscale aparțin statelor membre, UE având doar competențe limitate la nivel
european. Întrucât politica UE în domeniul fiscal vizează buna funcționarea a pieței unice,
armonizarea normelor privind impozitarea indirectă a fost tratată înainte de cea directă.
Combaterea evaziunii fiscale și a practicilor de evitare a obligațiilor fiscale a devenit o prioritate
politică recentă. Măsurile fiscale trebuie adoptate de statele membre în unanimitate.
Strategia de politică fiscală a UE este explicată în Comunicarea Comisiei intitulată
„Politica în domeniul impozitării în cadrul Uniunii Europene – priorități pentru anii viitori”.
Competența de a introduce, elimina sau ajusta impozitele rămâne la latitudinea statelor membre.
Fiecare dintre statele membre este liber să-și aleagă sistemul de impozitare pe care îl consideră cel
mai potrivit, cu condiția să respecte normele UE. În acest cadru, principalele priorități ale politicii
fiscale a UE sunt eliminarea obstacolelor de natură fiscală care împiedică activitatea economică
transfrontalieră, lupta împotriva concurenței fiscale dăunătoare și a evaziunii fiscale și promovarea
unei mai largi colaborări la nivelul administrațiilor financiare, pentru asigurarea controlului asupra
fraudei și pentru combaterea acesteia. O mai mare coordonare a politicii fiscale ar asigura
sprijinirea unor obiective de politică ale UE mai largi prin politicile fiscale ale statelor membre,
conform prevederilor din Strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă
incluziunii și din actul privind piața unică.
Combaterea fraudei fiscale și a planificării fiscale agresive a reprezentat o prioritate
politică a fostei legislaturi (2014-2019). Totodată, au continuat eforturile în ceea ce privește
reforma sistemului de impozitare a societăților comerciale pentru ca impozitarea lor să devină mai
echitabilă și mai bine adaptată la o economie digitală modernă pe piața internă, iar elaborarea unui
regim de TVA definitiv a apărut ca o altă prioritate politică. Printre principalele inițiative se
numără:
 un pachet privind transparența fiscală (18 martie 2015), al cărui scop este de a
îmbunătăți transparența și cooperarea între statele membre în ceea ce privește Deciziile fiscale cu
impact transfrontalier, prin abrogarea Directivei privind impozitarea veniturilor din economii,
raționalizând legislația privind schimbul automat de informații, evaluând în continuare potențialele
inițiative în materie de transparență, în coroborare cu raportarea pentru fiecare țară în parte în ceea
ce privește companiile multinaționale, revizuind codul de conduită privind impozitarea
întreprinderilor, pentru a-l face mai funcțional și mai eficace, cuantificând mai bine deficitul de
impozitare (care nu poate fi atribuit numai fraudei și evaziunii fiscale) și acționând ca precursor al
promovării unei mai mari transparențe fiscale la nivel mondial.
  un plan de acțiune privind impozitarea societăților (17 iunie 2015), care stabilește o
serie de inițiative pentru a combate practicile de evitare a obligațiilor fiscale, a asigura venituri
sustenabile și a îmbunătăți mediul de afaceri în cadrul pieței unice. Planul de acțiune descrie patru
obiective principale:
a) restabilirea corelației dintre impozitare și localizarea geografică a activității economice;
b) asigurarea faptului că statele membre pot evalua corect activitatea societăților aflate în
jurisdicția lor;
c) crearea unui mediu fiscal competitiv și favorabil creșterii economice pentru UE;
d) protejarea pieței unice și asigurarea unei abordări ferme a UE în ceea ce privește aspectele
fiscale externe ale societăților, inclusiv măsuri de punere în aplicare a acțiunilor de combatere a
eroziunii fiscale și deturnării profiturilor ale OCDE, abordarea problemei jurisdicțiilor fiscale
necooperante și creșterea transparenței fiscale. În octombrie 2016, Comisia a prezentat o propunere
de relansare a bazei fiscale consolidate comune a societăților (CCCTB).
 un pachet privind practicile de evitare a obligațiilor fiscale (28 ianuarie 2016), care
conține propuneri privind măsuri concrete pentru a preveni planificarea fiscală agresivă, pentru a
stimula transparența fiscală și pentru a crea condiții de concurență echitabile pentru toate
întreprinderile din UE. Pachetul include trei piloni:
a) asigurarea impozitării efective în UE (prin Directiva privind evitarea obligațiilor fiscale și prin
Recomandarea privind tratatele fiscale);
b) creșterea transparenței fiscale (revizuirea Directivei privind schimbul automat de informații); c)
asigurarea unor condiții de concurență echitabile (Comunicarea privind o strategie externă pentru
o impozitare eficace și o listă neagră a paradisurilor fiscale).
 un plan de acțiune privind TVA (7 aprilie 2016), care include:
a) principiile unui viitor sistem european unic de TVA;
b) măsuri de combatere a fraudei în materie de TVA;
c) o actualizare a cadrului de stabilire a cotelor de TVA;
d) o simplificare și modernizarea normelor privind TVA pentru comerțul electronic;
e) un pachet de măsuri privind TVA în favoarea IMM-urilor.
 pachetul privind TVA-ul pentru piața unică digitală (1 decembrie 2016), al cărui
obiectiv este modernizarea TVA pentru comerțul electronic transfrontalier. Acest pachet urmărește
să reducă costurile de conformitate în materie de TVA suportate de întreprinderi atunci când
efectuează vânzări transfrontaliere, să faciliteze comerțul transfrontalier și să asigure o concurență
loială pentru întreprinderile din UE, să combată frauda în materie de TVA și să abordeze cazul
specific al cărților electronice, care în prezent nu beneficiază de cote reduse. Un obiectiv important
al pachetului (pachetelor) de reformă a TVA este de a pune capăt „fraudei de tip carusel”. Noile
norme în materie de TVA ar trebui să fie mai simple și mai coerente, introducând un nou spațiu
pentru un TVA european unic și definitiv. Pe scurt, noul sistem de TVA este conceput pentru a fi
mai rezistent la fraudă și este în conformitate cu economia digitală și mobilă de astăzi.
 impozitarea echitabilă a inițiativelor din domeniul economiei digitale (21 martie 2018),
al cărei scop este de a asigura un sistem de impozitare corect și eficient, adecvat pentru mediul
digital, de a utiliza propunerile legislative pentru a valorifica pe deplin prezența digitală prin
ajustarea definiției noțiunii de „sediu permanent” și de a introduce o definițiea „unei substanțe
economice minime”. Propunerea Comisiei contribuie, de asemenea, la activitățile internaționale în
acest domeniu, în special în cadrul G20 și OCDE, în contextul proiectului BEPS. În discursul din
2017 privind starea Uniunii, președintele Juncker a anunțat „Propunerea Comisiei de stabilire a
unor norme la nivelul UE care să permită impozitarea profiturilor generate de companiile
multinaționale prin intermediul economiei digitale”, în timp ce Consiliul a adoptat, în decembrie
2017, concluzii privind impozitarea economiei digitale.
 noi norme care obligă statele membre să acorde autorităților fiscale acces la datele
colectate în temeiul legislației privind combaterea spălării banilor (1 ianuarie 2018).
Directivele privind combaterea spălării banilor — DCSB4 și DCSB5 — urmăresc să împiedice
utilizarea sistemului financiar european în scopul spălării banilor și finanțării terorismului.
Autoritățile fiscale naționale vor avea acces direct la informații privind beneficiarii reali ai
societăților, ai fiduciilor și ai altor entități, precum și la informații privind evidențele
întreprinderilor privind obligațiile de diligență fiscală aplicată clienților. Noile norme vor permite
autorităților fiscale să reacționeze rapid și eficient în cazurile de evaziune fiscală și evitare a
obligațiilor fiscale și să combată tipurile de structuri evidențiate în cazul Paradise Papers.
 1.10. IMPOZITAREA DIRECTĂ: IMPOZITAREA ÎNTREPRINDERILOR
ȘI A PERSOANELOR
Impozitarea directă se referă la impozitarea veniturilor, profiturilor și a capitalului, acestea
putând aparține persoanelor fizice sau întreprinderilor. În ceea ce privește impozitul pe veniturile
persoanelor fizice, acesta nu este reglementat în mod explicit de dispozițiile UE (activitatea UE în
acest domeniu se bazează în mare măsură pe jurisprudența Curții de Justiție).
Două obiective specifice sunt prevenirea evaziunii fiscale și eliminarea dublei impuneri. În
general, o anumită armonizare a impozitării întreprinderilor poate fi justificată atât pentru a preveni
denaturarea concurenței (în special în cazul deciziilor privind investițiile), cât și pentru a evita
„concurența fiscală” și, de asemenea, pentru a reduce posibilitățile de manipulare a contabilității.

A. Impozitarea întreprinderilor
Diverse propuneri în vederea armonizării impozitului pe profit au fost dezbătute de mai
multe decenii (în 1962: raportul Neumark; 1970: raportul Van den Tempel; 1975: propunerea de
directivă privind alinierea ratelor de impozitare între 45% și 55%). În1980, Comisia a comunicat
că această încercare de armonizare este, probabil, sortită eșecului și s-a concentrat asupra unor
măsuri pentru finalizarea pieței unice. În „Liniile directoare privind impozitarea întreprinderilor”
din 1990 au fost adoptate trei propuneri deja publicate, și anume Directiva privind fuziunile
(90/434/CEE, în prezent Directiva 2009/133/CE), Directiva privind societățile-mamă și filialele
lor (90/435/CEE, în prezent Directiva 2011/96/UE) și Convenția de arbitraj (90/436/CEE). Soarta
propunerii de directivă din 1991 privind un regim fiscal comun care să se aplice plăților de dobânzi
și de redevențe între societățile-mamă și filialele acestora din state membre diferite ilustrează
caracterul adesea de durată al negocierilor cu statele membre: în ciuda faptului că a fost modificată
și deși a primit avizul pozitiv din partea Parlamentului, propunerea a fost retrasă de către Comisie
datorită lipsei de acord în Consiliu. O nouă versiune a apărut în 1998 ca parte a „pachetului Monti”
și a fost adoptată ca Directiva 2003/49/CE.
De asemenea, în 1991 a fost instituit grupul independent de experți Ruding, al cărui raport
recomanda un program de acțiune pentru a elimina dubla impunere, a armoniza ratele impozitului
pe profit și a asigura o transparență deplină a scutirilor fiscale ale statelor membre în scopul
promovării investițiilor. Comisia a formulat o serie de propuneri care au fost retrase ulterior.
 În 1996, Comisia a stabilit o nouă strategie privind impozitarea. În domeniul impozitării
întreprinderilor, rezultatul principal a fost Codul de conduită pentru impozitarea întreprinderilor,
adoptat sub forma unei rezoluții a Consiliului în 1998. Consiliul a creat, de asemenea, un grup
pentru codul de conduită (cunoscut sub numele de „grupul Primarolo”) pentru a examina cazurile
semnalate de impozitare neloială a întreprinderilor.
În 2001, Comisia a pregătit „un studio analitic al fiscalității întreprinderilor în Comunitatea
Europeană”. În comunicarea complementară a Comisiei s-a precizat că cele mai multe probleme
cu care se confruntă întreprinderile rezidă în adaptarea acestora la diversele reglementări naționale
din cadrul pieței unice. Comisia a propus o serie de abordări pentru a crea o bază consolidată de
impozitare a activităților întreprinderilor la nivel european: impozitarea în statul de origine, o bază
de impozitare unică, facultativă și consolidată, un impozit pe profit la nivel european și o bază de
impozitare obligatorie și armonizată pe deplin.
În 2004 a fost creat un grup de lucru, ale cărui rezultate au fost incluse în propunerea
Comisiei. „Baza fiscală consolidată comună a societăților” (CCCTB) care a fost propusă ar permite
întreprinderilor să profite de un sistem cu un „ghișeu unic” unde să își poată depune cererile de
rambursare a impozitelor. Aceste întreprinderi pot, de asemenea, să își consolideze toate câștigurile
și pierderile avute în urma activității lor în Uniunea Europeană. Statele membre și-ar păstra
competența deplină de a stabili propriile impozite pe profit.
În aprilie 2012 a fost adoptată rezoluția legislativă a Parlamentului European cu privire la
această propunere. În vederea impulsionării negocierilor din cadrul Consiliului, Comisia
aprezentat în iunie 2015 o strategie pentru relansarea propunerii privind CCCTB în 2016. Comisia
a optat pentru un proces în două etape, separând baza comună și elementele de consolidare, prin
două propuneri legislative interconectate: o propunere privind o bază fiscală comună a societăților
(CCTB) și una privind o bază fiscală consolidată comună a societăților (CCCTB). CCCTB ar urma
să aibă un caracter obligatoriu, fiind totuși introdusă treptat. Propunerea, modificată în
conformitate cu lucrările OCDE, ar putea contracara și eludarea fiscală, permițând eliminarea
lacunelor de reglementare dintre sistemele naționale și limitarea mecanismelor comune de eludare
fiscală.
În martie 2018, Comisia a propus două directive ale Consiliului menite să asigure o
impozitare echitabilă a societăților care oferă servicii digitale. UE continuă să depună eforturi în
vederea găsirii unei soluții globale privind impozitarea digitală în cadrul G20/OCDE. În octombrie
2019, Margrethe Vestager, vicepreședintă executivă a Comisiei, s-a angajat să prezinte o
propunere a UE privind impozitarea digitală dacă nu se va ajunge la un acord global până la
sfârșitul anului 2020.

B. Impozitarea echitabilă, transparența fiscală, precum și combaterea eludării fiscale și

a concurenței fiscale dăunătoare
Începând cu 2008, în urma crizei financiare, combaterea eludării fiscale și impozitarea
echitabilă a întreprinderilor au revenit în prim-plan. Acest lucru necesită și creșterea transparenței,
după cum o demonstrează pachetul de măsuri pentru îmbunătățirea transparenței din martie 2015,
care cuprindea, printre altele, Directiva Consiliului privind un schimb automat de informații între
statele membre cu privire la deciziile fiscale (Directiva (UE) 2015/2376) și o comunicare privind
transparența fiscală în scopul combaterii evaziunii fiscale licite și ilicite.
În 2015, Comisia a adoptat un plan de acțiune pentru un sistem de impozitare a
întreprinderilor echitabil și eficient în UE, care prevede o reformă a cadrului de impozitare a
întreprinderilor din UE cu scopul de a combate abuzurile fiscale, a asigura venituri sustenabile și
a îmbunătăți mediul de afaceri în cadrul pieței unice. În ianuarie 2016, Comisia și-a prezentat
pachetul de măsuri de combatere a eludării fiscale, care cuprinde, printre altele, o propunere de
directivă a Consiliului de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale
care afectează în mod direct funcționarea pieței interne (adoptată în iulie 2016).
În aprilie 2016, Comisia a propus o modificare a Directivei 2013/34/UE în ceea ce privește
comunicarea, de către anumite întreprinderi și sucursale, de informații privind impozitul pe profit.
Propunerea impune întreprinderilor multinaționale să publice anumite părți din informațiile
transmise autorităților fiscale.
În iunie 2017, Comisia a propus noi norme privind transparența pentru intermediarii (de
exemplu bănci, firme de consultanță, avocați, consilieri fiscali) care proiectează sau propun spre
vânzare practici fiscale potențial dăunătoare, în urma unei solicitări de propunere legislativă
exprimată într-o rezoluție a Parlamentului (TAXE 2). Această propunere a fost adoptată ulterior
de Consiliu în mai 2018. În decembrie 2017, Consiliul a publicat prima listă la nivelul UE a
jurisdicțiilornecooperante. Lista se actualizează periodic.
Sistemele fiscale ale statelor membre trebuie să fie în conformitate cu normele UE privind
ajutoarele de stat. În contextul investigațiilor în curs ale Comisiei referitoare la deciziile fiscale
privind anumite întreprinderi, Parlamentul European a creat, temporar, Comisia specială pentru
deciziile fiscale și alte măsuri similare sau cu efecte similare (Comisia TAXE) și, ulterior, Comisia
TAXE 2.

C. Impozitarea IMM-urilor
Din 2001, Comisia s-a implicat în proiectul „impozitării în statul de origine”, care prevede
că IMM-urile își pot calcula profiturile (chiar și cele provenite din alte state membre) conform
normelor statului de origine, care le sunt familiare. În ceea ce privește eliminarea obstacolelor
fiscale din calea investițiilor transfrontaliere de capital de risc, a fost creat un grup de experți, care
și-a prezentat raportul în 2010.

D. Impozite aplicate persoanelor fizice

a. Impozitul pe venit
Impozitarea lucrătorilor, respectiv a pensionarilor care locuiesc și/sau au rude în întreținere
în alt stat membru a constituit întotdeauna o sursă de probleme. Acordurile bilaterale au putut
contribui la evitarea dublei impuneri în general, însă nu au putut rezolva chestiuni precum aplicarea
diverselor forme de scutiri de impozite din țara de rezidență pentru veniturile din țara în care
persoana este angajată. Pentru a asigura tratamentul egal al persoanelor rezidente și non-rezidente,
Comisia Europeană a propus o directivă privind armonizarea dispozițiilor legate de impozitul pe
venit în raport cu libera circulație, conform căreia s-ar fi aplicat impozitarea în țara de reședință ca
regulă generală. Odată respinsă de Consiliu, propunerea a fost retrasă, iar Comisia a emis doar o
recomandare care prezenta principiile aplicabile în impozitarea veniturilor non-rezidenților.
În continuare au fost inițiate proceduri împotriva statelor membre care au discriminat
angajații străini. CJUE a hotărât în 1993 că un stat membru nu poate, în materie de percepere a
impozitelor directe, trata un resortisant al unui alt stat membru mai puțin favorabil decât pe proprii
cetățeni. În general, integrarea în domeniul impozitării directe a persoanelor fizice a evoluat mai
mult prin intermediul hotărârilor CJUE decât prin propuneri legislative.
În octombrie 2017, Consiliul a adoptat o directivă (Directiva (UE) 2017/1852) având drept
obiectiv îmbunătățirea actualelor mecanisme din UE de soluționare a litigiilor referitoare la dubla
impunere.
b. Impozitarea veniturilor transfrontaliere provenite din dobânzi bancare și de alt tip
 În principiu, un contribuabil trebuie să își declare veniturile provenite din dobânzi. În
practică însă, libera circulație a capitalului și existența secretului bancar au oferit posibilitatea
evaziunii fiscale. Unele state membre impun un impozit reținut la sursă asupra veniturilor din
dobânzi. În 1989, Comisia a propus un sistem comun de impozite reținute la sursă asupra
veniturilor din dobânzi, percepute la o rată de 15%. Propunerea respectivă a fost înlocuită ulterior
cu o nouă propunere pentru a asigura un minim de impozitare efectivă a veniturilor din dobânzi
(la o rată de 20%). După îndelungi negocieri, s-a ajuns la un compromis, fiind adoptată Directiva
2003/48/CE a Consiliului privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de
dobânzi. Între timp, a fost înlocuită de Directiva 2014/107/UE, mai ambițioasă, care prevede,
împreună cu Directiva 2011/16/UE, un schimb cuprinzător de informații între autoritățile fiscale.

1.11. IMPOZITAREA INDIRECTĂ

Impozitarea indirectă se referă la impozitele care nu sunt aplicate veniturilor sau
patrimoniului. Printre impozitele indirecte se numără așadar taxa pe valoarea adăugată (TVA) și
accizele la tutun, alcool și energie. Sistemul comun de TVA se aplică, în general, bunurilor și
serviciilor care sunt cumpărate și vândute pentru uz sau consum pe teritoriul UE. Accizele sunt
percepute la vânzarea sau utilizarea unor produse specifice. Activitățile legislative ale UE vizează
coordonarea și armonizarea legislației privind TVA și armonizarea accizelor la tutun, alcool și
energie cu scopul de a asigura funcționarea corectă a pieței interne.

1.11.1. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ (TVA)

Armonizarea TVA-ului a avut loc în mai multe etape pentru a asigura transparența
comerțului intracomunitar. În 1970, s-a luat decizia de a finanța bugetul Comunității Economice
Europene din resursele proprii ale Comunității. Acestea urmau să includă plăți bazate pe un
procentaj din TVA și obținute prin aplicarea unei rate comune de impozitare la o bază de calcul
determinată uniform. Directiva privind TVA, 2006/112/CE, adoptată în 2007, codifică aceste
modificări într-un act legislativ unic.
 În 1985, Comisia a publicat „Cartea albă privind piața unică”, a cărei parte a III-a viza
înlăturarea barierelor fiscale. Necesitatea de a lua măsuri în domeniul TVA-ului a fost determinată
de „principiul destinației”.

Sistemul de TVA
a. Sistemul tranzitoriu: în 1987, Comisia a propus tranziția la „principiul locului de origine”,
potrivit căruia tranzacțiile dintre statele membre ar fi urmat să suporte, în mod normal, taxa déjà
prelevată în țara de origine, pe care comercianții ar fi putut, ulterior, să o deducă ca taxă de intrare.
În plus, Comisia a propus instituirea unui sistem de compensare pentru a realoca TVA-ul încasat
în țările de origine țărilor de consum. Aceste propuneri au fost totuși considerate inacceptabile de
statele membre. Ele au propus, ca alternativă, principiul locului de destinație pentru tranzacțiile
comercianților plătitori de TVA, punând, astfel, bazele sistemului tranzitoriu care a intrat în
vigoare în 1993 (Directivele 91/680/CEE și 92/111/CEE).
b. O strategie viabilă în vederea îmbunătățirii sistemului actual: începând cu anul 2000, Comisia
a adoptat măsuri de îmbunătățire a „normelor tranzitorii” aflate în vigoare la momentul respectiv.
În prezent, principalul instrument legislativ al UE în materie de TVA este Directiva privind TVA
(2006/112/CE). După aceasta, în 2008, au urmat Directiva 2008/8/CE și Directiva 2008/9/CE. Din
acel moment înainte, TVA-ul pe serviciile prestate între întreprinderi urma să fie impozitat în țara
în care erau prestate serviciile.
În 2005, s-au pus bazele pentru o aplicare mai uniformă a normelor UE (Regulamentulde
punere în aplicare, UE nr. 282/2011). Acum toate statele membre aveau posibilitatea de a aplica
norme speciale pentru a simplifica aplicarea TVA-ului. Adoptarea Regulamentului (CE) nr.
37/2009 privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată în vederea
combaterii fraudei fiscale legate de operațiunile intracomunitare a adus îmbunătățiri sistemului.

Ratele de TVA
Directiva 92/77/CEE a prevăzut o rată minimă standard de 15% care urma să fie revizuită
o dată la doi ani. Consiliul a extins, ulterior, perioada de valabilitate a ratei minime până la sfârșitul
lui 2017. Totodată, statele membre puteau aplica una sau două rate reduse de minimum 5% la
anumite bunuri și servicii. Statele membre dispuneau și de posibilitatea de a aplica acele rate situate
sub nivelul minim (inclusiv zero) pentru bunuri și servicii dacă ratele respective erau aplicabile
deja înainte de 1 ianuarie 1991. În 2009, a fost adoptată Directiva 2009/47/CE privind ratele reduse
de TVA în cazul serviciilor prestate la nivel local care folosesc intensiv forța de muncă.

Evoluții recente
În 2010, Comisia a publicat o Carte Verde privind viitorul taxei pe valoarea adăugată.
Obiectivul a fost de a deschide o discuție despre regimul de TVA. În 2012, Comisia a înființat un
grup de experți pentru TVA („Comitetul pentru TVA”), care publică periodic orientări.
La 7 aprilie 2016, Comisia a prezentat un Plan de acțiune pentru modernizarea regimurilor
de TVA din UE. El cuprinde principii menite să stea la temelia unui viitor regim unitar de TVA
european, măsuri pe termen scurt pentru combaterea fraudei în materie de TVA, planuri pentru
revizuirea ratelor reduse de TVA și propuneri de simplificare a normelor în materie de TVA și
anunță un pachet legislativ în domeniul TVA-ului cu măsuri menite să le ofere facilități IMM-
urilor. Punctul central al planului este propunerea de a trece, în cazul furnizării transfrontaliere de
produse, la principiul țării de destinație. Astfel, TVA-ul ar trebui plătit de exportator în statul
membru în care livrează marfa. Într-o primă etapă, acest principiu se va aplica doar livrărilor între
întreprinderi. Planul de acțiune mai prevede, de asemenea, două variante pentru a acorda mai multă
flexibilitate statelor membre la introducerea ratelor reduse de TVA.
Începând din 2017, Comisia a prezentat o serie de propuneri legislative care decurg din
Planul de acțiune. În iunie 2018, Consiliul a adoptat o directivă care stabilește o cotă standard
minimă permanentă de TVA de 15%.
În decembrie 2018, Consiliul a adoptat acte legislative privind:
 „soluții rapide” pentru a îmbunătăți funcționarea sistemuluiactual de TVA, până la
intrarea în vigoare a noului regim;
 TVA-ul pentru publicațiile electronice;
 cooperarea administrativă transfrontalieră în domeniul TVA-ului.
O serie de alte propuneri ale Comisiei sunt în curs de dezbatere în cadrul Consiliului. În
noiembrie 2019, Consiliul a adoptat noi măsuri pentru a moderniza normele în materie de TVA
pentru comerțul electronic.

VIES
 VIES (VAT Information Exchange System) este sistemul de schimb de informații privind
TVA-ul instituit de statele membre ale UE. Principiul este de a permite unei societăți să verifice
rapid, printr-o aplicație informatică, valabilitatea unui număr de TVA într-o țară din UE și dacă
acesta poate fi utilizat în cadrul tranzacțiilor intracomunitare (cumpărare și vânzare). Informațiile
de pe site sunt în mod constant accesibile și actualizate, iar societățile care au intenția de a opera
în Europa sunt nevoite să depună o declarație numită Intrastat.
Livrările de bunuri în interiorul UE sunt scutite de TVA în statul membru al vânzătorului,
atunci când acestea sunt furnizate unui subiect plătitor de TVA într-un alt stat membru. Prin
urmare, orice subiect care efectuează astfel de livrări trebuie să fie în măsură să verifice rapid și
ușor dacă clienții săi din alt stat membru au un cod/număr de identificare TVA valabil. În acest
scop, în special, fiecare autoritate fiscală actualizează o bază de date electronică care conține datele
de înregistrare a TVA ale operatorilor săi. Aceste informații includ numărul de identificare în
scopuri de TVA, data cererii de informații, numele operatorului intracomunitar și adresa acestuia.

În termeni practici, sistemul:

 permite companiilor să obțină o confirmare rapidă a numerelor de TVA ale partenerilor lor
de afaceri;
 permite administrațiilor fiscale să monitorizeze și să controleze fluxul comerțului în
interiorul UE pentru a detecta toate tipurile de nereguli.

1.11.2. ACCIZELE LA ALCOOL, TUTUN ȘI ENERGIE

Nivelurile și structurile accizelor variază între statele membre, afectând competiția.
Discrepanțele mari dintre taxele pe un anumit produs pot duce la deplasarea bunurilor în funcție
de taxe, la pierderea veniturilor și la fraudă. Încă de la începutul anilor 1970 s-au făcut încercări
de armonizare atât a structurilor, cât și a ratelor, dar progrese nu prea s-au văzut.
Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor stabilește un regim general
pentru produsele supuse accizelor, pentru a garanta libera circulație a mărfurilor și, prin urmare,
buna funcționare a pieței interne a Uniunii Europene. În mai 2018, Comisia a propus reformarea
Directivei 2008/118/CE. În noiembrie 2019, Consiliul a adoptat un amendament la Regulamentul
(UE) nr. 389/2012 privind cooperarea administrativă în domeniul accizelor după eliberarea pentru
consum într-un stat membru.
 O chestiune esențială legată de impozitarea alcoolului a reprezentat-o măsura în care
diferite produse sunt în concurență între ele. Comisia și Curtea de Justiție a Uniunii Europene au
adoptat tradițional poziția că toate băuturile alcoolice sunt substituibile și concurente între ele.
Abia în 1992 a fost adoptată Directiva 92/83/CEE care definește produsele pentru care se percep
accize și metoda de stabilire a acestora. A urmat apoi o altă directivă importantă, Directiva
92/84/CEE. O propunere de modificare a Directivei 92/84/CEE (apropierea ratelor accizelor la
alcool și băuturi alcoolice) a fost retrasă în martie 2015 deoarece Consiliul nu a reușit să ajungă la
un consens pe această temă. În cadrul platformei privind o reglementare adecvată și funcțională
(REFIT), Comisia a realizat o evaluare a Directivei 92/83/CEE și, în mai 2018, a făcut o propunere
de modificare a acesteia. În noiembrie 2019, Consiliul a acceptat propunerea.
Structura de bază a accizelor la tutun a fost integrată într-o directivă consolidată. Față de
propunerile inițiale ale Comisiei, s-a reușit doar stabilirea unor rate minime. Există diverse
categorii de produse din tutun supuse impozitării. Taxele la țigări trebuie să constea dintr-o cotă
proporțională („ad valorem“), combinată cu o acciză specifică. Alte tipuri de produse din tutun
sunt supuse fie unei accize proporționale, fie uneia specifice, fie unei așa-numite accize combinate.
Urmând aceeași cale ca și în cazul accizelor la alcool, evaluarea REFIT a scos la iveală oportunități
pentru revizuirea Directivei aplicabile produselor din tutun. Consiliul a invitat Comisia să
efectueze lucrări pregătitoare pentru o propunere legislativă. În ianuarie 2018, după realizarea unei
evaluări, Comisia a decis să nu propună revizuirea sau modificarea Directivei 2011/64/UE din
cauza lipsei de date.
Produsele energetice (uleiuri minerale, gaz, curent electric, energie din surse alternative,
carburant pentru aeronave):
Structura de bază a accizelor la uleiurile minerale în cadrul Comunității a fost stabilită în
1992. Ca și în cazul alcoolului și tutunului, și în acest caz planurile inițiale au fost ambițioase
(armonizare totală), dar s-au stabilit în final doar rate minime. Propunerile Comisiei din 1997 au
fost adoptate cu modificări semnificative (Directiva 2003/96/CE, derogări în Directivele
2004/74/CE și 2004/75/CE).
Singurul rezultat concret al Comunicării Comisiei din anul 2000 cu privire la impozitarea
carburanților pentru aviație a fost faptul că Directiva 2003/96/CE prevede scutirea obligatorie a
produselor energetice furnizate pentru a fi utilizate drept carburanți pentru navigație aeriană, cu
excepția navigației aeriene în scopuri private de agrement. Astfel, această directivă a introdus
pentru prima oară dispoziții care permit statelor membre să impoziteze carburanții pentru aeronave
pentru zborurile interne și, prin intermediul acordurilor bilaterale, carburanții utilizați pentru
zborurile intracomunitare.
În 2001, au fost propuse măsuri pentru a promova utilizarea biocombustibililor, inclusiv
posibilitatea aplicării unei rate reduse a accizelor, care au fost incluse în Directiva 2003/30/CE,
adoptată în 2003.
TVA-ul pentru alți combustibili: în 2002, a fost înaintată o propunere privind TVA-ul care
se aplică gazelor naturale și electricității, care stabilește ca loc de impozitare a întreprinderilor
locul în care este stabilit cumpărătorul. În cazul consumatorilor finali, acesta este locul
consumului. Această propunere a fost, între timp, adoptată (Directiva 2003/92/CE).
Cea mai recentă inițiativă a Comisiei a fost o propunere de directivă privind impozitarea
energiei care urmărește modernizarea reglementărilor în domeniul impozitării produselor
energetice. Statele membre ar avea, astfel, posibilitatea de a-și redefini structurile de impozitare
generale în așa fel încât, prin transferarea sarcinii fiscale de la impozitarea muncii la impozitarea
consumului, să contribuie la creșterea economică și la ocuparea forței de muncă. Propunerea a fost
retrasă în martie 2015.

1.12. PROGRAMUL FISCALIS PENTRU COOPERARE ÎN DOMENIUL

FISCAL
Atât programul Fiscalis 2020 (cu acoperire 2014-2020), care a fost instituit prin
Regulamentul (UE) nr. 1286/2013 al Parlamentului European și al Consiliului și este pus în
aplicare de către Comisie în cooperare cu statele membre și cu țările asociate, cât și predecesoarele
sale au contribuit în mod semnificativ la facilitarea și consolidarea cooperării dintre autoritățile
fiscale din Uniune. Valoarea adăugată a acestor programe, inclusiv pentru protejarea intereselor
financiare și economice ale statelor membre ale Uniunii și ale contribuabililor, a fost recunoscută
de către autoritățile fiscale din țările participante.
Prin asigurarea unui cadru pentru acțiunile care sprijină piața unică, stimulează
competitivitatea Uniunii și protejează interesele financiare și economice ale Uniunii și ale statelor
sale membre, programul ar trebui să contribuie la:
 consolidarea politicii fiscale și a punerii în aplicare a dreptului Uniunii în domeniul
fiscal;
  prevenirea și combaterea fraudei fiscale, a evaziunii fiscale, a planificării fiscale
agresive și a dublei neimpozitări;
 prevenirea și la reducerea sarcinii administrative inutile pentru cetățeni și întreprinderi
în tranzacțiile transfrontaliere;
 sprijinirea unor sisteme fiscale mai echitabile și mai eficiente;
 valorificarea întregului potențial al pieței unice și la stimularea unei competitivități
echitabile în Uniune;
 sprijinirea unei abordări comune a Uniunii în cadrul forurilor internaționale;
 sprijinirea consolidării capacității administrative a autorităților fiscale, inclusiv prin
modernizarea tehnicilor de raportare și de audit; și la sprijinirea formării personalului
în acest sens.
Acțiunile aplicate în cadrul programului Fiscalis 2020 s-au dovedit adecvate și, în opinia
instituțiilor UE, ar trebui menținute. Prin cooperare și consolidarea capacităților, programul
Fiscalis ar trebui, de asemenea, să promoveze și să sprijine adoptarea inovațiilor și efectul de
pârghie al acestora pentru a îmbunătăți în continuare capacitățile de realizare a priorităților centrale
ale fiscalității.
Pentru perioada 2021-2027, programul Fiscalis are ca obiectivele generale:
 sprijinirea autorităților fiscale și domeniului fiscal în îmbunătățirea funcționării pieței
unice;
 promovarea competitivității Uniunii și concurența loială în Uniune;
 protejarea intereselor financiare și economice ale Uniunii și ale statelor sale membre,
inclusiv împotriva fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a practicilor de evitare a obligațiilor fiscale
și de a îmbunătăți perceperea taxelor.
Programul are ca obiectiv specific să sprijine politica fiscală și să contribuie la punerea în
aplicare a dreptului Uniunii în domeniul fiscal; să încurajeze cooperarea fiscală, inclusiv schimbul
de informații fiscale; să sprijine consolidarea capacității administrative, inclusiv a competențelor
umane, precum și dezvoltarea și operarea sistemelor electronice europene.
Programul este deschis participării următoarelor țări terțe:
- țările în curs de aderare, țările candidate și candidații potențiali, în conformitate cu principiile
generale și cu termenele și condițiile generale de participare a țărilor respective la programele
Uniunii și în conformitate cu condițiile specifice prevăzute în acordurile dintre Uniune și țările
respective;
- țările cărora li se aplică politica europeană de vecinătate, în conformitate cu principiile generale
și cu termenele și condițiile generale de participare a țărilor respective la programele Uniunii și în
conformitate cu condițiile specifice prevăzute în acordurile dintre Uniune și țările respective, cu
condiția ca țările respective să fi ajuns la un nivel satisfăcător de apropiere a legislației și a
metodelor administrative relevante de cele ale Uniunii;
- alte țări terțe, în conformitate cu condițiile prevăzute de un acord specific referitor la participarea
unei țări terțe la orice program al Uniunii, cu condiția ca acordul:
o să asigure un echilibru adecvat în ceea ce privește contribuțiile și beneficiile țării
terțe care participă la programele Uniunii;
o să stabilească condițiile de participare la programe, inclusiv calculul contribuțiilor
financiare la programe individuale și costurile administrative ale acestora;
o să nu confere țării terțe o competență decizională cu privire la program;
o să garanteze drepturile Uniunii de a asigura buna gestiune financiară și de a-și
proteja interesele financiare.
Numai acțiunile de punere în aplicare a obiectivelor sunt eligibile pentru finanțare. Aceste
acțiuni includ următoarele:
 reuniuni și evenimente ad hoc similare;
 colaborarea structurată pe bază de proiecte;
 acțiuni de consolidare a capacităților informatice, în special dezvoltarea și operarea
sistemelor electronice europene;
 acțiuni de dezvoltare a competențelor umane și acțiuni de consolidare a capacităților;
 acțiuni de sprijin și alte acțiuni, inclusiv:
- studii și alte materiale scrise relevante;
- activități de inovare, în special inițiative de demonstrare a fezabilității
conceptelor (proof-of-concepts), proiecte-pilot și prototipuri;
- acțiuni de comunicare elaborate în comun;
- orice alte acțiuni relevante care sunt necesare pentru atingerea obiectivelor sau
în sprijinul atingerii lor.
 În conformitate cu obiectivul general specific al programului, acțiunile se pot concentra,
printre altele, pe următoarele teme prioritare:
 sprijinirea punerii în aplicare a legislației Uniunii în domeniul fiscal, inclusiv formarea
personalului în această privință, și contribuirea la identificarea posibilelor modalități de
îmbunătățire a cooperării administrative între autoritățile fiscale, inclusiv a asistenței în materie de
recuperare;
 sprijinirea schimbului efectiv de informații, inclusiv a cererilor de grup, a dezvoltării de
formate informatice standard, a accesului autorităților fiscale la informații privind beneficiarii reali
și a îmbunătățirii utilizării informațiilor primite;
 sprijinirea funcționării eficace a mecanismelor de cooperare administrativă și de schimb de
bune practici între autoritățile fiscale, inclusiv cele mai bune practici în materie de recuperare a
impozitelor;
 sprijinirea digitizării și actualizarea metodologiilor autorităților fiscale;
 sprijinirea schimbului de bune practici pentru combaterea fraudei în domeniul TVA.
1.13. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede reguli în materie de
concurență pe piața internă. Conform acestora, acordurile între întreprinderi ce au ca scop
restrângerea concurenței sunt interzise. Întreprinderilor cu poziție dominantă pe piață le este
interzis să abuzeze de aceasta și, în acest fel, să denatureze comerțul între statele membre.
Fuziunile și achizițiile cu impact la nivel comunitar sunt controlate de Comisia Europeană și, în
anumite cazuri, pot fi interzise. Ajutoarele de stat acordate anumitor întreprinderi sau produse care
conduc la denaturări ale concurenței sunt interzise, însă pot fi, în anumite cazuri, autorizate.
Normele în materie de concurență sunt valabile și în cazul întreprinderilor publice, al serviciilor
publice și al serviciilor de interes general. În cazul în care realizarea obiectivelor acestora ar fi
periclitată, regulile în materie de concurență pot fi suspendate.
Obiectivul fundamental al normelor comunitare în materie de concurență îl reprezintă
protejarea concurenței împotriva denaturărilor. Concurența efectivă nu este un scop în sine, ci o
condiție pentru realizarea unei piețe interne libere și dinamice, constituind unul dintre
instrumentele de promovare a bunăstării economice generale. De la intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona, protejarea concurenței împotriva denaturărilor nu mai este menționată în mod
explicit în TFUE, ci este inclusă în conceptul de piață internă în conformitate cu Protocolul nr. 27.
Nu sunt de așteptat modificăride ordin practic, întrucât normele în materie de concurență au rămas
neschimbate. Condițiile de aplicare și efectele juridice ale acestora s-au înrădăcinat într-atât în
îndelungata practică administrativă a Comisiei Europene și în jurisprudența instanțelor europene,
încât pot fi considerate drept stabile.

A. Interzicerea totală a acordurilor care au ca scop restrângerea concurenței

Sunt interzise și nule de drept toate acordurile între întreprinderi care au ca obiect sau efect
afectarea concurenței și care pot afecta comerțul dintre statele membre. Acordurile care contribuie
la îmbunătățirea producției sau a distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau
economic pot fi exceptate cu condiția ca consumatorilor să li se acorde o parte echitabilă din
beneficiul obținut, acordul să nu impună restricții care nu sunt indispensabile și să nu vizeze
eliminarea concurenței în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză.
De la 1 mai 2004, Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului reglementează punerea în
aplicare a normelor prevăzute în TFUE. În conformitate cu acesta, autoritățile naționale de
concurență și instanțele statelor membre pot aplica ele însele prevederile TFUE. Directiva (UE)
2019/1 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre urmărește să
sprijine autoritățile naționale de concurență să aplice mai eficient legislația UE în materie de
concurență. Se asigură faptul că, atunci când cooperează în cadrul Rețelei europene în domeniul
concurenței (REC), autoritățile naționale de concurență se raportează la același temei juridic și
dispun de instrumente adecvate pentru a garanta respectarea normelor în materie de concurență. În
general, în ceea ce privește aplicarea normelor antitrust ale UE, următoarele instrumente de
procedură s-au dovedit a fi utile în plan practic:
 exceptarea pe categorii: o categorie de acorduri individuale cu conținut asemănător care
au în mod tipic efecte comparabile asupra concurenței. În cazul în care se așteaptă ca o asemenea
categorie de acorduri să îndeplinească în mod regulat condițiile de exceptare din TFUE, există
posibilitatea de exceptare sub forma unui regulament a acestei categorii de la interdicția prevăzută
în TFUE. Această procedură vizează degrevarea Comisiei Europene în activitatea sa
administrativă;
 acordurile de importanță minoră: anumite acorduri care nu se încadrează în excepția
prevăzută TFUE, nu sunt considerate drept încălcare a interdicției, dacă sunt de importanță minoră
și au un impact neglijabil asupra pieței (principiul „de minimis“). Asemenea acorduri sunt
considerate adesea a fi utile pentru cooperarea dintre întreprinderile mici și mijlocii. Ca urmare a
modificării câtorva regulamente de exceptare pe categorii și a jurisprudenței recente, comunicarea
„de minimis” din 2014 a fost revizuită. Cea mai importantă modificare constă în clarificarea
faptului că acordurile care au ca obiectiv restrângerea concurenței nu pot fi considerate de
importanță minoră. Anumite tipuri de acorduri sunt considerate întotdeauna ca având un efect de
restrângere a concurenței și, prin urmare, sunt interzise fără excepție; acestea sunt, în primul rând,
fixarea prețurilor și clauzele de protecție teritorială.
Procedura de tranzacționare în cazurile privind cartelurile: în temeiul Regulamentului (CE)
nr. 622/2008 există posibilitatea de a finaliza în mod accelerat o procedură, cu o amendă redusă
cu 10%, atunci când întreprinderea vizată sprijină activitatea Comisiei Europene și divulgă deja
într-un stadiu incipient al procedurii participarea sa la o înțelegere anticoncurențială. Această
procedură poate fi aplicată pe lângă Comunicarea privind politica de clemență (Comunicarea
2006/C 298/11, astfel cum a fost modificată ultima dată prin 2015/C 256/01).
Acțiuni în despăgubire: În vederea consolidării efectului de descurajare a acordurilor
interzise și a îmbunătățirii protecției consumatorilor, în 2014 a fost adoptată Directiva privind
anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul
încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii
Europene (2014/104/UE). În cazurile privind cartelurile, se remarcă, în special, două consecințe:
despăgubirile civile se plătesc în plus față de amenzi și nu se aduce atingere politicii de clemență.
Un raport al Comisiei privind aplicarea Directivei este așteptat în 2020.
În ceea ce privește restricțiile verticale în domeniul concurenței, Comisia se pregătește în
prezent să revizuiască Regulamentul (UE) nr. 330/2010 de exceptare a categoriilor de acorduri
verticale, precum și orientările aferente. În acest context, se va acorda o atenție deosebită abordării
aspectelor legate de distribuția digitală.

B. Abuzul de poziție dominantă deținută pe piață

În acest sens, „poziție dominantă” înseamnă situația de putere economică de care se bucură
o întreprindere, care îi dă acesteia capacitatea de a împiedica menținerea unei concurențe efective
pe piața relevantă, prin oferirea posibilității de a-și asuma, într-o măsură apreciabilă, un
comportament independent față de concurenții săi, de clienții săi și, în cele din urmă, de
consumatori. Pozițiile dominante sunt examinate în raport fie cu întreaga piață internă, fie cu o
parte semnificativă a acesteia. Mărimea pieței relevante depinde de caracteristicile produsului, de
accesibilitatea unor produse alternative, precum și de comportamentul sau disponibilitatea
consumatorilor de a alege produse alternative. În TFUE se stabilește o listă de exemple de practici
abuzive. Din septembrie 2016, Comisia recurge la un instrument de soluționare accelerată, prin
intermediul procedurii de cooperare.

C. Procedura de control al concentrărilor economice

Regulamentul (CE) nr. 139/2004 prevede că o concentrare care ar ridica obstacole
semnificative în calea concurenței efective de pe piața comună sau de pe o parte semnificativă a
acesteia, în special ca urmare a creării/consolidării unei poziții dominante, este declarată
incompatibilă cu piața comună. Ooperațiunea trebuie să fie notificată Comisiei Europene înaintea
concentrării. Elementul central al unei concentrări îl reprezintă obținerea controlului în cadrul altor
întreprinderi. Se interzice realizarea concentrării atât timp cât Comisia nu și-a dat acordul. Nu se
exercită un control ulterior sistematic și nu intervine nici separarea întreprinderilor afiliate.
Procedura poate include două etape. Cel mai adesea, procedurile se pot încheia deja după
prima etapă (25 de zile lucrătoare). Cazurile complexe sunt examinate în detaliu în cadrul unei
faze secundare (90 de zile lucrătoare). Deciziile de autorizare pot fi însoțite de condiții și obligații.
În 2014, Comisia Europeană a prezentat Cartea albă intitulată „Către un control mai eficace
al concentrărilor economice în UE”, cu obiectivul de a îmbunătăți interacțiunea normelor la nivelul
UE și la nivel național.

D. Interzicerea unor ajutoare de stat

Ajutoarele reprezintă prestațiile acordate direct de statele membre și care provin dinf
onduri publice. Acestea cuprind, pe lângă subvențiile nerambursabile, împrumuturi acordate în
condiții avantajoase, scutiri de impozite și taxe, precum și garanții la împrumuturi, chiar și
participații publice la întreprinderi, atât timp cât, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau ramuri
de producție, acestea denaturează sau amenință să denatureze concurența și să afecteze comerțul
dintre statele membre.
Interdicția privind ajutoarele de stat se aplică doar în anumite cazuri enumerate în TFUE.
O parte dintre ajutoare sunt compatibile cu principiile pieței interne și sunt posibile automat, iar o
altă categorie trebuie verificată în mod individual de către Comisia Europeană. Principiul „de
minimis” se aplică și în ceea ce privește controlul ajutoarelor de stat, iar începând cu anul 2008,
se aplică o exceptare generală pe categorii [Regulamentul (CE) nr. 800/2008], al cărei domeniu de
aplicare a fost extins în 2014, 2017 și 2018.
Ca urmare a crizei economice și financiare, de la 1 august 2013 se aplică așa-zisa
„Comunicare privind sectorul bancar” referitoare la aplicarea normelor privind ajutoarele de stat
pentru măsurile de sprijin în favoarea băncilor în contextul crizei financiare. Celelalte comunicări
se referă, de exemplu, la recapitalizarea instituțiilor financiare, la gestionarea activelor depreciate
sau la restabilirea viabilității și evaluarea măsurilor de restructurare luate.
Obiectivul ajutoarelor acordate băncilor este de a încuraja acordarea de credite și
investițiile în creșterea durabilă. În cursul actualizării normelor privind ajutoarele de stat din 2012
au fost revizuite numeroase reglementări pentru a ține mai mult seama de cazurile de acordare de
ajutoare de stat cu efectele cele mai grave asupra pieței interne și pentru a eficientiza procedura.
De la crearea mecanismului unic de rezoluție ca al doilea pilon al uniunii bancare, ajutorul bancar
trebuie evaluat în contextul interacțiunii dintre dispozițiile Comunicării privind sectorul bancar și
cele ale Directivei 2014/59/UE privind rezoluția bancară.
Într-o serie de decizii, Comisia Europeană a considerat că tratamentul fiscal preferențialal
anumitor întreprinderi din câteva state membre a fost un ajutor acordat în mod nejustificat, trebuind
să se solicite rambursarea sa. Astfel, în 2016, Comisia a decis că Irlanda trebuie să recupereze de
la Apple impozite în valoare de 13 miliarde EUR. Decizia a fost contestată atât de Apple, cât și de
Irlanda și, în prezent, se află pe rolul instanțelor.

1.14. POLITICA PRIVIND SERVICIILE FINANCIARE

Serviciile financiare constituie un element esențial al eforturilor UE de finalizare a pieței
interne, încadrându-se la libera circulație a serviciilor și a capitalurilor. Integrarea a evoluat în mai
multe etape, care pot fi prezentate în felul următor:
 eliminarea barierelor de intrare de la nivel național (1957-1973);
 armonizarea legilor și politicilor de la nivel național (1973-1983);
 finalizarea pieței interne (1983-1992);
 crearea zonei cu o monedă unică și perioada premergătoare crizei (1999-2007);
 reforma întreprinsă în urma crizei (începând cu 2007).
 Retragerea Regatului Unit din UE atrage după sine o serie de noi provocări ce ar putea
afecta sectorul serviciilor financiare din UE și din afara acesteia.

Repere pe calea către o piață financiară integrate a UE:

A. Primele eforturi de eliminare a barierelor din calea intrărilor
Primele eforturi de integrare a sistemelor financiare ale statelor membre s-au întemeiat pe
principiul libertății de stabilire și al libertății de a presta servicii, fiind coordinate legislațiile și
politicile, atunci când era cazul. Prin semnarea Tratatului de la Roma în 1957, a fost creată piața
comună, fiind eliminate obstacolele din calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și a
capitalurilor între statele member: „liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate
mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitant cu liberalizarea treptată a circulației
capitalurilor”. Consiliului i s-a conferit mandatul de a elabora un program pentru eliminarea
restricțiilor existente care împiedicau această liberalizare. Consiliul a finalizat această sarcină în
1962, adoptând programe generale pentru eliminarea restricțiilor care afectau libertatea de a presta
servicii și libertatea de stabilire. Pentru a pune în practică aceste programe, între 1964 și 1973
Consiliul a adoptat o serie de directive în domeniul asigurărilor și în domeniul bancar.
B. Armonizarea legislațiilor și politicilor naționale
Procesul de armonizare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor
membre a început, în special, odată cu adoptarea de către Consiliu a unor directive, în 1973 [„Prima
directivă privind asigurările generale” (73/239/CEE)], 1977 [„Prima directivă privind serviciile
bancare” (77/780/CEE)] și 1979 [„Prima directive privind asigurările de viață” (79/267/CEE)].
C. Finalizarea pieței interne
În iunie 1985, Comisia a publicat o ,,carte albă” în care prezenta un program și un calendar
clar pentru finalizarea pieței interne până la sfârșitul lui 1992. Aceasta conținea o secțiune specifică
dedicată serviciilor financiare, care începea în felul următor: „liberalizarea serviciilor financiare,
concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor, va reprezenta un pas determinant pe calea
integrării sectoarelor financiare din cadrul Comunității și a extinderii pieței interne”. Armonizarea
propusă se baza pe principiile „unei licențe bancare unice”, „recunoașterii reciproce” și
„controlului în țara de origine”. Prin adoptarea în 1987 a Actului unic european, obiectivul stabilit
în Cartea albă din 1985 a fost consacrat în dreptul primar al UE.
D. Crearea zonei cu o monedă unică
 În mai 1999, Comisia a publicat Planul de acțiune pentru serviciile financiare (FSAP),care
viza introducerea monedei euro și impulsionarea procesului de eliminare a segmentării încă
prezente a piețelor financiare din UE. FSAP conținea 42 de măsuri legislative și fără caracter
legislativ, care urmau să fie finalizate până în 2004.
În iulie 2000, Consiliul Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) a creat Comitetul de
experți în domeniul reglementării piețelor europene ale valorilor mobiliare, condus de Alexandre
Lamfalussy. Raportul final al acestui comitet, publicat în februarie 2001, conținea o evaluare a
situației actuale a piețelor financiare din UE și propunea o serie de recomandări. Problema cea mai
mare a fost identificată în cadrul instituțional al UE din perioada respectivă, care era apreciat drept
„prea lent, prea rigid, complex și neadaptat ritmului cu care se schimbă piețele financiare de la
nivel mondial”. În raport se propunea o abordare legislativă pe patru niveluri, care va deveni
cunoscută ulterior drept „Procesul Lamfalussy”, utilizată inițial numai pentru actele legislative ce
vizau valorile mobiliare și extinsă ulterior către alte acte legislative din domeniul serviciilor
financiare.
FSAP a fost finalizat aproape integral în termenul stabilit (2004), fiind adoptate 39 dintre
cele 42 de măsuri, unele chiar depășind cadrul prevăzut inițial. În 2005 au urmat alte două măsuri,
rămânând numai cea de-a 14-ea directivă în materie de drept al societăților comerciale referitoare
la transferul transfrontalier al sediului social.
E. Reforma în urma crizei
Perioada premergătoare anului 2007 a fost caracterizată de o aprofundare a integrării și a
dependenței reciproce a piețelor financiare, nu numai în UE, ci și la nivel mondial. Acest proces
s-a oprit brusc odată cu izbucnirea în 2007-2008 a crizei financiare mondiale și a crizei datoriilor
ce a urmat în UE, deoarece fluxurile financiare transfrontaliere au scăzut considerabil. În perioada
cuprinsă între luna octombrie 2008 și octombrie 2011, Comisia a aprobat 4,5 mii de miliarde EUR
sub formă de ajutoare de stat, pentru a veni în ajutorul instituțiilor financiare. Criza a scos la iveală
nevoia stringentă de a se reforma sectorul serviciilor financiare.
Prin urmare, UE a întreprins o reformă fără precedent a legislației din domeniul serviciilor
financiare, pe baza agendei de la nivel internațional (în a cărei elaborare UE a avut un rol
important), dar și reforme din proprie inițiativă menite să determine evoluția în continuare a
proceselor de lungă durată, cum ar fi finalizarea pieței unice. De la izbucnirea crizei, Comisia a
propus peste 50 de măsuri legislative și fără caracter legislativ. Propunerile cele mai importante se
încadrează în inițiativele emblematice ale UE, cum ar fi uniunea bancară și uniunea piețelor de
capital. Reformele întreprinse în urma crizei au avut ca rezultat un anumit grad de centralizare și
transfer al responsabilității de la nivel național la nivelul UE în ceea ce privește numeroase aspecte
ale reglementării și supravegherii serviciilor financiare.
În structura de reglementare a serviciilor financiare instituită în urma crizei, forumurile de
la nivel internațional au devenit de facto principalul nivel la care se stabilesc normele și
standardele. Acest fapt se datorează globalizării și dependenței reciproce a piețelor financiare,
fenomene care s-au instalat în cursul deceniilor premergătoare crizei și care au provocat „efectul
de contagiune” de la nivel mondial în urma izbucnirii crizei, inițial, în Statele Unite. Exista o opinie
acceptată pe larg potrivit căreia dificultățile în materie de reglementare trebuie tratate la nivel
internațional. Au dobândit importanță și, în multe cazuri, au devenit prioritare comparativ cu
procesele decizionale obișnuite din cadrul UE forumuri și organisme precum G20, Consiliul pentru
Stabilitate Financiară (CSF), Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară (BCBS),
Asociația Internaționalăa Organismelor de Supraveghere a Asigurărilor (IAIS) și Organizația
Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO).

1.15. SISTEMUL EUROPEAN DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

(SESF)
Sistemul european de supraveghere financiară (SESF) este un sistem multistratificat
constituit din autorități de control microprudențiale și macroprudențiale, prin trecare Comitetul
european pentru risc sistemic, cele trei autorități europene de supraveghere și autoritățile naționale
de supraveghere. SESF vizează asigurarea consecventă și coerentă a supravegherii financiare în
UE. Acest sistem de supraveghere suferă schimbări ca urmare a realizării uniunii bancare, precum
și a retragerii prevăzute a Regatului Unit din UE.
Pe baza recomandărilor conținute în raportul prezentat de Grupul de experți „de Larosière”
privind consolidarea mecanismelor europene de supraveghere, SESF a fost introdus în 2010 și a
devenit operațional la 1 ianuarie 2011. SESF este compus din Comitetul european pentru risc
sistemic (CERS), cele trei autorități europene de supraveghere – și anume Autoritatea Bancară
Europeană (ABE), Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA) și Autoritatea
Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) – și autoritățile naționale de supraveghere.
 Obiectivul principal al SESF este acela de a garanta că normele aplicabile sectorului
financiar sunt aplicate în mod corespunzător în toate statele membre, cu scopul de a menține
stabilitatea financiară, de a promova încrederea și a asigura protecția consumatorilor. Obiectivele
SESF includ și dezvoltarea unei culturi comune de supraveghere și formarea unei piețe financiare
unice europene.
SESF este un sistem de supraveghere microprudențială și macroprudențială. Obiectivul
principal al supravegherii microprudențiale este de a supraveghea și de a limita situațiile
problematice ale unor instituții financiare, protejând astfel consumatorii. Pe de altă parte,
supravegherea macroprudențială se ocupă de aspecte legate de expunerea întregului sistem
financiar la riscuri comune și urmărește să limiteze dificultățile acestuia pentru a proteja economia
globală împotriva unor pierderi semnificative la nivelul producției reale. În contextul SESF, CERS
este responsabil de supravegherea macroprudențială a sistemului financiar al UE, în timp ce
supravegherea microprudențială este exercitată de ABE, ESMA și EIOPA, care colaborează în
cadrul unui comitet comun.
Crearea uniunii bancare în 2012 a modificat forma cadrului UE de supraveghere,deoarece
a introdus elemente noi, precum un set unic de norme pentru supraveghere, mecanismul unic de
supraveghere (MUS), care a devenit operațional în 2014, mecanismul unic de rezoluție (MUR),
care a devenit operațional în 2016 și sistemul european de garantare a depozitelor (EDIS).
Negocierile cu privire la EDIS sunt în curs.

A. Supravegherea microprudențială
În Uniunea Europeană, supravegherea microprudențială se caracterizează printr-un sistem
multistratificat de autorități, separat în funcție de domeniul sectorial (bănci, asigurări și piețele de
valori mobiliare) și nivelul supravegherii și al reglementării (european, respectiv național).

a. Autoritățile europene de supraveghere (AES)

La nivel european, autoritățile europene de supraveghere sunt responsabile pentru
supravegherea microprudențială. ABE, EIOPA și ESMA sunt agenții ale UE cu personalitate
juridică proprie, care sunt reprezentate de președinții lor. Aceste agenții sunt independente și
acționează numai în interesul Uniunii în ansamblul său. În septembrie 2017, Comisia a publicat
„Pachetul de revizuire a AES” constând din trei propuneri legislative, cu scopul de a consolida
competențele, guvernanța și finanțarea AES.
Regulamentele de înființare a AES definesc obiectivul principal al acestora, și anume acela
de a contribui la stabilitatea și eficacitatea sistemului financiar. AES au un rol în activitățile
următoare:
 facilitarea bunei funcționări a pieței interne, incluzând, în special, un nivel solid,
eficient și consecvent de reglementare și supraveghere;
 garantarea integrității, transparenței, eficienței și bunei funcționări a piețelor financiare;
 consolidarea coordonării internaționale în domeniul supravegherii;
 prevenirea arbitrajului de reglementare și promovarea condițiilor de concurență
echitabile;
 asigurarea unei reglementări și supravegheri corespunzătoare a oricăror riscuri asumate
relevante;
 îmbunătățirea protecției consumatorilor.
AES contribuie la elaborarea unui set de norme unice prin elaborarea de standarde tehnice
de reglementare și standarde tehnice de punere în aplicare, care sunt adoptate de Comisie (sub
formă de acte delegate sau de acte de punere în aplicare). AES emit orientări și recomandări și au
anumite competențe în ceea ce privește încălcările legislației UE de către autoritățile naționale de
supraveghere, situațiile de urgență și litigiile dintre autoritățile naționale de resort.
Cele trei AES sunt organizate în același mod. Structura lor de conducere prevede un
consiliu de supraveghere [ca organ principal de decizie, compus din președinte, președinții
autorităților de supraveghere competente din fiecare stat membru și câte un reprezentant din partea
Comisiei, a Băncii Centrale Europene (BCE), a CERS și a celorlalte două AES], consiliul de
administrație, un președinte și un director executiv.
1. Autoritatea Bancară Europeană (ABE)
Sediul ABE este actualmente la Londra. Cu toate acestea, având în vedere retragerea
prevăzută a Regatului Unit din UE, ABE își transferă treptat operațiunile către birourile din Paris
și va fi pe deplin operațională în noul său sediu începând din iunie 2019. Domeniul său de
responsabilitate cuprinde instituțiile de credit, conglomeratele financiare, societățile de investiții,
instituțiile de plată și instituțiile de monedă electronică. ABE este, de asemenea, însărcinată cu
inițierea și coordonarea, în cooperare cu CERS, de simulări a unor situații de criză în sectorul
bancar. Ultimul astfel de test de rezistență a fost efectuat în 2018, iar următorul va avea loc în
2020.
2. Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA)
Sediul EIOPA este la Frankfurt am Main. Domeniul său de activitate îl constituie în
principal societățile de asigurare și de reasigurare, intermediarii de asigurări, conglomeratele
financiare și instituțiile pentru furnizarea de pensii ocupaționale. EIOPA contribuie la elaborarea
unui set unic de reglementare privind asigurările și pensiile ocupaționale, în principal prin
intermediul regimurilor „Solvabilitate II” și, respectiv, IORP. Ultimul test de rezistență a sectorului
asigurărilor a fost efectuat în 2018, iar cel mai recent în domeniul pensiilor ocupaționale a fost
lansat în aprilie 2019.
3. Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA)
Sediul ESMA este la Paris. Domeniul său de competență acoperă piețele titlurilor de
valoare și participanții la acestea (burse, brokeri, fonduri etc.). În UE, ESMA este unica instituție
responsabilă de înregistrarea, supravegherea și sancționarea agențiilor de rating de credit și a
registrelor centrale de tranzacții. ESMA se ocupă, de asemenea, de recunoașterea contrapartidelor
centrale și a registrelor centrale de tranzacții din țări terțe (adică din țări care nu fac parte din UE)
și de certificare și aprobare a agențiilor de rating de credit din țările terțe.
ESMA a efectuat cel de al doilea test de rezistență a contrapărții centrale în 2017 și a lansat
un al treilea în aprilie 2019.

b. Organisme comune
1. Comitetul comun al autorităților europene de supraveghere
Comitetul comun este responsabil pentru coordonarea globală și transsectorială, cu scopul
de a asigura coerența supravegherii. După cum s-a prevăzut în regulamentele privind AES, aceasta
include următoarele domenii:
 conglomeratele financiare;
 contabilitatea și auditul; analizele microprudențiale ale evoluțiilor, riscurilor și
vulnerabilităților transsectoriale care pun în pericol stabilitatea financiară;
 produsele de investiții cu amănuntul; măsurile de combatere a spălării banilor;
 schimbul de informații între CERS și AES;
 dezvoltarea de relații între aceste instituții.
 Comitetul comun este responsabil pentru soluționarea litigiilor dintre autoritățile ce
participă la SESF. Comitetul comun se compune din președinții AES (și ai eventualelor
subcomitete) și este prezidat de președintele unei AES, prin rotație, cu un mandat de douăsprezece
luni. Președintele Comitetului comun este și vicepreședinte al CERS. Comitetul comunse
întrunește cel puțin o dată la două luni. Secretariatul este compus din personal al AES.
2. Camera de recurs
Camera de recurs este independentă de cele trei AES și este responsabilă pentru apelurile
introduse de părțile afectate de Deciziile autorităților europene de supraveghere.Aceasta se
compune din șase membri și șase supleanți numiți de AES pentru un mandat de cinci ani, pe baza
unei liste scurte propuse de Comisia Europeană. Deciziile Camerei de recurs pot fi contestate în
fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

c. Autoritățile de supraveghere competente de la nivel național

Fiecare stat membru desemnează propriile autorități naționale competente, care fac parte
din SESF și sunt reprezentate în AES.

B. Supravegherea macroprudențială
Supravegherea macroprudențială este realizată, la nivel european, de Comitetul european
pentru risc sistemic (CERS). Obiectivul său este acela de a preveni și atenua riscul sistemic la
adresa stabilității financiare în funcție de evoluțiile macroeconomice. Regulamentele de instituire
conferă CERS diferite sarcini și instrumente, inclusiv:
 culegerea și analizarea informațiilor relevante;
 identificarea și clasificarea riscurilor sistemice în funcție de prioritate;
 emiterea de avertismente și recomandări, monitorizarea și urmărirea acestora;
 emiterea de avertizări confidențiale și evaluări adresate Consiliului în cazul în care
CERS consideră că ar putea interveni o situație de urgență;
 cooperarea cu alte organisme din SESF;
 coordonarea activității cu organizațiile financiare internaționale, precum Fondul
Monetar Internațional (FMI) și Consiliul pentru Stabilitate Financiară (FSB);
 îndeplinirea sarcinilor prevăzute în alte acte legislative ale UE.
 CERS se compune dintr-un consiliu general, un comitet director, două organe consultative
(Comitetul consultativ științific și Comitetul consultativ tehnic) și un secretariat.
BCE asigură sprijin analitic, statistic, administrativ și logistic pentru CERS. Președintele
BCE deține în același timp și funcția de președinte al CERS. În 2014, Comisia a publicat un raport
privind misiunea și organizarea CERS.

C. Cooperarea la diferite niveluri – diversele instituții din cadrul SESF se coordonează și la

nivel internațional cu alte instituții.

Evoluția cadrului de supraveghere

Criza financiară a dovedit că simpla coordonare a supravegherii financiare prin intermediul
SESF nu a fost suficientă pentru a împiedica fragmentarea pieței financiare europene. Pentru a
depăși acest obstacol, a fost instituită uniunea bancară în UE.
Ca unul dintre pilonii principali ai uniunii bancare, MUS este un element deosebit de
important al cadrului de supraveghere. Obiectivul său este de a asigura o supraveghere coerentă și
consecventă a instituțiilor de credit, pentru a preveni arbitrajul de reglementare și fragmentarea
pieței serviciilor financiare din Uniunea Europeană. MUS constă din toate statele membre ale
zonei euro și acele state membre ce nu fac parte din zona euro, dar doresc să participe. MUS este
alcătuit din BCE și autoritățile naționale competente, care cooperează și procedează la schimbul
de informații. BCE este responsabilă pentru funcționarea eficientă și consecventă a mecanismului.
Din noiembrie 2014, Regulamentul privind MUS conferă BCE sarcini specifice. Aceste
sarcini includ autorizarea instituțiilor de credit, asigurarea conformității cu alte cerințe de
reglementare și prudențiale și efectuarea analizelor prudențiale. BCE este responsabilă pentru
supravegherea directă a băncilor de nivel „semnificativ”, în timp ce autoritățile naționale
supraveghează alte instituții, de un nivel „mai puțin semnificativ”. Pe lângă aceste sarcini
microprudențiale, BCE are și sarcini macroprudențiale și dispune de instrumente de intervenție,
de exemplu în ceea ce privește rezervele de capital. În acest scop, structura de conducere a BCE a
fost adaptată prin introducerea unui Consiliu de supraveghere. În vederea asigurării unei
supravegheri consecvente, BCE cooperează îndeaproape cu celelalte autorități ce alcătuiesc SESF,
mai ales cu ABE.

2. REGIMUL FISCAL INTERNAȚIONAL

2.1. INTRODUCERE
Misiunea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este de a
promova politici care să îmbunătățească bunăstarea economică și socială a populației din întreaga
lume. Aceasta pune la dispoziție un forum în cadrul căruia guvernele pot colabora pentru a
împărtăși experiențe și a căuta soluții la problemele comune, aducând expertiza OCDE pentru a
ajuta guvernele să înțeleagă factorii care conduc la schimbări economice, sociale și de mediu și să
sprijine o creștere durabilă și echilibrată. La nivelul OCDE, funcționarii se întâlnesc pentru a
compara și a face schimb de experiență în materie de politici, pentru a identifica bunele practici și
pentru a adopta decizii și recomandări. Dialogul, consensul și evaluarea ,,inter pares” se află în
centrul modului în care funcționează OCDE.
OCDE măsoară productivitatea și fluxurile globale de comerț și investiții și analizează și
compară datele pentru a anticipa tendințele viitoare. De asemenea, a stabilit standarde
internaționale pe o gamă largă de subiecte, de la agricultură și taxe la siguranța produselor chimice.
În plus, analizează problemele care afectează în mod direct viața de zi cu zi a tuturor, de exemplu
cât de mulți oameni plătesc impozite și asigurări sociale, compară modul în care sistemele școlare
din diferite țări își pregătesc tinerii pentru o viață modernă și modul în care sistemele de pensii din
diferite țări vor avea grijă de cetățenii lor la bătrânețe. Pe baza faptelor și a experienței reale de
viață, OCDE recomandă politici concepute pentru a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor.
 Expertiza OCDE este solicitată în mod regulat de G20, G7 și APEC (Asia-Pacific
Economic Cooperation); colaborarea se realizează în mod regulat și cu alte organizații
internaționale și regionale și este folosită de o gamă completă de perspective în activitatea OCDE,
cu implicarea constantă a întreprinderilor și a societății civile.

Centrul de politici și administrare fiscală (Centre for Tax Policy and Administration
– CTPA), în calitate de secretariat responsabil de activitatea OCDE în domeniul fiscal, sprijină
Comisia pentru probleme fiscale (Committee on Fiscal Affairs – CFA) și organismele subsidiare
ale acesteia. Politicile fiscale solide sunt esențiale pentru economiile eficiente și pentru
promovarea comerțului și a investițiilor internaționale. Evitarea dublei impuneri prin Modelul de
convenție fiscală al OCDE reprezintă o activitate fundamentală a arhitecturii fiscale internaționale
de peste 50 de ani. Analiza aprofundată privind impactul sistemelor fiscale asupra piețelor forței
de muncă, a inovării, a preocupărilor de mediu și a creșterii economice sprijină eforturile globale
în direcția unor abordări economice care promovează creșterea, promovând în același timp
echitatea și incluziunea.
Activitatea CTPA acoperă aspecte internaționale și interne, în chestiuni fiscale directe și
indirecte, și se bazează pe relații strânse cu membrii OCDE și pe implicarea unui număr mare de
țări care nu fac parte din OCDE, G20 și țările în curs de dezvoltare, precum și pe contribuția
întreprinderilor și a societății civile. Această abordare favorabilă incluziunii asigură faptul că
soluțiile propuse sunt adecvate pentru o economie modernă, globalizată și digitalizată. Un bun
exemplu în acest sens este activitatea privind transparența fiscală – garantarea faptului că secretul
bancar și alte forme de opacitate financiară nu împiedică administrațiile fiscale să își poată aplica
legislația fiscală indiferent de locul în care contribuabilii aleg să își plaseze activele. A fost
necesară o abordare incluzivă pentru a aborda o problemă cu adevărat globală, fiind astfel format
Forumul mondial privind transparența și schimbul de informații în scopuri fiscale. Având peste
150 de membri aflați pe picior de egalitate, Forumul mondial este un adevărat arhetip al
multilateralismului.
În mod similar, cadrul favorabil incluziunii prin proiectul privind erodarea bazei
impozabile și transferul profiturilor (Base Erosion and Profit Shifting – BEPS) al OCDE/G20,
instituit în 2016, reunește peste 115 autorități care lucrează în mod egal pentru a se asigura că
jurisdicțiile pun în aplicare elementele de acțiune BEPS și că taxa este aliniată cu locul în care este
creată valoarea. În prezent, proiectul BEPS al OCDE/G20 se concentrează asupra eforturilor de
abordare a provocărilor fiscale legate de digitalizarea economiei. Acesta este un domeniu în care
abordarea bazată pe colaborare a cadrului favorabil incluziunii poate fi utilizată cel mai bine pentru
a produce o soluție pe termen lung, bazată pe consens.

Această eră a cooperării internaționale fără precedent în domeniul fiscal creează noi
oportunități pentru o mai mare participare a țărilor în curs de dezvoltare la discuțiile și instituțiile
internaționale în domeniul politicii fiscale, dar și noi provocări pentru a obține pe deplin
beneficiile. Garantarea faptului că toate economiile au o voce în acest dialog important și că au
competențele și resursele necesare pentru a utiliza aceste instrumente este esențială pentru
capacitatea lor de a-și mobiliza propriile resurse interne.
OCDE continuă să ofere sprijin pentru consolidarea capacităților țărilor în curs de
dezvoltare printr-o varietate de activități și colaborează cu FMI, ONU și Banca Mondială pentru a
coordona mai bine sprijinul și serviciile pentru țările în curs de dezvoltare prin intermediul
Platformei de colaborare în domeniul fiscal (Platform for Collaboration on Tax – PCT) înființată
în 2016. Proiectul Inspectori fiscali fără frontiere (Tax Inspectors Without Borders – TIWB) al
OECD/UNDP (United Nations Development Programme) este o inițiativă dinamică care aduce o
nouă abordare în ceea ce privește furnizarea de asistență prin furnizarea de suport practic în audit
în favoarea administrațiilor fiscale din țările în curs de dezvoltare, prin implicarea experților în
audit fiscal în transferul de competențe pentru consolidarea capacității de auditare a
întreprinderilor multinaționale.

Baza de date statistică privind veniturile globale (Global Revenue Statistics Database)
oferă cea mai mare sursă publică de date comparabile privind veniturile fiscale, care este realizată
în parteneriat cu țările și organizațiile regionale. Baza de date oferă indicatori specifici de țară
fiabili și accesibili privind nivelurile și structurile fiscale, sprijină eforturile globale de a crește
veniturile interne pentru dezvoltare durabilă, contribuind în mod direct la obiectivele de dezvoltare
durabilă și la Agenda de acțiune de la Addis Abeba. Aceasta va consolida capacitatea guvernelor
și a factorilor de decizie în domeniul fiscal de a dezvolta și pune în aplicare reforme ale politicilor
fiscale care vor ridica resursele interne pentru a finanța furnizarea de bunuri și servicii publice
vitale.
 Activitatea de standardizare desfășurată de OCDE cu privire la normele fiscale
internaționale s-a bazat pe două standarde cheie: Convenția-model OCDE privind impozitarea
veniturilor și a capitalului, precum și Orientările OCDE privind prețurile de transfer pentru
întreprinderile multinaționale și administrațiile fiscale. Acestea sunt actualizate periodic, ținând
seama de noile evoluții, inclusiv în cadrul proiectului BEPS.

2.2. COMISIA PENTRU PROBLEME FISCALE

Activitatea desfășurată de Comisia pentru probleme fiscale (CFA) a început cu modelul
de convenție fiscală a OCDE și s-a extins în timp, de la o concentrare asupra aspectelor fiscale
internaționale la evoluția politicii fiscale și a celor mai bune practici în administrarea fiscală.
Activitatea CFA, desfășurată prin intermediul grupurilor sale de lucru tehnice, al forumurilor și
grupurilor de lucru, acoperă o gamă largă de aspecte fiscale internaționale și interne, directe și
indirecte și are ca rezultat standarde, orientări și bune practici care sunt puse în aplicare în întreaga
lume.
Activitatea CFA se bazează pe opt principii fundamentale, și anume:
 eliminarea dublei impuneri internaționale asupra veniturilor și capitalului fără a crea
oportunități de neimpozitare, prin respectarea condițiilor de fond esențiale prevăzute de Convenția-
model OCDE pentru evitarea dublei impuneri;
 colectarea de date adecvate pentru statisticile periodice ale administrației fiscale și pentru
publicațiile privind politica fiscală și, de asemenea, contribuția activă la analiza politicii fiscale în
ceea ce privește efectele acesteia asupra performanței economice și a bunăstării sociale;
 eliminarea dublei impuneri prin asigurarea prevalenței principiului deplinei concurențe,
astfel cum este prevăzut în Orientările OCDE privind prețurile de transfer pentru întreprinderile
multinaționale și administrațiile fiscale, pentru stabilirea prețurilor de transfer între întreprinderile
asociate;
 abordarea problemei erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor (BEPS) în
conformitate cu pachetul BEPS și cu lucrările în curs ale cadrului favorabil incluziunii OCDE/G20
privind BEPS;
 implicarea în asistența administrativă privind chestiunile fiscale, inclusiv prin schimbul
efectiv de informații, astfel cum se reflectă în standardele internaționale privind schimbul de
informații și schimbul automat de informații privind conturile financiare în materie fiscală;
 reducerea incertitudinii și a riscurilor dublei impuneri și neimpozitării neintenționate în
momentul aplicării taxei pe valoarea adăugată asupra bunurilor și serviciilor într-un context
transfrontalier, prin conceperea și aplicarea acestor taxe în conformitate cu Recomandarea
Consiliului din 2016 de stabilire a orientărilor OCDE privind TVA-ul/GST (Goods and Services
Tax);
 combaterea infracțiunilor fiscale și a altor infracțiuni, în conformitate cu Recomandarea
Consiliului din 2009, cu Recomandarea Consiliului din 2010 și cu cele zece principii globale de
combatere a criminalității fiscale;
 angajamentul de a furniza date adecvate pentru Ancheta internațională privind
administrarea veniturilor (International Survey on Revenue Administration) în cadrul Seriei de
informații comparative privind administrarea fiscală (Tax Administration Comparative
Information Series).

2.3. OCDE și G20: PARTENERIATUL PRIVIND FISCALITATEA

În ultimul deceniu, pe baza experienței îndelungate a OCDE și a experienței ample în ceea
ce privește principalele aspecte fiscale internaționale, organizația a încheiat un parteneriat cu G20
pentru a realiza progrese fără precedent, inclusiv o revizuire majoră a arhitecturii fiscale
internaționale, precum și un nou mediu de transparență fiscală globală. Parteneriatul cu G20
privind impozitarea constă din patru piloni:
 consolidarea transparenței fiscale;
 combaterea evaziunii fiscale;
 promovarea politicilor fiscale pentru o creștere puternică, durabilă și favorabilă
incluziunii;
 încurajarea impozitării ca instrument de dezvoltare.

2.3.1. Consolidarea transparenței fiscale

Cu sprijinul G20, care a declarat „sfârșitul secretului bancar” în aprilie 2009, OCDE a
înființat Forumul mondial privind transparența și schimbul de informații în scopuri fiscale
(Forumul mondial), însărcinat cu monitorizarea punerii în aplicare a standardului de transparență
fiscală pentru schimbul de informații „la cerere” (EOIR).
 Prin construirea unui consens global, astăzi există peste 150 de jurisdicții în cadrul
Forumului mondial, toate fiind dedicate standardului EOIR. Un proces de evaluare inter pares
aprofundată monitorizează progresele înregistrate în îndeplinirea angajamentelor asumate de
acestea de a pune în aplicare standardul de transparență fiscală, oferind recomandări și acordând
un rating general în raport cu standardul EOIR.
În 2013, răspunzând unui apel al G20 de a face următorul pas în ceea ce privește
transparența fiscală, OCDE a elaborat standardul comun unic de raportare (Common Reporting
Standard – CRS) global, pentru schimbul automat de informații privind conturile financiare
(AEOI). Aprobat de liderii G20 în noiembrie 2014, standardul OCDE privind AEOI este un factor
de descurajare și detectare a evaziunii fiscale, permițând guvernelor să urmărească fondurile
transferate offshore, care erau anterior necunoscute și de necunoscut.
Peste 100 de jurisdicții s-au angajat să implementeze AEOI până în 2018, țările în curs de
dezvoltare lucrând la acest standard în conformitate cu constrângerile lor în materie de capacitate.
Odată cu începerea primelor schimburi ale AEOI în 2017 și 2018, Forumul mondial efectuează
monitorizarea și revizuirea implementării.

OCDE a impulsionat lupta globală împotriva evaziunii fiscale prin creșterea transparenței
fiscale timp de peste două decenii. Abordarea sa multipartită se bazează pe elaborarea standardelor
stricte de transparență fiscală, promovând cumpărarea impusă la nivel mondial pentru a asigura
condiții de concurență echitabile, oferind sprijin țărilor în ceea ce privește punerea în aplicare și
monitorizând progresele înregistrate pentru a asigura respectarea și menținerea angajamentelor
jurisdicțiilor.

Standardele internaționale privind transparența fiscală

Standardele internaționale elaborate de OCDE privind transparența fiscală prevăd
schimbul de informații „la cerere” (EOIR) și schimbul automat de informații privind conturile
financiare (AEOI).
Standardul EOIR prevede ca informațiile „relevante în mod previzibil” în scopuri fiscale
să fie disponibile și accesibile autorităților fiscale, care pot apoi face schimb de informații cu
autoritățile fiscale din alte țări, pe baza unui acord juridic. Acest standard acoperă informații
precum identitatea proprietarilor legali și reali ai societăților și ale altor entități juridice și
construcții juridice, precum parteneriate și fiducii, informații contabile și informații privind
conturile bancare. Toți membrii Forumului mondial privind transparența și schimbul de informații
în scopuri fiscale (Global Forum) s-au angajat să implementeze Standardul EOIR. Forumul
mondial monitorizează aceste angajamente printr-un proces solid de evaluare inter pares.
AEOI se bazează pe o cerință globală unică, comună (Standardul comun de raportare)
pentru instituțiile financiare de a partaja informațiile privind conturile financiare cu autoritățile
fiscale, care schimbă ulterior informațiile respective cu omologii lor străini pe o bază anuală
convenită. Acest standard global, dezvoltat de OCDE în 2014, reprezintă o schimbare majoră
pentru administrațiile fiscale, permițându-le să urmărească fonduri offshore care erau anterior
necunoscute și de necunoscut. Forumul mondial monitorizează și revizuiește punerea în aplicare a
angajamentelor AEOI asumate de jurisdicțiile care l-au adoptat și acordă sprijin altor jurisdicții, în
special țărilor în curs de dezvoltare, pentru a le permite să se angajeze și în astfel de schimburi,
astfel încât să nu mai existe niciun loc unde să se ascundă evazioniștii fiscali.

Toate schimburile de informații fiscale fac obiectul unor obligații stricte de

confidențialitate și de protecție a datelor, iar OCDE a dezvoltat mecanismele juridice în baza cărora
pot avea loc astfel de schimburi.
Convenția multilaterală privind asistența administrativă reciprocă în domeniul fiscal
(Convention on Mutual Administrative Assistance in Tax Matters) este instrumentul cel mai
cuprinzător de care dispun autoritățile fiscale pentru cooperarea internațională în vederea
combaterii evaziunii și a fraudei fiscale. Acesta prevede o gamă completă de asistență fiscală
transfrontalieră, inclusiv schimbul de informații fiscale, precum și audituri comune și recuperarea
datoriilor fiscale străine. În prezent, peste 120 de jurisdicții participă la convenție, ceea ce face ca
aceasta să fie un mecanism extrem de eficient pentru jurisdicții în vederea creării rapide a unei
rețele extinse de parteneri pentru schimbul de informații fiscale.
Schimbul de informații fiscale poate avea loc și în cadrul unor acorduri bilaterale, cum ar
fi tratatele fiscale bazate pe modelul de convenție fiscală al OCDE sau modelul de acord al OCDE
privind schimbul de informații fiscale (model TIEA), care a fost dezvoltat pentru prima dată în
2002.
Pe lângă faptul că au un temei juridic, jurisdicțiile care se angajează în AEOI necesită, de
asemenea, mecanisme procedurale pentru schimbul respectiv. În acest scop, OCDE a elaborat
Acordul multilateral al autorității competente pentru CRS (Multilateral Competent Authority
Agreement for the CRS).
Forumul mondial colaborează îndeaproape cu jurisdicțiile pentru a se asigura că punerea
în aplicare a standardelor de transparență fiscală este consecventă și coerentă la nivel mondial.
Aceasta variază de la organizarea de seminarii regionale de formare și programe bilaterale de
asistență și include, de asemenea, dezvoltarea instrumentelor tehnice de care jurisdicțiile au nevoie
pentru o punere în aplicare eficientă și rentabilă.
Criminalitatea fiscală și alte infracțiuni financiare
Infracțiunile fiscale, spălarea banilor, corupția și alte infracțiuni financiare amenință
interesele strategice, politice și economice ale țărilor dezvoltate și ale țărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, acestea subminează încrederea cetățenilor în guvernele lor, afectează moralul fiscal
(dorința cetățenilor de a plăti impozite) și privează guvernele de veniturile necesare pentru
dezvoltarea durabilă.
Dialogul OCDE de la Oslo, lansat în 2011, promovează o abordare guvernamentală globală
în ceea ce privește combaterea infracțiunilor financiare prin încurajarea cooperării între agenții și
a cooperării internaționale; Și se bazează pe recomandările anterioare ale Consiliului OCDE
privind măsurile fiscale pentru combaterea în continuare a mitei funcționarilor publici străini în
tranzacțiile comerciale internaționalei (2009) și pe Recomandarea Consiliului de a facilita
cooperarea dintre autoritățile fiscale și alte autorități însărcinate cu aplicarea legii în vederea
combaterii infracțiunilor grave (2010).
Pentru creșterea eficacității, pentru a preveni, detecta și urmări penal infractorii și pentru a
recupera veniturile obținute din activitățile ilicite ale acestora, o mai mare transparență, colectarea
și analiza mai eficientă a informațiilor și îmbunătățirea cooperării și a schimbul de informații sunt
necesare.
În cadrul Grupului operativ pentru infracțiuni fiscale și alte infracțiuni (Task Force on Tax
Crimes and Other Crimes – TFTC), activitatea dialogului de la Oslo include anchete privind cele
mai bune practici în cooperarea dintre agenții (a treia ediție a raportului Cooperarea eficientă între
agenții în combaterea infracțiunilor fiscale și a altor infracțiuni financiare a fost publicată în 2017),
analiza problemelor legate de criminalitatea fiscală în anumite sectoare industriale, orientări
practice pentru autoritățile responsabile de aplicarea legii în scopul de a sensibiliza publicul cu
privire la diferitele infracțiuni financiare și la caracteristicile acestora, precum și un program
intensiv de formare a funcționarilor. În noiembrie 2017, TFTC a publicat Raportul de combatere
a criminalității fiscale: cele zece principii globale, care reprezintă primul studiu de acest tip ce
stabilește principii juridice, instituționale, administrative și operaționale esențiale pentru
combaterea eficientă a infracțiunilor fiscale.

Joint International Taskforce on Shared Intelligence & Collaboration – JITSIC

JITSIC reunește administrațiile fiscale care s-au angajat să găsească modalități mai
eficiente de a combate evaziunea fiscală. Acesta oferă o platformă care permite membrilor săi să
colaboreze activ în cadrul juridic al unor convenții bilaterale și multilaterale eficace și al unor
acorduri de schimb de informații fiscale – împărtășind experiența, resursele și expertiza lor pentru
a aborda problemele comune cu care se confruntă în. JITSIC dezvoltă, de asemenea, cele mai
bune practici pentru implicarea administrațiilor fiscale în vederea îmbunătățirii calității
interacțiunilor și a reducerii necesității ca administrațiile fiscale să negocieze un cadru de
angajament de fiecare dată când doresc să colaboreze cu o altă țară.

Rețeaua federalismului fiscal

Rețeaua de relații fiscale la toate nivelurile de guvernare a fost creată în 2004 pentru a oferi
țărilor baza analitică și statistică pentru a lua decizii informate în ceea ce privește organizarea
relațiilor financiare dintre administrațiile centrale, regionale și locale, organizarea de ateliere și
reuniuni ale experților pentru a facilita schimbul de bune practici și tendințe emergente.
Rețeaua este deservită în comun de Centrul OCDE pentru politică și administrare fiscală
(CTPA), Departamentul economic (ECO), Direcția pentru guvernanță publică și dezvoltare
teritorială (GOV) și Centrul pentru antreprenoriat, IMM-uri, regiuni și orașe (CFE). Această
abordare multidisciplinară are drept scop să ofere o perspectivă holistică și multidimensională a
reformei politicilor.
Rețeaua se concentrează pe trei linii generale de activitate:
 impozitarea subcentrală (regională și locală);
 descentralizarea cheltuielilor și subvențiile interguvernamentale;
 gestionarea macroeconomică, normele fiscale și consolidarea fiscală.
 Rețeaua, cu 15 de țări în Consiliul său de conducere, a creat o bază de date cuprinzătoare
privind descentralizarea fiscală, care acoperă toate aspectele relațiilor fiscale interguvernamentale
și ale finanțelor publice locale/regionale.

2.3.2. Combaterea evaziunii fiscale

Odată cu evoluția rapidă a economiei globale și cu practicile comerciale moderne, OCDE
a recunoscut că normele fiscale internaționale, bazate pe concepte dezvoltate pentru prima dată în
urmă cu un secol, necesitau o actualizare semnificativă pentru a se asigura că profiturile
întreprinderilor multinaționale nu pot fi transferate din locul în care au loc activitățile economice
și crearea de valoare.
Proiectul OCDE/G20 privind erodarea bazei impozabile și transferul profiturilor (Base
Erosion and Profit Shifting – BEPS) a fost lansat de G20 în 2013, iar pachetul BEPS de 15 de
măsuri a fost adoptat în octombrie 2015, aprobat de Consiliul OCDE și de miniștrii de finanțe și
liderii G20. A fost o realizare semnificativă pentru menținerea unei abordări consensuale a
normelor fiscale internaționale, evitând astfel proliferarea măsurilor unilaterale necoordonate și
una care a pus bazele impozitării internaționale mulți ani de acum înainte.
Actuala fază a proiectului BEPS se concentrează pe implementarea efectivă și coerentă a
pachetului BEPS printr-un proces robust de evaluare inter pares desfășurat de peste 115 de membri
ai Cadrului favorabil incluziunii (Inclusive Framework) privind BEPS; Instituit în 2016, fiecare
membru participă pe picior de egalitate cu alți membri ai cadrului, nu numai la realizarea de
evaluări inter pares, ci și la elaborarea unor standarde importante, cum ar fi cele privind provocările
fiscale generate de economia digitală, asupra cărora a fost publicat un raport intermediar în martie
2018.

Mai multe despre Proiectul BEPS – reformarea normelor fiscale internaționale

De la adoptarea normelor fiscale internaționale în anii 1920, peisajul global s-a schimbat
dramatic, cu noi oportunități economice și provocări generate de globalizare, de schimbarea
modelelor de afaceri și de schimbarea geopoliticii. Prin urmare, multe dintre aceste norme trebuiau
actualizate pentru a aborda lacunele și neconcordanțele din norme, care conducea la dubla
neimpozitare, precum și la dubla impunere.
 Aceste evoluții au determinat OCDE să lanseze proiectul BEPS privind erodarea bazei
impozabile și transferul profiturilor, în parteneriat cu G20. În centrul său, proiectul urmărește să
garanteze că normele fiscale internaționale nu facilitează transferul profiturilor întreprinderilor de
la locul în care se desfășoară activitatea economică reală și crearea de valoare.
În septembrie 2013, liderii G20 au aprobat planul de acțiune ambițios și cuprinzător al
OCDE privind BEPS, în 15 de puncte, pentru: ,,îmbunătățirea coerenței normelor fiscale la nivel
transfrontalier, consolidarea cerințelor de fond și sporirea transparenței și a certitudinii”. Cu o
pierdere anuală a veniturilor estimată în mod prudent între 100 și 240 de miliarde USD din cauza
erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor, miza este mare pentru guvernele din
întreaga lume.
În doar doi ani, țările OCDE și G20, cu contribuții din peste 100 de jurisdicții suplimentare,
au furnizat un pachet cuprinzător de instrumente de politică care permit guvernelor să remedieze
lacunele sistemului fiscal internațional. La proiect au participat și FMI, Banca Mondială, ONU,
precum și organizații fiscale regionale, inclusiv Forumul african pentru administrare fiscală
(African Tax Administration Forum – ATAF) și Centrul inter-american pentru administrare fiscală
(Inter-American Centre for Tax Administration – CIAT).
Pachetul BEPS, prezentat în octombrie 2015, acoperă cele 15 domenii identificate în planul
de acțiune BEPS din 2013. Printre acestea se numără patru noi standarde minime, actualizări ale
standardelor existente, abordări comune convenite și orientări care se bazează pe cele mai bune
practici. Pachetul analizează, de asemenea, în mod global, provocările fiscale ridicate de
digitalizarea în continuă evoluție a economiei și stabilește baza pentru negocierea instrumentului
multilateral, finalizat în 2016, care permite țărilor să își actualizeze rapid rețeaua de tratate fiscale
în conformitate cu măsurile BEPS.
Acțiunea 1: Abordarea provocărilor fiscale ale economiei digitale
Acțiunea 2: Neutralizarea efectelor acordurilor hibride necorelate
Acțiunea 3: Elaborarea unor norme pentru controlul eficienței societăților străine
Acțiunea 4: Limitarea erodării bazei impozabile prin deducerea dobânzilor și a altor cheltuieli
financiare
Acțiunea 5: Combaterea mai eficientă a practicilor fiscale dăunătoare, ținând seama de
transparență și de substanță
Acțiunea 6: Prevenirea acordării de beneficii în temeiul tratatului în circumstanțe inadecvate
Acțiunea 7: Prevenirea evitării artificiale a statutului de sediu permanent
Acțiunile 8-10: Alinierea rezultatelor prețurilor de transfer cu crearea de valoare
Acțiunea 11: Măsurarea și monitorizarea BEPS
Acțiunea 12: Reguli obligatorii de informare
Acțiunea 13: Orientări privind documentația pentru prețurile de transfer și raportarea pentru fiecare
țară în parte
Acțiunea 14: Eficientizarea mecanismelor de soluționare a litigiilor
Acțiunea 15: Dezvoltarea unui instrument multilateral de modificare a tratatelor fiscale bilaterale

Patru dintre domeniile acoperite de pachetul BEPS au condus la standarde minime – în care
țările s-au angajat să ia măsuri în cazurile în care nicio acțiune din partea unor țări nu ar fi generat
efecte de contagiune negative. Acestea sunt:
 abordarea practicilor fiscale dăunătoare, inclusiv a normelor privind regimurile
preferențiale și transparența deciziilor fiscale;
 pentru a preveni cumpărăturile menționate în tratatul fiscal, clarificarea scopului
convențiilor fiscale;
 să asigure raportarea pentru fiecare țară în parte a datelor-cheie privind operațiunile
întreprinderilor multinaționale, pentru a permite administrațiilor fiscale să realizeze o evaluare mai
eficace a riscurilor;
 îmbunătățirea eficienței soluționării a litigiilor fiscale transfrontaliere între administrațiile
fiscale.
Proiectul BEPS se concentrează în prezent pe sprijinirea eforturilor guvernelor de a pune
în aplicare măsurile BEPS, asigurând punerea în aplicare efectivă a standardelor minime BEPS și
finalizând lucrările de stabilire a standardelor rămase, în special în ceea ce privește prețurile de
transfer și provocările fiscale care decurg din economia digitalizată.

Provocările fiscale generate de digitalizare

Lumea s-a schimbat semnificativ în ultimele decenii. Pe lângă globalizare, noile tehnologii
au facilitat noi modele de afaceri care au pus sub presiune normele fiscale internaționale existente.
Proiectul BEPS a arătat că unele dintre comportamentele problematice, specifice BEPS, au
fost exacerbate de evoluția rapidă și continuă a tehnologiilor digitale – procesul de digitalizare. Ca
parte a activității acțiunii 1 din cadrul proiectului BEPS al OCDE/G20, s-a recunoscut faptul că,
datorită caracterului general al digitalizării, ar fi dificil, dacă nu imposibil, să se izoleze „economia
digitală”.
Pe lângă aspectele legate de BEPS, Raportul de acțiune 1 din 2015 a concluzionat, de
asemenea, că digitalizarea a generat unele provocări fiscale mai ample. Desigur, este întotdeauna
o provocare pentru factorii de decizie politică de a fi cu un pas înaintea celor mai recente evoluții,
acest lucru fiind valabil în special în contextul digitalizării.
Cadrul favorabil incluziunii OCDE/G20 privind BEPS a convenit să continue activitatea
în domeniul fiscal și al digitalizării, cu obiectivul de a elabora un raport final în 2020. În martie
2017, G20 a solicitat OCDE să elaboreze un raport intermediar în 2018. Raportul intermediar
privind provocările fiscale generate de digitalizare a fost prezentat G20 în martie 2018. Aceasta
identifică opiniile divergente ale țărilor cu privire la modul de abordare a provocărilor fiscale
generate de digitalizare și deschide calea pentru continuarea eforturilor în vederea unei soluții pe
termen lung bazate pe consens. Toți membrii au convenit să examineze conceptele de joncțiune
(nexus) și repartizare a profitului în vederea obținerii unui consens până în 2020.
De asemenea, este recunoscut faptul că, între timp, tehnologia oferă oportunități, precum
și noi provocări pentru BEPS și pentru politica și administrarea fiscală. De exemplu, blockchain
generează atât metode noi, sigure, de păstrare a evidențelor, cât și facilitarea criptării monedelor
care pot prezenta riscuri pentru câștigurile obținute în ultimul deceniu în domeniul transparenței
fiscale. Sunt deja în curs de desfășurare lucrări pentru a înțelege și a gestiona mai bine aceste
evoluții, inclusiv cu privire la tratamentul fiscal al criptomonedelor, atât în ceea ce privește
impozitul pe venit, cât și TVA/GST, precum și investigarea infracțiunilor fiscale care implică
criptomonedele.
Cea mai presantă provocare pentru cadrul favorabil incluziunii – și, în general, pentru
comunitatea fiscală internațională – este modul de a reduce decalajul dintre diferitele puncte de
vedere, astfel încât să se mențină coerența sistemului fiscal internațional.

2.3.3. Promovarea politicilor fiscale pentru o creștere puternică, durabilă și

favorabilă incluziunii
Politica fiscală poate acționa ca un motor structural important al unei creșteri puternice,
durabile și favorabile incluziunii. Ca instrument politic, acesta poate oferi răspunsuri pentru a
aborda unele dintre cele mai presante provocări ale timpurilor noastre, inclusiv încetinirea creșterii
globale, încetinirea creșterii productivității, creșterea inegalității, îmbătrânirea populației și
necesitatea unui mediu sustenabil. Recunoscând acest potențial, Președinția G20 colaborează cu
OCDE pentru a se baza pe expertiza sa și a analiza modul în care politica fiscală poate stimula
inovarea și creșterea favorabilă incluziunii, precum și pentru a oferi certitudinea necesară sprijinirii
investițiilor și comerțului.
Analiza și consilierea în domeniul politicii fiscale trebuie să asigure un echilibru între
asigurarea veniturilor necesare de către guverne pentru finanțarea programelor lor sociale și
economice și necesitatea unui sistem fiscal care să promoveze inovarea, productivitatea și creșterea
economică favorabilă incluziunii.
Divizia de politică fiscală și statistică a OCDE (Tax Policy and Statistics Division) este o
echipă interdisciplinară de economiști, avocați, statisticieni și analiști specializați în politica
fiscală. Activitatea acestora se bazează pe o combinație de teorie economică și dovezi empirice,
pentru a analiza efectele opțiunilor alternative de politică fiscală. Politicile sunt evaluate în funcție
de impactul lor asupra eficienței economice, creșterii economice, distribuției veniturilor,
veniturilor publice și altor obiective de politică, cum ar fi sustenabilitatea ecologică și sprijinul
pentru inovare. De asemenea, aceștia colaborează îndeaproape cu o multitudine de țări OCDE și
din afara OCDE, pentru a oferi consiliere adaptată, specifică fiecărei țări, în materie de politici
fiscale directe și indirecte. Aceasta poate include elaborarea unor soluții politice adecvate,
sprijinirea țărilor în faza de punere în aplicare și, de asemenea, revizuirea în timp a eficacității
măsurilor adoptate.
Unele părți ale activității diviziei în domeniul politicii fiscale implică, de asemenea, o
strânsă colaborare cu alte direcții ale OCDE într-un schimb bidirecțional, furnizând informații
pentru anchetele economice (Departamentul de economie), analize multidimensionale de țară
(Centrul de dezvoltare al OCDE), analize de performanță de mediu (Direcția mediu) și alte
publicații.

Impozitarea salariilor
Publicația OCDE privind impozitarea anuală a salariilor acoperă domenii ca impozitele pe
venitul personal și contribuțiile la asigurările sociale ale angajaților, impozitele pe salarii și
contribuțiile la asigurările sociale plătite de angajatori etc. Acesta ilustrează în mod clar modul în
care aceste impozite și beneficii sunt calculate în fiecare țară membră și examinează impactul
acestora asupra veniturilor gospodăriilor și asupra costurilor forței de muncă ale angajatorilor.
Rezultatele permit, de asemenea, comparații cantitative între țări în ceea ce privește nivelurile
costurilor forței de muncă și situația globală a veniturilor și beneficiilor pentru persoanele și
familiile cu și fără copii, pe baza unor niveluri diferite ale veniturilor.

Impozite și mediu
În contextul unei conștientizări globale tot mai mari a efectelor pe scară largă ale
schimbărilor climatice și a preocupărilor legate de poluare, OCDE s-a impus ca lider mondial în
ceea ce privește îmbinarea politicii fiscale cu cea de mediu. Prin intermediul cercetării și
publicațiilor, OCDE ajută țările să înțeleagă mai bine opțiunile și impactul atunci când consideră
impozitarea ca un instrument pentru politica de mediu.
O politică eficientă în materie de taxe de mediu asigură un tratament fiscal echilibrat al
energiei și al altor surse de poluare, aliniat la impactul lor asupra mediului și încurajează schimbări
comportamentale importante. Prin capacitatea lor de creștere a veniturilor, taxele legate de mediu
pot contribui, de asemenea, la o politică fiscală favorabilă creșterii.
Activitatea OCDE privind stabilirea prețului carbonului contribuie la dezbaterea globală
privind reducerea emisiilor de carbon, inclusiv în cadrul reuniunilor anuale COP. Aceasta oferă
factorilor de decizie cele mai cuprinzătoare și sistematice date privind „ratele efective de carbon”
(privind emisiile de CO2 rezultate din utilizarea energiei. Ratele efective de carbon reprezintă
suma taxelor pe carbon, a accizelor pe consumul de energie și a prețurilor certificatelor de emisii
comercializabile, exprimată în euro pe tonă de emisii de CO2. Rezultatele prezentate în rapoartele
OCDE privind ratele efective ale emisiilor de carbon sunt frapante: diferența dintre ratele reale și
estimarea foarte prudentă (30 EUR/tonă) a costurilor climatice a emisiilor de CO2 este de
aproximativ 80%.
Politica fiscală generală nu este întotdeauna aliniată la obiectivele de mediu. De exemplu,
acest aspect s-a evidențiat într-o analiză recentă a condițiilor în care impozitarea veniturilor
societăților încurajează sau descurajează alegerea tehnologiei cu emisii reduse de carbon în
producerea de energie electrică.

Impozite pe consum
 Activitatea OCDE privind impozitele pe consum asistă economiile OCDE și ale țărilor care
nu sunt membre ale OCDE în ceea ce privește conceperea și funcționarea taxelor pe valoarea
adăugată/a impozitelor pe bunuri și servicii (TVA/GST) și a accizelor. OCDE a livrat Orientările
internaționale privind TVA/GST în 2016 ca standard internațional convenit pentru aplicarea
TVA/GST la comerțul internațional, cu un accent special pe comerțul cu servicii și active
necorporale. În prezent, se elaborează pachete de punere în aplicare, pentru a oferi orientări
practice pentru punerea în aplicare coerentă și eficientă a acestor orientări, în special pentru a
aborda provocările economiei digitale. Activitatea OCDE include, de asemenea, dezvoltarea de
date cuprinzătoare și comparative și furnizarea de consiliere specifică fiecărei țări cu privire la
conceperea și funcționarea impozitelor pe consum.

Orientările OCDE privind TVA/GST au fost elaborate:

• să sprijine neutralitatea TVA/GST și să asigure condiții de concurență echitabile pentru
întreprinderile naționale și străine în comerțul internațional;
• să abordeze riscurile dublei impuneri și neimpozitării neintenționate care rezultă din aplicarea
necoordonată a TVA/GST în comerțul internațional;
• pentru a asigura colectarea eficientă a TVA/GST în comerțul transfrontalier cu servicii și active
necorporale, inclusiv în cazul vânzărilor transfrontaliere prin comerț electronic către consumatori
privați (B2C), în jurisdicția în care se consumă produsele.
Pachetul de punere în aplicare a Mecanismelor de colectare eficientă a TVA/GST a fost
pus la dispoziție în 2017, pentru a sprijini punerea în aplicare a unor regimuri eficace de colectare
a TVA/GST, în special asupra vânzărilor online de la furnizorii străini.

2.3.4. Încurajarea impozitării ca instrument de dezvoltare

Rolul sistemelor fiscale eficiente, ca element esențial al mobilizării resurselor interne
(domestic resource mobilisation – DRM), este recunoscut tot mai mult de G20, precum și în
discuțiile privind finanțarea dezvoltării, ca parte a angajamentului global pentru perioada de după
2015.
Obiectivele de dezvoltare durabilă (Sustainable Development Goals – SDGs). În acest
context, o analiză cuprinzătoare a activității OCDE și a G20 în domeniul fiscal a fost aceea de a
asigura luarea în considerare a nevoilor țărilor din întregul spectru de dezvoltare. În 2016, FMI,
OCDE, ONU și Grupul Băncii Mondiale au instituit Platforma de colaborare în domeniul fiscal
(Platform for Collaboration on Tax – PCT), în vederea unei mai bune coordonări a sprijinului
acordat țărilor în curs de dezvoltare în ceea ce privește consolidarea capacităților și a abordării
priorităților identificate prin intermediul diferitelor consultări regionale.

Sprijinirea mobilizării resurselor interne

Rolul sistemelor fiscale eficiente, ca element esențial al mobilizării resurselor interne
(DRM) a fost recunoscut în mai mare măsură în ultimii ani atât de G20, precum și în discuțiile
privind finanțarea dezvoltării, ca parte a angajamentului global față de Agenda 2030, și în special
obiectivul privind dezvoltarea durabilă.

Sprijin pentru țările în curs de dezvoltare

OCDE se asigură că nevoile țărilor în curs de dezvoltare sunt luate în considerare și
sprijinite în cadrul programului său de lucru în domeniul fiscal. În acest scop, a elaborat un puternic
program bilateral de țară, care oferă asistență țărilor în privința principalelor probleme fiscale
internaționale, cum ar fi prețurile de transfer. Aceasta oferă cunoștințe solide de prima mână, care
sunt utilizate pentru dezvoltarea instrumentelor și standardelor OCDE.
În plus, consolidarea capacităților este sprijinită prin asistență multilaterală, de exemplu
prin dezvoltarea de instrumente practice care abordează aspectele prioritare ale erodării bazei
impozabile și ale transferului profiturilor (BEPS) identificate de țările în curs de dezvoltare. Din
2015, OCDE a detașat, la cererea acestora, unul dintre experții săi fiscali pentru a lucra în cadrul
Forumului african de administrare fiscală, în vederea sprijinirii eforturilor acestora de consolidare
a capacităților în ceea ce privește aspectele fiscale internaționale în întreaga Africa.
Prin intermediul programului de impozitare și dezvoltare, OCDE dezvoltă și promovează
cercetarea în diverse domenii, analizând rolul central pe care îl joacă sistemul fiscal în construirea
statelor, trecând la impozitarea în industriile extractive și la eficacitatea stimulentelor fiscale ca
instrument de politică pentru atragerea investițiilor.
Activitatea OCDE în acest domeniu este sprijinită de Grupul operativ privind impozitarea
și dezvoltarea, un organism unic multipartit care reunește guverne, întreprinderi, societatea civilă
și organizații internaționale și regionale.
Platforma pentru colaborarea în domeniul fiscal
În 2016, recunoscând cererea tot mai mare de coordonare consolidată în problemele fiscale,
Fondul Monetar Internațional, OCDE, Organizația Națiunilor Unite și Grupul Băncii Mondiale au
creat Platforma de colaborare în domeniul fiscal (Platform for Collaboration on Tax – PCT).
Platforma oficializează discuțiile periodice dintre cele patru organizații internaționale pentru a-și
coordona mai bine sprijinul pentru consolidarea capacităților. Platforma a organizat primul său
eveniment mondial în februarie 2018 privind impozitarea și obiectivele de dezvoltare durabilă.
Instrumentele platformei pot contribui la consolidarea capacității fiscale, care, la rândul
său, poate sprijini securitatea fiscală prin oferirea unor opțiuni clare pentru țările în curs de
dezvoltare, care să fie în concordanță cu standardele internaționale. Un set de instrumente pentru
implementarea documentației eficiente privind prețurile de transfer a fost lansat în 2018.
În 2018 a avut loc o conferință care viza să ofere orientări țărilor și altor părți interesate cu
privire la modul în care eforturile fiscale pot fi mai bine țintite pentru atingerea unor obiective de
dezvoltare mai ample, iar, la final, a fost prezentată o agendă privind politica și administrația
fiscală.