Europa occidentală

în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Curs nr. 13

I. Anglia: viaţa politică, repere economice, mişcarea chartistă

Devenită din anul 1800, prin legea de uniune adoptată de premierul William Pitt
(în urma răscoalei irlandezilor), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, vechea
împărăţie colonială a înfruntat cu succes şocul pierderii coloniilor nord-americane şi apoi
pe acel al revoluţiei franceze, urmată de epopeea războaielor napoleoniene, reuşind până la
încheierea acestora să recupereze şi apoi să-şi consolideze statutul de stăpână a mărilor şi
oceanelor lumii.
Ca suflet al coaliţiei antifranceze, Anglia ieşise din acest îndelungat conflict cu un
spor de prestigiu, reflectat nu numai în plan moral. Dacă în 1792, când izbucnise războiul
anglo-francez, Anglia dispunea de 26 colonii, în 1815, numărul lor sporise la 43.
Congresul de la Viena îi recunoscuse stăpânirea asupra tuturor coloniilor olandeze (cu
menţiunea că pentru Colonia Capului din Africa de Sud plătea o indemnizaţie de 2
milioane lire sterline), a câte unei părţi din Sumatra şi Borneo, peninsula Mallaca şi
Ceylonul, coloniile spaniole cucerite în vremea conflictului, iar de la Franţa, învinsă
dobândea: Tobago şi Santa Lucia în Antile, insulele Mauriciu, Rodriguez şi Seychelles din
Oceanul Indian, în Mediterana – insula Malta şi insulele Ionice, ultimele asigurându-i
necesara trambulină spre interiorul Balcanilor şi, în general, spre problematica Imperiului
Otoman.
Extinderea teritorială a imperiului colonial, dezvoltarea industriei şi a comerţului
prin securizarea căilor de transport spre India şi Australia, interzicând comerţul cu sclavi în
metropolă, încă din 1772 şi în colonii din 1807, în sfârşit zdrobirea concurenţei franceze în
monopolizarea pieţei europene (continentale) constituie principalele elemente care definesc
statutul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei la începutul secolului al XIX-lea. În
plus, prin desăvârşirea procesului revoluţiei industriale, Imperiul se contura ca veritabil
„atelier al lumii”, cu ramuri de vârf în industriile textilă, siderurgică şi minieră.
Demografic, populaţia Regatului Unit a sporit de la 18,5 milioane la circa 28
milioane locuitori, din care 1/3 era urbană, Londra numărând în 1820 – aproape 1,5
milioane suflete. Invenţia locomotivei cu aburi, datorată lui Stephenson şi construcţia, în
1825, a primei căi ferate din lume (în România abia în 1869, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu)
între oraşele Stockton şi Darlington au revoluţionat transporturile terestre, apoi şi pe
celelalte.
În interesul dezvoltării economiei burgheze (de piaţă), guvernele engleze de după
1815 au suprimat impozitul pe venit, introdus în vremea războaielor napoleoniene,
acordând atenţie sporită impozitelor indirecte. Totodată, parlamentul a adoptat o lege cu
caracter protecţionist pentru marii fermieri, legea cerealelor, care interzicea importul
grânelor când preţul acestora pe piaţa internă era în scădere. Progresul economic,
dezvoltarea industrială şi a maşinismului, n-au fost lipsite de fenomene sociale parazitare,
precum mişcările luddiţilor (Ned Ludd) ale distrugătorilor de maşini, care vedeau în
apariţia şi răspândirea acestora pericolul iminent al pierderii locului de muncă, al
şomajului, deci. În consecinţă, legislaţia socială a fost racordată cerinţelor economiei de
piaţă, cerinţe îndeobşte nepopulare (în dezacord cu interesele sărăcimii) şi, după o mare
demonstraţie antiguvernamentală din 1819, lângă Manchester, soldată cu mai multe
victime (motiv pentru care episodul a şi fost numit Peterloo, pentru Petersfield),
autorităţile politice au adoptat, în acelaşi an, un pachet de legi numite de sărăcime „legile
căluşului”, pentru că suprimau libertatea cuvântului, a întrunirilor şi a presei – în vădită
contradicţie cu principiile demult promulgate asupra drepturilor omului, prin documentele
fundamentale ale celor trei revoluţii: engleză, americană şi franceză.
În viaţa politică, continua să domine încă partidul tory-lor, cu guvernul prezidat
de lordul Liverpool, dar odată cu dispariţia ministrului de externe, Castlereagh (sinucis în
1822), care asociase Anglia la Sfânta Alianţă, s-a impus aripa tânără, liberală, a tory-lor,
reprezentată prin Robert Peel şi George Canning (noul ministru de externe), care a urmărit
desprinderea treptată de vechile angajamente politice externe şi promovarea noilor interese
ale capitalului industrial şi comercial britanic în lume. În virtutea acestora din urmă, a
sprijinit mişcările de eliberare naţională şi crearea unor noi state independente, privite ca
virtuale pieţe de desfacere pentru mărfurile engleze (Grecia, America Latină), afişând o
atitudine rezervată faţă de intervenţiile Sfintei Alianţe în Spania sau Balcani.
Ca ministru de interne, Robert Peel a reformat Codul penal, restrângând aria
infracţiunilor pedepsite cu moartea, şi a instituit la Londra primul serviciu poliţienesc
modern. În acelaşi timp, a obţinut acceptul Parlamentului pentru libertatea organizării
sindicale, luând astfel naştere cunoscutele trade-union-urile utilizate, nu o dată, ca masă de
manevră politică. După moartea regelui George al IV-lea (1820-1830) în chiar anul
revoluţiei franceze din iulie 1830, alegerile parlamentare succesive au dat câştig de cauză
whigilor, îngăduindu-le accesul la guvernare în locul thory-lor. Vechiul cabinet, condus
între timp de ducele de Wellington, învingătorul de la Waterloo, a demisionat în favoarea
unui guvern whig, în frunte cu lordul Charles Grey. Acesta şi-a legat numele de reforma
parlamentară din anul 1832, prin care s-a realizat o reîmpărţire a circumscripţiilor
electorale şi o redistribuire a locurilor de deputaţi, în conformitate cu noile realităţi
economico-sociale şi demografice ale Regatului Unit. Dublarea numărului alegătorilor nu
s-a făcut însă prin reducerea censului electoral, ci prin crearea noilor circumscripţii în
localităţile industriale lipsite până atunci de dreptul de a alege deputaţi. Servind interesele
burgheziei industriale şi comerciale, partidul whig şi-a asigurat prin această măsură o
puternică bază electorală. Important rămâne faptul că, în funcţie de atitudinea exprimată în
chestiunea reformei parlamentare, cele două partide îşi vor schimba forma, de acum încolo,
tory vor fi numiţi conservatori, iar whigii – liberali.
Deosebirea între ele – în condiţiile în care vechiul torism agrar a dispărut şi
conservatorii preconizau adaptarea marii proprietăţi funciare la interesele capitalului
industrial-bancar – nu mai consta în baza socială (ca în zona de răsărit a continentului,
inclusiv în România, unde conservatorii reprezentau interesele marii proprietăţi şi liberalii
pe acelea ale burgheziei), ci în opţiunile ideologice şi în reprezentarea intereselor de grup.
După reforma parlamentară, vreme de aproape un deceniu conducerea treburilor
executive a revenit liberalilor, conduşi mai întâi de Grey, până în 1834, apoi de lordul
Melbourne (1841). În 1833, în urma unei mari răscoale izbucnită în plantaţiile din Jamaica,
liberalii au impus votarea legii privind eliberarea sclavilor din colonii, prin despăgubirea
proprietarilor. În acelaşi an a fost adoptată în premieră legislaţia muncii. Ulterior, prin
legile din 1835-1836, a fost acordat dreptul de vot evreilor (minoritarilor), a fost
reorganizată administraţia municipală în conformitate cu noile criterii electorale şi a fost
recunoscută valoarea legală a căsătoriei civile (până atunci doar cea religioasă era
recunoscută).
În domeniul politicii externe este de observat efortul diplomaţiei britanice, după
anii 1830, de a diminua influenţa rusă în Balcani şi Imperiul Otoman, care a reuşit în 1838
să semneze cu acesta un tratat comercial deosebit de avantajos pentru Anglia. În 1839 a
declanşat aşa-numitul „război al opiumului”, cu China, care, înfrântă în 1842, a fost
constrânsă a accepta condiţii de pace înrobitoare. În sfârşit, în 1840, în urma tulburărilor
politice din Canada, Parlamentul a votat „Actul de administrare a Canadei”, care constituia
începutul aplicării principiului administraţiei autonome în cadrul Imperiului colonial britanic,
principiu din care se va dezvolta, spre sfârşitul veacului, sistemul dominioanelor (Canada,
Australia, Noua Zeelandă).
În condiţiile unei depresiuni economice accentuate în 1841, liberalii au fost
constrânşi să demisioneze şi să facă loc unui cabinet conservator condus de Robert Peel.
Guvernarea de cinci ani a acestora a fost marcată, între altele, de agitaţia desfăşurată de
„Liga împotriva legii cerealelor” (Anti-cornlaw league), fondată la Manchester în 1838 de
un grup de industriaşi britanici.
Liga urmărea abrogarea totală a restricţiilor importului de cereale şi o reducere
generalizată a taxelor vamale pentru stimularea exporturilor. Este doctrina caracteristică
stadiului dezvoltării industriei engleze la mijlocul veacului trecut. Mult superioară tuturor
statelor europene în privinţa volumului producţiei, a calităţii şi ieftinităţii produselor
industriale, Anglia nu se temea de libera concurenţă la pieţele externe, ci dimpotrivă:
reducând sau anulând taxele vamale şi obligând alte state – pe bază de reciprocitate, să
procedeze asemănător, puternica industrie engleză putea cuceri noi pieţe de desfacere,
zdrobind orice altă concurenţă. Aceasta este şi esenţa liberalismului economic, numit şi
„manchesterian”, a cărui campioană a fost, până spre sfârşitul secolului (câtă vreme Anglia
şi-a păstrat primul loc între puterile industriale ale lumii), burghezia engleză cu Partidul ei
liberal.
Silit de împrejurări neprielnice, guvernul conservator al lui Peel a supus aprobării
Parlamentului, la începutul anului 1846, legea desfiinţării graduale a restricţiei importului
de cereale, necesară economiei britanice în ansamblu, dar potrivnică intereselor marilor
cultivatori interni. Inaugurând era liber-schimbismului în politica economică a Angliei,
legea din 1846 a subminat interesele vechii aristocraţii funciare şi a diminuat sprijinul
acesteia oferit partidului şi guvernului conservator. Astfel, liberalii au putut reveni la
guvernare în vara anului 1846, cu un nou lider, John Russel, care a continuat şi dezvoltat
politica liberului schimb în profitul economiei britanice, anulând complet, în 1849, vechile
prevederi ale actelor de navigaţie.
Dintre monarhii Angliei, care, în general, au avut un rol şters în viaţa politică,
după George al IV-lea (1762-1830) şi Wilhelm al IV-lea (1830-1837), doar regina Victoria
a beneficiat de preţuirea supuşilor ei de-a lungul unei domnii glorioase (1837-1901).
Nepoată a lui Wilhelm al IV-lea, la urcarea-i pe tron a încetat uniunea personală între
Anglia şi Hanovra, chiar dacă dinastia regală britanică a continuat a se numi de Hanovra
până în 1914. Atunci, în stare de război cu Germania, dinastia de Hanovra şi-a schimbat
numele în Windsor. Exigentă dar nu pripită, autoritară, dar şi foarte populară, regina
Victoria s-a înconjurat de oameni politici eminenţi, precum lordul Melbourne, Robert Peel,
Palmerston, Disraeli ş.a., respectând principiile monarhiei constituţionale. Căsătorită cu
prinţul Albert de Saxa-Coburg, prinţ consort din 1857, Victoria a devenit şi împărăteasă a
Indiei din 1877.
Pentru viaţa social-politică a Angliei în prima jumătate a secolului al XIX-lea
ilustrativă a fost şi aşa-numita mişcare chartistă, din deceniile IV-V, mişcare reformatoare
complementară acţiunilor liberale din anii 1831-1832. Iniţiată de „Asociaţia muncitorilor
din Londra”, condusă de William Lovett şi de alte câteva organizaţii sau grupări orăşeneşti
mic-burgheze, mişcarea chartistă a cunoscut trei etape distincte şi anume:
a) 1837-1839, când o petiţie populară (chartă), purtând peste 1 milion de
semnături, a fost supusă aprobării Parlamentului, echivalând cu o iniţiativă legislativă „de
jos”. În esenţă, petiţia reclama introducerea dreptului de vot universal (în locul celui
cenzitar) pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani, alegeri anuale, vot secret, reorganizarea
circumscripţiilor electorale ş.a. Raportate la timpul lor, când în Europa dominau încă
regimurile absolutiste, asemenea cereri sau revendicări (ca votul universal) pot fi judecate
şi ca necesităţi, dar şi ca utopii, încât respingerea lor de către Parlament, urmată de
represiunea guvernamentală şi arestarea iniţiatorilor s-au înscris ca reacţii fireşti.
b) Revigorată în 1841-1842, mişcarea chartistă a reluat campania de semnături
pentru o nouă petiţie, în cuprinsul căreia, vechilor revendicări li s-au adăugat alte câteva,
mai radicale, precum: reducerea impozitelor, separarea bisericii de stat, autonomia Irlandei,
desfiinţarea monopolului marilor proprietari asupra pământului, al maşinilor, mijloacelor
de comunicaţie şi al presei. Dar şi această petiţie, acoperită cu peste 3 milioane de
semnături, a avut aceeaşi soartă cu prima, iar greva de amploare, care i-a urmat (prima
grevă politică din Anglia), în august 1842, s-a încheiat cu noi arestări şi procese până la
anul următor.
c) În sfârşit, a treia etapă a chartismului s-a suprapus şi, parţial, s-a identificat cu
valul revoluţionar ce a cuprins Europa în anul 1848-1849, când, o nouă petiţie, cu vechile
revendicări şi cu peste 5 milioane de semnături (din care mai puţin de 2 milioane au fost
apreciate ca autentice) a urmat acelaşi drum şi a înregistrat acelaşi rezultat ca şi
precedentele.
Apreciată de marxişti ca „cea dintâi mişcare proletară” (Lenin), chartismul rămâne
ceea ce a fost şi nimic mai mult, adică, o largă mişcare revendicativă specifică perioadelor
de început ale democraţiilor burgheze, în care manipularea maselor de către elite, în
numele unor revendicări pretins generale, dar utopice în esenţă (prin raportare la
împrejurări), a avut un impact redus în viaţa politică, fiind speculat excesiv de analiştii
fenomenelor sociale şi, în speţă de istoricii mişcării muncitoreşti internaţionale.

II. Franţa între două Imperii

a) Restauraţia şi revoluţia burgheză din iulie 1830
După prima restauraţie a Burbonilor, legitimată prin aşa-numita Chartă dăruită
(constituţională) din iulie 1814 şi după episodul celor 100 de zile care au urmat abrogării ei
şi înlocuirii prin noua Constituţie napoleoniană, Act adiţional la constituţiile Imperiului (1
iunie 1815), bătălia de la Waterloo a pus capăt definitiv ultimei aventuri a lui Bonaparte; în
timp ce marele comandant de oşti – învins nu atât de forţa adversarilor declaraţi, cât de
necredinţa apropiaţilor săi – lua drumul exilului final spre Sf. Elena (unde va muri în
1821), Franţa şi Parisul intrau sub o nouă ocupaţie străină, prelungită vreme de trei ani, iar
Burbonii, reveneau pentru a doua oară la tron, prin fratele regelui decapitat, fost conte de
Provence, sub numele de Ludovic al XVIII-lea (fiul lui Ludovic al XVI-lea, numit
„Delfinul”, murise în 1795).
La adăpostul ocupaţiei străine, reacţiunea nobiliară şi clericală a declanşat
campania de răzbunare împotriva foştilor partizani ai Revoluţiei şi ai Imperiului, instituind
aşa-numita teroare albă, căreia i-au căzut victime, între alţii, mareşalii Brune şi Ney.
Patronată de o Cameră legislativă alcătuită numai din ultraregalişti (aleasă în
august 1815) şi numită Cameră fără seamăn (Chambre introuvable – de negăsit), teroarea
a fost statornicită prin foarte numeroasele tribunale excepţionale, care au pronunţat circa
100.000 de condamnări pentru delicte politice. Speriat de dimensiunea exceselor
contrarevoluţionare, regele a dizolvat după numai un an (în septembrie 1816) Camera, iar
noile alegeri au adus în prim-planul vieţii politice pe monarhiştii moderaţi – în locul
ultraregaliştilor. De fapt, în viaţa politică franceză postnapoleoniană, pe durata restauraţiei,
s-au impus trei partide, cu ideologii distincte.
Primul dintre ele, al ultraregaliştilor, voia să şteargă din memoria colectivă opera
Revoluţiei. Format îndeosebi din nobilii emigranţi şi marea majoritate a clerului, adversari
înverşunaţi ai Chartei constituţionale, adoptată de Ludovic al XVIII-lea în iulie 1814 (care
recunoştea, între altele, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, desfiinţarea privilegiilor de castă
ale clerului şi nobilimii, limitând puterea regelui prin existenţa Parlamentului, compus din
Camera pairilor – cu membri numiţi de monarh şi Camera deputaţilor – aleşi prin cens
ridicat), ultraregaliştii năzuiau la reconstituirea statului în care biserica catolică să deţină
primatul şi în viaţa politică, unde şi când puterea monarhului să fie nelimitată. Doctrinarii
partidului erau Bonald şi Maistre, beneficiind de protecţia făţişă a contelui d’Artois, fratele
lui Ludovic XVIII şi viitorul rege Carol X. Vreme de 15 ani ei au şi deţinut puterea reală
chiar şi atunci când, circumstanţial, au fost îndepărtaţi de la guvernare (între 1816-1820 şi
1828-1829).
Al doilea partid, mai puţin omogen decât primul şi adversar declarat al acestuia,
era constituit din liberali sau independenţi. Reprezentând interesele burgheziei industriale
şi comerciale, liberalii militau pentru o monarhie constituţională, văzând în Charta din
1814 o garanţie indispensabilă împotriva abuzurilor şi exceselor din partea nobilimii şi a
clerului. Ideolog al partidului, nu însă şi singurul, a fost Benjamin Constant, care trecuse de
partea lui Napoleon în timpul celor 100 de zile, deşi ulterior se arăta partizanul unei
monarhii de tip englez.
Al treilea partid era al constituţionalilor sau doctrinarilor, partid de centru, în
frunte cu profesorul Royer Collard. Slăbiciunea lor, partid prin excelenţă al intelectualilor
reprezentând clasa de mijloc, provenea din faptul că erau mai buni teoreticieni decât
practicieni ai vieţii politice şi erau mereu expuşi atacurilor din partea celorlalte două
partide. Între numele sonore ale constituţionalilor moderaţi (doctrinari) s-au numărat şi
cunoscuţii istorici francezi: Guizot (Istoria civilizaţiei în Franţa, Eseu asupra istoriei
Franţei, studii despre revoluţia engleză etc.), Auguste Thierry, Mignet şi Thiers (viitorul
„călău” al Comunei din Paris).
Acestea fiind forţele şi împrejurările politice postnapoleoniene, să le urmărim
expresia practică. Pe Ludovic al XVIII-lea, îmbătrânit prematur în exil, îl anima o singură
dorinţă: să moară pe tron (ceea ce se va întâmpla în 1824). Pentru aceasta avea nevoie să-şi
reconcilieze poporul răvăşit de revoluţie şi războaie, având ca model în trecut pe Henric al
IV-lea. „Sistemul pe care l-am adoptat – spunea el – se întemeiază pe maxima că nu
trebuie să fii regele a două popoare (şi toate strădaniile guvernului meu tind ca aceste două
popoare, care, din păcate, sunt o realitate de netăgăduit, să se contopească până la urmă
într-unul singur”). Sprijinindu-se, deci, pe constituţionalişti, asociaţi cu câţiva ultraregalişti
moderaţi (precum ducele Richelieu, prieten personal al ţarului Alexandru I), regele a
dizolvat Camera în 1816, ale cărei excese riscau să-l discrediteze.
Cu Richelieu prim-ministru şi prin relaţiile personale ale acestuia cu diplomaţia
ţaristă, Franţa a obţinut încetarea ocupaţiei străine şi evacuarea teritoriului ei, în urma
Congresului de la Aix-la-Chapelle din 1818. În plus, era invitată să ia parte la Sfânta
Alianţă. În interior, însă, principalul inspirator al politicii moderate a fost nu primul
ministru, care s-a şi retras în 1818, ci ducele Decazes, fost secretar al casei Letiţiei
Bonaparte (mama împăratului), devenit favorit al lui Ludovic al XVIII-lea. Mai multe legi
însemnate (precum legea electorală, o lege a presei, legea organizării armatei, a
administraţiei financiare ş.a.) au fost adoptate, făcând din aceşti ani perioada cea mai
fecundă a Restauraţiei.
După 1820, ultraregaliştii au beneficiat de împrejurări prielnice pentru a controla
şi dirija viaţa politică, având în noul premier, contele Villèle (1821-1828), pe exponentul
cel mai autorizat al reacţiunii nobiliare şi clericale. În interior, acesta a înăbuşit sângeros o
încercare de răscoală (pusă la cale de o organizaţie secretă a carbonarilor) la Toulon, în
1822, iar un an mai târziu, urmând dispoziţiile Sfintei Alianţe, armata franceză a intervenit
spre a lichida revoluţia burgheză din Spania. Reacţiunea s-a intensificat din 1824, când, în
urma morţii lui Ludovic al XVIII-lea, tronul Franţei a fost preluat de fratele său, contele
d’Artois, sub numele de Carol al X-lea (1824-1830). O suită de noi legi, iniţiate de
ultraregalişti, le legitima autoritatea, dar le şi şubrezea puterea prin sporirea nemulţumirilor
şi a nemulţumiţilor. „Legea miliardului pentru emigranţi”, ca şi „legea sacrilegiului” din
1825 aveau un caracter profund antipopular, după cum plasarea învăţământului sub
autoritatea bisericii şi atribuirea rolului precumpănitor, în organizarea acestuia, iezuiţilor,
au condus la manifestaţii de stradă şi violenţe, pe care regele n-a reuşit să le tempereze prin
înlocuirea vechiului guvern, mai întâi cu un altul moderat, condus de contele de Martignac,
iar în 1829, iarăşi cu un ultraregalist şi prieten apropiat, prinţul de Polignac.
Guvernul Polignac, cu toată diversiunea pe care a încercat-o, spre a distrage
atenţia francezilor de la problematica internă, prin organizarea expediţiei de cucerire
(altminteri reuşită) a Algeriei, nu a putut evita ceea ce istoria a reţinut ca „revoluţia” sau
„insurecţia” din iulie 1830, izbucnită cu generosul concurs al lui Carol al X-lea.
Intenţionând să abolească caracterul constituţional al monarhiei, pentru care urma
exemplul austriac şi încurajările lui Metternich, spre sfârşitul lui iulie el a emis câteva
ordonanţe (decrete) regale, în flagrantă contradicţie cu vechea Chartă. A desfiinţat
Adunarea, înainte ca aceasta să se fi reunit, a reintrodus cenzura şi a modificat sistemul
electoral spre a împiedica, la noile alegeri, accederea burgheziei liberale în reprezentanţa
naţională. Declanşată la 27 iulie şi desfăşurată vreme de numai trei zile, insurecţia, privită
ca o amplă răscoală populară, la Paris şi împrejurimi, nu era numai o manifestare deschisă
şi violentă în favoarea liberalismului, ci şi o răscoală naţională împotriva tratatelor din
1815. Acest caracter s-a impus odată cu arborarea la Primăria oraşului şi la Notre-Dame a
drapelului tricolor, drapelul revoluţiei şi al imperiului, al victoriilor asupra Europei,
potrivnic drapelului alb, impus de triumful coaliţiei antifranceze. Lupta nu era doar o
chestiune de rectificare a regimului politic ci şi de revizuire a poziţiei Franţei în ansamblul
concertului european al puterilor.
Victorioasă la 29 iulie, insurecţia pariziană a făcut o singură victimă politică –
dinastia Burbonilor. La 2 august 1830, Carol al X-lea a abdicat, urmând calea, fără de
întoarcere, a exilului în Anglia. Conducerea provizorie a revenit unei Comisii municipale,
garda naţională a fost pusă sub comanda lui La Fayette, iar ducele Ludovic Filip de
Orléans, bucurându-se de sprijinul interesat al ambelor tabere în conflict, a fost numit
“locotenent general al regatului”, până la întrunirea unei noi Camere.
Deşi lipsită de atribuţii constituţionale, Camera deputaţilor, întrunită la 7 august
1830, i-a încredinţat tronul lui Ludovic Filip, pe temeiul Chartei revizuite, care se va
intitula „rege al francezilor” (ca Ludovic al XVI-lea în 1791) şi nu „rege al Franţei” (ca
Ludovic al XVIII-lea sau Carol al X-lea). Dar, deşi titlul se schimba, realitatea rămânea
aceeaşi.

b) Franţa în vremea monarhiei din iulie (1830-1848)

Insurecţia populară din iulie a pus capăt acelei efemere restauraţii a Burbonilor şi
a dominaţiei vechii nobilimi, permiţând burgheziei liberale să-şi însuşească roadele
victoriei cu propria-i filozofie, centrată pe „domnia legilor”. Dominantă în stat era o pătură
socială relativ îngustă, reprezentată politic printr-o Cameră a deputaţilor, aleasă prin
sufragiu cenzitar şi o Cameră a pairilor, căreia i s-a accentuat caracterul burghez prin
abolirea eredităţii funcţiei de pair. Încă puţin numeroasă, burghezia mai avea şi
dezavantajul dezbinării: pentru unii, constituiţi în gruparea sau „Partidul Mişcării”, cu
viziuni republicane, revoluţia (insurecţia) semnifica un început ce se cerea continuat în
interior prin reforme democratice, iar în exterior, prin sprijinirea luptei de eliberare a
naţionalităţilor asuprite. Pentru ei, monarhia din iulie trebuia să fie o republică încoronată.
Pentru alţii, proveniţi îndeosebi din grupul „doctrinarilor” sau al constituţionalilor, precum
Guizot sau (bancherul) Périer, insurecţia constituise un moment şi un obiectiv încheiate,
încât, după efectuarea celor câteva reforme considerate indispensabile, sarcina primordială
consta în restabilirea şi menţinerea ordinii. De aceea, au şi optat pentru partidul rezistenţei,
menit a preveni noi seisme revoluţionare provocate fie din stânga, fie din dreapta
eşichierului politic.
În politica internă, domnia lui Ludovic Filip poate fi divizată, spre mai bună
înţelegere, în două perioade oarecum distincte prin gradul lor de conservatorism: prima,
între anii 1830-1840 şi a doua, 1840-1848. Deşi preferinţele personale i se îndreptau spre
oamenii rezistenţei, imediat după insurecţie regele a trebuit să guverneze cu adepţii
„Mişcării”. Expresia acestora a fost cabinetul Laffitte, care, totuşi, n-a putut împiedica
tulburările prilejuite de procesul miniştrilor lui Carol X (manifestanţii cerând pedeapsa cu
moartea pentru inculpaţi, ceea ce instanţele au evitat) şi mai ales n-au putut stăpâni
manifestările de simpatie ale republicanilor francezi faţă de insurecţia poloneză din 1830,
urmată de protestul vehement al aceloraşi împotriva intervenţiei ţariste şi a ocupării
Varşoviei, în septembrie 1831. Oricum, Ludovic Filip a fost constrâns în luarea deciziilor
politice, pentru întreaga perioadă, de două elemente, deopotrivă împovărătoare noului său
statut: pe de o parte, nu-şi putea renega originea şi, pe de altă parte, nu era dispus să joace
rolul de campion al revoluţiei europene.
În 1831 l-a înlocuit pe Laffitte cu bancherul Casimir Périer, lider al rezistenţilor,
care avea reputaţia de om energic. Şi, într-adevăr, acesta a reprimat cu duritate puternica
răscoală (insurecţie) din acelaşi an a ţesătorilor din Lyon, care se ridicaseră sub lozinca
muncitorească: „Vrem să trăim muncind, ori să murim luptând”. Aceasta a fost şi prima
acţiune de amploare a muncitorimii după insurecţia din iulie, care consacrase puterea
politică clasei burgheze. În anul imediat următor (1832), a fost rândul „legitimiştilor”,
adepţii şi simpatizanţii Burbonilor, care au încercat să răpească familia regală, acţiune
eşuată şi reprimată de guvern cu aceeaşi severitate de care a „beneficiat” şi răscoala
lyoneză. Victoria guvernului şi în cazul altor răscoale ale sărăcimii din Lyon şi Paris, în
1834, precum şi în cel al atentatului la viaţa lui Ludovic Filip, a condus la adoptarea unei
legislaţii restrictive în 1835, privitoare la justiţie şi presă, legislaţie care a asigurat triumful
deplin al burgheziei. Desigur, nu toate legile ori măsurile adoptate s-au înscris în acelaşi
tipar. Multe dintre ele, precum legea Guizot, privind organizarea învăţământului primar
public, ori legea Thiers, privitoare la lucrările de utilitate publică, ambele din 1833, ori
legea căilor ferate de mai târziu, au avut un caracter evident progresist, dar, pe ansamblu,
atât legislativul, cât şi executivul, alături de justiţie şi rege, au concurat la adâncirea
constantă a divorţului între ţara reală şi ţara legală (sau între guvernaţi şi guvernanţi).
Deceniul al IV-lea a reactualizat şi amplificat legenda napoleoniană, în numele
căreia bonapartiştii (adversari ai Burbonilor sau legitimiştilor) au încercat să-l aducă la
tronul Franţei pe Napoleon al II-lea, duce de Reichstadt şi nepot al împăratului Austriei.
Dar moartea sa prematură, în 1832, a deschis calea afirmării politice, ca lider al partidului
bonapartist, unui nepot de frate al marelui Napoleon, Ludovic Napoleon Bonaparte, el
însuşi viitor împărat al Franţei sub numele de Napoleon al III-lea.
 În 1836 el a încercat, fără succes, să răscoale garnizoana din Strasbourg, spre a-l
înlătura pe Ludovic Filip. Neizbutind, a fugit din ţară, dar a revenit în 1840, în contextul
agitaţiilor provocate de aducerea din insula Sf. Elena a rămăşiţelor pământeşti ale fostului
împărat. A fost însă prins la Boulogne şi condamnat la detenţie pe viaţă în fortul Ham, de
unde a reuşit să evadeze în 1846, deghizat în zidar.
Între timp, o societate secretă, numită „Anotimpurile”, cu caracter declarat
republican, condusă de Auguste Blanqui (revoluţionar de profesie dar cu idei confuze), a
încercat, în mai 1839, o răscoală la Paris, menită a-l răsturna pe Ludovic Filip, dar şi acea
încercare a sfârşit lamentabil. Iniţiatorii au fost condamnaţi la moarte, ulterior pedeapsa
comutându-li-se la închisoare pe viaţă. A fost şi ultima acţiune făţişă a republicanilor până
la 1848, preferând pe parcurs agitaţia propagandistică şi acţiunile conspirative.
A doua şi ultima fază cronologică a monarhiei din iulie a fost dominată de disputa
tot mai acerbă între guvernarea conservatoare de lungă durată a lui Guizot (1840-1848) şi
opoziţia burghezo-liberală.
Aceasta din urmă concentra sub acelaşi stindard orleanist o grupare mai moderată
(de centru-stânga) a burgheziei industriale, condusă de istoricul Adolphe Thièrs, partizan al
formulei engleze „Regele conduce dar nu guvernează” şi o altă grupare, „stânga dinastică”,
condusă de avocatul Odilon Barrot, care preconiza extinderea bazei sociale a regimului şi o
politică naţională în conformitate cu interesele burgheziei. Mai exista, în afara celor două
grupări, şi o a treia, a radicalilor de stânga, reprezentaţi prin colaboratorii şi simpatizanţii
ziarelor „Naţionalul” şi „Reforma”, care, într-o formă sau alta, exprimau un obiectiv
comun: reforma electorală ca punct de plecare şi votul universal drept ţel final.
Destul de neomogenă şi de slab organizată, opoziţia cuprindea aşadar: burghezia
industrială cu vederi monarhist-constituţionale mai largi decât cele înscrise în vechea
Chartă constituţională, pe mica burghezie, incluzând pe acei cu veleităţi republicane,
precum şi pe sărăcimea rurală şi urbană. În sprijinul ei au activat şi împrejurările: pe de o
parte, corupţia, nepotismul şi abuzurile guvernanţilor, pe de altă parte, calamităţile naturale
(inundaţii, în 1846, secetă în 1847) conjugate cu criza industrialo-comercială şi financiară
resimţită la scară mondială, laolaltă au creat în Franţa o stare de spirit caracterizată astfel
de un fost ministru al lui Ludovic Filip, în vara anului 1847 (contele Molé): „Civilizaţia
noastră este foarte bolnavă şi nimic nu m-ar uimi mai puţin decât un adevărat cataclism
care să pună capăt la toate acestea”.
Cataclismul s-a produs peste numai jumătate de an, chiar dacă nu la dimensiunea
prognozată, însă capăt nu s-a pus şi nu se putea pune tuturor problemelor. Dispărând unele,
aveau să apară altele, odată cu valul revoluţionar, care, nu întâmplător, a fost declanşat în
Franţa la sfârşitul lui februarie 1848, după ce scântei prevestitoare apăruseră încă din 1846
(la Cracovia, apoi în Elveţia) şi în ianuarie 1848, la Palermo.
Înainte însă de a urmări momentele esenţiale şi problematica de ansamblu a celei
de a treia revoluţii franceze, cea paşoptistă, care a jalonat drumul celei de a doua republici,
se cuvin menţionate direcţiile sau coordonatele politicii externe a monarhiei din iulie.
Optând pentru realizarea şi menţinerea păcii cu orice preţ, în locul unei politici
active de subminare a tratatelor defavorabile din 1815 (sistemul vienez de organizare a
Europei) şi de sprijin a luptei de eliberare a popoarelor de sub dominaţii străine, regimul
politic al lui Ludovic Filip n-a slujit refacerii şi fortificării sentimentului naţional francez.
Câteva exemple sunt edificatoare:
În timpul conflictului din 1840 dintre paşa (Khedivul) din Cairo, Mehmet-Ali şi
sultanul Mahmud al Turciei, Franţa, în virtutea tradiţiei şi a propriilor interese strategice, l-
a sprijinit pe cel dintâi. Dar în momentul în care, la Londra, s-au pus bazele unei coaliţii
cvadruple (Anglia, Rusia, Prusia şi Austria) antiotomane, guvernul francez şi-a părăsit
protejatul, spre dezamăgirea acestuia, prilejuind protestul vehement al opiniei publice
franceze. Acelaşi comportament a avut guvernul şi în relaţia cu Prusia, renunţând nepermis
de uşor la revendicarea malului stâng al Rinului, considerat de burghezia industrială drept
graniţă naturală a Franţei. Încercarea lui Thièrs de a promova o politică externă mai fermă
a fost repede contracarată de înlocuitorul său, Guizot.
Singura realizare în plan extern a regimului monarhiei din iulie a fost cucerirea
Algeriei, operaţiune începută însă de Carol al X-lea, în 1830. În 1847, conducătorul
indigenilor, Abd-el-Kader, expulzat între timp din Maroc la intervenţia militară a Franţei, a
fost înfrânt şi obligat a se preda învingătorilor, consacrând astfel stăpânirea franceză a celei
mai mari părţi a Algeriei şi preponderenţa ei netăgăduită în Africa de nord.
Din 1840, guvernul Guizot a imprimat o direcţie exclusiv conservatoare politicii
externe franceze, încuviinţând deschis alipirea republicii Cracovia la Imperiul habsburgic
(în 1846) şi sprijinind, împreună cu Metternich, forţele conservatoare împotriva celor
radicale din Elveţia, în vremea războiului civil dintre cantoanele catolice şi cele
protestante, în 1847. La fel a procedat şi în spaţiul italian, unde, slujind interesele austriece,
acţiona după deviza „nici o răsturnare teritorială şi politică nu ne este bună dincolo de
Alpi”, generând astfel o vehementă reacţie din partea opoziţiei interne.
Condamnând supunerea neabătută a Franţei hotărârilor adoptate de Congresul de
la Viena, menajarea Rusiei în cazul intervenţiei împotriva insurecţiei poloneze (1831),
slăbiciunile în relaţiile cu celelalte puteri europene, proiectele matrimoniale cu Spania ş.a.,
un membru marcant al opoziţiei şi viitor prim-ministru revoluţionar, Lamartine, caracteriza
întreaga politică externă a monarhiei din iulie ca fiind „franceză nicăieri şi
contrarevoluţionară pretutindeni”. Drept urmare, ea s-a adăugat motivaţiilor de ordin intern
care au concurat, în măsură diferenţiată, la izbucnirea noii revoluţii franceze de la mijlocul
veacului al XIX-lea.

c) Revoluţia şi Republica
Spre deosebire de celelalte două revoluţii anterioare, 1789 şi 1830, această a treia
revoluţie nu este franceză în exclusivitate şi nici măcar în obiectivele ei esenţiale. Ea este
europeană, primele semnale n-au fost date de Franţa, iar adversarul comun s-a numit
conservatorismul politic. În plus, ea nu a mai fost provocată de burghezie, ci dezlănţuită
împotriva ei. Iar dacă insurecţia avea să reuşească, ea s-a datorat faptului că burghezia era
dezbinată în ultimii ani ai monarhiei din iulie. Acea campanie tot mai susţinută a
„banchetelor” publice (formulă utilizată cu abilitate pentru a eluda cenzura şi legea care
interzicea întrunirile publice) ilustra această dezbinare, între burghezia reformistă şi cea
conservatoare, dispută în care verdictul avea să aparţină poporului de rând.
La 22 februarie 1848, după ce regele Ludovic Filip condamnase agitaţiile
populare, iar premierul Guizot preconizase măsuri severe împotriva opoziţiei (aflată în
spatele acelor agitaţii), o nouă demonstraţie de amploare împotriva guvernului l-a
determinat pe rege să renunţe la serviciile lui Guizot, numindu-l prim-ministru pe contele
Molé. Mulţimea părea satisfăcută cu această minimă schimbare, dar un incident neprevăzut
însă posibil în astfel de împrejurări a provocat explozia revoluţionară, în chiar aceeaşi
seară: garda Ministerului de Externe a deschis focul asupra manifestanţilor parizieni,
provocând câteva zeci de morţi şi alte câteva de răniţi, fapt ce a atras reacţia maselor, care
s-au înarmat, au ridicat baricade şi au luat cu asalt principalele clădiri publice ale Parisului.
Cum trupele trimise de rege spre a face şi menţine ordinea în capitală, timorate de
amploarea acţiunilor populare, au fraternizat cu demonstranţii (revoluţionarii) şi cum nici
Molé şi nici Thiers (ministrul de interne) nu şi-au asumat riscul unor intervenţii militare
mai mari, insurgenţii au pus stăpânire, mai întâi, pe Primăria oraşului (centrul tradiţional al
revoluţiilor pariziene), apoi şi pe palatul Tuileries, reşedinţa regelui, al cărui tron a fost ars.
Între timp, la 24 februarie (în timp ce Primăria fusese ocupată de revoluţionari), Ludovic
Filip a abdicat în favoarea unui nepot al său, contele de Paris, pus sub regenţa ducesei de
Orléans, el fugind în Anglia. Succesorii nu şi-au mai intrat în atribuţii pentru că, a doua zi,
la 25 februarie, revoluţionarii parizieni au proclamat republica şi au constituit un guvern
provizoriu, condus de unul dintre participanţii la prima revoluţie franceză, Dupont de
l’Eure, şi din care mai făceau parte poetul Lamartine, ca ministru de externe şi adevărat
premier, Ledru Rollin (ministru de interne), socialistul Louis Blanc, savantul Arago şi, în
premieră absolută, un muncitor participant la răscoala mătăsarilor lyonezi, Albert.
Acest guvern provizoriu, care avea să conducă republica franceză (acceptată astfel
şi de provincie) până la 4 mai 1848, a adoptat un set de măsuri exprimate prin decrete
(ordonanţe), precum:
1. impunerea steagului tricolor ca simbol al republicii (în locul celui roşu, cerut
de muncitori);
2. proclamarea dreptului de muncă, în virtutea căruia au fost organizate atelierele
naţionale, menite a da de lucru şomerilor (iniţiativă neproductivă – doar
şantiere de terasament);
3. acordarea dreptului de vot universal, prin care electoratul francez sporea de la
240.000 la circa 9 milioane, cu riscul ce decurgea din transformarea unei
majorităţi sărace şi analfabete în arbitru pentru destinul Franţei;
4. proclamarea dreptului tuturor cetăţenilor de a face parte din garda naţională.
Au mai fost decretate libertatea întrunirilor şi a presei, care au înlesnit crearea
numeroaselor cluburi şi au prilejuit apariţia a numeroase ziare şi publicaţii ce
au întreţinut – cel puţin în primele luni ale revoluţiei – o stare de spirit
euforică în întreaga ţară.
În exterior, deşi unii membri ai guvernului provizoriu au optat pentru o politică
activă (în sensul sprijinirii luptei de eliberare a popoarelor asuprite), a prevalat punctul de
vedere al lui Lamartine, vizând pacea înăuntru şi în afară: „Războiul nu-i un principiu al
republicii franceze – afirma el – cum a fost o fatală şi glorioasă necesitate în 1792”.
Oricum, revoluţia alarmase reacţiunea europeană, care veghea la evoluţia evenimentelor
din Franţa (sugestivă a fost reacţia lui Nicolae I, aflat în mijlocul unui grup de ofiţeri: „Pe
cai, domnilor, în Franţa e republică!”).
Proiectate, iniţial, pentru ziua de 9 aprilie şi amânate apoi pentru 23 aprilie 1848,
pe fondul deteriorării continue a situaţiei economico-sociale (creşterea şomajului,
ineficienţa „Atelierelor Naţionale”, sporirea impozitelor directe cu 45% ş.a.), alegerile
pentru Adunarea naţională au prilejuit o aprigă dispută între câteva grupări politice greu de
diferenţiat doctrinar (ideologic): monarhişti deghizaţi în republicani de dreapta sau
moderaţi; democraţi mic burghezi şi socialişti. Desfăşurate nu fără incidente, unele chiar
violente (la Rouen), alegerile au dat câştig de cauză republicanilor moderaţi, care au
obţinut 500 de mandate din totalul celor 880 ale Constituantei, aleasă în premieră prin
sufragiu universal.
Inaugurându-şi activitatea la 4 mai, Adunarea a desemnat, în locul guvernului
provizoriu, o Comisie executivă din cinci membri (Fr. Arago, G. Pagès, Marie, Lamartine
şi Ledru-Rollin), între care nu se mai regăsea nici un reprezentant al socialiştilor sau
muncitorilor. În plus, organizarea unei manifestaţii de simpatie, de către socialişti, cu cauza
revoluţionarilor polonezi, încercarea de constituire a unui nou guvern provizoriu, din
partea stângii, ca şi decizia Comisiei executive de a desfiinţa atelierele naţionale (la 21
iunie), toate acestea au tensionat raporturile sociale în primul rând şi au condus la
izbucnirea insurecţiei muncitoreşti din 23-26 iunie 1848. Centrul acţiunilor şi al rezistenţei
muncitoreşti a fost şi de această dată Parisul, cu al său cartier Saint-Antoine. Iar între
revendicările formulate de insurgenţi, nu neapărat în cadrul unui document programatic, s-
au aflat, în formule de inspiraţie socialistă, „republică democratică şi socială”, menţinerea
atelierelor naţionale, judecarea miniştrilor reacţionari, retragerea trupelor din Paris,
elaborarea Constituţiei de către poporul însuşi etc.
În momentul izbucnirii insurecţiei, Adunarea a decis transferul integral al
autorităţii Comisiei executive în seama generalului Eugène Cavaignac, ministrul de război
al Franţei, fost ofiţer în Africa. Represiunea sângeroasă organizată de acesta, soldată cu
peste 11.000 de victime, cu mii de arestări şi deportări, urmată de „teroarea albă”, cum a
fost supranumită starea de asediu introdusă de Cavaignac, a pus capăt acestei noi înfruntări
de anvergură între masele populare, pe de o parte, guvernanţi, pe de alta, reintroducând
ordinea socială, în capitală, ca şi în ţară, printr-o formulă ce se voia sugestivă: „imposibila
republică burgheză”.
Epilogul parlamentar al zilelor din iunie s-a consumat însă în toamnă, când
Adunarea naţională, în urma dezbaterilor publice, a votat Constituţia republicii a II-a, la 4
noiembrie 1848.
Conform precedentului stabilit de Constituţia din 1791, noua Constituţie,
elaborată pe acelaşi principiu al separării puterilor, încredinţa puterea legislativă unei
singure Camere, o Adunare unică formată din 750 de membri aleşi prin vot universal.
Puterea executivă revenea unui preşedinte, ales tot prin sufragiu universal, pe
termen de 4 ani şi fără drept de realegere. În caz de conflict între puteri, devenea posibilă
recurgerea la soluţia directoratului. Soarta Constituţiei şi a Republicii franceze (a II-a) avea
să depindă însă de alegerile prezidenţiale desfăşurate la 10 decembrie 1848, pe temeiul
sufragiului universal. Dintre toţi candidaţii, între care Lamartine, Ledru-Rollin şi, mai ales,
gen. Cavaignac, exploatând popularitatea străbunului, a câştigat Ludovic Napoleon
Bonaparte, fiul fostului rege al Olandei şi frate al împăratului francez, Ludovic Bonaparte,
ajuns între timp şef al familiei şi emiţând în două rânduri (precum am văzut, în 1836 şi
1840) pretenţii la tronul Franţei. Victoria sa a fost zdrobitoare (peste 5,4 milioane de
voturi, faţă de numai 2 milioane împărţite pe ceilalţi contracandidaţi) şi s-a datorat legendei
napoleoniene, cultivată, mai ales după 1840, în rândurile burgheziei mici, armatei şi, mai
ales, ale ţărănimii.
Sprijinit de partidul ordinii, care, prin cler, exercitase o incontestabilă înrâurire
asupra alegătorilor de la ţară, „prinţul prezident”, cum i se spunea şi care va domina peste
două decenii istoria francezilor şi a Europei, era purtătorul unei îndoite tradiţii: una
familială şi alta naţională. În prima, găsea ura faţă de tratatele din 1815, pe care întreaga
stângă o împărtăşea. De aceea, politica lui externă va fi revizionistă încă din primii ani.
Sugestiv este faptul că în primăvara anului 1849 a trimis trupe împotriva revoluţionarilor
italieni, conduşi de Mazzini, pentru a reinstaura puterea laică a Papei (Pius al IX-lea fusese
izgonit din „Cetatea Eternă” şi se refugiase în regatul Neapolului), sfidând astfel opoziţia
vehementă din Adunare.
În plan doctrinar, chiar dacă nu era un orator şi părea stângace şi visător (Thiers
afirmase chiar că era cretin), al treilea Napoleon (al doilea murise în 1832) era aproape ca
şi primul, fiul revoluţiei. Preşedinte al Republicii, ales prin plebiscit, el va rămâne până la
capăt omul plebiscitului, la care va recurge însă numai atunci când va fi sigur de rezultat
favorabil sieşi.
A folosit şi chiar a cultivat disensiunile din Adunarea legislativă, pentru a-şi spori
autoritatea în armată, administraţie şi opinia publică. Partidul ordinii s-a consolidat în urma
noilor alegeri pentru Adunarea legislativă, iar Ledru-Rollin, unul dintre adversarii din
Adunare ai preşedintelui, a fost silit – în urma unei demonstraţii, organizată de partizanii
săi şi eşuată lamentabil – să se exileze în Anglia. Treptat, Ludovic Bonaparte şi-a pregătit
şi instaurat o guvernare personală. O lege din martie 1850 restabilea libertatea
învăţământului, dar punea învăţământul primar sub controlul clerului; o altă lege, din mai
1850, restrângea serios sufragiul universal (condiţionând prin domiciliul stabil dreptul de
vot), iar una din iunie reducea mult libertatea presei. Noul Napoleon lăsa, ba chiar
împingea Adunarea spre măsuri nepopulare, având grijă să dea de înţeles că nu le aprobă.
Exploatând cu dibăcie lipsa de omogenitate a partidului ordinii şi disensiunile din cadrul
Adunării, „prinţul prezident” va avea grijă în tot cursul anului 1851 – care este şi cel al
loviturii sale de stat, din decembrie – să întreţină conflictul, nu între popor şi guvern, ci în
sânul guvernului, nu între Adunare şi popor, ci între Adunare şi Preşedinte, atent fiind
mereu la propria imagine. Manipulând cu inteligență masele, „prinţul prezident” a
dezgropat legenda împăratuluiNapoleon I şi a făurit al doilea Imperiu.