UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

BANCA CENTRALA EUROPEANA

STUDENTA: Mitrache Adriana-Georgiana

Disciplina de studiu: Istoria integrarii europene

 BANCA CENTRALA EUROPEANA

BCE este banca centrală responsabilă de euro, moneda unică europeană.

Principala misiune a BCE este menţinerea puterii de cumpărare a euro şi,
implicit, asigurarea stabilităţii preţurilor în zona euro. Aceasta cuprinde cele 17
ţări din Uniunea Europeană care au adoptat euro începând cu anul 1999.

Banca a fost înfiinţată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam.

Actualul presedinte al BCE este Christine Lagarde. BCE colaborează cu
băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). BCE
stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state membre
care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea
existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”. BCE
are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE
are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obţinut prin
Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea preturilor este definită ca o creștere anuală
a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%,
stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.
 ISTORIE

Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele

naţionale pornind de la premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor
adopta moneda euro și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va
îndeplini toate atribuţiile legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a
fost înfiinţată la data de 1 iunie 1998, devenind banca centrală independentă
responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna
ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre
deciziile cele mai importante din istoria integrării europene.

Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau condiţiile pentru

adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul
1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituţional al
Sistemul European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea
preţurilor a fost menţinută în general, în pofida majorărilor semnificative ale
preţurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii
și asupra cărora politica monetară nu are nicio influenţă directă, ceea ce a
determinat creșterea ratei medii a inflaţiei la un nivel ușor superior celui de 2%
după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei
euro, ratele anuale medii ale inflaţiei din ţările respective erau mult mai ridicate
decât cele din zona euro în ultimii 10 ani.

Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci

când cei șase membri ai Comunităţii Economice Europene (CEE) au iniţiat
cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de
crize a cursului de schimb și a balanţei de plăţi, liderii celor șase ţări membre ale
CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această
decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care
prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980. Acest proiect
ambiţios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de
schimb fixe de la Bretton Woods. Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu
crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea
cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit
curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaţionale care a
urmat primei crize petroliere din anul 1973.

După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit,
„șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, ţările
din Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredinţat unui comitet de
experţi, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru
posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost
Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat
de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de
toate ţările Uniunii Europene până în anul 1993.

Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei

euro. Institutul Monetar European (IME), înfiinţat în anul 1994, a demarat
pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului
sistem supranaţional al băncilor centrale, esenţial pentru crearea Băncii Centrale
Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea
sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.
 FUNCTII

⮚ Distribuţia și supravegherea stabilităţii monedei euro

⮚ Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani

⮚ Cooperarea cu băncile naţionale

Funcţiile BCE sunt menţionate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să

lucreze eficient, BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe
care criticii o aduc deseori în discuţie. BCE a fost creată după modelul Băncii
Federale Germane Deutsche Bundesbank.

BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și

băncile centrale din toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a
menţine stabilitatea preţurilor și de a asigura credibilitatea monedei unice. Euro,
moneda unică europeană, a fost lansată în ianuarie 1999.

ORGANE DE DECIZIE

Consiliului Guvernatorilor BCE

Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv

(șase membri) plus guvernatorii băncilor naţionale ce fac parte din zona euro (17
membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele
responsabilităţi ale Consiliului guvernatorilor sunt:

⮚ stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii

referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE;

⮚ adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuţiilor

încredinţate Eurosistemului.

În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul

decisiv. Consiliul guvernatorilor se reunește, de regulă, de două ori pe lună în
clădirea Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania. Conform Statutului SEBC,
Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puţin zece ori pe
an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot
asista la ședinţe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

COMITETUL EXECUTIV AL BCE

Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un
președinte, un vicepreședinte și alţi patru membri. La începerea lucărilor pe 1
ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El a
fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul
executiv decide ocupaţiile BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE.
Toţi membrii sunt numiţi de Consiliul European în baza unei decizii adoptate cu
majoritate calificată.
 Responsabilităţi:

⮚ pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;

⮚ aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanţă cu orientările

specificate și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens,

Comitetul executiv furnizează instrucţiunile necesare BCN din zona euro;

⮚ gestionează activitatea zilnică a BCE;

⮚ exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul

guvernatorilor. Unele dintre acestea au caracter de reglementare.

CONSILIUL GENERAL

Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și

guvernatorii băncilor centrale naţionale (BCN) ale celor 27 de state membre ale
UE. Ceilalţi membri ai Comitetului executiv al BCE, președintele Consiliului UE și
un membru al Comisiei Europene pot participa la ședinţele Consiliului general,
dar nu au drept de vot.

În concordanţă cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor

Centrale și al Băncii Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce
toate statele membre ale UE vor fi adoptat moneda unică. Consiliul general
poate fi considerat un organ de tranziţie. Acesta îndeplinește atribuţiile preluate
de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia etapă a
Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele
membre ale UE au adoptat încă euro. Ședinţele Consiliului general pot fi
convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel
puţin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt,
o dată la trei luni.

PREȘEDINTI AI BĂNCII CENTRALE EUROPENE

Willem Frederik Duisenberg 1 iulie 1998 - 31 octombrie 2003

Jean-Claude Trichet 1 noiembrie 2003 - 31 octombrie 2011

Mario Draghi 1 noiembrie 2011 - 27 octombrie 2019

Christine Lagarde Din 1 noiembrie 2019

POLITICĂ MONETARĂ

Competenţa în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la

nivel comunitar fapt stabilit prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la
Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica monetară unică și îi
încredinţează un obiectiv fundamental, respectiv menţinerea stabilităţii preţurilor.
Ţările participante la zona euro nu mai dispun de politici monetare și valutare și,
prin urmare, trebuie să se bazeze pe alte politici pentru a promova
competitivitatea și a se adapta la șocuri.

În zona euro, deciziile de politică monetară sunt luate de Consiliul

guvernatorilor BCE, care este format din cei șase membri ai Comitetului executiv
al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor din zona euro, pe
baza principiului „o persoană, un vot”. În ceea ce privește operaţiunile prin care
sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară, Consiliul guvernatorilor le
derulează, ori de câte ori este posibil și adecvat, prin intermediul băncilor
centrale nationale, în conformitate cu principiul descentralizării operaţionale.
Tratatul interzice în mod explicit finanţarea deficitelor bugetare prin intermediul
băncilor centrale.

Acesta mai prevede că sectorul public nu trebuie să beneficieze de acces

privilegiat la instituţiile financiare. În plus, așa-numita clauză „no bail-out” din
Tratat menţionează clar faptul că nici Comunitatea, niciun stat membru nu poate
fi considerat responsabil pentru angajamentele asumate de un alt stat membru.
Tratatul impune statelor membre UE obligaţia de a evita deficitele excesive. În
ceea ce privește statele membre care nu respectă plafoanele pentru deficitul
bugetar și pentru datoria publică stabilite în Protocolul privind procedura de
deficit excesiv (PDE), anexat Tratatului, aplicarea acestei proceduri poate
conduce, în ultimă instanţă, la sancţiuni financiare.

Pe baza analizelor economice și monetare periodice, Consiliul

guvernatorilor ia decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor BCE
în vederea realizării obiectivului de stabilitate a preţurilor. Apoi, Comitetul
executiv al BCE răspunde de implementarea deciziilor de politică monetară.
Acestea sunt aplicate prin orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe
piaţa monetară către nivelul ratelor dobânzilor hotărât de Consiliul guvernatorilor.
Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară către
nivelul ratelor dobânzilor stabilit de Consiliul guvernatorilor, BCE și Eurosistemul
utilizează trei instrumente:

⮚ rezervele minime obligatorii (RMO)

⮚ operaţiunile de piaţă

⮚ facilităţile permanente

Funcţia principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor

dobânzilor pe piaţa monetară. Băncile trebuie să deţină rezervele minime
obligatorii în conturile Eurosistemului. Aceste rezerve generează cererea
structurală de lichiditate din partea sectorului bancar al zonei euro, nivelul
acestora fiind stabilit în funcţie de bilanţul fiecărei instituţii de credit. Aproximativ
6 000 de bănci fac obiectul constituirii rezervelor minime obligatorii. RMO trebuie
îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de constituire, respectiv intervalul
pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie constituite de către
bănci.

Această perioadă începe de obicei în ziua de marţi următoare ședinţei

Consiliului guvernatorilor care are programată evaluarea orientării politicii
monetare. Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată
a dobânzii medii marginale aferente operaţiunii principale de refinanţare din
perioada de constituire.
 Rezerve minime obligatorii reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care
instituţiile de credit sunt obligate să le deţină la banca centrală. Operaţiunile de
piata deţin rolul cel mai important în gestionarea condiţiilor de lichiditate ale
sectorului bancar din zona euro și în orientarea ratelor dobânzilor pe termen
scurt de pe piaţa monetară. Acestea se realizează descentralizat, respectiv BCE
coordonează operaţiunile, dar tranzacţiile sunt derulate practic la nivelul BCN.

Eurosistemul desfășoară trei categorii de operaţiuni, și anume:

1. operaţiunile principale de refinanţare – OPR

2. operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung – ORTL

3. operaţiunile de reglaj fin – ORF

Prin intermediul operaţiunile principale de refinanţare și operaţiunile de

refinanţare pe termen mai lung, Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt
întotdeauna acordate pe o perioadă scurtă și prestabilită, în schimbul garanţiilor,
pentru protejarea Eurosistemului de riscul financiar. Operaţiunile principale de
refinanţare sunt efectuate săptămânal, sub forma unor licitaţii cu o rată a
dobânzii minimă acceptată variabilă, pe bază de oferte, având scadenţa la o
săptămână. În cadrul acestor licitaţii, băncile pot depune oferte cu mai multe rate
ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate
anunţate în prealabil.

Ofertele cu cele mai ridicate rate ale dobânzii sunt satisfăcute cu prioritate,
după care urmează celelalte oferte, în ordine descrescătoare, până la epuizarea
volumului de lichiditate care face obiectul alocărilor. Operaţiunile de refinanţare
pe termen mai lung se desfășoară sub forma unor licitaţii lunare cu o rată a
dobânzii minimă acceptată variabilă, având scadenţa la trei luni. La operaţiunile
principale de refinanţare și operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung pot
participa numeroase bănci, aproximativ 1700. Operaţiunile de reglaj fin nu
constituie un instrument cu frecvenţă periodică în ceea ce privește furnizarea sau
absorbţia de lichiditate, aceste operaţiuni fiind efectuate în funcţie de necesităţi.

Eurosistemul pune la dispoziţia băncilor două facilităţi permanente și anume:

⮚ facilitatea de creditare marginală

⮚ facilitatea de depozit

Facilitatea de depozit este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care

constă în posibilitatea contrapartidelor de a constitui la o BCN depozite
overnight, remunerate la o rată a dobânzii prestabilită.

Facilitatea de creditare marginală este facilitatea permanentă a

Eurosistemului, care constă în posibilitatea contrapartidelor de a obţine credite
overnight de la o BCN, la o rată a dobânzii prestabilită, garantate cu active
eligibile.

INDEPENDENŢĂ
 Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă. Nici Banca
Centrală Europeană, nici băncile centrale naţionale din Eurosistem și niciun
membru al instanţelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta
instrucţiuni de la un alt organism. Toate instituţiile UE și toate guvernele
naţionale trebuie să respecte acest principiu. Noul Tratat de la Lisabona include
BCE printre instituţiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă faptul că politica
monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie să fie independente
pentru a asigura stabilitatea preţurilor. Eurosistemul beneficiază de un grad înalt
de independenţă faţă de influenţele politice. În schimb, politicile economice
(fiscale sau structurale) rămân, în mare măsură, de resortul statelor membre,
înscriindu-se într-un cadru european menit să asigure disciplina.

Independenţa instituţională a BCE faţă de orice ingerinţă, inclusiv din

partea guvernelor, este garantată prin dispoziţiile articolului 108 din Tratatul de la
Maastricht. Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul
asupra emiterii de bancnote și prin cerinţa ca emiterea de monede de către
statele membre să fie supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează
Eurosistemul împotriva presiunilor în favoarea finanţării datoriei publice prin
interzicerea acordării de credite sectorului public de către Eurosistem.
Independenţa personală le garantează membrilor Consiliului guvernatorilor
siguranţa mandatului și le permite să evite orice conflicte de interese. În această
privinţă, Statutul SEBC/BCE protejează independenţa personală a organelor de
decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ
îndelungate și prin interzicerea revocării din funcţie pe baza rezultatelor unor
politici aplicate anterior.

În acest sens, se consideră esenţial ca guvernatorii băncilor centrale să

deţină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel,
guvernatorii băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat,
concentrându-se asupra aspectelor pe termen mediu, în timp ce politicienii au
obiective pe termen mai scurt, în concordanţă cu ciclurile electorale. În cadrul
UEM, independenţa este asigurată prin bugetul propriu al BCE, care este
independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea integrală a capitalului
BCE de către băncile centrale naţionale din cadrul Eurosistemului.

Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este

reglementată diferit în funcţie de fiecare sistem democratic. Legitimitatea
democratică a BCE/SEBC, pot fi evidenţiate trei elemente. În primul rând,
ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale
naţionale de legislaţia naţională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului
guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE și din
guvernatorii băncilor centrale naţionale, de către instituţii democratice.
Președintele BCE și ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot fi audiaţi de
comisiile competente ale Parlamentului European, fi e la solicitarea
Parlamentului, fi e la solicitarea acestora.

Principalele instrumente și canale de comunicare utilizate de Banca

Centrală Europeană

• Preşedintele şi vicepreşedintele BCE susţine o conferinţă de presă lunară,

imediat după prima şedinţă a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu
această ocazie, preşedintele prezintă declaraţia introductivă în numele
Consiliului guvernatorilor.

• Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către

BCE. Această publicaţie furnizează publicului larg şi pieţelor financiare o analiză
detaliată şi aprofundată a mediului economic şi a evoluţiilor monetare. În general,
Buletinul lunar este publicat la o săptămână după desfăşurarea şedinţei
Consiliului guvernatorilor.

• Preşedintele BCE se prezintă de patru ori pe an în faţa Comisiei

economice şi monetare a Parlamentului European. Preşedintele oferă explicaţii
privind deciziile de politică monetară ale BCE şi apoi răspunde întrebărilor
formulate de membrii Comisiei Europene.

BIBLIOGRAFIE :

1. http://www.ecb.int/ecb/html/index.ro.html

2. http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/ecb/index_ro.htm

3. www.ecb.int/pub/pdf/other/a10aaniversareabce200806ro.pdf

4. http://www.ecb.int/ecb/orga/decisions/govc/html/index.ro.html
5. http://www.bnr.ro/Buletinul-lunar-al-BCE-3222.aspx#peloc

6. http://www.ecb.int/ecb/orga/independence/html/index.ro.html