INDEPENDENȚA MALTEI

După cel de-al Doilea Război Mondial, insulele au obținut autoguvernarea,

cu Partidul Laburist din Malta (MLP) cu Dom Mintoff lider de partid, căutând
fie integrarea deplină în Regatul Unit, fie autodeterminarea (independența), iar
Partidul Nationalist (PN) cu Giorgio Borġ Olivier lider de partid, favorizează
independența, cu același „statut de dominație” de care se bucurau Canada,
Australia și Noua Zeelandă. Între timp, după incidentul “Steagul Roșu” din
1948, în 1949 Marea Britanie a semnat Tratatul Atlanticului de Nord și a aderat
la NATO.

După aderarea în 1952 a Reginei Elisabeta a II-a, în decembrie 1955 a

avut loc la Londra o conferință la Masa Rotundă despre viitorul Maltei, la care
au participat prim-ministrul Dom Mintoff, Borġ Olivier și alți politicieni
maltezi, alături de secretarul britanic al coloniilor, Alan Lennox-Boyd.
 Guvernul britanic a fost de acord să ofere insulelor trei locuri proprii în Camera
Comunelor a Parlamentului Regatului Unit. În plus, Ministerul de Interne ar prelua
responsabilitatea pentru afacerile malteze de la Biroul Colonial.

Conform propunerilor, Parlamentul maltez și-ar păstra responsabilitatea

pentru toate treburile, cu excepția apărării, a politicii externe și a fiscalității.
Maltezii urmau să aibă, de asemenea, paritate socială și economică cu Marea
Britanie, care urma să fie garantată de Ministerul Britanic al Apărării (MOD),
principala sursă de locuri de muncă a insulelor.
 Referendumul de integrare a Regatului Unit a avut loc la 11 și 12 februarie 1956, în
care 77,02% dintre alegători au fost în favoarea propunerii, dar din cauza boicotului
Partidului Naționalist, doar 59,1% din electorat a votat, permițând opoziției să
revendice că rezultatul a fost neconcludent.
De asemenea, parlamentarii britanici și-au exprimat îngrijorarea că reprezentarea
Maltei la Westminster ar crea un precedent pentru alte colonii și ar influența rezultatul
alegerilor generale.
În plus, scăderea importanței strategice a Maltei pentru Marina Regală a însemnat
că guvernul britanic a fost din ce în ce mai reticent să întrețină șantierele navale. În
urma deciziei Amiralității de a concedia 40 de muncitori la șantierul naval, Mintoff a
declarat că „reprezentanții poporului maltez în Parlament declară că nu mai sunt legați
de acorduri și obligații față de guvernul britanic...” (incidentul Caravaggio din 1958).
Ca răspuns, secretarul de colonie a trimis o telegramă lui Mintoff, în care afirmă că a
„riscat nesăbuit” întregul plan de integrare.
 Sub protest, Mintoff a demisionat din funcția de prim-ministru, în timp ce Borġ
Olivier a refuzat să formeze un guvern alternativ. Acest lucru a dus la plasarea insulelor
sub administrare colonială directă de la Londra pentru a doua oară, Partidul Laburist din
Malta (MLP) renunțând la sprijinul pentru integrare și susținând acum independența. În
1959, o constituție interimară prevedea un Consiliu Executiv sub dominația britanică.

În timp ce Franța implementase o politică similară în coloniile sale, dintre care unele
au devenit departamente de peste mări, statutul oferit Maltei din Marea Britanie a
constituit o excepție unică. Malta a fost singura colonie britanică în care integrarea cu
Regatul Unit a fost serios luată în considerare, iar guvernele britanice ulterioare au exclus
integrarea pentru teritoriile de peste mări rămase, cum ar fi Gibraltar.
 Anii 1961-1964 au fost caracterizați de evenimente care au pus capăt statutului colonial al
Maltei. Acestea includ:
-Constituția de Sânge din 1961
-Biserica a sponsorizat nașterea Partidului Muncitorilor Creștini condus de Toni Pellegrini;
-Conflictul în plină dezvoltare M.L.P.-Biserică și încercările ulterioare de reconciliere
-Campania electorală din 1962 și consecințele acesteia;
-Urmărirea cu succes a modificărilor constituționale a lui Borg Olivier;
-Reziliența lui Dom Mintoff și a partidului său după înfrângerea electorală;
-Cererea de independență a lui Borg Olivier;
-Reacția administrației malteze și a sindicatelor la criza masivă a serviciilor anunțată în 1962;
 -Relaţiile dintre G.W.U. și M.L.P., Guvernul Maltez, British Services și, respectiv,
celelalte sindicate;
-Scoaterea din șantierul naval și garantarea angajării continue a forței de muncă;
-Reinventarea economiei malteze care a inclus construirea infrastructurii necesare
pentru fundamentul industrializării și turismului;
-Controversa în curs cu privire la înțelepciunea sau altfel de a căuta independența și
asupra Constituției Independenței;
-Cearta care implică referendumul pentru independență;
-Negocierile încurcate de la Londra privind forma finală a Constituției și acordurile
financiare și de apărare anglo-malteze.
 În această narațiune este țesută tema interesului propriu britanic care se
străduiește să tragă sforile chiar și în măsura în care Duncan Sandys încearcă să
influențeze rezultatul referendumului pentru independență. Referendumul
privind noua constituție a avut loc între 2 și 4 mai 1964 și a fost aprobat de
54,5% dintre alegători.

În 1961, Comisia de Sânge a prevăzut o nouă constituție care să permită o

măsură de autoguvernare. Giorgio Borġ Olivier a devenit prim-ministru în anul
următor, când a fost prezentat raportul Stolper. Raportul stolper a recomandat
mai întâi înființarea Băncii Centrale a Maltei pentru a elimina decalajele
instituțiilor financiare ale țării.