Banca Centrală Europeană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a

Uniunii Europene, cu funcția de administrare a politicii Banca Centrală Europeană
monetare în cele 19 țări care folosesc euro ca monedă.[1] Își
are sediul în Frankfurt am Main.

Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului

de la Amsterdam. BCE colaborează cu băncile centrale din
toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor
Centrale(SEBC). BCE stabilește cadrul cooperării dintre
băncile centrale ale celor 19 state membre care au adoptat
moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea
existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de Emblema Băncii Centrale Europene
„eurosistem”.[2] BCE are ca obiectiv menținerea inflației la
un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul
exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut
prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este
definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al
prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%,
stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.

Cuprins
Istorie
Funcții
Organe de decizie
Consiliului Guvernatorilor BCE
Comitetul executiv al BCE
Consiliul general Sediul Băncii Centrale Europene
Sediul central Frankfurt am Main
Președinți ai Băncii Centrale Europene Înființare 1 iunie 1998
Organizare Președintele Băncii Mario Draghi
Centrale Europene Christine Lagarde
Nume în alte limbi Jean-Claude
Trichet
Politică monetară
Wim Duisenberg
Regimul cursului Euro Banca Centrală din Zona euro
Independență Monedă Euro
Cod ISO 4217 EUR
Principalele instrumente și canale de Rezerve
comunicare utilizate de Banca Centrală Baza ratei de împrumut 1.50%
Europeană Baza ratei de depozit 0.5%
Prezență online
Note www.ecb.int (http://www.ecb.int/home/html/ind
ex.en.html)
Legături externe Ordine
Vezi și Precedat de European
Monetary
Institute[*]
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Istorie p?title=Banca_Central%C4%83_European%C4%83
&action=edit&section=0)

Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de

parlamentele naționale pornind de la premisa că, în timp,
toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin
urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini
toate atribuțiile legate de moneda unică. Banca Centrală
Europeană a fost înființată la data de 1 iunie 1998, devenind
banca centrală independentă responsabilă de moneda unică
europeană (euro), care a fost lansată în luna ianuarie 1999. În
luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre
deciziile cele mai importante din istoria integrării europene.
Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau
condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își
are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la
Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al
Sistemul European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ
10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în
pofida majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime
Harta țărilor europene legate de Euro, la 1
la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și ianuarie 2011
asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă, Țări UE cu Euro
ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel Țări UE cu ERM II
ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În Țări UE fără ERM II
Țări cu Euro
deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele
anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai
ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor
’60, atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul
afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii
celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această
decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei
etape până în anul 1980. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului
cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods.[3] Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-
numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede
europene, dar care a devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a
urmat primei crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au
părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din Benelux și
Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de
a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost
Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai
statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest
Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul Monetar European (IME),
înființat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului
sistem supranațional al băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului
European al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede
unice.
Funcții
Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro
Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani
Cooperarea cu băncile naționale

Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient, BCE nu are voie
să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc deseori în discuție. BCE a fost creată după
modelul Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank.

BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din toate statele
Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a asigura credibilitatea monedei
unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată în ianuarie 1999[4].

Organe de decizie

Consiliului Guvernatorilor BCE

Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv (șase membri) plus
guvernatorii băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17 membri).[5] Este cel mai important organ de
decizie al BCE.[1] Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt[6]:

stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele
dobânzilor reprezentative ale BCE;
adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate
Eurosistemului.

În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul decisiv. Consiliul guvernatorilor
se reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii în clădirea Eurotower din
Frankfurt pe Main, Germania.[5] Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se
întrunească de cel puțin zece ori pe an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei
Europene, pot asista la ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

Consiliul
guvernatorilor Persoanele membre în Consiliul guvernatorilor
în data
Consiliul Luis Ángel Rojo, Alfons Verplaetse, Antonio Fazio, Yves Mersch, António José Fernandes de
guvernatorilor Sousa, Matti Vanhala, Klaus Liebscher, Nout Wellink, Jean-Claude Trichet, Maurice O’Connell,
în luna iunie Hans Tietmeyer, Eugenio Domingo Solans, Otmar Issing, Christian Noyer, Willem Frederik
1998 Duisenberg, Sirkka Hämäläinen, Tommaso Padoa-Schioppa
Consiliul Jürgen Stark, Erkki Liikanen, Klaus Liebscher, Nicholas C. Garganas, Nout Wellink, Marko Kranjec,
guvernatorilor John Hurley, Miguel Fernández Ordóñez, Christian Noyer, Axel A. Weber, Lorenzo Bini Smaghi,
în luna iunie Michael C. Bonello, Yves Mersch, José Manuel González-Páramo, Lucas D. Papademos, Jean-
2008 Claude Trichet, Gertrude Tumpel-Gugerell, Athanasios Orphanides

Comitetul executiv al BCE

Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un vicepreședinte și alți
patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales
președinte. El a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide
ocupațiile BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul European
în baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.

Responsabilități:[7]

pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;

aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile
adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv furnizează instrucțiunile
necesare BCN din zona euro;
gestionează activitatea zilnică a BCE;
exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor. Unele
dintre acestea au caracter de reglementare.

Comitetul executiv
Persoanele membre în Comitetul executiv
în data
Comitetul executiv Willem Frederik Duisenberg (președinte), Christian Noyer (vicepreședinte), Tommaso Padoa-
în luna iunie 1998: Schioppa, Otmar Issing, Eugenio Domingo Solans, Sirkka Hämäläinen
Comitetul executiv Jean-Claude Trichet (președinte), Lucas D. Papademos (vicepreședinte), Jürgen Stark, José
în luna iunie 2008 Manuel González-Páramo, Lorenzo Bini Smaghi, Gertrude Tumpel-Gugerell

Consiliul general

Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale
naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv al BCE,
președintele Consiliului UE și un membru al Comisiei Europene pot participa la ședințele Consiliului general,
dar nu au drept de vot.[8] În concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și
al Băncii Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor fi
adoptat moneda unică.[8] Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește
atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia etapă a Uniunii
Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE au adoptat încă euro.[8]
Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel
puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

Președinți ai Băncii Centrale Europene

Nr. Anii în care a fost președinte Nume Poză

1 1 iulie 1998 - 31 octombrie 2003 Willem Frederik Duisenberg

2 1 noiembrie 2003 - 31 octombrie 2011 Jean-Claude Trichet

3 1 noiembrie 2011 - 31 octombrie 2019 Mario Draghi[9]

Organizare
Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro[10], capital deținut de băncile centrale
naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile și nu pot fi folosite ca și colateral(gaj).
Modul de alocare a acțiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza populației statelor și a produsului intern brut al
fiecărui stat. Mai jos se află un tabel cu acțiunile deținute de fiecare bancă centrală la 1 ianuarie 2011. Băncile
centrale care nu fac parte din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent mai mic la capitalul social.
 Băncile Centrale Naționale Procent din capitalul total (%) Capital vărsat (€)
Nationale Bank van België / Banque Nationale de Belgique 2,4256 180 157 051,35
Deutsche Bundesbank 18,9373 1 406 533 694,10
Eesti Pank 0,1790 13 294 901,14
Central Bank of Ireland 1,1107 82 495 232,91
Bank of Greece 1,9649 145 939 392,39
Banco de España 8,3040 616 764 575,51
Banque de France 14,2212 1 056 253 899,48
Banca d'Italia 12,4966 928 162 354,81
Central Bank of Cyprus 0,1369 10 167 999,81
Banque centrale du Luxembourg 0,1747 12 975 526,42
Central Bank of Malta 0,0632 4 694 065,65
De Nederlandsche Bank 3,9882 296 216 339,12
Oesterreichische Nationalbank 1,9417 144 216 254,37
Banco de Portugal 1,7504 130 007 792,98
Banka Slovenije 0,3288 24 421 025,10
Národná banka Slovenska 0,6934 51 501 030,43
Suomen Pankki - Finlands Bank 1,2539 93 131 153,81
Total 69,9705 5 196 932 289,36
Zona Non-Euro:
Българска народна банка (Banca Națională a Bulgariei) 0,8686 3 505 013,50
Česká národní banka 1,4472 5 839 806,06
Danmarks Nationalbank 1,4835 5 986 285,44
Latvijas Banka 0,2837 1 144 798,91
Lietuvos bankas 0,4256 1 717 400,12
Magyar Nemzeti Bank 1,3856 5 591 234,99
Narodowy Bank Polski 4,8954 19 754 136,66
Banca Națională a României 2,4645 9 944 860,44
Sveriges Riksbank 2,2582 9 112 389,47
Bank of England 14,5172 58 580 453,65
Total 30,0295 121 176 379,25

Nume în alte limbi

BCE este cunoscută cu inițiale diferite în mai multe limbi:

EZB: Europäische Zentralbank

BCE: Banque Centrale Européenne, Banco Central Europeo, Banca Centrale Europea, Banco
Central Europeu, Banca Centrală Europeană¹
ECB: European Central Bank, Europæiske Centralbank, Europese Centrale Bank, Europeiska
Centralbanken
ΕΚΤ: Ευρωπαικη Κεντρικη Τραπεζα
EKP: Euroopan Keskuspankki

¹ Varianta în limba română nu este încă oficială atâta timp cât România nu este parte a zonei euro.

Politică monetară
Competența în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel comunitar fapt stabilit prin
Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica monetară
unică și îi încredințează un obiectiv fundamental, respectiv menținerea stabilității prețurilor. Țările participante
la zona euro nu mai dispun de politici monetare și valutare și, prin urmare, trebuie să se bazeze pe alte politici
pentru a promova competitivitatea și a se adapta la șocuri. În zona euro, deciziile de politică monetară sunt
luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE
și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale țărilor din zona euro, pe baza principiului „o persoană, un
vot”.[1] În ceea ce privește operațiunile prin care sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară, Consiliul
guvernatorilor le derulează, ori de câte ori este posibil și adecvat, prin intermediul băncilor centrale
naționale, în conformitate cu principiul descentralizării operaționale. Tratatul interzice în mod explicit
finanțarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Acesta mai prevede că sectorul public nu
trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituțiile financiare. În plus, așa-numita clauză „no bail-out” din
Tratat menționează clar faptul că nici Comunitatea, niciun stat membru nu poate fi considerat responsabil
pentru angajamentele asumate de un alt stat membru. Tratatul impune statelor membre UE obligația de a evita
deficitele excesive. În ceea ce privește statele membre care nu respectă plafoanele pentru deficitul bugetar și
pentru datoria publică stabilite în Protocolul privind procedura de deficit excesiv (PDE), anexat Tratatului,
aplicarea acestei proceduri poate conduce, în ultimă instanță, la sancțiuni financiare. Pe baza analizelor
economice și monetare periodice, Consiliul guvernatorilor ia decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale
dobânzilor BCE în vederea realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor. Apoi, Comitetul executiv al BCE
răspunde de implementarea deciziilor de politică monetară. Acestea sunt aplicate prin orientarea ratelor
dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor dobânzilor hotărât de Consiliul
guvernatorilor. Pentru orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară către nivelul ratelor
dobânzilor stabilit de Consiliul guvernatorilor, BCE și Eurosistemul utilizează trei instrumente:

(1) rezervele minime obligatorii (RMO)

(2) operațiunile de piață
(3) facilitățile permanente

Funcția principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară.
Băncile trebuie să dețină rezervele minime obligatorii în conturile Eurosistemului. Aceste rezerve generează
cererea structurală de lichiditate din partea sectorului bancar al zonei euro, nivelul acestora fiind stabilit în
funcție de bilanțul fiecărei instituții de credit. Aproximativ 6 000 de bănci fac obiectul constituirii rezervelor
minime obligatorii. RMO trebuie îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de constituire, respectiv
intervalul pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie constituite de către bănci. Această perioadă
începe de obicei în ziua de marți următoare ședinței Consiliului guvernatorilor care are programată evaluarea
orientării politicii monetare. Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată a dobânzii
medii marginale aferente operațiunii principale de refinanțare din perioada de constituire. Rezerve minime
obligatorii reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care instituțiile de credit sunt obligate să le dețină la banca
centrală. Pentru fiecare instituție, se calculează ca procent din totalul depozitelor constituite de clienții
nebancari la acea instituție de credit.
Operațiunile de piață dețin rolul cel mai important în gestionarea condițiilor de lichiditate ale sectorului bancar
din zona euro și în orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară. Acestea se realizează
descentralizat, respectiv BCE coordonează operațiunile, dar tranzacțiile sunt derulate practic la nivelul BCN.

Eurosistemul desfășoară trei categorii de operațiuni, și anume:

1. operațiunile principale de refinanțare – OPR

2. operațiunile de refinanțare pe termen mai lung – ORTL
3. operațiunile de reglaj fin – ORF
Prin intermediul operațiunile principale de refinanțare și operațiunile de refinanțare pe termen mai lung,
Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt întotdeauna acordate pe o perioadă scurtă și prestabilită, în
schimbul garanțiilor, pentru protejarea Eurosistemului de riscul financiar. Operațiunile principale de
refinanțare sunt efectuate săptămânal, sub forma unor licitații cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă,
pe bază de oferte, având scadența la o săptămână. În cadrul acestor licitații, băncile pot depune oferte cu mai
multe rate ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate anunțate în prealabil.
Ofertele cu cele mai ridicate rate ale dobânzii sunt satisfăcute cu prioritate, după care urmează celelalte oferte,
în ordine descrescătoare, până la epuizarea volumului de lichiditate care face obiectul alocărilor. 'Operațiunile
de refinanțare pe termen mai lung se desfășoară sub forma unor licitații lunare cu o rată a dobânzii minimă
acceptată variabilă, având scadența la trei luni. La operațiunile principale de refinanțare și operațiunile de
refinanțare pe termen mai lung pot participa numeroase bănci, aproximativ 1 700. Operațiunile de reglaj fin nu
constituie un instrument cu frecvență periodică în ceea ce privește furnizarea sau absorbția de lichiditate, aceste
operațiuni fiind efectuate în funcție de necesități.

Eurosistemul pune la dispoziția băncilor două facilități permanente și anume:

1. facilitatea de creditare marginală

2. facilitatea de depozit

Facilitatea de depozit este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în posibilitatea contrapartidelor
de a constitui la o BCN depozite overnight, remunerate la o rată a dobânzii prestabilită.

Facilitatea de creditare marginală este facilitatea permanentă a Eurosistemului, care constă în posibilitatea
contrapartidelor de a obține credite overnight de la o BCN, la o rată a dobânzii prestabilită, garantate cu active
eligibile.
 Rata dobânzii la facilitatea de Rata dobânzii de politică Rata dobânzii la facilitatea de
Data
depozit monetară creditare
1 ianuarie 1999 2,00 3,00 4,50
4 ianuarie 1999[11] 2,75 3,00 3,25
22 ianuarie 1999 2,00 3,00 4,50
9 aprilie 1999 1,50 2,50 3,50
5 noiembrie 1999 2,00 3,00 4,00
4 februarie 2000 2,25 3,25 4,25
17 martie 2000 2,50 3,50 4,50
28 aprilie 2000 2,75 3,75 4,75
9 iunie 2000 3,25 4,25 5,25
28 iunie 2000 3,25 4,25 5,25
9 ianuarie 2000 3,50 4,50 5,50
6 octombrie 2000 3,75 4,75 5,75
11 mai 2001 3,50 4,50 5,50
31 august 2001 3,25 4,25 5,25
18 septembrie
2,75 3,75 4.75
2001
9. November 2001 2,25 3,25 4,25
6 decembrie 2002 1,75 2,75 3,75
7 martie 2003 1,50 2,50 3,50
6 iunie 2003 1,00 2,00 3,00
6 decembrie 2005 1,25 2,25 3,25
8 martie 2006 1,50 2,50 3,50
15 iunie 2006 1,75 2,75 3,75
9 august 2006 2,00 3,00 4,00
11 octombrie
2,25 3,25 4,25
2006
13 decembrie
2,50 3,50 4,50
2006
14 martie 2007 2,75 3,75 4,75
13 iunie 2007 3,00 4,00 5,00
9 iulie 2008 3,25 4,25 5.25
8 octombrie 2008 2,75 4,75
9 octombrie 2008 3,25 4,25
15 octombrie
3,25 3,75 4,25
2008
12. November
2,75 3,25 3,75
2008
10 decembrie
2,00 2,50 3,00
2008
21 ianuarie 2009 1,00 2,00 3,00
11 martie 2009 0,5 1,50 2,5
8 aprilie 2009 0,25 1,25 2,25
13 mai 2009 0,25 1,00 1,75
13 aprilie 2011 0,5 1,25 2,00
13 iulie 2011 0,75 1,5 2,25

BCE a convenit asupra unui acord valutar (linie de swap) cu Rezervele Federale ale SUA în legătură cu
operațiunea Term Auction Facility în USD. BCE a efectuat o serie de operațiuni de furnizare de lichidități în
USD băncilor din zona euro, în numele Rezervelor Federale.
Regimul cursului Euro
Pentru euro a fost adoptat un regim flexibil al cursului de schimb, ceea ce presupune că valoarea externă a
monedei euro – la fel ca cea a principalelor valute, cum ar fi dolarul SUA este stabilită pe piață.

Independență
Banca Centrală Europeană este o instituție independentă. Nici Banca Centrală Europeană, nici băncile centrale
naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta
instrucțiuni de la un alt organism.[12] Toate instituțiile UE și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest
principiu. Noul Tratat de la Lisabona include BCE printre instituțiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă
faptul că politica monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie să fie independente pentru a asigura
stabilitatea prețurilor. Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independență față de influențele politice. În
schimb, politicile economice (fiscale sau structurale) rămân, în mare măsură, de resortul statelor membre,
înscriindu-se într-un cadru european menit să asigure disciplina.[13] Independența instituțională a BCE față de
orice ingerință, inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile articolului 108 din Tratatul de la
Maastricht.[12] Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de
bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE.
Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice
prin interzicerea acordării de credite sectorului public de către Eurosistem. Independența personală le
garantează membrilor Consiliului guvernatorilor siguranța mandatului și le permite să evite orice conflicte de
interese. În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a organelor de decizie ale
BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ îndelungate și prin interzicerea revocării din
funcție pe baza rezultatelor unor politici aplicate anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii
băncilor centrale să dețină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii
băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe termen
mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanță cu ciclurile electorale. În cadrul
UEM, independența este asigurată prin bugetul propriu al BCE, care este independent de cel al UE, și prin
subscrierea și vărsarea integrală a capitalului BCE de către băncile centrale naționale din cadrul
Eurosistemului. Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcție
de fiecare sistem democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi evidențiate trei elemente. În
primul rând, ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale naționale de legislația
națională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului
executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale, de către instituții democratice. Președintele
BCE și ceilalți membri ai Comitetului executiv pot fi audiați de comisiile competente ale Parlamentului
European, fi e la solicitarea Parlamentului, fi e la solicitarea acestora.

Principalele instrumente și canale de comunicare utilizate de Banca

Centrală Europeană
Președintele și vicepreședintele BCE susține o conferință de presă lunară, imediat după
prima ședință a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu această ocazie, președintele
prezintă declarația introductivă în numele Consiliului guvernatorilor.
Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către BCE. Această
publicație furnizează publicului larg și piețelor financiare o analiză detaliată și aprofundată a
mediului economic și a evoluțiilor monetare. În general, Buletinul lunar este publicat la o
săptămână după desfășurarea ședinței Consiliului guvernatorilor
Președintele BCE se prezintă de patru ori pe an în fața Comisiei economice și monetare
a Parlamentului European. Președintele oferă explicații privind deciziile de politică monetară
ale BCE și apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei Europene.
Note
7. ^ Comitetul executiv (http://www.ecb.int/ecb/
1. ^ a b c Diego Varela (2008) Guvernarea
orga/decisions/eb/html/index.ro.html)
Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul
European. 8. ^ a b c Consiliul general (http://www.ecb.int/e
2. ^ EUROPA - Banca Centrală Europeană cb/orga/decisions/genc/html/index.ro.html)
(BCE) - Instituțiile UE pe scurt (http://europa. 9. ^ Mario Draghi va fi următorul președinte al
eu/about-eu/institutions-bodies/ecb/index_r BCE - Mediafax (http://www.mediafax.ro/eco
o.htm) nomic/mario-draghi-va-fi-urmatororul-presedi
3. ^ nte-al-bce-8382486)
10. ^ Article 28.1 of the ESCB Statute
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/a10aaniversareabce200806ro.pdf
4. ^ BCE implineste zece ani de la infiintare (ht 11. ^ Die EZB kündigte am 22. Dezember 1998
tp://www.standard.money.ro/articol_46439/bc an, dass zwischen dem 4. und dem 21.
e_implineste_zece_ani_de_la_infiintare.htm Januar 1999, es einen schmalen Korridor
l) von 50 Basispunkten Zinssätze für die
Spitzenrefinanzierungsfazilität und die
5. ^ a b Consiliul guvernatorilor (http://www.ecb.
Einlagefazilität gibt, um den Übergang zu
int/ecb/orga/decisions/govc/html/index.ro.ht
ml) der EZB-Zinsen-Regelung zu überbrücken.
6. ^ BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ 12. ^ a b Independență (http://www.ecb.int/ecb/or
EUROSISTEMUL SISTEMUL EUROPEAN ga/independence/html/index.ro.html)
AL BĂNCILOR CENTRALE, ISBN 978-92- 13. ^ BULETIN LUNAR A 10-A ANIVERSARE
899-0773-6 A BCE - http://www.bnr.ro/Buletinul-lunar-al-
BCE-3222.aspx#peloc

Legături externe
en Situl oficial BCE (http://www.ecb.int)
Europedia: Guide to European policies and legislation (http://www.europedia.moussis.eu)
Ceas aniversar pentru Banca Centrală Europeană (http://www.amosnews.ro/arhiva/ceas-aniver
sar-pentru-banca-centrala-europeana-02-06-2008), 2 iunie 2008, Carmen Dinu, Amos News

Vezi și
Euro
Uniunea Europeană
Europa
Președintele Băncii Centrale Europene
Comitetul executiv al Băncii Centrale Europene
Sistemul European al Băncilor Centrale

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Banca_Centrală_Europeană&oldid=14166320

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 aprilie 2021, ora 13:09.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.