Introducere în istorie modernă universală

Curs nr. 1
I. Aspecte fundamentale ale istoriei moderne universale (concept, periodizare, controverse)
Unele dintre cele mai controversate probleme ale istoriei universale se referă la conceptele fundamentale
utilizate și la periodizare. Incertitudinile sunt sporite de diferențele existente între istoriografiile naționale cu privire la
aceste aspecte. Este un lucru cunoscut acela că începutul epocii moderne nu este același pentru istoria românilor și
pentru istoria universală. Mai mult, nici în privința istoriei universale nu există un consens în rândul specialiștilor cu
privire la bornele cronologice de început și de final. La fel de problematică este înțelegerea și conceptualizarea unor
noțiuni esențiale din vocabularul disciplinei, precum „modern”, „modernizare”, „modernitate” etc. Istoricul se
confruntă cu o pletoră de definiții, perspective și interpretări care sunt tributare nu numai unor tradiții naționale sau
unor școli istoriografice distincte, ci care sunt îndatorate și specializărilor academice ori domeniilor de studiu de la
care se revendică erudiții. Astfel, profesioniștii istoriei se văd nevoiți să aibă în vedere cercetările din diverse zone ale
umanioarelor sau ale disciplinelor sociale, cum ar fi istoria și teoria literară, politologia, antropologia etc. Confuzia
este sporită de faptul că în ultimele decenii conceptul de „modern” și cele înrudite au fost pătrunse din ce în ce mai
mult de sensul relativismului istoric.
Aceste considerații preambulare au scopul de a pune în gardă studenții cu privire la babilonia conceptuală și
opiniile diferite în privința periodizării istoriei moderne universale. Nu putem să intrăm într-o discuție detaliată cu
privire la aceste aspecte ale metodologiei istoriei, ci dorim să le semnalăm pentru o mai bună percepție a unui demers
didactic orientat spre însușirea critică a bagajului fundamental de noțiuni și cunoștințe subsumate istoriei moderne
universale. Așa cum s-a putut deduce din succintele note introductive de mai sus, diversitatea opțiunilor conceptuale,
metodologice sau tematice din domeniu poate deconcerta. Din asemenea rațiuni și pentru a oferi câteva repere
studenților care vor parcurge temele de curs și de seminar compulsate sub sintagma „istorie modernă universală”,
vom face, în cele ce urmează, câteva scurte precizări cu caracter didactic, care, sperăm, se vor dovedi utile. De
altminteri, cursul de față nu este un material erudit, științific, ci reprezintă un ghid pentru parcurgerea unor teme
referitoare la istoria politică a lumii (cu privire specială asupra Europei) vreme de câteva secole. Împărțirea pe teme,
organizarea materialului, respectarea criteriilor cronologiei istorice, repartiției geografice și decupajului tematic sunt
gândite astfel încât să permită un echilibru necesar și dezirabil între achizițiile istoriografiei mai vechi și noile
orientări, tendințe și rezultate în câmpul cunoașterii istorice. Deschidem o paranteză aici, pentru a avertiza din capul
locului că instrumentul didactic propus este îndatorat, aproape în întregime, istoriei politice. În cadrul seminariilor,
decupaje tematice privind istoria ideilor, istoria senibilităților, antropologia istorică și alte domenii specifice vor
întregi paleta de infromații, noțiuni și competențe dobândite după parcurgerea tematicii cursurilor.
Un prim aspect asupra căruia dorim să ne oprim în cele ce urmează este legat de noțiunea centrală de „modern”,
care intră în alcătuirea denumirii disciplinei „istorie modernă universală”. Care este semnificația acestui adjectiv și ce
înseamnă epoca modernă din unghi istoriografic? Mai departe, care este legătura dintre acest cuvânt și noțiunile
înrudite, pomenite mai sus? Cuvântul modernus a apărut în Evul Mediu, fiind utilizat în latina medievală cu începere
din secolele V-VI, cu sensul de ceea ce este nou, recent. Tot din Evul Mediu datează termeni ca modernitas („vremuri
moderne”) și moderni („oameni de azi”), folosite în latina medievală după secolul al XX-lea. Acești termeni aveau un
sens pozitiv și o anumită conotație polemică, prin raportare la antichitatea păgână. În perioada Renașterii, termenii
aceștia au fost reluați, încărcătura polemică fiind mai pronunțată, de data aceasta prin raportare la veacurile Evului
Mediu, considerat de renascentiști o epocă a întunericului, a barbariei, a decăderii în comparație cu antichitatea
clasică, greco-latină (Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, passim).
Vom porni de la premisa încărcăturii semantice problematice a termenului de „modern”. Noțiunea acesta are
valoare prin ea însăși sau prin raportare la alți termeni istorici, cum sunt cele de „Ev Mediu” ori
„contemporan”/„contemporaneitate”/„epocă contemporană”? Are noțiunea de „modern” - și cele din același câmp
lexical („modernizare”, modernitate” etc.) - un sens polemic, deconstructiv sau clar ideologic? Cu alte cuvinte,
„modern” este sinonim cu progresul, cu dezvoltarea, cu dobândirea de achiziții multiple în diverse domenii sau poate
fi acceptat într-o manieră neută din punct de vedere ideologic, conotată exclusiv sub unghiul periodizării istoriei, ca
fiind o perioadă specifică, care urmează epocii feudale și este distinctă de aceasta prin caracteristici structurale, ușor
reperabile de către istorici? Întrebarea nu poate fi rezolvată printr-o afirmație sau o negație. Deși obiectivul nostru
este acela de a privi dintr-o perspectivă obiectivă trecutul și de a ne referi la temenul respectiv în relația intinsecă cu o
perioadî anume din istorie („epoca modernă”), este evident, așa cum a evidențiat Roberto Bizzocchi (Ghid pentru
studiu istoriei moderne, p. 8 și urm.), că nu putem eluda încărcătura ideologică a conceptului. Într-o carte
fundamentală pentru înțelegerea semnaticii limbajului social-politic, istoricul german Reinhart Koselleck a insistat
asupra ideii că o epocă se definește și prin conceptele pe care le utlizează (Conceptele și istoriile lor, passim). Trebuie
să fim de acord că epoca modernă a însemnat un progres sub aspectul achizițiilor fundamentale în diverse planuri (de
la afirmarea ideilor de libertate, drepturi ale omului și cetățeanului, garanții cu privire la vița și bunurile sale etc. până
la creșterea nivelului de trai și perfecționarea instrumentarului necesar vieții cotidiene). Epoca modernă este, se
subînțelege, una a unor progrese incontestabile față de perioada anterioară, a Evului Mediu. În cuprinsul cursului de
față, această prezumție este prezentă, ca, de altminteri, în cea mai mare parte a istoriografiei. În realitate, ideea
aceasta este atât de adânc întipărită în mintea noastră, încât nici nu ne mai dăm seama de implicațiile și importanța sa.
În pofida acestui fapt, referința noastră constantă la termenul-concept „modern” se dorește a fi una neutră și
funcțională, ca parte a unor sintagme necesare demersului istoricului, fie pentru denumirea și cuprinderea unei epoci
(„perioada modernă”), fie a disciplinei de studiu înseși („istorie modernă universală”).
Cât privește termenii înrudiți, vom încerca, pe scurt, o circumscriere a acestora. Astfel. „modernitatea” este
definită într-o manieră diferită de cercetători aparținând unor diverse domenii ale cunoașterii. Germanistul Jacques Le
Rider situează „modernitatea” sub zodia crizelor, statuând o relație directă între transformările din societate și cele
culturale (Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, 2003). Alții au considerat că modernitatea este un sinonim pentru modernismul literar și artistic, modernitatea
fiind definită ca o „cultură a discontinuității”, caracterizată prin „ruptură și criză” (Matei Călinescu, Cinci fețe ale
modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmeodernism, ediția a doua, revăzută și adăugită, Iași,
Editura Polirom, 2005, p. 98). Cărturarul Sorin Antohi, pornind de la cercetări afine, ajungea la concluzia că
modernitatea este caracterizată de o modificare substanțială a limbajului social-politic și, prin extensie, a
mentalităților și spiritului colectiv (Sorin Antohi, Cuvintele și lumea. Constituirea limbajului social-politic modern în
cultura română, în vol. Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, ediția a II-a revăzută, Iași, Editura
Polirom, 1999, pp. 153-196). Am putea continua această panoramă semantică în jurul termenului „modernitate” prin
parcurgerea definițiilor și explicațiilor din diverse enciclopedii. Fără a face abstracție de toate aceste precizări, ținem
să menționăm că nu conotăm în vreun fel acest concept. În cuprinsul cursului de față, utilizarea termenului
„modernitate” este sinonimă cu cea de „epocă modernă”, înțelegând, prin urmare, o perioadă de timp cuprinsă între
Evul Mediu și contemporaneitate, un decupaj cronologic ala cărui jtrăsături sunt intrinseci, diferențiind modernitatea
de era care a precedat-o și de cea care i-a urmat.
Dacă termenul de „modernizare” nu pune, credem, niciun fel de probleme de natură semantică, el desemnând
ansamblul proceselor, fenomenelor și transformărilor survenite în diferite planuri (politic, economic, social, ideologic
etc.) în cele câteva secole ale epocii moderne, în schimb, conceptul „modernism” este mai greu de încadrat
terminologic. Pot fi asumate cel puțin două direcții privind înțelegerea termenului în cauză, ele fiind - dacă nu opuse
– măcar complementare. O primă semnificație este aceea de angajare conștientă, angajată, militantă pe drumul
modernizării, recunoscându-i-se astfel caracterul normativ. Celălalt sens fundamental este de curent cultural major al
modernității târzii, al cărui obiectiv este de a disloca vechile structuri intelectuale și culturale, subsumând această
mutație de paradigmă unui limbaj artistic novator, exprimând o nouă concepție despre artă și rolul acesteia în
societate. (Pentru mai multe detalii și explicații, a se vedea cartea lui Adrian Marino, Modern, modernism,
modernitate, București, Editura Univers, 1970).
Periodizarea istoriei moderne universale pune alte probleme cercetătorilor. Începutul epocii moderne a provocat
foarte multe dezbateri, fără a se ajunge la un acord până în prezent. Au fost propuse diverse date, fiecare cu propria
justificare și cu argumente credibile. Cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 și pătrunderea otomană în
Europa și în Marea Mediterană a fost considerat un eveniment grav, dar el nu a afectat, în realitate, decât sud-estul
continentului. Un eveniment de importanță epocală a fost descoperirea Americii în 1492, motiv pentru care a fost
considerată demnă de a fi avută în vedere pentru începutul modernității. În pofida consecințelor majore pe termen
lung, ecoul marii aventuri a lui Columb a fost limitat în epocă. Este drept că el a contribuit decisiv la edificarea unei
economii cu dimensiuni planetare și a dislocat vechi reprezentări culturale, generând, în timp, o criză intelectuală
majoră și permițând declanșarea revoluției științifice din Europa secolelor XVII-XVIII. Totuși, este vorba de efecte
pe termen lung, iar proiecția noastră este una retrospectivă. O altă schimbare dramatică a fost generată de Reforma
religioasă, astfel încât există temeiuri pentru a propune anul 1517 pentru începutul istoriei moderne universale.
Inventarea tiparului (1455), Renașterea și umanismul, edificarea monarhiilor naționale sunt alte repere de importanță
majoră în această încercare de fixare a unei date de debut a modernității. Propuneri mai noi au relevat importanța
majoră a păcii westfalice (1648), momentul încheierii Războiului de 30 de ani oferind serioase argumente cu privire
la trecerea de la epoca medievală la cea modernă.
În ceea ce ne privește, considerăm că în secolul al XVII-lea s-au produs mutații semnificative în plan politic și
intelectual, care ar justifica plasarea debutului modernității pe parcursul său. Ne referim la revoluția engleză și la
avatarurile sale, precum și la ecoul larg avut de aceasta, pe continentul european, dar și dincolo de Oceanul Atlantic,
în coloniile de pe țărmul estic al Americii de Nord. Avem în vedere, de asemenea, faptul că, din punct de vedere al
relațiilor internaționale, tratatele westfalice marchează o dată de neocolit, putându-se vorbi, în opinia istoricilor
specializați în această ramură istoriografică, de un punct de cotitură, de începutul relațiilor internaționale în sensul în
care le considerăm astăzi. și din punct de vedere al filosofiei politice, contribuțiile unor gânditori precum Hugo
Grotius, Thomas Hobbes sau John Locke, între alții, sunt suficient de relevante pentru a argumenta că acest secol al
XVII-lea marchează debutul modernității.
Și atunci, datele, evenimentele și procesele la care ne-am referit ceva mai sus nu sunt oare subsumabile
modernității? Aparțin ele Evului Mediu, epocii medievale? Fără îndoială că nu. Ele se încadrează unei perioade de
tranziție de la evul de mijloc la modernitate, trimițând la transformări ale societății umane, produse într-o cadență mai
rapidă sau mai redusă, anticipând epoca modernă. Mutațiile realizate în orașele Renașterii italiene sau în cele de pe
țărmul Balticii, pe plan economic, intelectual, ideologic, transformările provocate de Reforma religioasă și de
Contrareforma catolică, marile descoperiri geografice sau abandonarea ideii imperiale în favoarea marilor monarhii
naționale sunt repere concludente pe acest drum spre modernitate. Putem, prin urmare, să vorbim despre secolele XV-
XVI ca de o perioadă premodernă sau de o modernitate timpurie, neuitând însă că este vorba de un timp de tranziție,
în condițiile în care elemente ale epocii medievale persistă încă, cu deosebire în mediul rural și la periferiile lumii
„civilizate”, amestecându-se cu trăsături noi, moderne. Pentru că, într-adevăr, modernitatea nu s-a impus peste tot în
același timp și cu aceeași forță. Anumite regiuni din centrul, vestul și nordul continentului european au fost și actori și
promotori ai modernității, ideile noi și transformările pe care le-au presupus reverberând apoi – în cercuri concentrice
– spre celelalte zone ale Europei.
Reținem că este vorba de o perspectivă esențialmente europocentrică. Restul lumii urmează, în fond, inerțial
această propensiune spre modernitate, Europa exercitând până la Primul Război Mondial o hegemonie de necontestat
asupra restului globului. În consecință, a apărut un sentiment de superioritate a Europei față de restul lumii, europenii
fiind convinși că sistemul lor politic, economic, social, cultural este mai bun și că au menirea să-l impună și pe alte
meridiane ale globului.
S-ar crede că dificultățile de periodizare a apocii moderne privesc doar debutul acesteia, nu și sfârșitul ei. Într-
adevăr, impresia generală este că perioada modernă se termină în 1918, odată cu sfârșitul Primului Război Mondial,
care marchează și data de debut a epocii contemporane. În alte istoriografii (franceză, spaniolă, italiană), se consideră
că sfârșitul epocii moderne se produce odată cu Revoluția franceză din 1789 și cu răspândirea ulterioară a ideilor
revoluționare în Europa aflată sub influență napoleoniană, cu deosebire în cuprinsul Marelui Imperiu edificat, pentru
scurt timp, de Napoleon I. Fără îndoială, transformările produse de revoluție au fost decisive, semnficativă
dovedindu-se abolirea feudalității. Perioada care a urmat a fost un marș al omenirii pentru punerea în practică a
principiilor generoase promovate de Revoluția franceză. Cea mai mare parte a secolului al XIX-lea și cel care i-a
urmat ar aparține epocii contemporane.
Deși aceste argumente sunt seducătoare, ele nu se aplică tuturor părților continentului european și cu atât mai
puțin restului lumii. Europa de Est și de Sud-Est, căreia îi aparține și spațiul românesc, viețuiește încă în ritmurile
„Vechiului Regim”. Iată de ce suntem adepții convenției că anul 1918 este data de sfârșit a epocii moderne (deci a
istoriei moderne universale) și vom proiecta demersul nostru didactic în acord cu această perspectivă convențională,
utilă, neîndoielnic, mai ales sub raport didactic.

II. Izvoarele istoriei universale moderne

Firește, ca și în cazul altor epoci istorice, putem grupa, grosso modo, izvoarele privitoare la istoria modernă
universală în izvoare inedite și izvoare edite. Spre deosebire de epoca medievală, raportul între cele două categorii de
izvoare s-a modificat, însemnătatea celor dintâi sporind substanţial. Faptul se explică, pe de o parte, prin puţinătatea
publicării documentelor, în epocă sau ulterior, în raport cu multitudinea şi varietatea surselor existente şi, pe de altă
parte, prin accesibilitatea lor, incomparabil sporită, graţie reorganizării arhivelor pe principii moderne, a apariţiei
arhivelor de stat, care au centralizat sistematic, începând din secolul al XVI-lea, cele mai importante fonduri
documentare oficiale. Transformarea arhivelor în instituţii naţionale încă din vremea revoluţiei burgheze din Franţa,
funcţionând după regulamente precise, a permis conservarea tuturor documentelor oficiale, care, adăugate celor
anterioare, a făcut posibilă constituirea unor fonduri documentare extrem de bogate, centrale şi (ulterior)
departamentale sau locale. Pentru istoricul epocii moderne aceste documente asigură o inepuizabilă sursă de
informaţii, mai ales că restricţiile impuse de regulamentele în vigoare, în diferite ţări, nu afectează decât incidental
consultarea documentelor anterioare sfârşitului primului război mondial, când se încheie (din perspectivă
românească) perioada sau epoca modernă a istoriei naţionale şi universale.
Bogăţia şi însemnătatea informaţiilor din arhivă, în rândul cărora trebuie incluse şi arhivele personale,
scrisorile, manuscrisele, documentele disparate etc., nu elimină ci, dimpotrivă, reclamă coroborarea lor cu izvoarele
edite, mai lesne accesibile analistului, fie el profesionist sau amator. La rându-le, acestea sunt: oficiale şi neoficiale.
Există şi categoria intermediară a documentelor oficioase, exprimând punctul de vedere al unei oficialităţi, dar fără a
fi emis în numele sau sub responsabilitatea acesteia.
Documentele oficiale pot fi: legislative, administrative, guvernamentale sau parlamentare. Cantitatea şi
cuprinsul acestora pun, adeseori, în dificultate pe analist, ispitit a le selecta pe criterii subiective, cu repercusiuni în
planurile convergente ale înţelegerii şi restituţiei istoriografice. În aceeaşi categorie a oficialelor, dar cu identitate
proprie, din secolul al XVI-lea, se înscriu documentele diplomatice. Ca urmare a modernizării relaţiilor
internaţionale, a impunerii diplomaţiei, permanente (din secolul al XVI-lea), volumul lor a sporit în chip spectaculos,
motiv pentru care multe dintre acestea n-au mai apucat a fi tipărite (rămânând inedite, deci). În rândul documentelor
diplomatice se înscriu şi aşa-numitele „cărţi de culoare” (pentru că fiecare guvern a preferat publicarea lor în coperte
de anumită culoare), în care sunt reunite acele piese menite să justifice acţiunea unui guvern, într-o anumită chestiune
îndeobşte conflictuală. Şi tot în aceeaşi categorie se mai înscriu şi marile colecţii documentare, consacrate
preliminariilor sau tratativelor de pace ce au urmat confruntărilor militare de mai mare ori de mai mică amploare.
Interesantă şi utilă, chiar indispensabilă pentru reconstituirea timpurilor moderne ale fiecărei societăţi, este
literatura memorialistică, deloc nouă în rândul celorlalte categorii de izvoare, dar cu pondere sporită în reconstrucţia
istoriografică, în pofida subiectivismului de care suferă mulţimea jurnalelor, amintirilor sau memoriilor foştilor
martori sau protagonişti ai diverselor momente sau evenimente notabile.
Aceeaşi suferinţă, numim subiectivismul, poate fi pusă şi în seama celui mai voluminos izvor al epocii moderne
(şi contemporane, de altfel), presa, apărută la mijlocul veacului al XVII-lea. Numărul ziarelor, revistelor şi al
celorlalte publicaţii periodice a crescut spectaculos, îndeosebi în secolul al XIX-lea, perfecţionându-se continuu
posibilităţile de informare, de difuziune, dar şi de manipulare a opiniei publice.
Prin natura ei, presa oferă o cronică amănunţită a faptelor epocii. Această cronică este însă imperfectă, pentru
că relatând evenimentele calde, consumate imediat după producerea lor, adeseori aprecierile se dovedesc a fi
incomplete, irelevante, neconcludente sau chiar false: spectaculosul se dovedeşte întotdeauna mai ispititor decât
analiza profundă, iar goana după senzaţional, conjugată cu imperfecţiunile de receptare şi de transmitere a ştirilor, s-a
impus ca o molimă imposibil de eradicat până în zilele noastre. De aceea, utilizarea presei ca izvor pentru epoca
modernă presupune nu doar obligaţia analistului de a o integra surselor de documentare indispensabile oricărui
demers, dar şi o sporită precauţie din parte-i.
Oricum, istoricul epocii moderne trebuie să rămână receptiv faţă de toate posibilităţile de informare, fie acestea
scrise ori nescrise (mediul geografic, „arheologia industrială = ştiinţa auxiliară ce se ocupă de cercetarea proceselor
de fabricaţie din prima fază a epocii moderne”, „arheologia maritimă”, chiar cea clasică, pictura, muzica, fotografia,
filmul), editate sau inedite, tradiţionale sau noi, extrăgând din fiecare informaţii ori sugestii utile oricărei restituţii
istoriografice. Pe lângă constanta corelare sau coroborare a variatelor categorii de izvoare, istoricul trebuie să-şi pună
în valoare propria-i imaginaţie creatoare, sustrasă însă fanteziilor şi racordată mereu îndemnului imperativ pe care
încă din antichitate Tacitus l-a adresat (prin extensie) breslei: Sine ira et studio (Fără mânie şi fără părtinire).
Apelul la izvoare, obligaţie elementară pentru orice istoric profesionist, nu anulează ci presupune cunoaşterea
temeinică a acumulărilor istoriografice pe domenii şi perioade, a căror bogăţie şi varietate descurajează şi inhibă
adeseori pe studioşi.
Pentru epoca modernă, cu marile ei momente, fenomene, evenimente şi personalităţi, realizările istoriografice –
ilustrând interesul deosebit şi statornic al analiştilor pentru cunoaşterea aprofundată a tuturor aspectelor ei definitorii
– au atins cote greu (aproape imposibil) de cuprins astăzi prin mijloacele tradiţionale. Spre a exemplifica, numai
pentru perioada napoleoniană au fost repertoriate, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, peste 200.000 de
titluri, producţie mult sporită, aproape dublată, în cele aproximativ şase decenii câte s-au scurs în răstimp. Abundenţa
scrierilor privind epoca modernă, abstracţie făcând de inegalitatea lor valorică, firească, face tot mai necesară, astăzi,
inclusiv în procesul didactic, utilizarea tehnicilor de vârf în domeniul informării şi documentării, modalitate care
asigură o mare economie de timp, dar nu se substituie economiei de efort. Istoria, inclusiv cea modernă universală,
aidoma altor discipline umaniste, poate fi cunoscută şi aprofundată – beneficiind de roadele computerizării în
domeniu – doar prin lecturi temeinice, statornice şi sistematice.

Lumea la începutul epocii moderne

Curs nr. 2
I. Problematica esenţială a epocii moderne
Modernitatea s-a caracterizat printr-o transformare profundă a societății umane. Perioada modernă păstrează
importante elemente de continuitate cu epoca anterioară, medievală, pentru că transformările s-au produs treptat, iar
în unele registre (precum cel al mentalităților) continuitățile s-au înscris în durata lungă. Înnoirile, transformările,
evoluțiile au condus însă la modificări ample, structurale. Tocmai aceste elemente de discontinuitate individualizează
modernitatea, impregnând-o cu atributele sale specifice. Și din punct de vedere semantic, epoca modernă este
asociată cu progresul, evoluția, dezvoltarea. Iar acest progres a caracterizat toate domeniile vieții, firește, în ritmuri și
în ponderi diferite. Poate cea mai importantă mutație a fost ceea survenită în plan social-economic: apariția relațiilor
capitaliste. Fundamentală, în cadrul acestei problematici, circumscrise definitoriu relaţiilor capitaliste (sau economiei
de piaţă) rămâne apariţia, extinderea şi impunerea relaţiilor de acest tip, pe plan general şi local. În acest context, un
loc important a revenit revoluţiilor burgheze, care s-au succedat în timp şi spaţiu, acoperind întreaga epocă modernă
şi o mare parte a lumii, chiar dacă sub raportul cauzelor, obiectivelor, forţelor motrice, desfăşurărilor şi consecinţelor,
au cunoscut o mare diversitate. Dar revoluţia n-a constituit singura cale spre modernitate. Multe societăţi şi popoare
au atins acest stadiu prin mijlocirea reformelor, evitând astfel convulsiile politice şi sociale.
Ca urmare a dezvoltării relațiilor capitaliste, economia autarhică, specifică feudalismului, a fost înlocuită cu
economia de piață, capitalistă, dinamică, orientată pre schimb. Orașele și satele și-au diferențiat funcțiile. Cu ajutorul
burgheziei, în primele s-au dezvoltat manufacturi, iar mai apoi, odată cu revoluția inustrială, fabrici. Orașul a oferit
cadrul adecvat pentru avântul comerțului, industriei și mai ales al culturii. Și la sate, proprietatea agrară feudală
condiționată s-a transformat în proprietate capitalistă, orientată spre producția de piață, ceea ce a dus la eliberarea
unei importante forțe de muncă, folosită în manufacturi și sporind numărul locuitorilor orașelor.
O altă transformare importantă s-a produs în plan social. Specifică epocii este apariţia celor două categorii
sociale definitorii ale modernității: burghezia şi clasa lucrătorilor industriali salariaţi (a proletariatului), care se
adaugă celorlalte două clase tradiţionale: stăpânii de pământ (cu variatele lor denumiri: feudali, nobili, fermieri, boieri
etc.) şi lucrătorii acestora – ţăranii.
Modificări de substanță s-au produs și în plan religios. Reforma protestantă și apariția diverselor confesiuni sau
grupări religioase reformate, pe de o parte, Contrareforma catolică, pe de altă parte, nu doar că au modelat mentalități,
comportamente, atitudini, dar au avut și un impact politic major. Revolte, revoluții sau războaie au avut premise sau
pretexte religioase. În sens mai larg, protestantismul a avut, în opinia unor savanți (a se vedea, de pildă, argumentația
lui Max Weber) un rol deosebit în transformarea burgheză a occidentului european, dar și a altor zone de pe glob
(coloniștii englezi din America de Nord erau, în mare parte, protestanți care plecaseră în Lumea Nouă din cauza
persecuțiilor religioase). Aceste mutații religioase au avut și alte urmări politice. Vechea idee de imperiu creștin
universal a fost pulverizată de apariția unor biserici protestante naționale, convergente cu proiectele statale naționale.
Vechea luptă pentru putere dintre autoritățile laice și cele ecleziastice a fost tranșată în favoarea celor dintâi, prin
extinderea autorității statului laic asupra bisericilor. Trebuie să așteptăm epoca contemporană pentru a vedea diminuat
acest control și stabilirea neutralității între cele doupă sfere, statală și bisericească. Firește, importanța religiei nu s-a
diminuat în societățile moderne, majoritatea oamenilor continuând să fie profund religioși și să se raporteze
Dumnezeu și la Biserică. Ce s-a erodat treptat a fost sfera comunitară a credinței, până într-acolo încât, în cazuri
extreme (cum a fost acela al Franței revoluționare), creștinismul a fost înlocuit cu un cult al Ființei Supreme, un fel de
avatar al Rațiunii propovăduite de unii dintre iluminiștii francezi. Nu peste tot însă lucrurile au mers atât de departe.
În timpul revoluției engleze, religia a fost esențală pentru definirea țelurilor opozanților monarhiei absolutiste și
pentru determinarea cu care adepții lui Cromwell căutau un model biblic originar pe care să-l propună ca fundament
al unei Anglii reînnoite, purificate. Spiritul laic s-a născut treptat și s-a extins în diverse societăți și categorii sociale,
dar el nu este nicidecum similar cu ateismul sau indiferentismul religios, ci se referă la separarea domeniului politico-
social de cel religios, care se va manifesta în cadre specifice (în special, în sfera privată, cu referire la relația directă
dintre credincios și Dumnezeu). Transformările spirituale au produs mutații și în plan social. Ideile de inegalitate, de
ierarhie, de privilegii din naștere au devenit perimate. Numeroși indivizi, aparținând unor categorii sociale largi,
lipsite de drepturi în trecut, au putut să participe la viața economică, socială sau politică, au putut să se instruiască, să
se îmbogățească și să aspire la o viață mai bună.
Fundamentală şi specifică epocii moderne este şi problema naţională. Dacă procesul de constituire a naţiunilor
şi a statelor naţionale a început încă din secolul al XV-lea în occidentul european, cu timpul, acest proces s-a extins
spre centrul şi răsăritul continentului, depăşindu-i graniţele. Momentul culminant al procesului l-a constituit formarea
statelor naţionale unitare. Calea spre împlinirea acestui deziderat n-a fost deloc facilă, ci anevoioasă, în condiţiile
conservării unor graniţe trasate anterior, ale politicii expansioniste, provocate constant de marile puteri, ale unei
diplomaţii deloc înclinată spre compromisuri.
Formarea naţiunilor şi a statelor naţionale a presupus un larg evantai de transformări politico-instituţionale, care
au dat substanţă procesului de modernizare. Centralizarea statală și laicizarea treptată au condus la depersonalizarea
puterii, suveranii domnind în virtutea legii și a unui prezumtiv contract social, teoretizat de gânditorii politici, iar nu a
principiului de drept divin, care, fără a dispărea, a fost, treptat, abandonat. Fidelitatea față de suveran a fost înlocuită
de una față de stat sau de instituțiile reprezentative. Parlamentarismul propulsat de revoluţia engleză s-a consolidat şi
extins treptat, nu doar spre centrul şi răsăritul continentului european, ca o condiţie sine qua non a democraţiei
burgheze. Apariţia şi afirmarea partidelor politice în perimetrul mai larg ori mai restrâns al fiecărei societăţi constituie
încă o particularitate a modernităţii. O altă particularitate rezidă în dezvoltarea birocrației, prin intermediul căreia
suveranii au dislocat vechile solidarități și privilegii, instituind un control tot mai eficace asupra întregului teritoriu al
statelor în fruntea cărora se aflau. De acelaşi registru, al vieţii politice, se leagă acţiunea predilectă, sistematică şi de
largă durată a burgheziei dea-și spori rolul și influența în cadrul primelor societăţi moderne. Treptat, aveau să se
cristalizeze idei noi, asamblate în doctrine viguroase reprezentând interese de clasă, cum au fost conservatorismul,
liberalismul și socialismul.
De o importanță majoră a fost modernizarea și amplificarea relațiilor internaționale, prin modernizarea
instrumentelor diplomației, apariția misiunilor iplomatice permanente sau dezvoltarea fără precedent a dreptului
tratatelor. Deși existau ambasade ale Republicii Veneția sau ale Statelor papale încă din Evul Mediu, răspândirea și
generalizarea trimiterii de către suverani a unor misiuni permanente pe lângă alte state s-a realizat treptat. Pacea de la
Lodi sintre statele italiene, din 1454, reprezintă un moment cheie în această evoluție. Însă abia pacea din Westfalia
din 1648 marchează intrarea relațiilor internaționale într-o nouă eră. Din acest moment funcționarea după principii
moderne a diplomației s-a produs la scară continentală, iar principiile dreptului ginților (precusrorul dreptului
internațional) au fost acceptate de toți actorii internaționali. Sistemul internațional s-a bazat pe balanța de putere și pe
menținerea echilibrului între state.
La aceste transformări de substanță se poate adăuga și expansiunea colonială. O trăsătură marcantă a perioadei
de până la primul război mondial o reprezintă formarea imperiilor coloniale și lupta pentru colonii și sfere de
influență pe glob între marile puteri. De la marile descoperiri geografice până la Primul Război Mondial, continentul
european a avut rolul decisiv în „unificarea lumii”. Acţiunea trebuie privită şi judecată diferenţiat, în funcţie de
motivaţii şi consecinţe: pe de o parte, a generat importante metamorfoze ale societăţilor ajunse sub dependenţă
colonială (nu numai pozitive ori numai negative) şi, pe de altă parte, a influenţat în mare măsură – în plan material şi
spiritual – comportamentul coloniştilor (sau colonizaţilor), accentuând complexitatea relaţiilor nu numai dintre
colonii şi metropolă, ci chiar dintre colonişti. Datorită dezvoltării economice și stăpânirii mărilor, ca și penetrării
europenilor pe celelalte continente, economia europeană a căpătat dimensiuni mondiale. Prin amploarea acestui
fenomen, prin dinamismul său, prin crearea unor imense imperii coloniale și prin realizarea „marelui comerț”, Europa
a exercitat o hegemonie mondială și a imprimat trăsături specifice procesului de modernizare peste tot în lume.
Europenii au dezvoltat un profund sentiment al superiorității față de restul lumii, fiind convinți de superioritatea
sistemului lor social, economic, politic și cultural. Această autopercepție, întărită prin contactul cu civilizațiile mai
puțin dezvoltate pe care le întâlneau pe celelalte continente, a forjat un puternic sentiment europecentrist.
Desigur, calea progresului spre modernitate nu poate fi înţeleasă în afara progresului accentuat al ştiinţelor şi
tehnicii, cele dintâi dobândind un tot mai pronunţat caracter aplicativ. Revoluția industrială a contribuit decisiv la
propulsarea înspre modernitate a societății. Îmbunătățirile tehnice din agricultură și industrie, deplasarea forței de
muncă din mediul rural spre orașe, dezvoltarea și acumularea capitalurilor, dezvoltarea medicinei și îmbunătățirea
condițiilor igienico-sanitare, eradicarea unor boli și creșterea speranței de viață, dezvoltarea presi și a sistemului de
învățământ, toate acestea și multe altele au caracterizat modernitatea. Unul dintre aspectele cele mai notabile a fost și
dezvoltarea tehnicii militare și eforturile depuse de state în plan militar. Cursa înarmărilor a consumat o bună parte a
resurselor statelor (de exemplu, ea atingea 40% din bugetul statului austriac în secolul al XIX-lea). militarismul
imperiilor de la cumpăna secolelor XIX-XX se baza pe transferul tehnicii de vârf în domeniul militar și pe alocări
bugetare în creștere pentru înarmare.
De asemenea, aportul factorului cultural în procesul modernizării reclamă nu numai examinarea principalelor
producţii spirituale, ci şi a modului în care s-a realizat difuziunea ideilor în timp şi spaţiu, recomandând ca imperativă
pentru înţelegerea dimensiunilor modernităţii studierea mentalităţilor. Dincolo de marile curente politico-ideologice
care au modelat societățile și au canalizat eforturile depuse în direcția îmbunătățirii condițiilor social-politice sau
economice din țările lumii (ale Europei și Statelor Unite, în principal) s-au dezvoltat și curente radicale, care militau
pentru distrugerea ordinii burgheze și promovau ideea unei noi ordini mondiale (în egală măsură, s-au dezvoltat
ideologii extremiste de dreapta și de stânga).
Începând din secolul al XVII-lea, când a fost inaugurată în fapt era statistică, demografia istorică şi-a revendicat
cu temeinicie locul însemnat în cuantificarea transformărilor modernizatoare specifice fiecărei societăţi. Dorinţa
depăşirii aproximărilor şi insuficienţelor s-a vădit în practica recensămintelor sistematice, efectuate treptat în tot mai
multe state ale lumii moderne. În egală măsură, cunoaşterea condiţiilor de viaţă – mereu schimbătoare şi, fatalmente,
diferenţiate în funcţie de mediu, regiuni şi oameni – apare ca indispensabilă înţelegerii procesului modernizator,
proces care trebuie privit la scară globală, urmărind generalităţile fără sacrificarea particularităţilor.
Pe de altă parte, este subînţeles faptul că rolul şi locul (pe scara valorilor) diferitelor regiuni ale lumii nu poate
fi strict egal sau direct proporţional cu suprafaţa lor sau cu numărul locuitorilor. Unele s-au dezvoltat mai rapid, mai
consistent şi mai durabil faţă de altele, reclamând, firesc, un spor de insistenţă justificată şi metodologic. Exemplul
concludent îl oferă Europa, incontestabil cea mai dezvoltată regiune a lumii în epoca modernă. Ponderea sporită a
istoriei continentului european în ansamblul istoriei universale se justifică prin filiaţia europeană a multor procese
înnoitoare desfăşurate la scara altor continente, ca şi prin multiplele conexiuni între societăţile şi popoarele lumii,
detectabile prin studiul comparativ al propriilor istorii.
Pe temeiul acumulărilor anterioare, nicicând încheiate, acest studiu presupune un permanent apel la izvoare,
pentru investigarea domeniilor nepredilecte şi totuşi necesare restituţiei istorice, apel extins la toate categoriile de
surse documentare supuse examenului critic de fiecare generaţie în parte, în raport direct cu capacitatea de înţelegere,
cu instrumentarul specific şi cu orizontul informaţional de care dispune, în efortul materializării propriilor opţiuni sau
idealuri.

II. Lumea la începutul secolului al XVII-lea: privire generală

La începutul secolului al XVII-lea, Franța avea deja o relativă preponderenţă pe continent, confirmată prin
tratatele de pace din Pirinei și din Westfalia, în vreme ce dominația maritimă revenea Provinciilor Unite și Angliei,
care au luat locul Spaniei și Portugaliei. Anglia își va consolida această poziție, astgfel încât, în seolul al XVIII-lea,
avea să devină stăpâna de necontestat a mărilor, păstându-și acest invidiat rol până la Primul Război Mondial.
Totodată, din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea a început expansiunea teritorială a Imperiului german, condus
de ramura austriacă a dinastiei de Habsburg, în Europa centrală şi sud-estică. Astfel, în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, în Occident, preponderenţa politică şi militară terestră relativă a Franţei era pusă în cumpănă de supremaţia
maritimă a Provinciilor Unite şi a Angliei şi apoi de expansiunea teritorială a Imperiului german, echilibru politic pe
care Franţa a încercat, fără succes, să-l încline în avantajul său.
Harta politică a lumii la începutul epocii moderne era foarte diferită de cea de astăzi. În Europa, Spania,
Portugalia, Anglia, Franța, Provinciile Unite (Țările de Jos Olandeze) și Confederația Helvetică se situau în limite
teritoriale asemănătoare celor de astăzi. În rest, situația era destul de diferită. Imperiul German se suprapunea peste
cea mai mare parte a teritoriilor locuite de germani, dar stăpânea și alte zone, în Italia sau Țările de Jos, de exemplu.
Oricum, nu exista un stat german unitar, ci o mulțime de unități politice (regate, ducate, principate ecleziastice, orașe
libere). Situația era semănătoare și în Italia, unde coexistau vechi formațiuni politice medievale cu teritorii
subordonate Habsburgilor spanioli sau austrieci, statele papale, conduse de șeful Biseriii Catolice, teritorii aflate sub
tutelă franceză etc. Treptat, suveranii din Casa de Savoia, care se aflau la conducerea Piemontului, aveau sp asume un
rol important în unificarea Peninsulei Italiene, la fel cum un rol similar l-a jucat în lumea germană Prusia. Danemarca
forma un regat comun cu Norvegia, Islanda și coastele Groenlandei, iar Suedia stăpânea Finlanda, ca şi o parte a
regiunilor din sudul şi estul Mării Baltice, transformată astfel într-o adevărată mare suedeză. Polonia ajunsese în
răsărit până la Nipru.
În sud, Imperiul otoman a atins apogeul expansiunii sale teritoriale, având posesiuni în trei continente. În
Europa, Poarta stăpânea întreaga Peninsulă balcanică, Ungaria şi nordul Mării Negre, iar cele trei ţări române îi erau
vasale. La est de Bosfor şi Dardanele, posesiunile sale cuprindeau Asia Mică, Irakul, Siria, Palestina şi o parte a
Arabiei. La toate aceste posesiuni se adaugă partea de nord a Africii, din Egipt până în Maroc.
În răsăritul Europei, Rusia, cunoscută sub denumirea de Moscovia, nu atingea încă Marea Baltică şi Marea
Neagră. În Caucaz, ajunsese însă la Terek, iar în est, prin cuceriri succesive, se apropiase de Kamceatka, în 1649 fiind
atinsă Marea Ohotsk. În schimb, ea nu pătrunsese încă în Asia Centrală, unde persistau organizaţiile statale ale
kazahilor, greu delimitabile, hanatele Hiva (Horezm) şi Buhara (Uzbekistan), iar mai spre răsărit banatul Djungaria,
vasal Chinei, la fel ca Tibetul. O serie de state, mai mult sau mai puțin independente și ale căror contururi exacte sunt
greu de trasat, pentru că ele au fluctuat îndeajuns de-a lungul secolelor, existau în Peninsula Indochina: Vietnam,
Laos (Lang Sang), Arakan (vestul Myanmarului de astăzi), Siam (Thailanda), Khmer (Cambodgia), Malakka.
Imperiul Mogul ocupa cea mai mare parte a Indiei și avea ca vasali Assam (estul Indiei de astăzi), Nepal, Bhutan și
alte teritorii.
De altfel, europenii s-au infiltrat puţin în Asia. Ei nu au ocupat decât unele puncte de pe coasta Peninsulei
Arabia şi Ceylonului. Olandezii au folosit posesiunea acestei insule pentru expansiunea în Oceanul Indian, unde
stăpâneau o parte din insulele Sumatra, Borneo şi Java. Australia rămâne, deocamdată, în afara expansiunii europene,
ca şi Tasmania şi Noua Zeelandă.
Africa prezenta și ea o configurație complexă. Nordul continentului era stăpânit de otomani. În rest, cu excepţia
Etiopiei şi a posesiunilor otomane, este greu de stabilit o hartă politică a Africii, divizată între numeroasele ei triburi;
merită amintite totuşi „imperiile” Dahomey, Bornu şi Darfur în jumătatea de nord, iar în sud regiunile marilor triburi
Bantu şi Baluba. Şi în Africa penetraţia europeană era la început. Portughezii au ocupat Mozambicul şi Angola, iar
olandezii au fondat colonia Capului. De asemenea, ei stăpâneau câteva regiuni de coastă în partea de nord-vest a
continentului, ca şi englezii şi francezii.
Europenii au modificat însă masiv harta celor două Americi. Importante regiuni ale acestora şi-au păstrat încă
independenţa: în America de Nord, centrul, vestul şi nordul continentului erau locuite încă liber de indienii Caddo,
Sioux, Algonkini, Irokezi, Aleutini, ca şi de eschimoşi. Totuşi, europenii stăpâneau în mod efectiv regiuni întinse.
Portugalia poseda răsăritul Braziliei, iar Spania vestul Americii de Sud, America Centrală, Florida şi principalele
insule din Antile. Englezii au ocupat partea de răsărit a actualelor State Unite şi bazinul golfului Hudson. Franţa
poseda Acadia, regiunea marilor lacuri, de unde pătrunsese în bazinul fluviului Mississippi şi în unele Antile.
Olandezii stăpâneau Noul Amsterdam. În sfârşit, în regiunile nordice, Islanda era posesiune daneză, ca şi partea
sudică a Groenlandei, restul imensei insule fiind necunoscut.
Aşadar, la mijlocul secolului al XVII-lea, cu toate acţiunile europenilor, existau pe glob numeroase „lumi
separate”, care se ignorau sau între care legăturile erau foarte slabe. Între ele existau deosebiri sub toate raporturile;
de aceea, evoluţia lor în următoarea perioadă va prezenta pronunţate trăsături specifice, reclamând studierea lor
separată sub raportul dezvoltării lor istorice. Unele regiuni din Africa, America de Sud, Australia sau Oceania se
situau, din punct de vedere al civilizațiiilor lor, la nivelul epocii pietrei. O mare parte a Asiei se înscria în
coordonatele feudalismului, fiind caracterizate de despotism, autahie și imobilism economic. Chiar și mari state, cu
civilizații înfloritoare, precum imperiile Americii precolumbiene, Imperiul Mogul, Imperiul Otoman, China sau
Japonia se aflau în același stadiu de dezvoltare. Deja rămase în urmă față de regiunile dinamice din vestul și nordul
continentului, erau însă și numeroase spații europene, precum cele din est (Rusia), din Peninsula Balcanică (aflate sub
dominație otomană) și din centru Europei. În secolele următoare, decalajele aveau să se accentueze, conturând-se
stadii diferite de dezvoltare și de evoluție la diverse niveluri (politic, economic, social, cultural), fapt ce face dificilă
și o periodizare unitară.
Pe de altă parte, relaţiile internaţionale capătă o tot mai mare importanţă, iar sfera lor se lărgeşte, atât în privinţa
factorilor care le influenţează, cât şi din punct de vedere teritorial. În condiţiile marii diversităţi a lumii, contradicţiile
între ţările aflate pe trepte diferite de dezvoltare au creat posibilitatea unor profunde transformări, vizibile atât în
ţările mai avansate, prin accelerarea evoluţiei lor ca urmare a profilurilor coloniale sau comerciale, cât şi la regiunile
rămase în urmă.
Rolul principal a revenit în continuare Europei. Dispunând de posibilităţi tehnice şi de o organizare politică
mult superioare celorlalte regiuni, Europa a putut să-şi impună treptat stăpânirea asupra unei importante părţi a
restului lumii. Aceasta a avut drept urmare sfărâmarea, brutală uneori, a relaţiilor tradiţionale de producţie existente
în alte continente şi înlocuirea lor cu relaţiile capitaliste, contribuind substanţial la accelerarea dezvoltării altor
regiuni din afara spaţiului european.

Revoluţia engleză – prima mare revoluție burgheză

Curs nr. 3
I. Premisele Revoluției burgheze din Anglia
a) Premise economico-sociale
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Anglia dispunea de o economie cu un caracter precumpănitor agrar,
dar alături de elementele specifice regimului feudal şi-au făcut apariţia, dezvoltându-se în ritm mereu accelerat, forme
ale noilor structuri, burgheze, evidente mai cu seamă în industrie. La o populaţie totală de aproximativ 5.000.000
locuitori, cam 4/5 se îndeletniceau cu agricultura şi doar 1/5 trăiau la oraşe, lipsite încă de aspectul urban, cu excepţia
Londrei.
Predominantă în economia agrară era marea proprietate nobiliară, manorul, aflată în posesia nobilimii, a regelui
şi a bisericii, cultivată încă după metode tradiţionale (vechi) de către ţărani, care, pentru micile loturi primite spre
folosinţă, datorau stăpânului renta în muncă, în natură şi, mai ales, în bani. Procesul stratificării ţărănimii se
accentuase, ea fiind divizată în două mari categorii, în funcţie de forma de proprietate sau de utilizare asupra
pământului.
O categorie o formau freeholderii (liberi deţinători), posesori – în virtutea dreptului cutumiar local – ai unui lot
de pământ pe care-l puteau înstrăina sau lăsa moştenire. Obligaţiile lor faţă de marele proprietar erau mult mai uşoare,
în timp ce drepturile asupra lotului în folosinţă – incomparabil mai mari. Pătura înstărită a feeholderilor, aşa-numită
yeomeni, beneficiau de statutul micilor proprietari liberi.
Cealaltă categorie, numită copyholderi, era formată din deţinătorii de loturi pe temeiul unei copii din registrul
manorial, ei fiind liberi din punct de vedere juridic, dar dependenţi economic de stăpânul manorului. În afara celor
două mari categorii, existau şi ţărani lipsiţi de pământ, numiţi cotteri (de la „cottagers” – colibe, bordeie), posesorii
unei locuinţe şi, eventual, ai unei grădini. Cei lipsiţi de pământ arendau parcele, pe termene stabilite prin contract (pe
viaţă), formând categoria leaseholderi-lor (mici arendaşi).
În privinţa clasei nobiliare, sunt sesizabile tendinţe şi interese deosebite. Pe de o parte, vechea nobilime sau
aristocraţia funciară, conservatoare în maniera de exploatare a proprietăţilor, dar şi în moravuri sau în ceremonial, era
aliata tradiţională a înaltului cler anglican şi a aboliţionismului monarhic. Pe de altă parte, încă din secolul al XVI-lea,
sub Tudori şi cu concursul acestora, luase naştere şi continua să se fortifice noua nobilime, mai puţin dependentă de
tradiţia aristocratică, interesată în progresul economic, a cărei emanaţie o şi reprezenta. Aceasta şi trecuse la
reorganizarea, pe alte baze, a producţiei agricole, sporind continuu cuantumul rentei şi al arenzii, dar mai ales
recurgând la noul sistem de exploatare a domeniului în regie proprie, pentru care a utilizat aşa-numitele
„împrejmuiri”.
Fenomenul împrejmuirilor, presupunând concentrarea unor mari suprafeţe, prin acapararea adeseori şi a
loturilor folosite de ţărani, spre a fi exploatate direct de către nobil (cu muncă salariată), indică deja transformarea
manorului din domeniu feudal în fermă burgheză (capitalistă). Ele au constituit, aşadar, principala formă de
pătrundere a relaţiilor capitaliste în agricultura engleză, domeniu în care sporirea şi diversificarea producţiei a atras
progresiv interesul întreprinzătorilor, îndeosebi în comitatele din centrul şi sud-estul Angliei – zone mult mai
receptive la nou decât cele periferice şi din nord-vest. Situaţia este evidentă, deopotrivă în agricultură ca şi în
industrie. În această ultimă ramură economică, breslele (simbol al vechiului regim) îşi conservă încă un loc important
în organizarea producţiei, dar creşterea acesteia era asigurată de noile întreprinderi capitaliste, de tip manufacturier, în
interiorul cărora funcţiona stricta specializare a meseriilor.
Sporul numeric al lucrătorilor, ridicarea productivităţii pe temeiul invenţiilor şi inovaţiilor, îndeosebi în
industria extractivă şi metalurgică, introducerea unor ramuri industriale noi (sticlei, săpunului, hârtiei, silitrei etc.) şi
dezvoltarea cu predilecţie a industriei textile, care a rămas principala ramură a întregului sector industrial, graţie
disponibilităţilor de materie primă, ilustrează progresul indubitabil al economiei urbane engleze, la începutul
secolului al XVII-lea, când, de fapt, Anglia a încetat de a mai fi doar o ţară exportatoare de materii prime, devenind
una industrială. Iar transformarea treptată a breslelor în veritabile corporaţii negustoreşti – aşa-numitele companii ale
livrelelor (după costumul distinct pe care-l purtau) – confirmă statuarea unor relaţii şi principii noi de organizare a
activităţilor industriale, înlesnind şi transformarea burgului medieval în oraş capitalist.
Forme noi, caracteristice economiei de tip burghez, s-au înregistrat în domeniul comerţului şi îndeosebi al celui
extern, care, graţie marilor descoperiri geografice, s-a impus ca pondere şi însemnătate asupra celui intern,
transformând insulele britanice, dintr-o periferie a continentului, într-un centru al comerţului mondial. Acţionând
potrivit principiului clar exprimat în epocă, că „cine stăpâneşte marea stăpâneşte comerţul şi cine stăpâneşte comerţul
stăpâneşte bogăţiile lumii şi, prin urmare, lumea însăşi”, Anglia a făcut eforturi serioase în direcţia sporirii puterii
sale maritime şi a diminuării concurenţei (inclusiv prin încurajarea pirateriei).
Un rol însemnat în acest sens l-au avut companiile comerciale nou înfiinţate, prototip al viitoarelor societăţi
capitaliste pe acţiuni, menite a substitui iniţiativele şi mijloacele tradiţionale (individuale), supuse riscurilor tot mai
mari generate de distanţe ori de cerinţele de capital. Astfel, după începutul marcat încă din prima jumătate a secolului
al XV-lea, prin Compania negustorilor aventurieri (întreprinzători), au luat fiinţă, la mijlocul veacului al XVI-lea,
Compania Moscoviei, acaparând comerţul Rusiei, apoi Compania marocană (1575), Compania Orientului (1579),
Compania Levantului (1581), Compania Guineii (1588) şi cea mai vestită dintre ele, Compania Indiilor Orientale
(1600), care a dobândit monopolul comerţului englez cu întregul orient îndepărtat, de la Capul Bunei Speranţe până la
strâmtoarea Magellan. Companiile comerciale, în afara rostului lor economic, au avut un rol deosebit în crearea
imperiului colonial britanic. Chiar dacă roadele se vor vedea după revoluţie, rezultate notabile au fost înregistrate şi
anterior: începând din 1605, colonii engleze au apărut în arhipelagul Antilelor (Barbados), în Bermude, pe coasta
răsăriteană a Americii de Nord, precum şi în India. Coloniile s-au dovedit importante centre pentru intensificarea
schimburilor, pentru acumularea capitalului, pentru pomparea acestuia în metropolă – angajată ireversibil pe calea
modernizării.
În privinţa creditului, trebuie precizat că până la mijlocul secolului al XVI-lea (1545), creditul nu a cunoscut
vreo reglementare oficială; era chiar interzis, întrucât acordarea de bani împrumut cu dobândă era contrară
preceptelor bisericeşti. În fapt, însă, cămătăria se practica pe scară largă şi chiar slujitorii bisericii nu se dădeau înapoi
de la cele mai oneroase operaţiuni cămătăreşti. Noile cerinţe ale comerţului şi industriei au impus, din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, recunoaşterea oficială a operaţiunilor de credit, limitând însă dobânda la doar 10%.
Concomitent, au apărut şi primele iniţiative în domeniul stabilimentelor bancare.
b) Premise politice
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, atât burghezia cât şi nobilimea nouă dobândiseră suficientă putere
economică, încât nu mai avea nevoie de protecţia regimului absolutist. Cadrul instituţiilor sociale şi politice, pe care
le apăra acest regim, devenise prea strâmt, creând disconfort noilor interese. Aşadar, odată cu progresele industriei şi
comerţului, sprijinite, chiar stimulate în vremea Tudorilor, tutela binefăcătoare a monarhiei s-a transformat dintr-un
sprijin necesar, în frână. Reglementarea strictă a producţiei şi instituirea largă a dreptului de monopol erau contrarii
tendinţelor burgheziei, transformată astfel în adversară a absolutismului.
Stingerea dinastiei Tudorilor, prin moartea reginei Elisabeta, în anul 1603, a îngăduit preluarea tronului de
nepotul acesteia, regele Scoţiei, Iacob al VI-lea Stuart, devenit ca monarh englez Iacob I. Schimbarea nu era doar de
dinastie, ci şi de concepţie. Tudorii fuseseră suverani absoluţi, practicând un absolutism de fapt. Stuarţii au urmărit şi
instituirea unui absolutism de drept. Primul rege englez din această dinastie (1603-1625), Iacob I, autor al lucrării
Adevărata lege a monarhiilor libere (1603), era convins de originea şi drepturile divine ale puterii regale şi nu tolera
limitarea puterii sale în Anglia de către parlamentul englez, care avea prerogative mult mai largi decât cel din Scoţia.
Preţuind în chip deosebit catolicismul, pentru comuniunea de interese şi concepţii, atât Iacob I, cât şi fiul său,
Carol I (1625-1649), s-au arătat prea puţin dispuşi a coopera cu Parlamentul, încercând a guverna cu ajutorul unor
organisme dependente direct de coroană, între care Consiliul privat, alcătuit din consilieri, numiţi şi revocaţi de rege,
cu largă arie de competenţe: politică generală, legislaţie, justiţie, finanţe, război etc. Instituţii juridice speciale,
precum Camera înstelată (după încăperea în care-şi desfăşurau şedinţele) sau Curtea Înaltei Comisiuni urmăreau să
asigure aplicarea întocmai a voinţei suveranului, care legifera prin proclamaţii regale. Totodată, Stuarţii au încercat să
eludeze sistematic principiul „Habes Corpus”, potrivit căruia orice supus al regelui nu putea fi deţinut decât pentru
nerespectarea îndatoririlor civile sau învinuire de crimă, având dreptul de a solicita ordin regal spre a fi eliberat pe
cauţiune.
 Ca şi în evul mediu, regele era înconjurat de o curte numeroasă, parţial inutilă, nocivă şi costisitoare. Politica
externă tindea să devină dinastică, precumpănind interesele Curţii asupra celor ale economiei engleze. Aceasta nu era
suficient sprijinită – printr-o politică vamală adecvată – împotriva concurenţei străine. În plus, atât Iacob I, cât şi
Carol I s-au orientat către puterile catolice de pe continent (Spania şi Franţa), nemulţumindu-i pe proprii supuşi prin
ignorarea poziţiei şi intereselor reformaţilor. Opoziţiei politice împotriva monarhiei, constituite din elementele
burgheziei şi ale noii nobilimi, i se adăuga astfel o opoziţie religioasă, sprijinită vremelnic şi diferenţiat de alte
categorii sociale.
c) Premise religioase
Prin reforma înfăptuită în anul 1534, cu concursul direct al monarhiei, regele a devenit şi şeful bisericii
anglicane, dispunând de numirea în toate funcţiile bisericeşti. În felul acesta, episcopii au fost transformaţi în
veritabili funcţionari regali, iar episcopatul – într-o instituţie de bază a statului englez.
Răspândirea în Anglia, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a curentului de reformă mai radical al
calvinismului, cunoscut aici sub numele de puritanism, viza „purificarea” bisericii anglicane de rămăşiţele
catolicismului şi introducerea formelor calvine fundamentate prin teoria predestinării (conform căreia individul va fi
mântuit sau condamnat în viaţa viitoare în funcţie nu de faptele sau de convingerile sale, ci potrivit unei hotărâri
divine care îi fixa soarta în momentul naşterii). Aparent fatalistă, asemenea teorie răspundea perfect tendinţelor
burgheziei engleze aflată în plină ascensiune. Puritanismul se ridica împotriva luxului ritului, urmărind, prin
simplificarea lui, o reducere proporţională a cheltuielilor suportate de enoriaşi. Se mai ridica împotriva primatului
regal, a instituţiei episcopatului şi implicit a proprietăţilor sale funciare. El urmărea astfel o deplină independenţă a
bisericii în raport cu puterea laică, o continuare a procesului trecerii pământurilor în mâna proprietarilor laici şi
eligibilitatea organelor sale conducătoare, un soi de „democratizare” a organizării bisericeşti. Practic, în locul unei
biserici dependente de rege, s-ar fi creat o biserică dependentă de burghezie.
Pe tărâmul organizării bisericeşti, puritanii erau divizaţi în două mari curente: presbiterienii, preconizând ca în
fruntea parohiilor şi a fostelor episcopate să fie consilii sau sinoade mixte după model calvin, compuse din pastori şi
laici (numite presbiterium) şi independenţii (sau „browniştii” – de la predicatorul Robert Brown), care contestau
principiul organizării unitare a bisericii, preconizând completa „independenţă” a fiecărei comunităţi religioase în
parte, deci inexistenţa unei autorităţi superioare, unice în materie religioasă.
Alarmată de răspândirea acestor curente, ce însemnau nu numai o subminare a autorităţii sale, dar şi o atingere
adusă intereselor materiale ale înaltului cler, biserica anglicană, sprijinită direct de regalitate, a început persecuţii
violente împotriva puritanilor. Astfel, se contura, sub forma mascată a unui conflict religios, o primă fază a luptelor
sociale şi politice care aveau să ducă – prin maturizarea treptată a contradicţiilor ce stăteau la baza lor – la izbucnirea
revoluţiei burgheze din Anglia.

II. Viața politică engleză între 1603-1640

a) Conflictul dintre Rege şi Parlament – preambul al revoluţiei
Odată cu venirea Stuarţilor la tronul Angliei (1603), opoziţia Parlamentului şi, îndeosebi, a Camerei Comunelor
(pentru că în Camera Lorzilor intrau reprezentanţii marii nobilimi, devotată regelui) faţă de tendinţele absolutiste ale
monarhiei s-a accentuat, cunoscând variate forme de expresie. Chiar primul Parlament convocat de Iacob I în 1604
vota o adresă intitulată Apologia Camerei Comunelor, în cuprinsul căreia atrăgea atenţia noului suveran că în Anglia
regele nu dispunea de puterea absolută, ci că el guverna şi legifera împreună cu Parlamentul, ale cărui privilegii
reprezentau „libertăţile înnăscute ale poporului englez”. Fermitatea cu care şi-a apărat largile prerogative în privinţa
fixării dărilor şi impozitelor, dar şi dezacordul în privinţa orientării politicii externe, l-au determinat pe Iacob I să
dizolve Parlamentul în anii 1611, 1614 şi 1621, ultima oară fiind sacrificat însuşi cancelarul Angliei, cunoscutul
filozof Francis Bacon, pentru „vina” de a fi acuzat de corupţie pe oamenii regelui. Până spre sfârşitul domniei (1625),
Iacob I a guvernat fără Parlament, conducerea treburilor politice fiind încredinţată aproape exclusiv favoritului regal,
un aventurier uşuratic şi incapabil, George Villiers, devenit în 1617 duce de Buckingham.
Sub influenţa acestuia, s-a urmărit realizarea unei apropieri dinastice de Spania (o alianţă împotriva naturii) prin
încercarea de căsătorie a lui Carol, moştenitorul tronului, cu infanta Maria, fiica regelui Spaniei, proiect eşuat în urma
refuzului curţii din Madrid. Apreciat în epocă drept o ofensă la adresa Angliei, faptul a extins aria nemulţumirilor
interne, care nu au putut fi atenuate prin căsătoria aceluiaşi Carol cu Henriette-Maria, sora regelui Franţei, Ludovic al
XIII-lea, pentru că actul presupunea şi anumite concesii politice pentru catolicii din Anglia (Henriette fiind catolică).
După moartea lui Iacob I şi urcarea pe tron a lui Carol I (martie 1625) disputa între rege şi Parlament s-a
agravat, conducând spre ruptura definitivă. Încercând a-şi reafirma drepturile în materie financiară, protestând
împotriva abuzurilor regale şi a ducelui de Buckingham, primele parlamente din 1625 şi 1626 au avut aceeaşi soartă,
fiind desfiinţate. Abia în 1628, sub presiunea opoziţiei şi a opiniei publice engleze, iritate de conduita scandaloasă a
ducelui de Buckingham în episodul La Rochelle (centru de rezistenţă a hughenoţilor – protestanţi francezi împotriva
Burbonilor – catolici) din 1627, Carol I a fost nevoit să convoace iarăşi Parlamentul, în speranţa dobândirii – prin
acesta – de noi fonduri băneşti.
Numai că, în Parlamentul nou reunit în martie 1628, opoziţia – condusă de John Eliot, Edward Coke, John
Hampden şi John Pym – s-a manifestat şi mai înverşunată decât în precedentele. Departe de a accepta instituirea unor
noi impozite, Parlamentul a cerut punerea sub acuzare a ducelui de Buckingham, învinuindu-l de toate insuccesele
politicii externe a Angliei, de risipă şi incapacitate. Regele a refuzat însă a retrage încrederea favoritului său ori să ia
vreo măsură împotrivă-i, în schimb, constrâns de nevoia de bani, în iunie 1628, a acceptat să semneze un important
act votat de Parlament, Petiţia drepturilor (Bill of Right), document care fixa bazele legale ale prerogativelor
Parlamentului, ca şi limitele între care putea să acţioneze monarhia.
Faptul a determinat un puternic entuziasm la Londra, ilustrând cât de atent erau urmărite acţiunile
Parlamentului, ca şi suportul social de care dispunea acesta. Acelaşi entuziasm l-a provocat şi asasinarea, în august,
acelaşi an, a ducelui de Buckingham, de către un ofiţer destituit de acesta, al cărui nume (Felton) avea să fie aclamat
de mulţime.
Dar regele n-avea de gând să-şi respecte cuvântul şi semnătura pusă pe Petiţia Dreptului, intenţionând măsuri
arbitrare. Spre a le contracara, Camera Comunelor a adoptat la 2 martie 1629 o moţiune solemnă prin care era
declarat duşman al regatului şi trădător al libertăţilor engleze cel care va aduce modificări rânduielilor religioase
existente, va impune sau percepe impozite nevotate de Parlament, va colabora la aceasta sau le va plăti de bunăvoie.
Hotărârea conferea Parlamentului o bază legală pentru a trage la răspundere pe viitor pe colaboratorii apropiaţi ai
regelui. La numai câteva zile după aceasta, Parlamentul a fost însă dizolvat, iar unul dintre iniţiatorii moţiunii, John
Eliot a fost închis în celebrul Turn al Londrei (echivalentul Bastiliei pentru francezi), unde avea să şi moară după
patru ani de detenţie. Regimul absolutist avea cale liberă în Anglia, cel puţin pentru următorul deceniu.
b) „Guvernarea fără Parlament” a lui Carol I (1629-1640)
Perioada constituie apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei. Conjunctura externă favorabilă Angliei, care
izbutise în 1629 să încheie pace cu Spania şi Franţa, ca şi prelungirea războiului de 30 de ani, au generat o oarecare
prosperitate economică, de natură să slăbească intransigenţa opoziţiei interne. Aceasta a fost momentan domolită şi
prin acţiuni de intimidare, chiar prin represiuni brutale împotriva foştilor parlamentari sau a celor care îndrăzneau să
critice monarhia sau biserica anglicană. Doi au fost inspiratorii măsurilor de mână forte ai lui Carol I: Thomas
Wentworth (fost lider parlamentar, trecut de partea regelui, care i-a răsplătit gestul prin acordarea titlului de conte de
Strafford, numindu-l guvernator al Irlandei, apoi ministru) şi fostul episcop al Londrei, devenit arhiepiscop de
Canterbury, William Laud. Multe dintre victimele persecuţiilor inspirate de aceştia au emigrat peste Ocean, întemeind
colonii pe ţărmul răsăritean al Americii de Nord.
Cu tot aparentul succes al instaurării absolutismului, opoziţia burgheziei şi a noii nobilimi n-a încetat să existe
şi să se exprime, cu mai multă putere, făcându-se în 1635, cu prilejul reintroducerii unui impozit pentru corăbii
(„shipmoney”). Dar momentul culminant al crizei regimului absolutist, care l-a determinat pe rege să-şi întoarcă
privirea spre Parlament, l-a constituit conflictul cu Scoţia, izbucnit în 1637. Deşi Stuarţii erau originari din această
ţară, iar în calitate de regi ai Angliei ei îşi păstrau şi titlul de regi ai Scoţiei, uniunea dintre cele două ţări avea doar
caracter personal, Scoţia păstrându-şi organizarea politică separată. Argumentele separaţiei nu erau numai de natură
economico-socială (pierderea sau ştirbirea privilegiilor tradiţionale pentru nobilimea scoţiană), dar şi religioase: în
Scoţia se impusese religia presbiteriană (calvină), în vreme ce în Anglia trona biserica anglicană – adversara celei
dintâi. Urmărind să realizeze o mai strânsă dependenţă a Scoţiei de Anglia, Carol I a încercat – prin mijlocirea
arhiepiscopului Laud – să unifice cele două culte, presbiterian şi anglican; pentru aceasta, Laud a elaborat o carte
comună de rugăciuni, întemeiată însă pe dogmele anglicane, pe care a voit să o impună şi în Scoţia. Or, scoţienii au
interpretat gestul ca început de abolire a autonomiei lor (nu doar religioase, ci şi politice), răsculându-se în chiar
capitala Edinburgh. Din martie 1638 s-a constituit o veritabilă ligă naţională reprezentativă, numită Convenant,
menită a lupta împotriva absolutismului englez şi pentru apărarea bisericii presbiteriene. Convenantul avea să decidă
apoi organizarea unei armate de voluntari (fiind rechemaţi şi mercenarii scoţieni angajaţi în războiul de 30 de ani),
pusă sub comanda generalului Alexander Leslie, pentru apărarea ţării în faţa iminentului atac englez. Dar, războiul
declanşat în februarie 1639 de Carol I împotriva Scoţiei a sfârşit lamentabil într-o primă etapă, încheiată cu o pace de
compromis (iunie 1640), ostilităţile fiind reluate la scurt timp, nu înainte însă ca regele (aflat în mare criză financiară
şi politică) să-şi reamintească de Parlament, pe care l-a convocat în aprilie 1640, după 11 ani de ignorare totală a
acestei instituţii.
 În noul Parlament izbutiră să pătrundă reprezentanţii cei mai hotărâţi ai burgheziei şi ai noii nobilimi, adversari
înverşunaţi ai absolutismului, precum John Hampden, John Pym şi nobilul de ţară Oliver Cromwell. Cum în locul
impozitelor cerute de rege, Parlamentul, pe lângă refuzul net, a solicitat pedepsirea celor vinovaţi de abuzurile
săvârşite în cei 11 ani trecuţi, intrând şi în tratative cu scoţienii (pe care-i îndemna să continue războiul, avându-i de
partea lor), în numai trei săptămâni de la convocare a şi fost dizolvat, rămânând în istorie cu numele de Parlamentul
cel Scurt.

III. Războaiele civile (1642-1649)

a) Începutul revoluţiei
Dizolvarea Parlamentului a agravat situaţia regelui, care, confruntat cu amploarea tulburărilor generate şi
consiliat de reprezentanţii marii nobilimi (ai lorzilor) a mai cedat odată, în încercarea de a se împăca cu opoziţia,
convocând în noiembrie 1640 un nou parlament. Acesta, numit Parlamentul cel Lung pentru durata supravieţuirii
(1640-1653), a jucat rolul hotărâtor în desfăşurarea revoluţiei engleze, fiind centrul organizatoric al burgheziei şi al
noii nobilimi în lupta împotriva absolutismului.
Noul Parlament, în frunte cu aceiaşi Hampden, Pym şi Cromwell, şi-a început ofensiva împotriva regelui şi a
miniştrilor săi, acuzând de înaltă trădare pe Strafford şi Land, arestaţi şi închişi în Turnul Londrei, pe cel dintâi
condamnându-l la moarte – sentinţă acceptată cu anevoie de rege (mai 1641). În acelaşi timp, profitând de acţiunile
de stradă, opoziţia a smuls regelui o altă importantă concesie, actul prin care parlamentul nu putea fi desfiinţat decât
cu propriul său consimţământ. Au mai fost operate, în acelaşi context, desfiinţarea armatei regale, a unor privilegii
exclusive ale casei regale, precum şi instituţiile speciale pentru judecarea delictelor politice, precum Camera Înstelată
şi Curtea Înaltei Comisiuni.
În replică, regele, pregătind revanşa, a depus eforturi pentru a ajunge la un acord cu scoţienii, iar agenţii săi – se
pare – au contribuit la declanşarea unei puternice şi sângeroase răscoale anti-engleze, condusă de elemente ale
clerului catolic – adversare presbiterienilor. Suspectându-i colaborarea, Parlamentul a votat şi supus spre aprobare
regelui, în noiembrie 1641, actul numit Mustrarea cea Mare, compus din 204 articole şi care constituia programul
politic al burgheziei engleze în această primă fază a revoluţiei. Dezbaterea şi adoptarea acestui document a scos în
evidenţă însă existenţa unei puternice grupări moderate în cadrul Parlamentului, a regaliştilor-constituţionali, în
dezacord cu radicalii, care contau pe sprijinul maselor. Luând în calcul această lipsă de unitate, regele a încercat, în
ianuarie 1642, să lichideze „rebeliunea” parlamentului, prin arestarea fruntaşilor opoziţiei (Pym şi Hampden), acţiune
eşuată însă, motiv pentru care Carol I a şi părăsit Londra, stabilindu-şi reşedinţa la York (nord-vestul Angliei), unde
spera să-şi poată organiza rezistenţa şi acţiunea armată împotriva Parlamentului.
b) Anglia în vremea războaielor civile (1642-1649)
Într-o ultimă încercare de evitare a războiului, Parlamentul i-a transmis regelui, la York, în iunie 1642, o bază
de negocieri, numită Cele nouă propuneri, prin care-şi revendica dreptul de control asupra politicii interne şi externe
asupra armatei şi flotei, numirea funcţionarilor şi a magistraţilor, reformarea liturghiei ş.a. Propunerile au fost
respinse şi, la 23 august 1642, ridicarea stindardului regal semnifica începerea ostilităţilor.
Cele două tabere ostile erau delimitate pe criterii sociale, religioase şi geografice: regaliştii, numiţi şi cavaleri,
beneficiau de sprijinul aristocraţiei (marea nobilime), al clerului anglican şi o parte a ţărănimii de pe domeniile
acestora, controlând regiunile mai înapoiate din nordul şi vestul Angliei; tabăra parlamentului sau a capetelor
rotunde (din pricina tunsorii scurte a puritanilor) era formată din noua nobilime şi burghezie, sprijinite de elementele
orăşeneşti (negustori şi meseriaşi) şi o mare parte a ţărănimii, din centrul, răsăritul şi sud-estul ţării, zone controlate
religios de puritani. Separaţia geografică nu era absolută, pentru că pe parcursul războiului, în multe regiuni
revendicate de o tabără sau alta a apărut şi s-a extins aşa-numita mişcare a club-manilor (club = bâtă, ciomag), ţăranii
care îşi apărau agoniseala împotriva ambelor tabere.
Dispunând de o armată, chiar dacă mai redusă numeric, mai bine pregătită, condusă de prinţul Rupert, regele a
fost cel care a preluat iniţiativa în toamna anului 1642, înaintând spre sud şi realizând o primă victorie asupra
mercenarilor Parlamentului, conduşi de contele Essex, la Edgehill (octombrie 1642). Ulterior, regaliştii au izbutit să
obţină şi alte victorii, cucerind Oxfordul (transformat în capitală), apoi porturile Hull şi Bristol, în cursul anului 1643.
Insuccesele militare ale parlamentarilor au fost oarecum compensate pe plan diplomatic, prin alianţa
(Convenant) realizată în septembrie 1643 cu parlamentul scoţian, întemeiată pe respectarea reciprocă a drepturilor
politice şi religioase ale celor două ţări şi asigurând astfel concursul armatei scoţiene în lupta împotriva regelui. În
anul următor, tabăra parlamentară a şi câştigat o importantă bătălie la Marston-Moor (iulie 1644), pierzând altele, mai
însemnată fiind cea de la Newburry.
Din raţiuni social-politice şi religioase, tabăra parlamentară a început a se scinda în două grupuri: presbiterienii,
reprezentând interesele păturilor mai înstărite ale noii nobilimi şi ale burgheziei („partidul sacului cu bani”),
predispuşi la compromis cu regele, şi independenţii, exponenţi ai intereselor nobilimii şi burgheziei mici şi mijlocii,
adversari ireconciliabili ai regalităţii şi adepţi ai luptei până la capăt, cu concursul maselor, preconizând chiar ideea
republicii. Principalul reprezentant al independenţilor a fost Oliver Cromwell, nobil mijlociu din apropiere de
Cambridge şi puritan convins. Iar primul domeniu în care şi-au manifestat principiile politice independenţii a fost
organizarea armatei.
În 1643, Cromwell îşi formase un detaşament propriu, recrutat îndeosebi din yomeni, care acceptaseră a se
supune de bună voie unei discipline severe. Cu acel detaşament, supranumit „Coastele de fier”, Cromwell a participat
la bătălia de la Marston Moor, având un rol important în câştigarea ei, fapt ce îndrituia impunerea modelului
organizatoric.
În ianuarie 1645, Parlamentul (Camera Comunelor) a votat legea organizării militare, sau crearea Armatei
noului model, bazată pe principiul recrutării voluntare şi al selecţiei după convingeri politico-religioase, îmbinând
fanatismul religios cu ura împotriva absolutismului. Deşi comandant suprem a fost numit Thomas Fairfax, adevăratul
şef al armatei era, paradoxal, adjunctul acestuia, care era şi comandant al cavaleriei, Oliver Cromwell. Astfel
organizată, armata noului model a obţinut o victorie decisivă asupra trupelor regale la Naseby, în iunie 1645. Carol I
a fugit în Scoţia, dar, pe temeiul înţelegerii existente (Convenantul), autorităţile l-au predat reprezentanţilor
Parlamentului londonez, care l-au întemniţat. Naseby a semnificat, de altfel, sfârşitul primei faze a războiului civil.
Între timp, disensiunile din interiorul taberei revoluţionare s-au adâncit. Învingătoare asupra regelui, operând o
reformă fiscală şi o alta de natură socială (desfiinţarea aşa-numitelor posesiuni de cavaleri = moşii feudale grevate de
anumite obligaţii faţă de rege), presbiterienii şi independenţii se confruntau în privinţa viitoarei organizări de stat a
Angliei: cei dintâi socoteau revoluţia încheiată, condiţionând recâştigarea tronului pierdut prin acceptarea de către
monarh a revendicărilor iniţiale ale Parlamentului; în consecinţă, armata nemaifiind necesară, ci costisitoare, trebuia
dizolvată. Or, aceasta era dominată de independenţi – majoritatea ofiţerimii – care voiau reforma sistemului electoral
care să asigure categoriilor sociale de mijloc o mai largă reprezentare în Parlament. Influenţa independenţilor în
armată era însă contrabalansată de apariţia unui al treilea curent politic, cu popularitate în rândul ostaşilor, a micii
burghezii şi a yeomenilor, curent numit al levellerilor (nivelatorii), avându-l ca ideolog pe John Lilburne. Aceştia nu
se mulţumeau cu programul politic al independenţilor, ci revendicau votul universal, egalitate în faţa legilor,
realegerea anuală a Parlamentului, condamnarea regelui şi proclamarea republicii etc.
Profitând de starea conflictuală dintre independenţi şi levelleri, parlamentul (presbiterienii) a iniţiat noi
negocieri cu regele, urmărind restabilirea situaţiei „legale” prin compromisul monarhie – parlament. Cromwell a
prevenit asemenea manevră, transferându-l pe captiv (rege) într-un loc mai sigur, la Richmond şi elaborând însuşi un
set de propuneri „minimale” menite a realiza triplul compromis: parlament – monarhie – armată. Refuzul celor dintâi
de a discuta propunerile l-a determinat pe Cromwell să ordone intrarea armatei în Londra, în august 1647, în urma
cărei operaţiuni Parlamentul a fost epurat de deputaţii presbiterieni, ce-i erau ostili, asigurându-se astfel o confortabilă
majoritate a independenţilor, numiţi şi granzi, în Camera Comunelor. De acum încolo, disputa va continua şi se va
ascuţi în tabăra învingătorilor, între granzi şi levelleri. Ultimii au elaborat un nou program, numit Acordul poporului,
cerând între altele dizolvarea Parlamentului şi desfiinţarea Camerei Lorzilor, Camera Comunelor realeasă la 2 ani, vot
universal, o nouă organizare militară şi a justiţiei etc. Dezbaterile foarte aprinse pe marginea acestui program, urmate
de încercarea levellerilor de a-l impune prin răzvrătire, încercare înăbuşită prin violenţă de granzi (în decembrie
1647), au fost întrerupte de reapariţia primejdiei de restauraţie a monarhiei.
Pe fondul izbucnirii unor răscoale regaliste în mai multe regiuni ale Angliei, Carol I a izbutit să evadeze din
captivitate, să se refugieze pe insula Whight din sudul ţării, de unde a intrat în legătură cu nobilimea scoţiană
(adversară a înţelegerii din 1643), încercând lovitura de graţie împotriva revoluţionarilor (Parlamentul). Şi de această
dată însă, forţele revoluţionare, conduse de Fairfax şi Cromwell, după ce au stins focarele regaliste din interior, au
nimicit armata scoţiană în bătălia de la Preston (august 1648), ocupând apoi Edinburgul şi întreaga Scoţie, luându-l
iarăşi prizonier pe Carol I. Sfârşitul victorios al campaniei scoţiene a reaprins patimile politice în Parlament cu
reverberaţii în toată ţara. În context, Cromwell a efectuat în decembrie 1648 o nouă epurare a presbiterienilor reveniţi
în Parlament şi a impulsionat constituirea tribunalului extraordinar pentru judecarea regelui.
Declarat de această instanţă „tiran, trădător, asasin şi duşman al statului”, Carol I a fost condamnat la moarte şi
executat (decapitat) la 30 ianuarie 1649. La 6 februarie, acelaşi an, Camera Comunelor a votat două legi de mare
însemnătate: prima decreta desfiinţarea Camerei Lorzilor („ramură a tiraniei”), iar a doua desfiinţa puterea regală ca
„inutilă, împovărătoare şi dăunătoare libertăţii, securităţii şi intereselor poporului englez”. Ca organ executiv superior
s-a instituit Consiliul de Stat, Camera Comunelor devenind suprema putere în stat. Prin aceste legi, Anglia devenea
republică, anul 1649 reprezentând momentul culminant al revoluţiei burgheze din Anglia.

IV. Anglia în vremea Republicii şi a Protectoratului

a) Republica
Decapitarea regelui şi proclamarea republicii au generat o sumă de dificultăţi interne şi externe, cu care Anglia
a fost confruntată după 1649. În Irlanda şi Scoţia monarhiştii au proclamat ca rege pe Carol al II-lea , fiul suveranului
decapitat. Provocate de emigranţi, răscoale regaliste au izbucnit şi în coloniile engleze din Antile sau America de
Nord, încercându-se chiar realizarea unei mari coaliţii monarhice europene, împotriva republicii engleze.
Împrejurările istorice (în speţă, prelungirea conflictului franco-spaniol şi tulburările sociale din Franţa, „Frondele”) n-
au îngăduit însă închegarea unei asemenea coaliţii, republica engleză fiind recunoscută, mai întâi tacit, apoi şi oficial
de puterile europene.
Războiul civil provocase serioase dificultăţi de ordin economico-financiar, cu implicaţii directe în plan social:
recolte slabe, producţii scăzute, impozite mari, şomaj etc., care au determinat reluarea acţiunilor revendicative ale
levellerilor. Pentru un pamflet politic intitulat Noile lanţuri ale Angliei, în cuprinsul căruia Cromwell era numit
„uzurpator şi asasin al drepturilor poporului englez liber”, John Lillburne a fost arestat laolaltă cu alţi fruntaşi ai
levellerilor, iar întrunirile publice au fost interzise. Cu toate aceste măsuri, în rândurile ţărănimii sărace a apărut şi s-a
dezvoltat o nouă mişcare, a diggerilor (săpători), care se considerau adevăraţii levelleri, avându-l ca ideolog de
Gerard Winstanley. În esenţă, ei pretindeau reîmpărţirea pământurilor şi lucrarea lor în comun – semnificând o
variantă a comunismului primitiv ţărănesc – şi au purces chiar la punerea în practică a unor asemenea idei, acţiuni
reprimate cu uşurinţă de autorităţile locale.
Mult mai mare amploare, cu consecinţe imprevizibile iniţial, au avut răscoalele din Irlanda şi Scoţia, care au
necesitat intervenţia armată a lui Cromwell. În Irlanda, agenţii regelui şi clerul catolic atrăseseră de partea lor şi
ţărănimea, care avea să împărtăşească aceeaşi soartă cu cei dintâi, după reprimarea sângeroasă a răscoalei la
Drogheda şi Wexford: 2/3 din teritoriul insulei au trecut în mâinile ofiţerilor şi landlorzilor englezi, proprietăţile
răsculaţilor au fost confiscate, irlandezii strămutaţi în partea săracă (de vest) a ţării, sau expulzaţi în coloniile engleze.
Maniera de supunere a Irlandei a generat ura localnicilor faţă de englezi, devenind în timp o sursă a dificultăţilor
sociale, politice şi religioase interbritanice.
Aceeaşi manieră, prin forţă armată, a fost utilizată de Cromwell pentru supunerea Scoţiei. Prin victoria sa de la
Dunbar (septembrie 1650), urmată de cucerirea Edinburghului şi apoi de zdrobirea rezistenţei scoţiene la Worcester
(septembrie 1651), a fost înlăturat definitiv pericolul unei restaurări monarhice (Carol al II-lea fugind pe continent) şi
a fost marcat sfârşitul independenţei Scoţiei. La fel ca şi Irlanda, Scoţia a fost alipită Republicii engleze, înlăturându-
se barierele vamale şi sistemele juridic şi fiscal locale, în favoarea celor engleze. Parlamentul scoţian a fost desfiinţat,
un număr de 30 de deputaţi reprezentând interesele ţării în parlamentul de la Londra. Republica desăvârşea astfel
unitatea politică a popoarelor din insulele britanice.
În politica externă, principala direcţie urmărită de Republica engleză viza asigurarea intereselor propriului
capital comercial pe piaţa externă în competiţia aspră cu Olanda. În anii 1650 şi 1651 au fost emise două Acte de
navigaţie, expresie clară a protecţionismului economic, prin care întreprinzătorii englezi urmăreau să-şi apere
interesele în faţa concurenţei străine. Spiritul lor avea să stea la baza politicii economice britanice timp de peste un
secol şi jumătate. Primul dintre ele interzicea străinilor să facă negoţ cu coloniile engleze, fără autorizaţia Londrei. Al
doilea prevedea ca mărfurile aduse în Anglia, din afara Europei, nu puteau intra în ţară decât pe corăbii şi cu echipaje
engleze.
Cele două acte au însemnat o grea lovitură dată intereselor comerciale olandeze, generând un război nedeclarat
oficial, dar consumat între anii 1652-1654 şi încheiat prin victoria Angliei. Diplomaţia engleză din vremea Republicii
a obţinut şi alte succese, menite a favoriza expansiunea comercială, dar şi colonială britanică. Recunoscută succesiv
de Spania (în 1650), apoi de Franţa (în 1652), Republica engleză a încheiat un tratat de alianţă cu Suedia în 1654 şi
un tratat comercial cu Danemarca, în acelaşi an, îngăduind prezenţa corăbiilor sale în Marea Baltică, fără plata taxelor
vamale.
În războiul purtat cu Portugalia şi pierdut de aceasta din urmă, Anglia a impus între condiţii autorizarea
propriilor negustori de a face comerţ în coloniile portugheze. Iar în urma războiului cu Spania, din 1655, a dobândit
insula Jamaica din arhipelagul Antilelor (prima colonie engleză de tip nou), precum şi portul Dunkerque din Nordul
Franţei, important punct de sprijin pentru comerţul englez cu continentul european (cedat de Franţa, pentru sprijinul
acordat de Anglia în războiul cu Spania).
b) De la Republică la Protectorat
Succesele militare şi diplomatice ale lui Cromwell, certificând dominaţia politică a burgheziei şi a noii nobilimi
engleze, au întărit convingerea că pentru consolidarea ei era necesară o mână forte în locul structurilor existente, în
speţă a Parlamentului, erodat prin disputele lăuntrice. De altfel, din Parlamentul cel Lung, prin epurările succesive,
rămăseseră relativ puţini deputaţi, motiv pentru care i se spunea şi „Coada Parlamentului Lung”, cu prestaţie şi
autoritate în continuă scădere.
Stimulat şi de anturaj, în aprilie 1653, Cromwell cu sprijinul armatei a dizolvat această rămăşiţă a
„Parlamentului Lung”, convocând în iulie, acelaşi an, un nou Parlament, cunoscut ca Parlamentul Mic, ales de
asociaţiile religioase locale, dar atent controlat de armată. Cum activitatea acestuia s-a dovedit prea radicală pentru
vederile lui Cromwell (între altele propunând şi reducerea armatei şi a soldelor ofiţerilor, şi Parlamentul Mic a fost
dizolvat înainte de a-şi vedea materializate iniţiativele legislative. La numai câteva zile, consiliul ofiţerilor, condus de
generalul Lambert, a elaborat un proiect de Constituţie, cu titlul Instrumentul de guvernare, prin care puterea în stat
era împărţită între Lordul-Protector, Parlament şi Consiliul de Stat.
 Deşi atribuţiile legislative erau divizate între Protector şi Parlament, iar cele executive între Protector şi
Consiliul de Stat, în realitate majoritatea prerogativelor reveneau Lordului-Protector. Acesta era comandantul suprem
al armatei şi al flotei Angliei, Scoţiei şi Irlandei, supraveghea strângerea impozitelor, controla gărzile şi justiţia,
conducea politica externă, acordul Consiliului de Stat fiind necesar doar la declararea războiului şi la încheierea păcii.
În privinţa Consiliului de Stat, acesta controla activitatea administrativă a Protectoratului, fiind format din 7 ofiţeri şi
8 civili. În septembrie 1654, Cromwell a convocat primul Parlament al Protectoratului, care n-a rezistat însă decât
câteva luni (până în ianuarie 1655), din pricina dezacordului de opinie între parlamentari şi Protector pe marginea
„instrumentului de guvernare”.
Dificultăţile financiare, conjugate cu numeroasele tulburări, răscoale, comploturi sau nemulţumiri la nivelul
diferitelor segmente sociale, ca şi ineficienţa măsurilor excepţionale sau dictatoriale la care a apelat, l-au determinat
pe Cromwell să convoace un nou Parlament în 1656. Acesta a reluat propunerea mai veche de reorganizare a puterii
politice în Anglia, prin înlocuirea titlului de Lord-Protector (necunoscut dreptului englez) cu acela de rege, pentru
Cromwell. Totodată, a cerut reconstituirea Camerei Lorzilor şi sporirea atribuţiilor pentru Camera Comunelor. Ca şi
altă dată, Cromwell a refuzat titlul de rege, dar a acceptat celelalte propuneri, ceea ce l-a pus iarăşi în stare
conflictuală cu Camera Comunelor.
În consecinţă, în primăvara anului 1658, a dispus ultima dizolvare a Parlamentului, pentru că în septembrie
acelaşi an Lordul-Protector a trecut la cele veşnice. Sfârşitul său înseamnă şi epilogul Protectoratului, chiar dacă
acesta va mai continua un timp sub succesorul desemnat de Cromwell în persoana fiului său, Richard.

V. Caracterul şi însemnătatea Revoluţiei burgheze timpurii

Revoluţie burgheză timpurie, revoluţia „europeană” de la mijlocul veacului al XVII-lea a tranşat definitiv
conflictul dintre Anglia medievală şi cea modernă, în favoarea ultimei, răspunzând – prin abolirea absolutismului –
unui triplu scop: realizarea premiselor pentru o liberă dezvoltare economică (singura compatibilă cu cerinţele lumii
burgheze); eliminarea piedicilor din calea afirmării politice a burgheziei şi, în sfârşit, eliminarea presiunilor religioase
cu efecte negative din sfera vieţii economico-politice a societăţii engleze.
Câteva particularităţi o diferenţiază de celelalte revoluţii burgheze euro-atlantice, îndeosebi de cea franceză.
Sub raport ideologic, a rămas tributară stindardului religios, iar în plan social, cooperarea noii nobilimi cu burghezia a
slăbit capacitatea de rezistenţă a absolutismului, întreţinând, totodată o distanţă convenabilă faţă de cealaltă forţă
colaboratoare în revoluţie, masele populare. De aici şi repartiţia „beneficiilor” (precum conservarea marilor latifundii,
participarea la viaţa politică etc.) şi caracterul relativ conservator sau incomplet al revoluţiei engleze, ale cărei
consecinţe politice şi economice le-au devansat cu mult pe cele sociale.
Revoluţia s-a constituit în moment de cotitură şi în plan spiritual; chiar dacă s-a desfăşurat sub stindard religios,
ea a creat premisele dezvoltării unei gândiri laice, reflectată deja în filosofia politică a veacului al XVII-lea şi difuzată
cu intensitate de iluminismul veacului următor. Europa şi lumea au primit influenţele binefăcătoare ale noii lumi,
croită de revoluţia engleză, iar raporturile internaţionale s-au modificat corespunzător intereselor economice, politice,
sociale şi instituţionale ale acelor categorii sociale care au impus şi dezvoltat apoi societatea burgheză sau capitalistă
modernă.

Anglia de la Restaurație la „Glorioasa revoluție”

Curs nr. 4

I. Restauraţia Stuarţilor
Lipsit de faima, de energia şi de autoritatea tatălui său, Richard Cromwell a fost prima victimă a disensiunilor
mereu acutizate dintre armată şi Parlament. Cea dintâi i-a şi impus noului lord-protector (titlu la care şi renunţase
Richard) dizolvarea Parlamentului în aprilie 1659 şi, la scurt timp, propria-i demisie. Puterea a fost preluată de
Consiliul ofiţerilor, care a şi reconvocat un alt Parlament minuscul, alcătuit din rămăşiţele „Parlamentului Lung” (cel
ce simbolizase victoria împotriva absolutismului), simulând astfel o revenire la republică. Gestul era doar aparent,
pentru că, în realitate, nici această instituţie – armata – nu era unitară, iar cele două fracţiuni existente în cadrul ei îşi
disputau sub masca republicanismului întâietatea realizării restauraţiei Stuarţilor, spre a-şi asigura prioritatea
favorurilor din partea viitorului monarh. Câştig de cauză a avut generalul Monk, comandantul forţelor armate din
Scoţia, în dauna generalului pretins republican Lambert, care, ocupând Londra, în februarie 1660, şi respectând
ritualul prin convocarea altui parlament a trimis emisari în Olanda spre a negocia condiţiile revenirii la tronul Angliei
a fiului fostului rege decapitat. Acele condiţii au fost înscrise în Declaraţia de la Breda, care prevedea respectarea
drepturilor noilor proprietari asupra bunurilor confiscate de la coroană, biserică şi nobilimea regalistă în vremea
revoluţiei, amnistierea adversarilor monarhiei şi încetarea persecuţiilor religioase (libertatea conştiinţei).
 Pe temeiul acestui acord, după două decenii revoluţionare, în mai 1660 dinastia Stuarţilor a fost readusă pe
tronul Angliei prin fiul regelui decapitat, Carol II (1660-1685), care, timp de un sfert de veac avea să navigheze
printre interesele disjuncte ale claselor şi categoriilor sociale ce se confruntaseră în revoluţie, optând pentru
moderaţie. Cel mai influent om politic al primilor ani a fost Edward Hyde, devenit conte de Clarendon, regalist
încarnat şi partizan al moderaţiei, totodată negociator şi coautor al Declaraţiei de la Breda, preocupat să reducă
tensiunile şi pasiunile politico-religioase dintre foştii revoluţionari şi regalişti, respectiv dintre noii şi vechii
proprietari ai domeniilor. În spiritul Declaraţiei amintite şi la sfatul său, Carol al II-lea a emis chiar la începutul
domniei un Act de indulgenţă şi uitare, asigurând promisa amnistie pentru participanţii la revoluţie, dar generând şi
nemulţumirea profundă a regaliştilor. Spre a-i îmbuna pe aceştia din urmă, câţiva dintre foştii ucigaşi în viaţă ai lui
Carol I au fost executaţi, iar corpurile celor dispăruţi între timp (printre care al lui Cromwell) au fost deshumate şi
spânzurate.
Chestiunea proprietăţilor a rămas în continuare însă un focar de litigii între vechii şi noii stăpâni, îndeosebi
după alegerea – pe temeiul legilor electorale medievale – a noului Parlament, în 1661, a cărui compoziţie reacţionară
a îngăduit a se spune că era „mai regalist decât regele şi mai anglican decât episcopii”. Din acest motiv, regele l-a şi
păstrat vreme de 18 ani (până în 1679), fapt ce i-a atras numele de “Parlamentul cel Lung al Stuarţilor”. Cu o mare
majoritate potrivnică lui Clarendon, noul Parlament a votat în 1662 câteva legi severe împotriva catolicilor şi a
nonconformiştilor (secte şi confesiuni protestante ce nu împărtăşeau anglicanismul), fără a oferi regelui o prea mare
libertate de acţiune. Concomitent, opoziţia regaliştilor extremişti împotriva lui Clarendon a fost sistematică şi
continuă, urmărindu-se înlăturarea sa pentru exces de indulgenţă cu foştii revoluţionari. Prilejul a fost oferit de noul
război purtat de Anglia cu Olanda, între anii 1665-1667, război care, deşi câştigat în final, generase mari nemulţumiri
în rândul londonezilor, mai cu seamă supuşi câtorva succesive şi teribile încercări: ciumă, incendiu şi pericolul
invaziei olandeze, ultima fiind pusă pe seama trădării lordului cancelar. Şi chiar dacă prin pacea de la Breda (1667)
Anglia obţinea de la Olanda Noul Amsterdam (devenit New York) şi New Jersey, din America de Nord, Clarendon a
fost silit să fugă în Franţa şi să-şi trăiască restul zilelor în exil.
Pe fondul întăririi reacţiunii, locul i-a fost luat nu de un alt prim-ministru (lord cancelar), ci de un grup de cinci
nobili devotaţi regelui, numit ironic Cabal, după iniţialele celor ce-l compuneau: Clifford, Arlington, Buckingham
(fiul), Ashley şi Landerdale. Grupul Cabal neavând o concepţie unitară, concepută în special de Carol II, regele, ca
unic responsabil al puterii executive, urmărea a se dispensa de Parlament şi de a reîntrona absolutismul. Domeniul
predilect de acţiune s-a dovedit a fi politica externă, reorientată de la colaborarea necondiţionată cu Franţa, la
ostilitatea deschisă şi totuşi aparentă faţă de aceeaşi putere de care Carol al II-lea se va apropia în secret. În vremea
războiului, zis de devoluţie, dintre Franţa şi Spania, din anii 1667-1668, interesele economico-politice şi strategice ale
Angliei au îndepărtat-o, conjunctural, pe aceasta din urmă de fostul ei aliat, fără a o arunca însă în tabăra adversă. Sub
presiunea intereselor burgheziei comerciale, Anglia a format, împreună cu Olanda şi Suedia, Tripla Alianţă de la
Haga (1668), menită a media pacea între beligeranţi şi, implicit, de a opri expansiunea franceză spre Ţările de Jos
spaniole. Scopul a şi fost atins prin semnarea păcii franco-spaniole de la Aachen, dar în secret Carol al II-lea
(admirator fervent al absolutismului reprezentat de Ludovic al XIV-lea) a încheiat tratatul cu Franţa, la Dover, ale
cărui clauze au fost cunoscute doar de doi dintre miniştrii săi (catolici). Prin tratat, Anglia şi Franţa se aliau din nou
împotriva Olandei, urmând a-şi împărţi posesiunile şi teritoriile acesteia. Regele Franţei se angaja să pună la
dispoziţia lui Carol bani şi trupe, cu condiţia reinstaurării catolicismului în Anglia.
Ca urmare a acestui tratat, Anglia urma Franţa în războiul nou declarat Olandei, în 1672, concomitent cu
emiterea de către Carol al II-lea a unei declaraţii de indulgenţă pentru catolici, fapt ce evidenţia tendinţele absolutiste
ale monarhiei. Replica opoziţiei parlamentare a fost însă ferm exprimată prin nevotarea subsidiilor pentru continuarea
războiului şi, mai ales, prin adoptarea unui important act, numit „Mărturisirea credinţei” (Test Act), în anul 1673.
Potrivit acestui document, pe care regele a fost silit să-l semneze, erau excluşi din funcţiile publice toţi acei care
refuzau să-şi declare apartenenţa la biserica anglicană şi, în primul rând catolicii care întreţineau veleităţile
absolutiste ale monarhului. În plus, rezistenţa neaşteptată a Olandei crease serioase dificultăţi lui Ludovic al XIV-lea,
care n-a mai reuşit să ofere ajutoarele promise lui Carol al II-lea, rămas aproape exclusiv la cheremul parlamentului.
„Mărturisirea credinţei” (Test Act) semnifică victoria opoziţiei parlamentare împotriva încercării de restaurare a
absolutismului, pentru că a determinat: a) înlăturarea guvernului (grupului) „Cabal”; b) scoaterea temporară din viaţa
politică a fratelui regelui şi moştenitorului tronului, Iacob – duce de York; c) retragerea Angliei din războiul cu
Olanda, în 1674 şi d) reorientarea şi reconsiderarea factorului intern în dauna celui extern (sprijinul Franţei) pentru
aflarea sprijinului necesar împlinirii propriilor aspiraţii.
 II. Formarea partidelor politice: whig şi tory
Anii restauraţiei au consacrat apariţia pe scena vieţii politice engleze a primelor partide organizate în sens
modern, ilustrând transformările survenite în rândurile burgheziei şi ale nobilimii, atât în privinţa intereselor imediate,
cât şi în planul conştiinţei de clasă (destul de confuză şi de contradictorie încă).
Unul dintre aceste partide, numit whig (prin abrevierea numelui unei secte puritane stângiste din Scoţia,
whiggamores) grupa pe adversarii înverşunaţi ai Stuarţilor şi ai catolicismului. Avându-l ca şef pe un fost „cabal”,
Anthony Cooper, iar ideolog pe filosoful John Locke, whigii aveau puternică aderenţă în rândurile burgheziei şi ale
nobilimii (vechi şi noi), nemulţumite de politica Restauraţiei promovată mai ales în materie de proprietate agrară. Ei
se proclamau apărători ai drepturilor cetăţeneşti, militând pentru extinderea prerogativelor Parlamentului şi pentru
limitarea puterii regale.
Al doilea partid politic, născut în aceeaşi perioadă, era constituit din partizanii regelui, îndeosebi marii
proprietari funciari, indiferent de apartenenţa lor la vechea sau noua nobilime. Numit tory, după porecla dată unor
răsculaţi irlandezi, în vremea războiului civil (pentru fanatismul lor monarhisto-catolic), partidul îşi întemeia unitatea
de acţiune pe ataşamentul faţă de restauraţie şi pe aversiunea împotriva sectelor puritane, asociată cu simpatia faţă de
conservatorism şi de spiritul autoritar al bisericii catolice. Lider al partidului, primul, a fost Thomas Osborne, conte
de Danby, căruia regele I-a încredinţat conducerea guvernului în 1674.
Manevra regală vizând diminuarea intensităţii luptelor politice prin acceptul căsătoriei propriei nepoate de frate
(Maria, fiica lui Iacob) cu „protestantul” Wilhelm de Orania, în 1677 (oferind astfel, teoretic, şansa accederii la tronul
Angliei a unui protestant), n-a avut efectul scontat, pentru că opoziţia tot mai înverşunată a whigilor a izbutit (prin
utilizarea unui larg evantai de mijloace) să răstoarne guvernul tory-st al lui Danby şi să provoace dizolvarea
„Parlamentului lung” al Restauraţiei, în 1679.
Alegerile au dat câştig de cauză whigilor, care, spre a preveni o lovitură de stat din partea curţii regale, au şi
trecut prin noul parlament faimosul Habeas Corpus Act, potrivit căruia – exceptându-i pe trădători – nici o persoană
nu putea fi arestată decât pe temeiul unei ordonanţe judecătoreşti scrise. Motivele arestării trebuiau a fi comunicate
celui în cauză în termen de 24 de ore, iar judecarea nu trebuia să întârzie peste 20 de zile.
Asigurând libertatea individului, Habeas Corpus Act, constituie unul din cele mai importante documente ale
istoriei constituţionale britanice şi ale istoriei democraţiei în ansamblu, chiar dacă legea conferea guvernului, în caz
de nevoie, dreptul de a suspenda actul.
Opoziţia consecventă şi agresivă a whigilor, faţă de Stuarţi, manifestată deschis cu prilejul discutării succesiunii
la tron (adversari unitari ai accederii lui Iacob, dar dezuniţi în privinţa lui Wilhelm de Orania, căruia-i opuneau, pe un
fiu nelegitim al lui Carol al II-lea, ducele de Monmouth), l-a împins pe rege la contracţiune. Mai întâi, el a dispus
mutarea Parlamentului din Londra în Oxford, vechi centru regalist, după care l-a şi dizolvat în 1681, i-a demis pe
miniştrii whigi, încredinţând puterea executivă tory-lor şi guvernând până la sfârşitul domniei fără parlament, pe
fondul unei viguroase represiuni (concretizată în procese, condamnări şi execuţii) împotriva whigilor. La moartea lui
Carol al II-lea, survenită în 1685, opoziţia împotriva Stuarţilor părea neutralizată, iar calea spre regimul absolutist -
deschisă.

Glorioasa revoluţie (1688)

Noul rege al Angliei, Iacob al II-lea, deşi cu experienţă militară probată în războaie, s-a dovedit curând lipsit de
tact şi abilitate politică, manifestându-se ca un campion al absolutismului, de pe poziţie catolică. Succesele iniţiale
(vădite prin convocarea Parlamentului şi acceptarea de către acesta a impozitelor pretinse de rege, apoi înăbuşirea
facilă a două răscoale antidinastice izbucnite în 1685 în Scoţia şi, respectiv, în sud-vestul Angliei (prima, condusă de
contele d’Argyll, a doua, de ducele de Montmonth), i-au alimentat lui Iacob al II-lea veleităţile absolutiste,
încurajându-l spre finalizarea obiectivelor urmărite: instaurarea absolutismului şi a catolicismului.
Invocând primejdia unor noi răscoale, el a obţinut de la Parlament aprobarea unei armate permanente şi
subsidiile necesare întreţinerii ei. Totodată, a operat masive înlocuiri în administraţie, justiţie şi armată, cu elemente
devotate tronului, făcând uz de un pretins „drept de excepţie” la prevederile Test Act-ului din 1673 în vigoare şi a
emis o nouă declaraţie de indulgenţă pentru catolici şi nonconformişti, cu adresă precisă împotriva anglicanilor.
Măsura a provocat opoziţia hotărâtă a clerului anglican, pe care Iacob a încercat s-o neutralizeze prin arestarea
câtorva episcopi – achitaţi la rându-le de un juriu, soluţie ce sugera generalizarea opoziţiei anti-catolice şi anti-
absolutiste. Cu toate acestea, Parlamentul a fost dizolvat, iar la curte a fost introdus cultul catolic, făcându-se şi un
schimb diplomatic cu Papalitatea. Restaurarea catolicismului, în care Iacob al II-lea vedea o problemă nu doar
religioasă, ci şi politică (aşezând Anglia la remorca Franţei), avea o componentă economică pe care regele, fie că n-a
înţeles-o, fie că a minimalizat-o sau a considerat că o poate neglija. Catolicismul presupunea nu numai restaurarea
dogmelor, ci şi a instituţiilor sale încă puternic feudalizate, bazate pe marea proprietate funciară. Or, proprietăţile pe
care se sprijiniseră episcopatul şi mănăstirile catolice erau de mult trecute în patrimoniul nobilimii, care, în
eventualitatea reimpunerii catolicismului, ar fi trebuit să-şi sacrifice, cel puţin parţial, poziţiile economice dobândite.
Însă loialitatea nobilimii faţă de Stuarţi nu mergea atât de departe, încât opoziţia antiabsolutistă şi anticatolică a lui
Iacob al II-lea a apropiat – pe temeiul intereselor comune – cele două partide, whigii şi tory-i. Apropierea a fost grăbită
şi de naşterea primului fiu al regelui în 1688, ceea ce-i asigura succesiunea dinastică, implicit continuitatea politicii
sale. În consecinţă, emisarii celor două partide s-au adresat în taină lui Wilhelm de Orania (protestant), invitându-l a
ocupa tronul Angliei, ceea ce acesta va şi face după o rapidă debarcare în noiembrie 1688 la Torbay, urmată de
încercarea de rezistenţă şi apoi de fuga lui Iacob al II-lea în Franţa. Un Parlament improvizat dădu formă legală
detronării, invocând renunţarea de bună voie la tron a lui Iacob al II-lea şi consacrând ca monarhi ai Angliei, în
februarie 1689, pe Wilhelm de Orania şi soţia sa, Maria.
Noii suverani au acceptat tronul în condiţiile înscrise în Declaraţia drepturilor, devenită în acelaşi an, 1689,
Legea drepturilor, impuse de Parlament, unul dintre cele mai însemnate acte constituţionale britanice. Regele
garanta, prin aceasta, convocarea regală a Parlamentului, libertatea dezbaterilor şi autoritatea acestuia în materie
fiscală. El pierdea dreptul de a suspenda aplicarea unor legi sau de a le abroga, total ori parţial. Dreptul de a întreţine
o armată, compoziţia şi efectivele acesteia erau condiţionate de aprobarea anuală a Parlamentului. De asemenea,
rămâneau în vigoare valabilitatea şi aplicarea Test Act din 1673 (Mărturisirea credinţei).
Astfel, puterea regală era definitiv îngrădită şi – rezervându-i-se monarhului cele mai înalte onoruri dar nu şi
vechile prerogative politice – se asigurau bazele solide ale unui regim constituţional-parlamentar. Evenimentele din
anii 1688-1689 au fost consacrate de istoriografia engleză sub numele de „Glorioasa revoluţie” sau revoluţia
nesângeroasă, contrapusă celei desfăşurate la mijlocul secolului al XVII-lea. Înlăturarea lui Iacob al II-lea nu
generase mişcări populare de genul acţiunii levellerilor sau diggerilor, ci fusese înfăptuită la nivelul elitei societăţii
engleze, ilustrând tendinţa spre compromis politic pe temeiul respectului reciproc şi minimal de interese. Fiind deja o
ţară cu puternice structuri economico-sociale burgheze, Anglia reclama la mijlocul secolului al XVII-lea doar punerea
în acord a acestei realităţi cu instituţiile politice corespunzătoare. Considerată de unii analişti doar lovitură de stat,
„Glorioasa revoluţie” – substituind „dreptul divin al regilor cu dreptul divin al proprietarilor” (cf. lord Acton) – se
constituie mai curând în epilog al revoluţiei declanşată la mijlocul veacului al XVII-lea şi prolog al unei expansiuni
care avea să transforme foarte curând Anglia în prima putere economică şi colonială a lumii.

Dezvoltarea Angliei în secolul al XVIII-lea

Curs nr. 5
I. Anglia în vremea ultimilor Stuarți
Evenimentele politice petrecute în societatea engleză între anii 1640 şi 1689, generate de transformările
economico-sociale precedente, au asigurat instituirea unui regim parlamentar-constituţional devenit clasic, veritabil
model pentru alte societăţi şi popoare. Totodată, regimul nou instituit era chemat să asigure cursivitatea evoluţiei, să
ofere cadrul politic adecvat viitoarelor împliniri, pe multiple planuri, care, însumate, să dea temei aprecierii unor
istorici că secolul al XVIII-lea a fost „secolul de aur” al Angliei.
Compromisul realizat între burghezia şi aristocraţia engleză grupate neuniform în cele două partide, whig şi
tory, a avut ca liant tendinţa lor comună de acaparare a puterii politice din mâna monarhiei în mod real şi aproape în
totalitate şi transformarea acesteia mai mult într-un simbol decât într-un factor efectiv de conducere în stat.
Împrejurări social-economice obiective şi condiţii politice subiective au înlesnit materializarea scopului propus.
Devenit monarh englez, Wilhelm de Orania şi-a rezervat însă conducerea politicii externe, politică ce îngloba
într-o mai mare măsură decât până atunci şi soarta Provinciilor Unite, aliate naturale de acum încolo pentru Anglia.
Chestiunile interne l-au preocupat mai puţin şi, deşi era produsul compromisului dintre whigi şi tory, predilecţia sa a
fost orientată spre ultimii. Alegerile parlamentare din 1690 i-au confirmat opţiunea, încât liderul tory-lor, lordul
Danby, a fost numit în fruntea guvernului.
Principalul pericol intern, în primii ani ai noului regim, venea din partea sprijinitorilor vechii dinastii şi ai lui
Iacob al II-lea, numiţi iacobiţi, având centre de rezistenţă şi de acţiune îndeosebi în Scoţia şi Irlanda. Mai întâi,
irlandezii catolici, sprijinind readucerea lui Iacob al II-lea la tronul Angliei, vizau – prin victoria acestuia – să
proclame autonomia propriei lor ţări (Irlanda). La rându-le, iacobiţii scoţieni, cu sprijinul populaţiei sărace din
Highland, au organizat o puternică răscoală antiengleză, înăbuşită cu cruzime de armată, în 1692. Contând pe
sprijinul consistent al răsculaţilor conduşi de lordul Tyrconnel (50.000 de oameni) şi cu ajutor francez, fostul rege a
debarcat în Irlanda, convocând un parlament la Dublin. Dar intervenţia în forţă a trupelor engleze comandate direct
de Wilhelm de Orania l-a silit pe fostul suveran să se reîntoarcă în exil şi pe iacobiţi să capituleze la Limerick
(octombrie 1691). Drept urmare, procesul deposedării autohtonilor de către învingători s-a accentuat, supunerea
Irlandei s-a agravat, amplificând procesul emigrărilor.
Deşi tratat cu oarecare răceală de supuşii săi britanici, din pricina originii sale olandeze şi a favoritismelor
promovate la curte (în speţă consilierul său olandez Bentinck, numit duce de Portland), Wilhelm şi-a consolidat cu
timpul poziţia, atât în interior, cât şi în afară. Pe plan intern, crearea Băncii Angliei în 1694 avea să-i asigure
monarhului sprijinul interesat din partea rentierilor care se „înfruptaseră” din împrumutul public de peste 1.000.000
de lire, iar pe plan extern Wilhelm a obţinut recunoaşterea oficială a sa de rege al Angliei din partea lui Ludovic al
XIV-lea, în 1697 (pacea de la Ryswick).
În anul 1701, parlamentul englez a votat Actul de succesiune la tron („Act of Settlement”), prin care era
definitiv exclusă de la domnie ramura directă a Stuarţilor. La moartea lui Wilhelm, tronul urma să-i revină celei de-a
doua fiice a lui Iacob al II-lea, Ana; iar în cazul în care aceasta ar fi murit fără a avea moştenitori, succesoare devenea
principesa Sofia de Hanovra, verişoară a lui Iacob al II-lea, şi urmaşilor ei, cu condiţia ca aceştia să fie protestanţi.
Actul reglementează şi astăzi succesiunea la tronul Angliei, cu singura deosebire că dinastia de Hanovra şi-a schimbat
numele în cursul primului război mondial, devenind Windsor. Actul de succesiune mai cuprindea câteva garanţii
constituţionale pe linia diminuării prerogativelor regale. Pe viitor, fiecare act al regelui trebuia contrasemnat de unul
din miniştri, care devenea astfel răspunzător, în timp ce monarhul începea să dea temei concepţiei potrivit căreia
„domneşte dar nu guvernează”.
Urmare directă şi imediată a acestui act, la moartea lui Wilhelm (în urma unui accident la călărie) în 1702,
coroana a revenit Anei, a cărei domnie (1702-1714) a fost marcată de două importante evenimente: unirea cu Scoţia
şi participarea la războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei. Obiectiv mai vechi, unirea politică cu Scoţia, al cărei
prim pas fusese făcut în vremea restauraţiei (1660) prin suveranul comun (uniune personală), întâmpina, pe de o
parte, opoziţia marii nobilimi scoţiene, determinată fie de naţionalism, fie de motive religioase, şi pe de alta,
împotrivirea clerului anglican, ostil bisericii scoţiene, ca şi a unei părţi a negustorimii. În 1704 parlamentul scoţian a
adoptat chiar o lege care afirma că „Actul de succesiune” (1701) nu era obligatoriu pentru Scoţia, ceea ce îngăduia
revenirea la tron a dinastiei Stuarţilor (prin fiul lui Iacob al II-lea, Iacob Eduard). Reconcilierea cu guvernul whig de
la Londra, realizată prin negocieri, a avut ca preţ: scutirea temporară a scoţienilor de anumite impozite, recunoaşterea
bisericilor presbiteriene şi extinderea în Scoţia a tuturor drepturilor politice şi a garanţiilor constituţionale engleze. În
schimb, parlamentul de la Edinburgh se autodizolva, scoţienii fiind reprezentaţi în Parlamentul londonez prin 16 lorzi
şi 45 de deputaţi. Potrivit noii organizări ce desăvârşea uniunea politică anglo-scoţiană, din 1707 cele două state
adoptau numele oficial de Regatul Unit al Marii Britanii.
Viaţa politică internă a fost influenţată, în aceeaşi perioadă, de participarea Angliei la războiul pentru
succesiune la tronul Spaniei, război cauzat de nerespectarea înţelegerii anterioare în materie, încheiată între Ludovic
al XIV-lea şi Wilhelm de Orania, de către primul. Războiul a reactivat pasiunile politice între whigi şi tory, respectiv
partizanii şi adversarii implicării Angliei în conflict. La început, cei dintâi au avut câştig de cauză: sub comanda
liderului whig, John Churchill, duce de Marlborough, trupele engleze au repurtat o serie de victorii, împotriva Franţei
în Germania şi Ţările de Jos, flota engleză ocupând Gibraltarul. Cum rezistenţa Franţei s-a prelungit neaşteptat de
mult, iar conduita imorală a liderului whig i-a compromis autoritatea, în interior, victoria pacifiştilor „tory” în
alegerile parlamentare din 1710 a apărut ca firească, iar liderul acestora, Bolingbroke, căruia regina i-a încredinţat
puterea, avea să grăbească încheierea păcii de la Utrecht (1713). Prin ea, Anglia obţinea Gibraltarul şi monopolul
comerţului cu sclavi (negri) în Indiile apusene. Curând însă şi Bolingbroke avea să se compromită prin complotul
urzit, la moartea reginei Ana (1714), vizând eludarea „Actului de succesiune” şi readucerea la tron a Stuarţilor,
reprezentaţi de fiul lui Iacob al II-lea. Gestul său a trezit reacţia ostilă a populaţiei, alăturată adversarilor politici,
înlesnind recunoaşterea fără dificultate a dinastiei de Hanovra, ca succesoare a tronului şi totodată, revenirea whigilor
– pentru o mai lungă perioadă – în prim-planul vieţii politice engleze.

II. Epoca primilor regi din dinastia de Hanovra: organizarea şi consolidarea sistemului parlamentar englez (1714-
1760)
Perioada prezenţei la tronul Angliei a primilor doi suverani din dinastia de Hanovra, George I (1714-1727) şi
George al II-lea (1727-1760), a coincis cu afirmarea deplină şi consolidarea regimului constituţional-parlamentar
britanic, până la impunerea modelului pentru alte democraţii burgheze europene. Întemeiat pe evoluţia de ansamblu şi
pe cerinţele societăţii engleze, sistemul a fost facilitat într-o măsură şi de existenţa unor condiţii subiective desprinse
din mediocritatea ori slăbiciunile vădite ale celor doi regi.
 Sprijinit de whigi, duşmani înverşunaţi ai Stuarţilor, George I a avut toate motivele, inclusiv propriile slăbiciuni
(nu cunoştea engleza, atras de vicii, îl preocupau mai mult posesiunile germane etc.), de a încredinţa conducerea
treburilor politice interne liderilor acestora, nominalizaţi succesiv, începând cu lordul Townshed, Stanhope şi
Walpole, ultimul menţinut la putere vreme de 21 de ani (1721-1742). Lunga guvernare a lui Walpole a concentrat
definitiv puterea executivă în mâinile cabinetului ministerial, răspunzător însă în faţa Parlamentului. Primul ministru,
devenit personaj central al regatului, spre a rezista în funcţie, trebuia să beneficieze de sprijinul Parlamentului, iar
acest sprijin n-ar fi fost posibil fără slujirea intereselor economice şi politice ale burgheziei şi aristocraţiei britanice.
Demn de relevat este faptul că la baza sistemului parlamentar englez, devenit clasic, nu stă o constituţie
propriu-zisă. Dar funcţia ei a fost îndeplinită prin cumularea mai vechilor legiuiri cu caracter general, precum: Magna
Charta (1215), Petiţia Dreptului (1628) sau Declaraţia drepturilor (1689), cu anumite cutume, având, la rându-le,
putere de lege. Principiul fundamental de organizare a puterii în stat – principiu străin sau opus absolutismului –
constă în divizarea puterii deocamdată între rege, cabinet şi parlament. În atribuţiile regelui, deşi limitate, rămâneau
numirea miniştrilor, a principalilor demnitari şi a generalilor (care erau însă desemnaţi de miniştri), precum şi
sancţionarea legilor. Nu purta răspunderea actelor sale, fiind considerat incapabil de eroare. Cabinetul sau viitorul
Consiliu, era compus din miniştrii selectaţi dintre deputaţii majorităţii, al cărei lider era numit premier. Dacă între
Parlament şi Cabinet intervenea un dezacord, Cabinetul putea dizolva Camera inferioară (a Comunelor) cu condiţia
organizării de noi alegeri, care, de regulă, sfârşeau printr-o nouă cameră ce emana un nou guvern. Responsabilitatea
miniştrilor faţă de parlament era solidară, demiterea unui ministru atrăgând demisia întregului cabinet.
Parlamentul deţinea, împreună cu regele, puterea legislativă şi controla actele puterii executive pe temeiul
prevederilor înscrise în Declaraţia drepturilor şi în Actul de succesiune la tron, conservându-şi organizarea
neschimbată din timpul Evului mediu. Camera superioară (a Lorzilor), numărând 208 membri (în 1714) şi 358 după
1760, era compusă din episcopi, arhiepiscopi, lorzi ereditari şi lorzi făcuţi de rege. Camera superioară (a Comunelor),
numărând 558 de membri, era compusă din deputaţi aleşi odată la 7 ani (din 1715; până atunci alegerile organizându-
se la 3 ani), de către oraşe şi comitate, unde dreptul de vot era cenzitar. Dezbaterile, iniţial secrete, au devenit publice
spre mijlocul secolului al XVIII-lea, în reşedinţa londoneză numită Palatul Westminster.
Iniţiativa legilor aparţinea Camerei Comunelor, care, prezidată de un speaker, hotăra singură asupra chestiunilor
ce urmau a fi dezbătute. Proiectele de legi, întocmite cu sprijinul unor comisii speciale, urmau a fi aprobate de
Camera Lorzilor şi apoi sancţionate de rege, spre a fi puse în aplicare. Cum regele nu mai putea abroga sau suspenda
o lege, sancţiunea regală devenise o simplă formalitate, ilustrată şi prin faptul că după 1707, regele n-a mai refuzat să
semneze vreun bill (lege). Neîndoielnic, sistemul constituţional-parlamentar englez era cel mai avansat regim politic
din Europa veacului al XVIII-lea, generând aprecieri ostentativ elogioase, printre care şi ale lui Voltaire. Nu
înseamnă că era fără de cusur. Printre reproşurile potenţiale (formulate azi), pot fi înscrise: menţinerea legislaţiei
medievale şi a cutumelor în privinţa alegerilor pentru Camera Comunelor, practică ce restrângea corpul electoral la
doar 160.000 de locuitori, reprezentând 2% din populaţia ţării.
Apoi, circumscripţiile electorale au rămas neschimbate vreme de secole, generând – pe fondul apariţiei şi
dezvoltării unor oraşe noi – inechităţi flagrante între localităţi. Unele decăzute, numite „burguri putrede”, depopulate
cu timpul, continuau să beneficieze de numărul de mandate rezervat iniţial, încât un astfel de burg, Old Sarum,
nemaiavând decât cinci case şi un alegător, trimitea în Cameră doi deputaţi, între care unul celebru, William Pitt. De
prisos a mai adăuga corupţia manifestată şi atunci în Anglia (dar nu numai), sau reprezentativitatea socială a
parlamentului, care acoperea, desigur, elita societăţii.
În plan strict politic, deosebirile între whigi şi tory au început a se estompa, încât, spre mijlocul secolului al
XVIII-lea singura chestiune, care îi diviza, era cea de ordin dinastic: în timp ce whigii erau partizani ardenţi ai
dinastiei de Hanovra, tory conservau oarecare tradiţie iacobistă. De altfel, compoziţia Camerei Comunelor nu se
raporta la existenţa celor două partide, care reprezentau doar 1/3 din efectivul ei. O altă treime era independentă, iar
restul – oportunistă, votând mereu cu guvernele.

III. Viaţa politică engleză la sfârşitul secolului al XVIII-lea

De la urcarea pe tron a regilor hanovrieni, monarhia britanică a acceptat limitarea rolului ce i se rezervase în
conducerea statului. Singurul care a încercat să se abată de la această cale – devenită ireversibilă în epocă – a fost
George al III-lea (1760-1820), primul suveran ce se considera englez şi prin naştere (“născut şi crescut în ţară”),
puternic influenţat în conduita-i iniţială de ambiţioasa sa mamă. Evident, George al III-lea n-a urmărit reinstaurarea
absolutismului, de neconceput în noile împrejurări, ci doar imprimarea unei politici personale prin specularea, atât a
frământărilor sau fracţionărilor (fireşti) din cadrul partidelor politice, cât şi a imperfecţiunilor sistemului electoral
britanic.
Partidul whigilor, prezentând semnele uzării datorate guvernării de aproape jumătate de secol, se fracţionase în
două grupări: whigii vechi, adepţi ai menţinerii sistemului parlamentar şi electoral statornicit după glorioasa revoluţie
şi tinerii whigi (de stânga), militând pentru o reformă politică limitată deocamdată la o redistribuire a
circumscripţiilor electorale, care i-ar fi avantajat. Şi în rândul celuilalt partid, al torylor, apăruse un curent reformist,
pe lângă cel tradiţional, al vechilor – ancoraţi în conservatorism, unul al tinerilor tory, predispuşi la reforme şi
împărtăşind opinii ce-i apropiau de tinerii whigi.
Pentru imprimarea năzuitei politice personale din partea regelui, era necesar însă ca puterea Parlamentului să fie
diminuată. Şi cum obiectivul nu putea fi atins printr-o dispută deschisă, directă, George al III-lea a încercat şi a reuşit
pentru o vreme, urmând calea mai sigură a corupţiei, să transforme Parlamentul într-un instrument al coroanei. Prin
bani şi funcţii au fost cumpărate voturile alegătorilor şi apoi ale deputaţilor, regele asigurându-şi aproape 200 de
deputaţi „independenţi” de partea sa.
Înlăturarea de la guvern a lui W. Pitt (whig) în 1761 şi numirea în funcţia de prim ministru a lordului scoţian
Bute, semnificând transpunerea în practică a manevrelor regale, a generat o vie agitaţie la nivelul opiniei publice
britanice, ilustrată prin aşa-numitul episod John Wilkes, ziarist arestat din ordinul regelui pentru filipica ce i-o
adresase, dar care, în urma judecăţii, a fost achitat (1762). Era o victorie a principiului libertăţii presei, care a animat
opinia publică şi a determinat în cele din urmă retragerea cabinetului Bute.
Vreme de câţiva ani regele a apelat la serviciile whigilor moderaţi (reprezentaţi succesiv prin lorzii Grenville,
Buckingham şi W. Pitt senior – ca prim-miniştri), spre a mai domoli agitaţiile populare, fără a renunţa la ideea
primatului curţii în viaţa politică internă. Aceasta s-a văzut, îndeosebi, în deceniul opt, corelat crizei politice din
coloniile americane, când regele şi-a constituit un cabinet din vechii tory, în frunte cu lordul North (menţinut în
funcţie 12 ani, 1770-1782). Prin politica sa intolerantă şi brutală faţă de colonişti (combătută de bătrânul W. Pitt),
acest guvern a împins lucrurile spre ruptura coloniilor de Anglia prin declanşarea războiului lor de independenţă,
război agravat prin amestecul Franţei şi al Spaniei (din 1778). Înfrângerile suferite de Anglia în acel război a reactivat
protestul opiniei publice engleze împotriva politicii personale a regelui, încât cabinetul North a trebuit să fie sacrificat
(în 1782). Înfrânt acasă şi detronat în America, George al III-lea a fost tentat, pentru moment, să abdice, dar şi-a
revenit curând, mulţumindu-se în continuare cu rolul strict limitat în cadrul regimului constituţional-parlamentar mult
consolidat în vremea guvernărilor tinerilor tory, în frunte cu W. Pitt junior (1784-1801 şi 1804-1806). Atunci
ideologia torystă a căpătat puternice infuzii reformatoare, îmbinând loialismul monarhic moderat cu
constituţionalismul parlamentar, ceea ce conferea specificitate torysmului şi-l deosebea de majoritatea partidelor
conservatoare de pe continent. Torysmul promova naţionalismul burghez moderat, mai puţin vehement decât cel
continental, dar nu fără a cultiva tendinţele de expansiune colonială şi de hegemonie mondială, precum şi sentimentul
unei superiorităţi britanice faţă de alte popoare.
De pe asemenea platformă ideologică, W. Pitt junior a putut desfăşura o interesantă politică de echilibru, chiar
dacă a eşuat în încercarea de a modifica legea electorală, în sensul unei mai bune repartiţii a mandatelor de deputat.
După izbucnirea revoluţiei burgheze din Franţa, Pitt a devenit adversarul înverşunat al Franţei revoluţionare şi al lui
Napoleon Bonaparte, organizând el însuşi coaliţiile antifranceze şi urmărind cu tenacitate să conserve supremaţia
maritimă şi comercială a Angliei. Însă, cu excepţia momentului iniţial (1793-1794) şi până la debarcarea în Portugalia
(1808), Anglia a evitat să se angajeze direct pe continent: a făcut-o totuşi cu consecvenţă cu forţa navală şi prin
mijloacele financiare, fiind prezentă în toate coaliţiile antirevoluţionare şi antinapoleoniene, până la deznodământul
din 1815. Iar victoria finală de la Waterloo n-a însemnat doar satisfacerea orgoliului naţional (asociat conjunctural cu
sentimentele antifranceze ale altor naţionalisme: spaniol, italian, german sau rus), ci consemna o incontestabilă
supremaţie comercială şi colonială engleză.

IV. Revoluția industrială în Anglia

a) Trăsăturile generale ale economiei engleze în secolul al XVIII-lea
Progresul economic evident încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a accelerat în veacul următor,
declanşând mutaţii esenţiale, veritabile revoluţii în diferitele ramuri ale economiei. Cea dintâi afectată a fost
agricultura, domeniu în care apariţia „împrejmuirilor” se constituise în prolog al transformării proprietăţii funciare în
proprietate de tip capitalist. Treptat, micii proprietari sau posesori au dispărut, locul lor fiind luat de marele
proprietar, devenit – în pofida titlului nobiliar – un întreprinzător capitalist. Marele latifundiu prezenta avantajul de a
fi compatibil cu ameliorările tehnico-organizatorice şi, implicit, cu sporul de randament şi de rentabilitate. Producţia
agricolă a sporit considerabil prin introducerea noilor tehnici de prelucrare a pământului şi prin rotaţia culturilor, iar
introducerea unor culturi noi şi a plantelor furajere a stimulat creşterea vitelor, cu toate urmările pozitive pe care
domeniul îl implica.
 Consecinţă firească a progresului realizat în agricultură, unde ferma gospodărită direct de proprietar sau prin
mijlocirea unui mare arendaş s-a impus definitiv în epocă, stratificarea societăţii engleze s-a adâncit în mod
considerabil, simplificându-se, totodată: pe de o parte, marii proprietari şi arendaşi, iar pe de altă parte, muncitorii
salariaţi (proletariatul agricol). Procesul de extindere şi de generalizare a fermelor a condus treptat la depopularea şi
apoi dispariţia satelor, prin migrarea locuitorilor spre oraşe. Fenomenul a avut repercusiuni directe asupra industriei şi
comerţului, iar sub raport demografic, populaţia Angliei a sporit de la 5-6 milioane în 1700, la 9 milioane în 1789.
b) Începuturile revoluţiei industriale
Proces necesar şi complex prin raportare la scară planetară, revoluţia industrială a debutat în Anglia în ultimele
decenii ale veacului al XVIII-lea, continuând prin extindere pe toată durata secolului trecut şi, în multe regiuni ale
lumii, chiar şi în secolul nostru. În esenţă, ea se defineşte prin trecerea de la producţia manuală, la producţia realizată
prin maşinile-unelte, respectiv, de la stadiul meşteşugăresc şi manufacturier al industriei, la stadiul producţiei
mecanizate de fabrică. Deşi fusese folosită sporadic încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în industria
mătăsii din Franţa, maşina-unealtă şi-a generalizat utilizarea abia în ultimele decenii ale aceluiaşi veac, în Anglia, pe
temeiul împrejurărilor specifice, favorabile, şi anume:
a) Anglia dispunea de resurse inepuizabile de materii prime, fie locale (lână, cărbuni, minereuri), fie din
import (colonii);
b) la începutul secolului al XVIII-lea ea ocupa deja primul loc în comerţul mondial, ajungând spre sfârşitul
secolului să deţină, după unele estimări, 9/10 din tonajul mondial;
c) posesiunile coloniale îi asigurau nu doar materie primă şi forţă de muncă, ci şi piaţă de desfacere
(debuşee);
d) Anglia şi-a perfecţionat un sistem de credit, pus la dispoziţia întreprinzătorilor încă de la sfârşitul
secolului al XVII-lea, prin înfiinţarea Băncii Angliei (1694), a Băncii Scoţiei (1695) şi a Băncii Regale,
care au asigurat o diminuare treptată a dobânzii şi stimularea investiţiilor;
e) revoluţia industrială a fost facilitată şi de calificarea forţei de muncă, rezultată prin continua adâncire a
diviziunii muncii şi a specializării în cadrul manufacturilor preexistente.
Toate aceste elemente, nu numai că au favorizat declanşarea revoluţiei industriale, dar au impus-o ca necesitate,
evident nu generalizată, ci pe ramuri sau sectoare ale industriei, care, la rându-le, au provocat reacţii în lanţ asupra
altora. Cea dintâi ramură în care s-a manifestat revoluţia industrială a fost industria textilă, impulsionată ireversibil
odată cu introducerea şi utilizarea în procesul productiv al maşinii cu aburi. Paradoxal, aceasta nu era o inovaţie
tehnică de ultimă oră: grecii utilizaseră forţa aburului încă din perioada alexandrină, iar maşini cu aburi folosite
sporadic fuseseră realizate, succesiv şi independent, de francezul Denis Papin (sfârşitul secolului al XVII-lea), de
rusul Polzunov (sfârşitul secolului al XVII-lea) sau de englezul Th. Newcomen (1712). Dar adevăratul ei inventator
este considerat James Watt, cel care a reuşit, în 1781, să realizeze „motorul universal”, prin transformarea mişcării
rectilinii produsă de presiunea vaporilor, într-o mişcare circulară uniformă şi de mare randament. Utilizarea acestuia a
revoluţionat forţa motrice industrială, cu efecte directe şi imediate în industria extractivă şi siderurgică.
Progresele industriale au reclamat şi determinat la rându-le o perfecţionare a căilor de comunicaţie; în 1779 s-a
construit primul pod metalic cu un singur arc, iar în 1787 prima navă din fier. Căile rutiere au fost revoluţionate prin
introducerea sistemului scoţian de pietruire a drumurilor realizat de inginerul Mac Adam, cunoscut şi astăzi sub
numele de sistemul macadam.
Efectele revoluţiei industriale nu numai cele economice, dar şi cele sociale, implicit politice, au deversat spaţiul
britanic, influenţând evoluţia generală a societăţii omeneşti în tot cursul veacului al XIX-lea şi propulsând Anglia în
poziţia de „atelier al lumii”, de primă putere comercială şi principală putere colonială.

V. Formarea Imperiului Colonial Britanic

Profitând de poziţia geostrategică avantajoasă (dominantă în Marea Nordului, controlând prin Canalul Mânecii
o mare parte a cabotajului – navigaţie de coastă – european, de un potenţial economic remarcabil, amplificat după
marile descoperiri geografice, Anglia a recuperat cu uşurinţă rămânerea în urmă faţă de alte puteri coloniale (precum
Spania, Portugalia şi Provinciile Unite) în privinţa expansiunii teritoriale şi a creării propriului imperiu colonial.
Primele sale colonii, în număr de două, le-a dobândit încă de la începutul secolului al XVII-lea, pe coasta răsăriteană
a Americii de Nord, prin mijlocirea companiilor comerciale şi pe fondul intensificării persecuţiilor religioase
practicate de Stuarţi. Stabiliţi în Virginia sau la Plymouth (Massachusseth), puritanii englezi s-au organizat în
comunităţi închise sub forma unor colonii de emigraţie. Numărul acestora avea să sporească ulterior până la 13,
întinzându-se pe întregul ţărm al Atlanticului, din Florida până în Canada.
Un alt tip de colonii, în afara celor de emigraţie, l-au constituit coloniile de exploatare, apărute acolo unde
condiţiile climaterice făceau dificilă munca europenilor, înlocuiţi de regulă cu băştinaşi şi, în special, cu negri. Între
primele de acest fel s-au numărat Barbados (1625), Barbuda (1632), Antigua (1636), Anguilla (1650) şi, mai ales,
Jamaica. Ultimele datează din perioada Republicii şi a Protectoratului, când colonialismul a încetat de a mai fi o
iniţiativă de grup sau privată, devenind o problemă de stat, înscrisă ca atare în cunoscutele Acte de navigaţie. Ideea
călăuzitoare a noii orientări politice, consacrată prin doctrina mercantilistă, condiţiona bogăţia unei ţări de cantitatea
de metale preţioase pe care o deţinea. Sporul ei era posibil numai prin menţinerea unei balanţe comerciale active
(exportul să depăşească importul), care, la rându-i se putea realiza: fie prin sporirea producţiei-marfă, fie prin
bogăţiile sustrase din colonii. De aici, tendinţa de subordonare completă a acestora, atât din punct de vedere
economic, cât şi politic, orientare ce a definit politica Angliei faţă de colonii în prima fază a vechiului Imperiu, până
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În această fază, atenţia a fost centrată pe coloniile de exploatare
(îndeosebi cele din Marea Caraibelor), mult mai rentabile pentru metropolă decât cele de emigraţie, care, puteau
deveni chiar un concurent al acesteia.
Dar expansiunea colonială engleză n-a vizat doar America şi zona Caraibelor, ci a continuat în emisfera estică:
în 1662, prin căsătoria cu infanta spaniolă, Carol al II-lea a obţinut de la socri – Bombay, cedat ulterior Companiei
Indiilor orientale, iar spre sfârşitul secolului avea să dobândească şi Calcutta (iniţial Fort William). Suita cuceririlor s-
a prelungit în Africa, cu dobândirea treptată a punctelor strategice din drumul spre India şi anume Gambia, Sierra-
Leone sau Sf. Elena. În vremea războiului de succesiune la tronul Spaniei, Anglia a mai obţinut Gibraltarul şi insula
Minorca, încât, la începutul secolului al XVIII-lea (pacea de la Utrecht-1713) dispunea de posesiuni coloniale în toate
regiunile globului.
În paralel, Anglia şi-a asigurat un profit considerabil din practicarea pe scară largă a comerţului cu sclavi
(aproape în exclusivitate sclavi negri africani, necesari marilor plantaţii portugheze şi spaniole din cele două
Americi), domeniu în care – prin mijlocirea Companiei Mării Sudului – a obţinut de la spanioli dreptul de monopol
(asiento) exercitat vreme de jumătate de secol (1713-1759).
Conflictele politico-militare de la mijlocul secolului al XVIII-lea, precum războiul de succesiune la tronul
Austriei sau războiul de 7 ani, i-au oferit Angliei noi prilejuri de a-şi extinde cuceririle în detrimentul altor puteri şi în
primul rând al Franţei. Profitând de stângăciile politicii externe franceze, cantonată în problematica continentului
european, Anglia şi-a concentrat atenţia spre colonii, realizând două importante victorii în dauna adversarei sale, în
India şi Canada. În prima, poziţia preponderentă a Franţei a fost eliminată după 1763 (tratatul de la Paris), aceasta
mai stăpânind doar câteva centre până la începutul secolului al XIX-lea, când Anglia a reuşit să cucerească întreaga
Indie – devenită principală colonie a Imperiului britanic. Cucerirea Canadei, rod al unor acţiuni succesive şi de
durată, cu prime încercări materializate segmentar încă din 1667 şi continuate la începutul secolului al XVIII-lea (prin
pacea de la Utrecht, Franţa ceda Angliei Acadia şi Terra Nova), a fost parafată prin acelaşi tratat de la Paris din 1763,
act ce semnifica pentru Anglia momentul de apogeu al Vechiului Imperiu. E drept că în privinţa Canadei, care
dispunea de o numeroasă şi compactă populaţie franceză sau francofonă, tratamentul aplicat de metropolă a fost altul
decât în cazul altor colonii. Astfel, prin aşa-numitul Quebec Act (1774), în Canada era recunoscută legislaţia civilă
franceză şi libertatea cultului catolic, iar pe lângă guvernatorul englez funcţiona un consiliu compus din notabilităţi
autohtone.
Flexibilitatea autorităţilor – asigurând neutralitatea coloniştilor francezi în vremea războiului de independenţă a
coloniilor engleze din America de Nord – s-a menţinut şi ulterior, în condiţiile echilibrării etnice (franco-engleze) a
populaţiei noii colonii britanice. Prin Canada Act (1791), provincia era împărţită, după criterii etnice, în Canada de
Jos, cu populaţie preponderent franceză şi legislaţie corespunzătoare şi Canada de Sus, în jurul Lacului Ontario, unde
opera legislaţia britanică. Fiecare provincie avea un guvernator şi un consiliu, ai cărui membri erau numiţi de rege,
precum şi o adunare legislativă aleasă prin vot cenzitar.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, politica colonială britanică a fost reconsiderată în sensul
intervenţiei hotărâte a statului în gospodărirea marilor beneficii asigurate de colonii (beneficii aparţinând până atunci
aproape exclusiv marilor companii şi acţionarilor lor). Prin India bill (1784) bunăoară, Compania Indiilor Orientale
era subordonată unui consiliu de control, format din doi membri ai Consiliului de miniştri (guvern) şi patru consilieri
numiţi de rege.
Chiar dacă încercările britanice de penetrare în Japonia şi China au eşuat, nu aceeaşi soartă au avut acţiunile lor
în Oceania şi Australia, unde, după călătoriile celebrului explorator James Cook (1768-1779), Australia a fost treptat
colonizată, începând cu părţile ei răsăritene, devenite, din 1788, loc pentru deportarea delincvenţilor.
Şi cu toate că primise o grea lovitură prin desprinderea de Imperiu, în urma războiului de independenţă, a celor
13 colonii din America de Nord, începutul secolului al XIX-lea, marcând sfârşitul războaielor cu Franţa republicană
şi napoleoniană, consacra – pentru aproape un secol – supremaţia maritimă şi colonială a Angliei, dorită şi înscrisă
astfel, încă din 1770, de James Thompson, în imnul naţional al ţării: „Rule Britain, rule on the waves”. Puternicul ei
patriotism industrial îndemna de acum încolo Anglia să acorde o atenţie sporită aflării unor noi debuşee şi nu
“coloniilor de exploatare”, Noul Imperiu – spre deosebire de cel Vechi – având drept fundament industria şi nu
comerţul. În secolul al XIX-lea, baza sa teritorială, mult mai largă, avea drept centru Oceanul Indian în locul
Antilelor, iar mercantilismul a fost înlocuit cu libera concurenţă, politică ce o avantaja net în competiţia cu celelalte
puteri coloniale. Eliminând guvernarea autoritară şi impunând sistemul autoguvernării coloniilor (dotate cu instituţii
legislative de largă competenţă), Anglia nu numai că a prevenit izbucnirea a noi mişcări de independenţă şi a asigurat
menţinerea sistemului colonial, dar a realizat şi acel export de civilizaţie în colonii, care a conservat respectul durabil
al acestora pentru metropolă şi coroană (vezi cazul Canadei, Australiei, Hon-Kong ş.a.).

Europa Centrală de la Războiul de 30 de ani

până la sfârșitul secolului al XVIII-lea
Curs nr. 6
I. Războiul de 30 de ani
Desfășurat între 1618 și 1648, Războiul de treizeci de ani a fost unul dintre cele mai importante conflicte
militare din zorii modernității, antrenând majoritatea statelor din centrul și vestul Europei. Majoritatea bătăliilor s-au
desfășurat pe teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Cauzele conflictului sunt complexe,
motivațiilor de ordin intern adăugându-li-se cele externe, legate de interesele statelor europene, echilibrul de putere și
teama de Habsburgi.
Deși compromisul de la Augsburg, din 1555, pusese capăt înfruntării armate dintre principii catolici şi principii
luterani, situația din Imperiu nu era lămurită pe deplin. Tensiunile interne aveau reverberații mult dincolo de granițele
Imperiului, dată fiind susținerea pentru una dintre cele două tabere. Dificultatea menținerii păcii a fost sporită de
apariția ligilor înarmate la începutul secolului al XVII-lea: Uniunea Evanghelică protestantă și Sfânta Ligă Catolică.
Situația a degenerat din cauza personalității și inabilității împăratului Ferdinand al II-lea, ales în 1619, care dorește
eliminarea protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare, a coroanelor sale elective (Boemia, Ungaria)
și a Imperiului germanic într-un singur şi vast stat centralizat, german şi catolic. Principii protestanți din Imperiu se
simt amenințați. Din exterior, Franța este neliniștită, temându-se de o încercuire a Habsburgilor austrieci și spanioli.
Richelieu și Mazarin vor încerca să slăbească puterea Habsburgilor, situându-se, așadar, în tabăra opusă imperialilor.
Scânteia Războiului de 30 de ani se aprinde în teritoriile cehe. Ales rege al Boemiei încă din 1617, Ferdinand a
întâmpinat o rezistență aprigă din partea supuşilor săi cehi. Incidentul care declanșează conflictul se produce la Praga,
la 23 mai 1618. Trei delegați imperiali sunt aruncați pe fereastră de un grup de nobili protestanți (,,defenestrarea”).
Cehii răsculați proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul palatin, principe calvinist şi
conducător al Uniunii Evanghelice. Astfel, revolta cehă, simplu incident local, devine o problemă ce se repercutează
asupra întregului Imperiu și, mai mult, asupra celor mai multe state vecine. Este începutul Războiului de treizeci de
ani. Învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb, din 1620, Ferdinand al II-lea declanşează în Boemia o violentă
reacţie politică şi religioasă, mai ales de germanizare parțială şi de eliminare a protestantismului; în același timp, el se
răzbună pe electorul palatin, confiscîndu-i bunurile şi privându-l de înalta funcție electorală în folosul ducelui de
Bavaria, catolic şi conducător al Sfintei Ligi. Principii protestanți, din ce în ce mai neliniştiţi, caută sprijin în afara
Imperiului, mai întîi la regele Danemarcei (intervenția acestuia fiind însă un eșec), apoi la regele Suediei. Gustav
Adolf, preocupat să extindă dominația suedeză în Europa de nord (vrea să facă din Marea Baltică un „lac suedez”) şi,
în aceeași măsură, să apere luteranismul, se lasă convins de principii protestanți și de Franța, hotărând să intervină. În
cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord, învinge trupele imperiale, înaintând pînă în Renania, dar e
ucis la Lützen, la 6/16 noiembrie 1632, în seara în care repurtase o nouă victorie. Ferdinand II, eliberat provizoriu de
pericolul suedez, propune principilor germani o pace de compromis în 1634. În Franța însă, cardinalul Richelieu
consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva Habsburgilor. Richelieu se temea nu doar de
imperiali, dar și de ambițiile primi-ministrului Spaniei, Gaspar de Guzmán y Pimentel, conte de Olivares, care voia
să-și extindă influența asupra Provinciilor Unite şi să sporească puterea spaniolă. Din aceste motive, Franța a declarat
război Spaniei, în 1635. După o serie de insuccese inițiale, trupele franceze obțin victorii în Alsacia, Artois,
Roussillon, susținându-i, în acelaşi timp, pe toți adversarii Habsburgilor - olandezi, principi protestanți germani,
suedezi, dar şi catalani, portughezi, napolitani, răsculați împotriva Madridului cu începere din 1640. La 19 mai 1643,
viitorul prinț de Condé zdrobeşte în fața cetății Rocroi o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris. În 1646 şi, din nou,
în 1648, generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bavaria şi amenință Viena. La 20 august 1648, Condé
îi bate pe spanioli la Lens. Câteva săptămîni mai târziu, se semnează Pacea westfalică.

II. Pacea westfalică și consecințele sale: începutul relațiilor internaționale

Negocierile au început între beligeranți încă din 1644, dar s-au desfăşurat cu încetineală. Spania semnează o
pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648; acestora li se recunoaşte independența și li se acordă privilegii
comerciale și avantaje teritoriale. Asigurată din această direcție, Spania decide să continue lupta împotriva Franței.
Dar împăratul, la insistența principilor catolici germani, aliații săi, semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24
octombrie 1648. Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele westfalice relevă eșecul ambițiilor Habsburgilor de
la Viena şi victoria politicii franceze. Împăratului Ferdinand al III-lea i se impune menținerea divizării religioase a
Imperiului. Se recunosc drepturile protestanților. Clauzele păcii confesionale de la Augsburg (1555) sunt
reconfirmate, de ele urmând să beneficieze nu numai luteranii, dar și calviniștii. În numele „libertăților germanice”,
Franța și aliații ei reduc cât pot puterile împăratului în Imperiu, sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. Pe
de altă parte, fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan, iar Brandenburgul, adversarul
cel mai ferm al Habsburgilor, primește cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi episcopatele secularizate
Minden, Halberstadt şi Magdeburg. Franța obține unele compensații teritoriale, recunoscându-i-se stăpânirea celor
Trei Episcopate (Metz, Toul, Verdun) şi cedarea de către Habsurgi a Brisach-ului şi a celei mai mari părți din Alsacia
(cu excepția oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen). În ce priveşte Suedia, aceasta primește Pomerania
Occidentală, o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stettin/Szczecin) şi episcopatele Bremen şi Verden; în acest
fel, ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder, Elba şi Weser.
Tratatele westfalice consacră începutul relațiilor internaționale moderne, bazate pe echilibrul de putere, pe
dreptul tratatelor și pe rolul diplomației permanente. Războiul produsese suferințe imense și pagube incalculabile,
mai ales în teritoriile germane. Devastările produse de acest război necruțător au întârziat dezvoltarea multor teritorii
germane, secătuite. Deși populația a primit cu ușurare vestea încheierii Războiului de treizeci de ani, pacea generală
nu a fost încă restabilită în Europa; războiul continuă între Franța și Spania până în 1659. Prin tratatul din Pirinei,
semnat la 7 noiembrie 1659, Spania este silită să cedeze Franței comitatul Rousillon, provincia Artois și mai multe
orașe, din Flandra până în Luxemburg.
La sfârșitul Războiului de 30 de ani, pericolul habsburgic pare înlăturat sau măcar serios diminuat. Pierzând
puterea reală în Imperiu, Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe
Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu posibilități de extindere spre est pe seama Turciei. Spania, slăbită şi
amputată, încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime. Anglia, ieşită din izolare după războiul civil
(1642-1648), executarea regelui Carol I (1649), republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II
(1660), Provinciile Unite, independente şi extinse teritorial, Suedia, ce domină zona Balticii, sunt mari puteri, pe care
vocația maritimă le face concurente. Faptul esențial rămîne însă întâietatea dobândită de Franța. Teritoriul său este
mai mare şi mai bine apărat. Pe de altă parte, prestigiul intelectual şi artistic al Franței sporeşte necontenit. Începe
epoca hegemoniei franceze în Europa.

III. Sfântul Imperiu Romano-german: lumea germană după Războiul de 30 de ani

Prin pacea westfalică (1648) care punea capăt războiului de 30 de ani, Imperiul romano-german, dominat de
Habsburgi şi-a pierdut rolul şi autoritatea deţinute veacuri de-a rândul în profitul celor 343 de state şi stătuleţe
(provincii sau posesiuni cavalereşti) pe care le avusese în componenţă până atunci şi care-şi dobândiseră
independenţa aproape deplină. Iar dincolo de modificările teritoriale pe care le-a consacrat actul păcii, trebuie
consemnată creşterea influenţei Suediei (devenită stăpână de drept a Mării Baltice) şi a Franţei, care obţinuse Alsacia,
dar pregătind și premisele ridicării Prusiei în dispersata lume germanică.
Formal, Sfântul Imperiu Romano-german supravieţuia încă, având ca organe ale puterii centrale pe împărat şi
Dietă. Dar chiar dacă la urcarea pe tron, prin voinţa liber exprimată a principilor electori în număr de nouă, împăratul
primea ca însemne sabia lui Constantin cel Mare şi o sferă reprezentând globul pământesc – ca simboluri ale puterii
sale universale – în realitate, prin grija aceloraşi principi electori (ajutaţi de Franţa şi Suedia), purtătorul coroanei
imperiale era lipsit de orice putere reală. Atribuţiile politice de odinioară, ca şi mijloacele lor de exprimare practică
(în speţă resursele băneşti şi forţele armate la dispoziţie), au fost drastic diminuate, spre a fi sporite cele ale
principilor electori. Singura satisfacţie generatoare de prestigiu consta în faptul că de la mijlocul secolului al XV-lea
(1438) împăratul era ales din dinastia de Habsburg, suverană directă asupra unor teritorii ce depăşeau graniţele
spaţiului german.
La rându-i, celălalt organ al puterii centrale, Dieta, a împărtăşit acelaşi destin (ca al împăratului), fiind
condamnată la aceeaşi lipsă de eficienţă. Compusă din trei colegii: al principilor electori, al principilor laici şi
bisericeşti şi al oraşelor, Dieta n-avea rostul şi nici prerogativele unui parlament, ci se înfăţişa mai curând ca o
adunare sau congres al emisarilor statelor din confederaţie, preocupaţi precumpănitor nu de problematica politică
internă sau internaţională, ci de chestiunile minore privind eticheta şi ceremonialul (protocolul) de la curte.
În condiţiile astfel enunţate, puterea supremă a trecut în mâinile principilor electori, ale celor laici şi bisericeşti
sau ale „seniorilor locali” – deveniţi stăpâni absoluţi pe teritoriile statelor lor. Ei aveau libertatea organizării
administrative, a înfiinţării propriilor armate, a modificării sistemului fiscal, ba chiar şi a promovării unei politici
externe proprii, cu condiţia (eludată uneori) de a nu încheia tratate care să contravină intereselor majore ale imixtiunii
în treburile interne ale fărâmiţatului Imperiu a mult mai puternicilor şi influenţilor vecini, îndeosebi a Franţei. De
altfel, nici împrejurările n-au fost favorabile lumii germane după pacea westfalică, pentru că, în condiţiile în care
Anglia şi Olanda au pus stăpânire pe navigaţia maritimă şi oceanică, iar Suedia controla Baltica, planurile urmărite de
Habsburgi de a se afirma ca putere maritimă au eşuat. În plus, declinul economic şi politico-militar al Spaniei, unde
domnea o ramură a aceleiaşi familii de Habsburg, a îngăduit Franţei (îndeosebi prin căsătoria lui Ludovic al XIV-lea
cu infanta Spaniei) să se interpună în chestiunea succesiunii Habsburgilor spanioli, primejduind astfel interesele
Habsburgilor austrieci.
Privită în ansamblu, lumea germană a secolelor XVII şi XVIII se afla dispersată politic într-o multitudine de
state miniaturale (marea lor majoritate) guvernate de suverani ce purtau nume de regi, principi, duci, conţi,
arhiepiscopi, episcopi, abaţi etc. Dintre toate acestea, două, care erau şi cele mai mari şi, desigur, mai importante, au
preluat lupta pentru supremaţie: Prusia şi Austria, separate de Saxonia, vestită prin marile ei centre, unul artistic
(Dresda) şi altul comercial, Leipzig.

IV. Prusia și ascensiunea sa

a) Prusia în secolul al XVII-lea
Statul prusac modern a luat naştere în secolul al XVII-lea prin unirea tuturor domeniilor Casei de Hohenzollern,
cu punct de plecare sau nucleu Brandenburgul, căruia i-au fost alipite succesiv, în împrejurări favorabile, teritoriile
dispersate între Rin şi Niemen, plus ducatul Prusiei, fost teritoriu al ordinului teuton, dependent de Polonia şi
necuprins în graniţele Imperiului romano-german.
Consecinţele dezastruoase pe care războiul de 30 de ani le-a avut în spaţiul germanic, pe multiple planuri,
inclusiv asupra posesiunilor Hohenzollernilor, l-au determinat pe electorul Friedrich Wilhelm (1640-1688) al
Brandenburgului, supranumit şi „marele elector”, să elaboreze un plan de acţiune, cu trei componente precise, vizând
realizarea unităţii teritoriale şi a independenţei statului brandenburgo-prusian:
1. ameliorarea economico-demografică a ţării;
2. centralizarea politico-administrativă;
3. dezvoltarea poziţiei internaţionale, prin promovarea unei politici externe active şi uneori duplicitare, în
acord direct cu schimbările petrecute în balanţa de forţe pe continent.
Pentru refacerea ţării, Friederich Wilhelm a recurs la masive colonizări străine, prin atragerea celor persecutaţi
religios, îndeosebi din Olanda şi din Franţa (hughenoţi), care – venind cu zecile de mii într-o ţară proclamată
campioană a toleranţei religioase – au imprimat sectoarelor economice unde au activat mentalitatea şi standardul
tehnico-organizatoric existent în ţările lor de obârşie (Occident). Concomitent, a fost urmărită modernizarea
administraţiei, în scopul unificării şi centralizării ei pe temeiul unei precise ierarhizări a funcţiilor, a drepturilor şi a
răspunderilor. Dar, atenţia cea mai mare a fost acordată armatei, ale cărei efective mult sporite şi bine instruite i-au
îngăduit lui Fr. Wilhelm să promoveze o politică externă activă, chiar dacă nu o dată duplicitară, dar cu profit imediat
pentru sine. Un concludent exemplu în acest sens îl constituie conflictul polono-suedez, din anii 1655-1660, când Fr.
Wilhelm s-a aliat iniţial cu Suedia, părăsind-o ulterior spre a se alătura coaliţiei ce sprijinea Polonia, dobândind în
final înlăturarea suzeranităţii poloneze asupra Prusiei (1657) şi recunoaşterea independenţei acesteia, prin tratatul de
pace de la Oliva (1660). La fel a procedat cu prilejul celui de al doilea război al lui Ludovic al XIV-lea cu Olanda,
când a fost mai întâi aliatul Provinciilor Unite, dar a încheiat pace separată cu Franţa în schimbul unor considerabile
subvenţii (1673), peste un an a reintrat în coaliţia antifranceză, pentru ca în 1679 să încheie un nou tratat secret cu
Franţa. Prin asemenea manevre imorale dar pragmatice, statul brandenburgo-prusian avea să devină în mai puţin de
un secol şi jumătate, dintr-o putere de rangul al doilea la mijlocul veacului al XVII-lea, într-un stat puternic şi
respectat al concertului european la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Opera de construcţie a statului modern prusac a fost continuată de fiul său, Friederich al III-lea (1688-1713),
personaj mediocru (“mare în lucruri mici şi mic în lucruri mari”) dar care s-a impus prin câteva acte de notorietate,
precum înfiinţarea Universităţii din Halle (1694) şi a Academiei din Berlin (1701). Principala sa realizare politică
rămâne însă obţinerea coroanei regale în 1701 şi recunoaşterea, de către împăratul Leopold, a titlului de rege al
Prusiei, pentru Friederich al III-lea, cu noul nume de Friederich I (1701-1713), în schimbul participării sale la
războiul pentru succesiunea spaniolă. Dobândirea coroanei regale de către Casa de Hohenzollern, chiar dacă
recunoaşterea a întârziat din partea unor state, a avut însemnate consecinţe în spaţiul germanic.
Teritoriul Prusiei intra în componenţa Imperiului romano-german, dar regele nu mai era decât vasalul
împăratului, devenind astfel monarh suveran printre ceilalţi principi germani. Iar în lupta pentru hegemonie în
Germania, statul brandenburgo-prusian se înfăţişa de acum încolo ca principal concurent al Austriei.
 b) Organizarea internă şi politica externă a Prusiei în secolul al XVIII-lea
După recunoaşterea regatului, mai întâi de către Anglia şi Olanda (1701), mai târziu de Franţa (1713) şi de alte
state europene, prestigiul internaţional al Prusiei a crescut considerabil. Acest fapt a îngăduit lui Friederich I şi
urmaşilor săi să iniţieze măsuri politico-administrative menite a consolida centralizarea instituţională în cadrul
statului de tip absolutist militaro-feudal. Progresul economic şi sporul demografic – chiar şi în condiţiile izbucnirii
ciumei, care a decimat populaţia Prusiei apusene în 1711 – au fost asigurate, în continuare, prin încurajarea
colonizărilor, dar şi prin angajarea în activităţi productive, sub riguros control, a puşcăriaşilor, cerşetorilor şi
vagabonzilor, prin protejarea industriei indigene, prin construcţia de drumuri, poduri şi alte căi de comunicaţie.
Fiul şi succesorul lui Friederich I, Friederich Wilhelm I (1713-1740), numit şi „Regele sergent”, pentru că
„ochiul şi bastonul său erau peste tot”, a fost într-o măsură, o antiteză a tatălui său, un precursor al austerităţii în
materie bugetară şi omul ideal pentru dezvoltarea regimului militaro-birocratic în Prusia. Reformele administrative
iniţiate (între care se cuvine menţionată înfiinţarea Direcţiei generale a finanţelor, războiului şi domeniilor) şi
disciplina severă introdusă la toate eşaloanele aparatului de stat, practica sancţiunilor financiare, de la care nu erau
exceptaţi nici miniştrii, reducerea personalului de la curte, regularizarea sistemului de impozite care favoriza pe
junkeri (marii proprietari funciari), toate laolaltă au asigurat creşterea nemaiîntâlnită a veniturilor statului şi
consolidarea structurilor interne ale acestuia. Dar, obiectivul care l-a obsedat şi căruia i le-a subordonat pe toate
celelalte a fost dezvoltarea armatei, singura instituţie sustrasă rigorilor impuse prin politica de austeritate.
Urmărind să creeze o armată naţională, „regele sergent” a alocat cheltuielilor militare (în care erau cuprinse şi
cele aferente nou-înfiinţatelor „şcoli de cadeţi”, instrucţiei şi dotării) peste 2/3 din totalul cheltuielilor bugetare, încât
– aşa cum s-a afirmat – Prusia devenise un popor în serviciul unei armate, pe care ţăranii o compuneau şi hrăneau,
meseriaşii o echipau, iar nobilii o comandau. Întreaga ţară se transformase într-o uriaşă tabără militară.
Dar apogeul dezvoltării statului prusian în veacul al XVIII-lea a fost atins sub urmaşul lui Friederich Wilhelm
I, fiul său, Friederich al II-lea, supranumit cel Mare sau chiar Unicul, considerat expresia cea mai fidelă a
germanismului. Domnind între 1740-1786 şi alternând preocupările politice cu cele intelectuale, el se înscrie în
categoria „despoţilor luminaţi” pe care i-a dat epoca. Continuând aidoma direcţiile politicii interne şi externe fixate de
predecesori, domnia sa poate fi divizată în două perioade distincte, în funcţie de preferinţele pentru o direcţie sau alta
şi anume: o primă perioadă, până la 1763, când accentul preocupărilor a căzut pe politica externă, abordată
diplomatic dar şi militar, şi partea a doua, după 1763, când prioritate au avut problemele interne. Angajându-se, mai
întâi, în războiul de succesiune la tronul Austriei după moartea împăratului Carol al VI-lea, prima ciocnire pe câmpul
de luptă între habsburgi şi hohenzollerni (1741) i-a adus lui Friederich al II-lea stăpânirea asupra Sileziei, cel mai
bogat teritoriu în zăcăminte de fier şi cărbune din monarhia habsburgică şi de mare valoare strategică. Încercările
ulterioare de recucerire a provinciei săvârşite de Maria Tereza au eşuat lamentabil, încât, prin pacea de la Dresden
(1745), a fost consfinţit acordul anterior de la Breslau, ce consemna înglobarea Sileziei la Prusia. A urmat însă
războiul de şapte ani (1756-1763), în vremea căruia Prusia a fost ameninţată la un moment dat de catastrofa în faţa
trupelor suedeze, franceze, austriece şi ruse, ultimele intrând chiar în Berlin în 1761, dar jocul mereu schimbător al
intereselor internaţionale şi al întâmplărilor l-a salvat pe Friederich cel Mare, căruia şi pacea de la Paris (1763) îi
consfinţea stăpânirea asupra Sileziei. Profitând, apoi, de o nouă conjunctură externă favorabilă, Prusia a iniţiat şi a
participat la prima divizare a statului polonez, alături de Austria şi Rusia, în 1772, dobândind Varmia, o parte din
Polonia Mare şi aşa-zisa Prusie poloneză (fără Gdansk), care i-au asigurat alte surse de bogăţii şi i-au consolidat
poziţia politică în centrul Europei.
Spre sfârşitul domniei, Friederich al II-lea a acordat prioritate problemelor interne ale regatului său, triplat în
suprafaţă comparativ cu anul 1740, şi aproape cvatruplat ca număr de locuitori (de la 119.000 km 2 şi 2.240.000
locuitori – la 305.000 km2 şi 8.000.000 locuitori), refăcând regiunile afectate de războaie, continuând colonizările,
stimulând industria şi comerţul, reorganizând sistemul fiscal, desfiinţând parţial vămile interne şi, nu în ultimul rând,
reformând legislaţia, învăţământul şi cultura. Fără a fi fost dotaţi cu calităţi deosebite, principii şi apoi regii
Hohenzollerni ai Prusiei au urmărit cu tenacitate realizarea şi consolidarea statului fanion al Germaniei, politica lor
având în esenţă atributul stabilităţii, impus de faptul excepţional că între anii 1640 şi 1786 (aproape un secol şi
jumătate) s-au succedat la tron doar patru monarhi! Şi chiar dacă în vremea succesorului lui Friederich cel Mare,
Friederich al III-lea (1786-1796), spiritul despotismului luminat s-a diluat, absolutismul tinzând spre impunerea
statului de tip militaro-poliţist, care va fi în secolul al XIX-lea, pragmatismul politicii interne, conjugat cu îndrăzneala
şi perseverenţa politicii externe, au făcut din Prusia un stat respectat, temut şi curtat în egală măsură în Europa la
începutul veacului al XIX-lea.

V. Austria – monarhie dunăreană

 Constituită dintr-un conglomerat de popoare despărţite prin origine, moravuri, limbă şi religie, fosta feudă a
Habsburgilor, Austria, situată pe cursul mijlociu al Dunării, s-a extins teritorial încă din secolul al XVI-lea, după
bătălia de la Mohacs (1526), extindere continuată în secolele următoare, atât înspre răsărit, în dauna turcilor, cât şi
spre apus, în dauna altor state sau popoare.
La ridicarea feudei habsburgilor în secolul al XVII-lea, implicit la formarea Austriei, au contribuit, pe de o
parte, bogăţiile şi aşezarea geografică favorabilă, iar pe de altă parte, situaţia politică internaţională, creată după pacea
westfalică. Se ştie că acea pace, transformând Imperiul romano-german într-o confederaţie incoerentă de state
suverane şi îngrădind autoritatea împăratului, a limitat ramura austriacă a Habsburgilor la feudele şi teritoriile
cucerite de ea, izolând-o totodată de ramura spaniolă a aceleiaşi dinastii. Habsburgii au încercat un timp să
recucerească teritoriile apusene pierdute şi să-şi recâştige autoritatea diminuată în Imperiul romano-german.
Dar, materializarea acelor planuri a fost mult îngreunată şi parţial compromisă de expansiunea turcească, căreia
Austria a trebuit să-i facă faţă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În virtutea ambiţioasei devize, lansată de
împăratul Ferdinand al III-lea (1637-1658): „Austria est imperare orbi universo – AEIOU” (Austria e sortită să
conducă lumea), succesorul său, Leopold I (1658-1703), sfătuit fiind de iniţiatorul „Ligii Sfinte”, Papa Inocenţiu al
IX-lea, s-a angajat cu toate forţele într-o contraofensivă antiotomană imediat după eşuarea asediului Vienei (1683).
Pe rând, în urma victoriilor austriece repurtate la Buda, Mohacs şi Zenta, turcii au fost scoşi din Ungaria şi
Transilvania (1686-1687), fiind aruncaţi peste Dunăre în vara anului următor (1688). Elanul ofensiv al habsburgilor
în Balcani a fost însă stăvilit de intervenţia Franţei în sprijinul Turciei, prin invazia trupelor lui Ludovic al XIV-lea în
Germania, fapt ce a creat al doilea front pentru austrieci şi i-a determinat să încheie pacea de la Karlowitz (ianuarie
1699). Potrivit tratatului, Turcia renunţa la Ungaria şi la Transilvania (cu excepţia Banatului) care, împreună cu o
parte a Croaţiei şi Serbiei, intrau sub stăpânire habsburgică.
La începutul secolului al XVIII-lea, în urma unui nou război cu Imperiul otoman, habsburgii au realizat noi
anexiuni teritoriale în dauna adversarului şi anume Banatul, mare parte din Serbia, nordul Bosniei şi Oltenia,
consfinţite astfel prin pacea de la Passarowitz (1718), teritorii pe care avea să le piardă însă, două decenii mai târziu,
în urma altui conflict încheiat prin pacea de la Belgrad (1739).
Posesiunilor obţinute în răsăritul Europei, în detrimentul Porţii otomane, li s-au adăugat, la începutul aceluiaşi
secol, al XVIII-lea, cele datorate războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei. Prin tratatul de la Rastadt (1714),
Habsburgii austrieci dobândeau Belgia, precum şi teritoriile italiene: Neapole, Milano, Mantua şi Sardinia
(schimbată ulterior cu Sicilia), Parma şi Toscana, însumând laolaltă circa 145.000 km2.
Mai puţin faste pentru habsburgi au fost războaiele purtate în deceniile de mijloc ale veacului XVIII, când, după
pierderea teritoriilor balcanice cucerite în 1718, au fost nevoiţi să renunţe la bogata provincie Silezia, în favoarea
Prusiei, ca urmare a războiului de succesiune la coroana austriacă (1741-1748), precum şi la unele “achiziţii” din
spaţiul italian (Parma, Piacenza, Guastella) restituite Spaniei, după războiul de 7 ani (1756-1763). Aceste pierderi au
fost însă compensate curând prin participarea Austriei la prima împărţire a Poloniei, în 1772, când a obţinut Galiţia şi,
prin frauda diplomatică din 1775, care i-a asigurat stăpânirea asupra Bucovinei.
Astfel, s-a constituit, prin războaie purtate atât spre răsăritul, cât şi spre apusul continentului, prin anexări sau
rapturi teritoriale, monarhia absolutistă multinaţională habsburgică, situată la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe locul
al III-lea în Europa, după suprafaţă (576.000 km2) şi populaţie (peste 20.000.000 locuitori). Caracterul ei eterogen a
particularizat-o în rândul celorlalte, singurul element de legătură între popoarele, etniile şi teritoriile componente
constituindu-l persoana monarhului; dar şi în cazul acestuia, titulatura îi era diferită de la o provincie la alta: era
numit arhiduce în Austria, duce în Styria şi Carinthia, conte în Tyrol, rege în Boemia şi Ungaria, păstrându-şi peste
toate acestea titlul de împărat al Sfântului Imperiu romano-german. În asemenea condiţii, administraţia voit unitară a
imperiului era asigurată, pe lângă suveran, de trei organisme centrale: Consiliul de stat, alcătuit în 1761 din 6 membri
(cu toţii adepţi ai reformelor iluministe), care se ocupa predilect de chestiunile politice; Camera aulică, organizată
din 1742, ale cărei prerogative vizau chestiunile financiare şi comerciale şi Consiliul de război pentru problematica
militară.
Administraţia era împărţită pe grupe teritoriale, existând cancelarii particulare şi diete locale, cu atribuţii
financiare şi administrative. Unele state componente, precum Ungaria, dispuneau chiar de o constituţie şi de un
parlament bicameral, racordate însă intereselor centrale. Caracterul eterogen al posesiunilor Casei de Habsburg era
accentuat de deosebirile social-economice existente între diverse regiuni (apusene şi răsăritene), precum şi de cele
cultural-religioase (catolice, luterane, calvine, ortodoxe).
În privinţa politicii interne, subordonată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în vremea lui Ferdinand al
III-lea şi Leopold I, obiectivelor politice externe, sunt de amintit doar măsurile pentru eliminarea rigorilor excesive în
justiţie, crearea poliţiei regulate în Viena şi introducerea limbii germane în locul latinei, ca limbă de cancelarie. Deşi
mediocru ca intelect, Leopold şi-a legat numele de înfiinţarea Universităţilor din Innsbruck şi Breslau, precum şi de
crearea pinacotecii celebre din palatul vienez Belvedere. Problematica internă nu l-a absorbit prea mult nici pe Iosif I
(1703-1711), atras mai curând de războiul de succesiune la tronul Spaniei şi ameninţat de răscoala “curuţilor” din
spaţiul ungaro-transilvan (sub conducerea lui Francisk Rakoczy) în primul deceniu al secolului al XVIII-lea.
Moartea sa prematură a făcut ca tronul să revină – în virtutea unei dispoziţii leopoldine din 1703 – fratelui său,
Carol al VI-lea (1711-1740). Noul suveran a urmărit din capul locului să asigure păstrarea succesiunii la tron pentru
moştenitorii săi direcţi, motiv pentru care a elaborat o nouă lege dinastică, în locul celei leopoldine, numită
Sancţiunea Pragmatică (1713), potrivit căreia, la moartea sa, tronul revenea, de drept, fiicei sale, Maria Tereza
(respectându-se descendenţa feminină), apoi băiatului mai mare al acesteia (revenindu-se la descendenţa masculină),
care avea să fie Iosif al II-lea.
Dincolo de aceste preocupări înguste, perioada lui Carol al VI-lea a constituit pentru Austria un moment de
declin, caracterizat prin intoleranţă religioasă faţă de protestanţi, prin cheltuieli neproductive şi situaţie financiară
critică, prin slăbirea capacităţii de apărare şi de luptă vădită în vremea războiului de succesiune la tronul Poloniei şi,
îndeosebi, a războiului ruso-austro-turc din anii 1736-1739. Încât, la săvârşirea din viaţă, Carol al VI-lea lăsa fiicei
sale, Maria Tereza (1740-1780), o moştenire îndeajuns de grea pe care noua împărăteasă a încercat, reuşind în bună
măsură, să o redreseze. Prin înfiinţarea sau reorganizarea înaltelor instituţii administrative deja amintite, Maria Tereza
a urmărit consolidarea statului multinaţional pe calea centralizării, a sporirii şi regularizării finanţelor şi a fortificării
capacităţii militare. Reformele administrative au fost completate prin măsuri în domeniul cultural, vizând, mai ales
dezvoltarea învăţământului; în vremea ei s-au pus bazele învăţământului primar şi profesional, reorganizându-se
învăţământul superior, toate efectuate din perspectiva intereselor statului şi a centralizării puterii, aşadar, a
“cezarismului”.
Numeroase şi diverse, reformele înfăptuite de Maria Tereza în lunga-i domnie i-au îndemnat pe mulţi analişti a
o integra în galeria “despoţilor luminaţi”, chiar dacă alţii i-au imputat caracterul parţial sau zonal al acestora şi
intoleranţa faţă de populaţia necatolică a Imperiului (în care se regăsea şi cea românească).
Altfel au stat lucrurile, în opinia aceloraşi analişti, în vremea fiului şi urmaşului ei, Iosif al II-lea, care s-a
implicat cu mai multă vigoare şi clarviziune în procesul reformării imperiului încă din 1765, când, în urma morţii
tatălui său, Francisc de Lorena, a fost ales coîmpărat, alături de mama sa, care l-a declarat şi coregent pentru
posesiunile directe ale habsburgilor din Imperiu. Rămânând singur împărat după moartea Mariei Tereza (1780), Iosif
al II-lea s-a angajat într-o triplă reformă: social-economică, politică şi cultural-religioasă. Îndemnat de realităţile
sociale, ilustrate prin răscoalele ţărăneşti din diferitele părţi ale Imperiului, el a procedat la desfiinţarea graduală (pe
provincii) a şerbiei între 1781-1785, recunoscând dreptul ţăranilor de a se strămuta de pe o moşie pe alta, a dispune
de bunurile sale, de a învăţa şi profesa orice meşteşug, reglementând raporturile lor cu nobilii feudali. A urmărit chiar
înlocuirea obligaţiilor ţărăneşti printr-un impozit unic, controlat de stat. Efectele acestor măsuri s-au repercutat în
plan economic, agricultura, industria şi comerţul – protejate printr-o politică mercantilistă promovată de stat –
înregistrând progrese considerabile.
În plan politic, a urmărit centralizarea cu orice preţ, sprijinindu-se (după model francez) pe birocraţie şi poliţie.
Statele austriece au fost divizate în 13 guvernăminte, iar acestea din urmă, în cercuri sau districte. Viena a fost
declarată capitală unică, fiind adusă aici şi Coroana Sf. Ştefan de la Buda. A introdus sistemul pensiilor, dar şi al
denunţului şi al spionajului intern. Legislaţia a fost adaptată cerinţelor centralizării, modernizând-o. A introdus
căsătoria civilă, interzicând duelul, pedepsele corporale sau urmărirea penală a vrăjitoriei.
În materie de educaţie şi instrucţie publică, Ratio educationes, emisă în 1773, reglementa şcolarizarea şi
îngrădea amestecul bisericii catolice în problemele şcolare. Spre a îngrădi amestecul Papei în treburile interne ale
Imperiului său, el a rupt legăturile ordinelor călugăreşti, considerate parazitare, cu Roma şi cu şefii ierarhici ai
acestora, aflaţi dincolo de hotarele împărăţiei sale, convins fiind că Papa rămânea autoritatea supremă în materie de
dogmă, dar clerul trebuia să depindă de monarh. În 1781 a dat un edict de toleranţă, extins succesiv asupra tuturor
provinciilor imperiale. A sechestrat însă bunuri bisericeşti, scoţând din atribuţiile clerului orice probleme economice.
În conformitate cu ideile sale mercantiliste, s-a străduit ca toate resursele economice şi financiare din ţară să fie
îndreptate spre consolidarea imperiului.
Cuprinsă în categoria largă a măsurilor reformatoare purtând emblema despotismului luminat, acţiunea lui Iosif
al II-lea, de largă anvergură şi nelipsită de esenţă, a servit perfect, timp de aproape două decenii, compromisul între
două lumi, una veche şi alta nouă, reprezentate de interesele absolutismului feudal, pe de o parte, şi aspiraţiile
politico-naţionale ale burgheziei, pe de alta. Şi, în pofida dezamăgirii finale, de care a fost cuprins iniţiatorul
văzându-şi multe din proiecte eşuate (parţial sau total), reformele iosefiniste au impus, între altele, o nouă stare de
spirit în acest imperiu multinaţional, stare de spirit care a rezistat mult după ce conţinutul lor a fost golit (neutralizat)
de către tăvălugul reacţiunii, ce a cuprins întregul continent după revoluţia franceză.

VI. Statele italiene până la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Situația din spațiul italian nu s-a modificat substanțial de-a lungul secolelor epocii moderne. Abia în secolul al
XIX-lea, crearea statului italian avea să schimbe radicaș configurația politică și teritorială din Peninsula Italică. În
secolele XVI-XVII, dominația spaniolă a asigurat o perioadă de stabilitate politică nemaicunoscută până atunci în
peninsulă. În schimb, secolul al XVII-lea a fost marcat de o criză economică puternică. Producția Veneției a scăzut,
cele mai multe întreprinderi din industria lânii de la Milano s-au închis, Genova şi-a redus volumul de activitate al
portului. Produsele textile ale Florenţei, Cremonei sau Calabriei au fost concurate de producția altor centre de pe
continent. La sfârșitul aceluiași secol, flota tuturor statelor italiene nu reprezenta mai mult de 7-8% din totalul flotei
europene, în timp ce Anglia depăşise 25%. În secolul următor, stagnarea a continuat. Totuși, o serie de reforme
iluministe au pregătit dezvoltarea de mai târziu. Creşterea producției agricole și ridicarea prețurilor la produsele agro-
alimentare au favorizat unele regiuni, în special Lombardia. Piemontul şi Lombardia s-au specializat în producția de
mătase naturală, furnizată mătăsăriilor franceze. Cea din urmă a avut recolte de grâu abundente, iar sudul Italiei s-a
specializat pe ulei de măsline. Distribuția proprietăților nu era însă echitabilă. Cea mai mare parte a terenurilor
agricole aparțineau nobilimii (circa 75% din proprietățile de peste 40 hectare). Mari proprietare erau și instituțiile
religioase.
Harta politică din spațiul italian prezintă o imagine extrem de eterogenă. În principiu, sunt două mari
ansambluri de state. Din prima categorie, Milano, Regatul Neapole, Sicilia şi Sardinia, conduse de viceregi și de
prezidii orăşeneşti, aparțineau de Spania. Neapole şi-a asigurat securitatea cu prețul greu al furnizării unui mare
număr de soldați și de mijloace financiare. Un teribil aparat fiscal impozita statul pentru nevoile militare ale puterii
spaniole. La iulie 1647, un impozit pe fructe i-au scos pe napolitani în stradă. În spatele acestor revolte s-a aflat de
multe ori Franța. Abia in august 1648, spaniolii au reuşit să reprime insurecția napolitană. De mărimi şi puteri diferite
erau statul papal, ducatul Savoia, republicile Genova şi Veneția, Toscana, Parma, Modena, Ferrara, Mantova și alte
stătulețe, cu o independență relativă, care suportau o tutelă spaniolă, mai mult sau mai puțin intensă. Armata avea un
rol esențial în exercitatarea controlului, Spania ocupând punctele strategice, nodurile de comunicaţie sau porturile de
la Mediterana. Dependența de Madrid a fost facilitată și de Contrareforma catolică. În schimb, după Tratatul de la
Cherasco, din 1631, Piemontul, cel mai important stat italian, a fost supus dominaţiei franceze.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, lumea italiană a intrat în conflictul dintre Franţa şi Casa de
Habsburg. Habsburgii şi-au întărit dominația asupra insulelor italiene, dând la schimb Piemontului Sardinia pentru
Sicilia. Aceasta și-a schimbat în doar două decenii de trei ori stăpânitorii, trecând de sub suveranitatea Casei de
Savoia la Habsburgi, apoi sub autoritatea Bourbonilor din Neapole. Parma a avut o evoluție asemănătoare: a trecut de
sub Casa Farnese sub autoritatea Bourbonilor, apoi a trecut sub stăpânirea Habsburgilor, pentru a reveni în 1748 la
Bourboni. O revoltă populară, condusă de un anume Ballila, i-a alungat pe spanioli din Genova la 1746.
Războiul de succesiune la tronul Austriei, izbucnit la 1740, i-a alăturat pe sarzii Casei de Savoia austriecilor,
ceea ce le-a adus rezultate nesperate. Tratatul de la Aix-la-Chapelle, care a încheiat conflictul, a trecut sub autoritatea
Casei de Habsburg Milano, Mantova, Parma şi Piacenza. Austria l-a instalat pe tronul Toscanei pe Francisc de
Lorena, viitorul soţ al Mariei Tereza. Situația în Peninsula Italică s-a stabilizat, ca urmare a Pactului de Familie,
încheiat între Paris şi Madrid, precum şi ca urmare a apropierii austro-sarde. Italia, împărțită între influența austriacă
şi cea franco-spaniolă, a intrat într-o eră de pace. Aceasta a durat până la 1792 și va permite înflorirea despotismului
luminat.
Cei mai de seamă suverani ai epocii luminilor au fost Carol al IV-lea al Neapolelui (viitorul Carol al III-lea al
Spaniei) şi Leopold al II-lea al Toscanei. Lombardia, Toscana şi Modena s-au bucurat de reformismul de tip austriac,
în timp ce Neapole, Sicilia şi Parma s-au modernizat pe baza reformelor Bourbonilor. Suveranii de Savoia, Vittorio
Amedeo II, Carol Emanuel al III-lea şi Vittorio Amedeo III au imprimat Piemontului o identitate proprie, acesta
devenind cel mai puternic stat din Peninsulă. Veneția, Genova și statul pontifical au rămas însă în afara procesului de
modernizare politică şi instituțională.

Rusia, Polonia și Imperiul Otoman

de la mijlocul secolului al XVII-lea
la începutul secolului al XIX-lea
Curs nr. 7
 I. Rusia până la 1763: situația internă și politica externă
1. Situaţia economico-socială
Apariţia şi răspândirea unor semne ale modernităţii în viaţa economică, politică şi spirituală n-a împiedicat
Rusia să rămână, pe parcursul secolelor XVII şi XVIII, o ţară feudală, cu o economie eminamente agrară (96% din
populaţie fiind stabilită la sate), în care proprietatea asupra pământului aparţinea feudalilor laici şi bisericeşti,
instituţiilor aristocratice şi statului. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, numai boierii şi dvorenii (curtenii însemnaţi)
posedau circa 67% din totalul gospodăriilor ţărăneşti aşezate pe pământurile lor. Extinderea şi întărirea proprietăţii de
tip feudal, concomitent cu expansiunea teritorială a Rusiei (care, la începutul secolului al XIX-lea ajunsese la 17,4
milioane km2), a fost urmată de creşterea rolului capitalului comercial şi cămătăresc, care au făcut din pământ o marfă
ca oricare alta. Baza materială în valorificarea proprietăţii funciare a constituit-o renta feudală, cu o evoluţie mereu
ascendentă şi cu cele trei forme cunoscute şi în spaţiul românesc: renta în muncă (boierescul), care a ajuns la
începutul secolului al XIX-lea la 5-6 zile pe săptămână (de familie), în natură, mai puţin răspândită, şi în bani,
percepută mai ales de pe pământurile proprietate a statului. Destul de răspândită a fost renta combinată, care avea să
cedeze până la urmă locul celei în bani. Aşadar, sistemul iobăgist în agricultură rămânea predominant. Dezvoltarea
acesteia pe cale extensivă, valorificarea şi colonizarea noilor pământuri cucerite, au contribuit la consolidarea
proprietăţii funciare de tip feudal, imprimând apariţiei târzii şi dezvoltării capitalismului la sate un caracter moşieresc,
semiburghez.
În domeniile industriei şi comerţului, aceeaşi perioadă marchează apariţia producţiei manufacturiere, alături
de mica producţie de mărfuri, şi începutul procesului de formare a pieţei unice ruseşti. Primele manufacturi au fost
fondate în Rusia, din iniţiativa guvernului, de către negustorii şi industriaşii străini, menite a acoperi comenzile curţii
domneşti şi ale armatei. A sporit simţitor schimbul de mărfuri, atât pe piaţa internă rusă, cât şi pe plan extern, în care
ponderea revenea exportului de cereale. Îndeosebi după fondarea Petersburgului, în 1703, şi acapararea unor porturi
de la Marea Baltică, comerţul şi, în general, legăturile cu ţările Europei apusene s-au intensificat. Către mijlocul
secolului al XVIII-lea, bunăoară, Petersburgului îi reveneau 67% din operaţiunile de export şi 70 % din cele de
import ale Rusiei în relaţiile cu Europa, record deţinut anterior de portul Arhanghelsk. Dintre partenerii externi, cel
mai important s-a dovedit a fi Anglia, de unde soseau anual în Rusia aproximativ 500 de vase. Modificările sesizate
în viaţa economică au afectat vechile structuri sociale anchilozate, generând naşterea unor noi categorii, pe lângă cele
tradiţionale.
În secolul al XVII-lea feudalitatea rusă cunoştea o complicată ierarhie a rangurilor. Astfel, pătura superioară
a feudalilor laici era alcătuită din boieri, ocolnici, stolnici, striapcii, dvoreni de dumă şi dvorenii moscoviţi. Treapta
inferioară a acestora, mai numeroasã, o constituia dvorenimea provincială, incluzând şi categoriile de slujitori:
cazaci, streliţi, puşcari ş.a. Situaţia dominantă şi privilegiată a celei dintâi, a dvorenimii (boierime, nobilime), a fost
fixată în codul de legi numit Sobornoe Ulojenie din 1649 şi reconfirmată prin ucazul împărătesc din 1762. În secolul
al XVIII-lea, spre sfârşit, dvorenii, reprezentând circa 1% din populaţia ţării, aveau dreptul de monopol al proprietăţii
asupra pământului şi ţăranilor iobagi, asupra subsolului, a pădurilor şi apelor, fiind totodată scutiţi de plata
impozitelor şi de efectuarea prestaţiilor la care erau impuse celelalte categorii sociale.
Prin contrast, statutul juridic al ţăranilor moşiereşti sau iobagi, cu pondere numerică covârşitoare, s-a
înrăutăţit, dependenţa iobăgistă (exprimată în cele mai diverse forme) atingând apogeul. O categorie suficient de
numeroasă a ţărănimii dependente o formau ţăranii de stat, care erau liberi din punct de vedere juridic, dispuneau de
un lot de pământ care era al statului şi în schimbul căruia plăteau capitaţia şi zeciuiala, ofereau recruţi pentru armată
şi efectuau diverse prestaţii. O altă categorie, mult mai puţin numeroasă însă, era alcătuită din ţăranii de curte, al
căror statut oscila între cele două categorii amintite, apropiindu-i când de una, când de cealaltă.
Dintre păturile orăşeneşti, un rol mai însemnat începuse a reveni negustorilor şi elementelor mic-burgheze,
acestea ocupând un loc intermediar în ierarhia socială, între dvorenime şi ţărănime. Cei dintâi (negustorii) erau
împărţiţi, în funcţie de suma capitalului declarat, în trei trepte (bresle) numite ghilde, departajate prin drepturi,
privilegii şi obligaţii specifice fiecărei ghilde. Mica burghezie era impusă capitaţiei, sistemului de recrutare şi altor
prestaţii, în schimb dispunea de o serie de drepturi (inviolabilitatea averilor mobile şi imobile, schimbarea
domiciliului, accederea în categoria negustorilor etc.) care o scoteau din sfera dependenţei feudale. În condiţiile
sporirii contradicţiilor sociale, pe de o parte, în interiorul clasei dominante (între aristrocraţia feudală şi dvorenimea
slujitoare) şi, pe de alta, între clasa dominantă şi ţărănimea aservită, concomitent cu transformarea instituţiei centrale
în monarhie de tip absolut, ţarul Alexei Mihailovici (1645-1676) a fost nevoit să satisfacă cerinţa dvorenimii
moscovite de a adopta o suită de reforme care să-i justifice şi să-i consolideze poziţia câştigată. În totalitate, măsurile
pe care le-a iniţiat şi înfăptuit în domeniile administraţiei centrale şi locale, a legislaţiei şi a practicii judiciare, a
finanţelor şi forţelor armate, au avut un evident caracter pro-dvorean.
Cea mai însemnată dintre toate a fost pravila din 1649, Sobornoe Ulojenie, cuprinzând 25 de capitole cu 967
de articole, care a constituit un veritabil cod de legi al dreptului feudal şi un moment de referinţă în istoria dreptului
rusesc. Apărând interesele monarhiei feudale ruse, ale dvorenilor şi ale marii proprietăţi, pravila a contribuit la
deplina şi definitiva legiferare a sistemului social iobagist, înlesnind totodată impunerea şi consolidarea
absolutismului în viaţa politică a Rusiei. De altfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, tendinţa de centralizare
a puterii de stat s-a vădit prin convocarea tot mai rară, până la neglijare de către ţar, a celor două instituţii centrale cu
caracter reprezentativ, numite Adunările de Zemstvă (Zemski Sobor şi Duma boierească), cu care, împreună, formau
puterea supremă în stat. Ultima convocare a acelor adunări poate fi considerată cea din 1653, când a fost hotărâtă
alipirea Ucrainei la Rusia.
A slăbit mult şi însemnătatea bisericii în conducerea statului, iar dovada cea mai elocventă a întăririi puterii
autocrate în detrimentul celei bisericeşti a fost conflictul deschis între ţar şi patriarhul Nikon. Ultimul, susţinând
supremaţia puterii bisericeşti asupra celei laice şi încercând a nega dreptul ţarului de a se amesteca în treburile sfinte,
a sfârşit, mai întâi, prin retragerea la Mănăstirea Voskresensk în aşteptarea pocăinţei ţariste şi apoi prin surghiunirea
sa la o altă mănăstire, dictată de înaltul Consiliu ecumenic organizat de ţar în 1666.
Viaţa socială a mai fost tulburată spre sfârşitul domniei aceluiaşi ţar, Alexei Mihailovici, de războiul ţărănesc
al cazacilor din bazinul Donului, condus de Stepan Razin, între anii 1667 şi 1671, război după înăbuşirea căruia au
fost adoptate noi măsuri politico-administrative centralizatoare.

2. Rusia în vremea lui Petru I

După moartea ţarului Alexei Mihailovici, în 1676, urmată la numai 6 ani de a succesorului său nevolnic
Fiodor Alexeevici (1676-1682), ultima coincizând şi cu puternicele tensiuni politice exprimate prin răscoala streliţilor
din Moscova, tronul Rusiei a revenit, legal, celor doi fii ai lui Alexei Mihailovici, proveniţi din căsătorii deosebite,
ţarevicii Ivan şi Petru. Dar cum primul era imbecil, iar al doilea infantil, puterea efectivă a revenit fiicei mai mari a
aceluiaşi ţar, ţarevna Sofia, secondată de favoritul ei, cneazul Goliţân. Regenţa acesteia a durat şapte ani, pentru că, în
1689, Petru, căsătorindu-se cu frumoasa Evdochia Lopuhina, îşi consfinţea astfel majoratul (deşi avea doar 17 ani) şi
cu sprijinul dvorenilor şi al streliţilor (regimente înfiinţate de el), şi-a trimis sora vitregă la mănăstire, iar pe fidelii ei
partizani, la cele veşnice.
În primii ani şi-a materializat proiectele şi pasiunea adolescenţei, construind vase fluviale şi întărind armata
de uscat. Continuând în politica externă acţiunea iniţiată de Sofia, care se alăturase „Ligii Sfinte” europene împotriva
Turciei, Petru I a urmărit acelaşi obiectiv: ieşirea Rusiei la Marea Neagră. În consecinţă, a întreprins două campanii
succesive, în anii 1695-1696, pentru cucerirea cetăţii Azov, dar reuşita ultimei campanii n-a rezolvat şi problema
ieşirii la mare, pentru că mai trebuia cucerită şi o altă fortăreaţă aflată în cale, cetatea Kerci. Poziţia strategică a
acesteia reclama însă, pentru cucerirea ei, o flotă puternică şi aliaţi serioşi. Prospectând pulsul intereselor şi al
raporturilor internaţionale, prin organizarea, în 1697-1698, a unei „mari solii” (din care însuşi ţarul a făcut parte sub
nume fictiv - Petru Mihailovici) în Europa occidentală, Petru I a realizat lipsa condiţiilor pentru încheierea unei
coaliţii antiotomane, în schimb a sesizat existenţa factorilor favorabili pentru realizarea altui proiect, nordic de astă
dată, vizând ieşirea Rusiei la Marea Baltică. Adversară îi era Suedia, iar potenţiali aliaţi, Saxonia, Polonia şi
Danemarca.
Războiul nordului, desfăşurat între 1700-1721, a fost provocat de Petru I numai după ce şi-a asigurat
neutralitatea Turciei, prin pacea de la Constantinopol (iulie 1700), pace ce-i consacra stăpânirea asupra fortăreţei
Azov şi a unei părţi din litoralul Mării Azov, unde a început însuşi construcţia unei noi cetăţi strategice, Taganrog.
Începutul războiului nu i-a fost deloc favorabil, pentru că armatele regelui suedez Carol al XII-lea au scos repede din
luptă Danemarca, i-au silit pe polonezi să se retragă în propriile fruntarii şi au administrat o înfrângere zdrobitoare
ruşilor la Narva (noiembrie 1700). Şansa lui Petru I s-a numit Polonia, care, „împotmolindu-i” (conform expresiei lui
Petru I) pe suedezi într-un război de lunga durată, i-a oferit răgazul refacerii şi consolidării propriilor forţe. În acele
împrejurări, a pus şi piatra de temelie, în mai 1703, a noului oraş, Petersburg, la gurile Nevei. Încercarea de pacificare
cu Suedia eşuând, iar Polonia fiind înfrântă, operaţiunile militare au fost reluate în 1708, mai întâi în Belorusia, apoi
în Ucraina, unde Carol al XII-lea contase prea mult pe sprijinul hatmanului Mazeppa, adversar declarat al unirii
Ucrainei cu Rusia.
Hărţuite continuu de detaşamentele ruseşti şi de partizanii ucrainieni în iarna anului 1708-1709, armatele
suedeze au fost zdrobite în vara anului 1709 la Poltava, silindu-i pe Carol al XII-lea şi pe Mazeppa să se refugieze la
Tighina. Bătălia a schimbat raportul de forţe în favoarea Rusiei, care, cucerind ulterior întreaga coastă a M[rii Baltice,
de la Viborg până la Riga, avea şansa de a se impune ca mare putere în Europa; dar Suedia, înfrântă pe uscat, păstra
încă superioritatea pe mare şi, mai important, a izbutit să convingă Turcia să declanşeze o acţiune militară împotriva
Rusiei, proiect agreat de Franţa şi Anglia. Drept urmare, Turcia a declarat război Rusiei în iarna lui 1710, cerând
retrocedarea cetăţii Azov şi distrugerea flotei din Marea de Azov. O armată numeroasă de turci şi tătari avea să fie
întâmpinată de oastea rusească a lui Petru I, sprijinită de cea a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir, la
Stănileşti pe Prut, în primăvara anului 1711. După numai trei zile de luptă, ruşii au trebuit să accepte toate condiţiile
de pace impuse de învingători şi să-şi concentreze atenţia şi eforturile pe frontul nordic. Victoria navală împotriva
suedezilor, obţinută în vara anului 1714 la Gangut, a fost urmată de vizita la Paris în august 1714 a lui Petru I, în
vederea racolării de noi aliaţi.
Succeselor militare li s-au adăugat cele diplomatice, pentru că speculând jocul intereselor între puterile
occidentale, el a reuşit să încheie un tratat de alianţă cu Franţa şi Prusia, la Amsterdam, tratat ce împingea Suedia spre
concesii. Cum Anglia şi Olanda nu doreau înfrângerea totală a Suediei, înfruntările militare şi negocierile de pace
ruso-suedeze au alternat în cursul anilor următori, până când Carol al XII-lea a fost silit să subscrie încheierea
tratatului de pace cu Rusia, la Nystadt (august 1721). Prin acel tratat, Suedia ceda Rusiei o parte însemnată a
teritoriilor din bazinul de răsărit al Mării Baltice: Livonia cu portul Riga, Estonia cu Revalul, toate teritoriile de pe
coasta Golfului Finic ale marelui Novgorod şi o parte din Finlanda de sud cu oraşul Viborg. În felul acesta, Rusia a
câştigat ceea ce-şi dorise, ieşirea la Marea Baltică, impunându-se ca o putere politică, militară şi navală de care
trebuia să se ţină cont în Europa. Mai mult decât atât, Petru I, profitând de izbucnirea unei crize politice în Iran
(Persia), şi-a extins stăpânirea în zona Asiei Centrale. Prin tratatul ruso-persan din 1723, coastele apuseană şi sudică a
Mării Caspice, cu oraşele Derbent, Baku şi Astrabad, au fost anexate de Rusia, în timp ce Turcia, pe de altă parte, a
ocupat ţinuturile de răsărit ale Gruziei şi Armeniei, plus o parte din Azerbaidjan.
Politica reformatoare a lui Petru I a fost inspirată şi efectuată imediat după întoarcerea din „Marea solie” în
Occidentul european (1698), începând cu reforma orăşenească. Potrivit ucazului (decretului) din 1699, populaţia
orăşenească – împărţită în două categorii, în funcţie de avere şi îndeletniciri - a fost scoasă de sub jurisdicţia
voievozilor şi subordonată primăriilor eligibile, numite mai târziu ratuşe. Pentru conducerea oraşelor a fost creată
funcţia de „magistrat general”, ajutat de funcţionarii aleşi de orăşeni, având atribuţii fiscale şi judecătoreşti.
Continuând apoi acţiunea reformatoare în plan administrativ, în anii 1708-1709, Petru I a împărţit ţara în opt
gubernii, cârmuite de câte un guvernator numit de ţar, cu largi prerogative executive. Ulterior, guberniile au fost
împărţite în provincii (50 în total) în frunte cu voievozii, iar acestea din urmă în districte (judeţe).
Ca organ suprem al puterilor judiciară şi executivă a fost creat Senatul, în locul vechii Dume boiereşti, cu 9
membri numiţi de ţar şi cu câte doi comisari în fiecare gubernie. Din 1722, în fruntea Senatului se afla procurorul
general, căruia i se atribuia controlul asupra activităţii tuturor instituţiilor guvernamentale. În locul vechilor prikazuri,
ale căror atribuţii nu fuseseră niciodată bine stabilite, au fost create nouă colegii (sporite apoi la 12), cu funcţii strict
delimitate (armată, justiţie, comerţ, industrie, marină etc.), subordonate direct Senatului.
În serviciul civil, ca şi în armată, a fost introdusă o ierarhie strictă a rangurilor, în dobândirea cărora se ţinea
seama în primul rând de capacitatea individului şi nu de obârşia nobiliară. În 1721 a fost instituită şi reforma
bisericească, patriarhia fiind desfiinţată, iar în locul ei - care tinsese la împărţirea puterii politice cu ţarul - a fost
creat colegiul clerical, sau sinodul, condus de un reprezentant al ţarului.
Cum monarhia absolută, definitivată de Petru I, s-a sprijinit pe armata regulată, reforma n-a ocolit nici acest
sector. Oastea feudală, acea cavalerie compusă din dvoreni, a fost desfiinţată, ca şi oastea streliţilor. A înfiinţat
regimente regulate de dragoni (cavalerie) şi artilerişti şi, îndeosebi, o flotă de război, iar pentru instruirea ofiţerilor a
pus bazele învăţământului militar. De altfel, întregul sistem educaţional a fost revizuit, instituindu-se învăţământul
primar prin înfiinţarea şcolilor laice elementare. Printr-un ucaz din 1699, Rusia adopta cronologia europeană (de la
naşterea lui Hristos), care consacra începutul anului la 1 ianuarie şi nu la 1 septembrie. Vechiul alfabet slavon-
bisericesc a fost înlocuit cu noul alfabet rusesc, care a înlesnit apariţia şi răspândirea cărţilor în limba rusă, urmată de
inaugurarea primei biblioteci publice (în 1714), a primului muzeu, a celei dintâi gazete, de crearea teatrului din
Moscova şi fundarea Academiei de ştiinţe la Petersburg (1724).
Înconjurându-se de oameni capabili, el însuşi un vizionar, înţelegând necesitatea istorică a reformelor, Petru I
s-a arătat neobosit în iniţierea şi înfăptuirea lor, contribuind din plin la progresul societăţii ruseşti în primul pătrar al
secolului al XVIII-lea, chiar dacă acest progres s-a manifestat neuniform, afirmându-se cu putere doar în
administraţie, armată, industrie, biserică şi cultură. Ca om politic, ca diplomat şi ca militar, Petru I a asigurat
transformarea Rusiei dintr-o ţară feudalo-monarhică măcinată de felurite contradicţii, într-o putere absolutistă de prim
rang a Europei, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

II. Absolutismul luminat. Ecaterina a II-a şi Alexandru I

 1. Politica internă a Rusiei în vremea Ecaterinei a II-a
După moartea lui Petru I, Rusia a fost confruntată cu o perioadă de instabilitate politică, exprimată prin dese
lovituri de palat şi impunerea conjuncturală a unor suverani slabi, cum au fost Ecaterina I (1725-1727), Petru al II-lea
(1727-1730), Ana Ivanovna (1730-1740), Ivan (al VI) Antonovici (1740-1741) şi Elisabeta Petrovna (1741-1762).
Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ecaterina a II-a, dobândind tronul tot printr-o lovitură de palat, în
1762, a izbutit nu numai să stabilizeze scena politică internă, ci şi, prin promovarea unor măsuri reformatoare în
interior şi prin energie, clarviziune şi curaj dovedite în planul relaţiilor externe, să se impună drept cel mai tipic
reprezentant al despotismului luminat în Rusia. Cultă şi ambiţioasă, iscusită şi făţarnică, Ecaterina a II-a n-a optat
pentru maniera despotică a lui Petru I de a conduce ţara, camuflându-şi politica socială şi cea administrativă în
formule inspirate din concepţiile filozofice iluministe ale vremii. Spre a-şi consolida tronul, a diminuat însemnătatea
politică a Senatului, pe care l-a divizat în 6 Departamente şi 1-a transformat dintr-un organ suprem de stat, într-o
cancelarie birocratică de supraveghere a instituţiilor centrale. A preluat personal conducerea întregului aparat de stat,
cu ajutorul propriei cancelarii, numită Cabinetul înălţimii sale. Toţi preşedinţii colegiilor, departamentelor, precum şi
procurorul general erau executorii fideli ai voinţei ţarinei.
În februarie 1764, Ecaterina a II-a a înfăptuit secularizarea pământurilor mănăstireşti, lipsind astfel biserica de
puterea economică, ca şi de influenţa politică şi trecând pe cei peste 1 milion de ţărani mănăstireşti în categoria
ţăranilor de stat, cu regim incomparabil mai bun, sub dependenţa şi jurisdicţia unui colegiu economic. Pe de altă
parte, regimul iobagist în Rusia a atins apogeul odată cu dreptul acordat moşierilor, în 1765, de a-i deporta pe ţărani
la munci silnice (de regulă în Siberia), urmat de interdicţia pentru ţărani, în 1767, de a se plânge împotriva stăpânilor.
În acelaşi an, ea a convocat deputaţii din Comisia pentru elaborarea unui nou Aşezământ sau Pravilă,
deputaţii, în număr de peste 500, reprezentând toate categoriile sociale ale oamenilor liberi din Rusia. Convocarea
Comisiei a fost precedată de pregătirea, de către Ecaterina a II-a, a unor voluminoase dispoziţii (instrucţiuni sau
indicaţii) numite Nakaz, în care erau analizate cele mai importante chestiuni politico-juridice ale societăţii ruse şi
obiectivele centrale ale politicii interne. Influenţate direct de opera iluminiştilor: Spiritul legilor a lui Montesquieu,
Despre delicte şi pedepse a lui Beccaria, Voltaire, Bielfeld ş.a., instrucţiunile purtau pecetea despotismului luminat,
promovând ideea (neaplicată însă) a separării puterilor în stat. Pretinsa nocivitate a instrucţiunilor l-a determinat pe
Ludovic al XV-lea să interzică traducerea şi publicarea lor în Franţa, ceea ce a sporit faima Ecaterinei a II-a în
occident. Lucrările Comisiei, desfăşurate din vara lui 1767 până în decembrie 1768, mai întâi la Moscova, apoi la
Petersburg, i-au demonstrat ţarinei interesele şi aspiraţiile ireconciliabile ale diferitelor grupuri sau pături sociale,
propulsând în prim plan conflictul dintre dvorenime şi ţărănimea iobagă, conflict care a generat diverse tulburări şi
răscoale ţărăneşti, culminând cu războiul ţărănesc din regiunea Volgăi şi Kamei, condus de cazacul Emilian
Pugaciov (1773-1775).
La sfârşitul anului 1768, după ce Comisia elaborase un mare număr de documente fără finalitate practică,
aceasta a şi fost dizolvată sub pretextul declanşării războiului cu Turcia. Statutul ţăranilor n-avea să se amelioreze
după acea încercare reformatoare, pentru că ideologia conservatoare avea rădăcini prea adânci în Rusia, încât şerbia
s-a extins asupra unor noi regiuni, în 1783 asupra Ucrainei răsăritene, iar în 1796 asupra Novorossiei şi a Caucazului
de Nord. Printr-un ucaz împărătesc din 1792, stăpânii aveau voie să încheie acte de vânzare-cumpărare pentru ţărani,
asimilaţi astfel oricărei averi mobile. Printre măsurile restrictive pe care le-a adoptat, s-a numărat şi cea privitoare la
îngrădirea fostelor libertăţi de care se bucuraseră cazacii, consideraţi responsabili pentru izbucnirea violenţelor
sociale. Cazacii din Iaik au fost puşi sub un control foarte riguros, autoconducerea celor de pe Don a fost mult
restrânsă, iar cazacii zaporojeni au fost desfiinţaţi cu totul, strămutaţi fiind în regiunea râului Kuban.
Pentru ridicarea prestigiului politic al nobilimii, în 1785 a fost dată o Cartă a privilegiilor, în care erau
cuprinse toate drepturile şi privilegiile obţinute de nobilime de-a lungul secolelor. Ea căpăta o organizare specială,
într-o corporaţie, cu adunări judeţene şi guberniale conduse de preşedinţi aleşi periodic.
Ecaterina a II-a a făcut danii mari şi numeroase de pământ demnitarilor şi favoriţilor ei, iniţiind construcţia
unor puternice linii de apărare în regiunile periferice ale statului rus.
Pe ansamblu, economia Rusiei în secolul al XVIII-lea a cunoscut o înviorare specifică ţărilor eminamente
agrare atrase în circuitul economic european, dar şi asiatic, concomitent cu extinderea teritorială, cu sporul
demografic, cu evoluţia urbanistică şi cu pătrunderea ideilor iluministe la nivelul superior al societăţii ruse.

2. Politica externă a Ecaterinei a II-a

Valorificarea potenţialului economic rusesc în Europa, numai prin Marea Baltică, în condiţiile în care Turcia
considera Marea Neagră drept o mare internă (un „lac turcesc”), iar tătarii din Hanatul Crimeii - prin incursiunile de
jaf asupra Ucrainei - creau insecuritate graniţei sudice a Rusiei, a determinat-o pe Ecaterina a II-a să caute soluţia
lichidării acelor piedici, care erau nu doar economice, dar şi politico-strategice. Ajutorul i-a venit chiar din partea
adversarului, Turcia, care, îndemnată şi de Franţa, a declarat război Rusiei în 1768. Războiul, precum se ştie, s-a
desfăşurat cu intermitenţe, între 1768-1774, pe trei fronturi: în Principatele Române, în Transcaucazia şi în Crimeea,
propulsând numele câtorva comandanţi ruşi, printre care feldmareşalul A. Rumianţev ori generalul A.S. Suvorov, dar
şi al românului Răducanu Cantacuzino, al cărui regiment de voluntari a atras admiraţia generalului rus după atacurile
asupra Silistrei şi Turtucaiei. Prin tratatul de pace încheiat la Kuciuk-Kainargi, Rusia obţinea teritoriul dintre Bug şi
Nipru, cu cetatea Kinburn, ieşirea la Marea de Azov şi cetăţile Enikale şi Kerci, precum şi dreptul de liberă navigaţie
pe Marea Neagră şi de liberă trecere pentru vasele sale prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. A fost anulată, totodată,
dependenţa Crimeii de Turcia, care, peste câţiva ani va fi anexată la Rusia, iar Principatele Române, dobândeau unele
privilegii cuprinse în hatişerifele din 1774. În vremea războiului, Ecaterina a II-a mai semnase şi tratatul cu Austria şi
Prusia, pentru împărţirea Poloniei, obţinând de la aceasta partea de răsărit a Belorusiei, cu hotarul pe Dvina de vest şi
cursul superior al Niprului.
În cursul anului 1782, profitând de criza politică declanşată în Hanatul Crimeii, ca şi de conjunctura
internaţională favorabilă, diplomaţia rusă a elaborat aşa-numitul proiect grecesc de soluţionare a eternei chestiuni
orientale. Proiectul a fost expus într-o scrisoare a Ecaterinei a II-a adresată lui Iosif al II-lea la 21 septembrie 1782 şi
consta în alungarea turcilor din Europa prin reconstituirea vechii monarhii greceşti, cu capitala la Constantinopol, ca
un stat independent pus sub un domnitor din familia imperială rusă. Spre a elimina – chipurile – suspiciunile legate de
pătrunderea astfel deghizată a ruşilor în Balcani, urma să fie creat un stat tampon între viitorul Bizanţ, Rusia şi
Austria, numit Dacia şi constituit din Valahia, Moldova şi Basarabia. Proiectul, desigur fantezist, deşi confidenţial, a
fost repede cunoscut în Europa şi respins de toate guvernele interesate de soarta Imperiului Otoman şi a Peninsulei
Balcanice. Pentru Ecaterina a II-a însă, proiectul grecesc a constituit o manevră diplomatică extrem de abilă, pentru
că, în timp ce atenţia cabinetelor europene era absorbită exclusiv de acesta, în aprilie 1783 ea a anunţat lumii alipirea
Crimeii la Rusia, act politic considerat minor faţă de furtuna declanşată prin amintitul proiect. Expansiunea rusească a
continuat, mai întâi prin instituirea protectoratului asupra Georgiei, în acelaşi an 1783, şi apoi cu prilejul noului
conflict militar declanşat de turci, dar instigaţi de Anglia şi Prusia, împotriva Rusiei, în anul 1787. Războiul în care a
intrat şi Austria ca aliată a Rusiei, antrenând şi Principatele Române cu noi detaşamente de voluntari puse sub
comanda aceluiaşi general Suvorov, s-a încheiat prin pacea de la Iaşi, din 1792, în urma căreia, hotarele dintre cele
două împărăţii: ţaristă şi otomană, s-au mutat pe Nistru. Turcia renunţa definitiv la orice pretenţii asupra Crimeii,
recunoscând integral tratatele şi convenţiile anterioare. Pe teritoriile nou anexate, Rusia avea să ridice noile oraşe:
Ecaterinoslav, Kerson, Nicolaev, Odesa, Sevastopol, Rostov pe Don ş.a.
În sfârşit, Ecaterina a II-a avea să rezolve definitiv şi “chestiunea poloneză”, participând alături de celelalte
două puteri, Austria şi Prusia, la cea de a II-a şi, respectiv, a III-a împărţire a Poloniei, în 1793 (când a primit
Volânia, voievodatul Vilno, o parte din Podolia şi din Bielorusia) şi 1795 (Lituania, Curlanda şi teritoriile până la
Niemen şi Bug).
După izbucnirea revoluţiei burgheze din Franţa, Ecaterina a II-a a sprijinit prin toate mijloacele pe emigranţii
francezi, care au găsit în Rusia adăpost, slujbe, danii şi subvenţii. Reţinută la început, ea a trecut la măsuri făţişe
împotriva Franţei revoluţionare, după executarea lui Ludovic al XVI-lea, alăturându-se în 1793 Angliei şi Prusiei
pentru pregătirea acţiunilor intervenţioniste comune. Dar evenimentele din Polonia din anii 1793-1795 şi apoi
moartea ţarinei, în 1796, a împiedicat materializarea planurilor de intervenţie rusă împotriva Franţei.
3. Rusia sub Alexandru I (1801-1825)
La moartea Ecaterinei a II-a, tronul Rusiei a revenit fiului ei, Pavel I (1796-1801), care, dacă în politica
externă a continuat direcţia agresivă şi activă imprimată de mama sa, în interior, a anulat unele dintre măsurile
adoptate de aceeaşi, intrând în conflict cu dvorenimea. În acţiunea de consolidare a autocraţiei ruse, Pavel I a acordat
o atenţie deosebită armatei, adoptând modelul, regulamentele, uniforma şi instrucţia germană. A supravegheat atent
viaţa intelectuală, a înăsprit cenzura, a interzis intrarea cărţilor străine şi a hainelor de modă franceză, dar, în acelaşi
timp, n-a mai respectat nici Carta privilegiilor nobiliare. Urmărind consolidarea absolutismului, politica lui Pavel I a
provocat mari nemulţumiri la ambele poluri sociale şi a înlesnit lovitura de palat din martie 1801, care l-a propulsat la
tron pe fiul lui Pavel şi nepotul ţarinei Ecaterina a II-a, Alexandru I.
Noul ţar, obişnuit din copilărie cu intrigile de la curte, a preferat normele de conduită politică ale bunicii,
pacificându-i, prin măsuri reparatorii, pe toţi foştii adversari politici ai tatălui său. În acelaşi timp, n-a putut face
abstracţie de influenţa ideilor revoluţiei franceze asupra societăţii ruse, trebuind să se încadreze în spiritul timpului şi
să manevreze între curentele ideologice ce se manifestau cu destulă evidenţă şi anume: unul tradiţionalist reacţionar
al autocraţiei ruse, unul senatorial (partizan al revigorării senatului ca instituţie reprezentativă pentru interesele
dvorenimii) şi, în sfârşit, curentul liberal, propovăduind reformele (fără a le indica şi conţinutul).
 Alexandru I şi-a creat de la început un aşa-numit Consiliu indispensabil din 12 persoane, dar care, dovedindu-
se adversar al reformelor, a fost dublat şi apoi substituit de un Comitet secret în care au intrat sfetnicii şi prietenii
apropiaţi ai împăratului. Trei au fost principalele obiective ale politicii sale interne, cel puţin în prima parte a
domniei: problema ţărănească, a învăţământului şi a administraţiei de stat.
În chestiunea ţărănească, prin ucazuri succesive a împiedicat şi apoi a interzis vânzarea la vedere sau cu
amănuntul a ţăranilor iobagi lipsiţi de pământ, ori a-i deporta nemotivat în Siberia. În 1803 a dispus chiar eliberarea
ţăranilor iobagi, prin înţelegere cu stăpânii lor şi în schimbul unor despăgubiri foarte mari, măsură dovedită
ineficientă pentru că într-un sfert de secol au putut beneficia de ea doar 0,5% din numărul total al iobagilor. Totuşi, în
1804-1805, cei din Lituania şi Estonia au fost declaraţi liberi din punct de vedere juridic, fără a fi împroprietăriţi cu
pământ, ceea ce îi făcea dependenţi economic de moşier (asemănare cu reformele lui C. Mavrocordat). În domeniul
învăţământului, prin regulamentul impus în 1803, instituţiile şcolare au fost împărţite în patru trepte: a) şcolile
parohiale cu o singură clasă (pe lângă biserici), menite a obişnui categoriile sociale inferioare cu scrisul şi cititul; b)
şcolile judeţene, cu trei clase, pentru orăşeni, negustori şi mica burghezie; c) gimnaziile guberniale, cu şase clase,
pentru dvoreni şi d) universităţile. Pe lângă Universitatea din Moscova (1755) în intervalul 1802-1805 au fost
inaugurate alte cinci universităţi noi la Vilensk, Derpt, Kazan, Harkov şi Petersburg.
În domeniul administraţiei de stat, Alexandru I a înlocuit fostele colegii cu ministerele, concepute ca organe
centrale ale puterii executive. Ministerele, conduse de câte un ministru numit direct de împărat şi subordonat lui în
exclusivitate, era alcătuit din câteva departamente, divizate în secţii, iar acestea în birouri. Principalul sfetnic în
politica internă a ţarului a fost filozoful M. Speranski, intelectual cu vederi progresiste, adept al lichidării dependenţei
personale a ţărănimii, al „europenizării” societăţii ruse şi al creării în Rusia a unei monarhii de tip burghez. În 1810,
unul dintre proiectele sale administrative vizând crearea parlamentului bicameral a şi fost parţial materializat, prin
transformarea Consiliului de Stat în camera superioară a viitorului parlament, dar primejdia invaziei franceze a
deturnat dezbaterile şi apoi a compromis iniţiativa modernizatoare a lui Speranski, diluându-i „europenismul”.
Politica externă a lui Alexandru I a stat mereu sub cumpăna contradicţiilor anglo-franceze pentru hegemonia
politică şi economică europeană. Pe măsura expansiunii lui Napoleon în Europa, Rusia a aderat la alianţa cu Anglia şi
Prusia, participând la coaliţiile antifranceze din 1805 şi 1806. Dar, înfrângerile ruşilor în campania din iunie 1807 în
Prusia răsăriteană 1-a silit pe Alexandru I să încheie pacea cu Napoleon, la Tilsit la 25 iunie 1807. Tratatul marca un
serios recul din partea lui Alexandru I, care a fost silit să accepte formarea ducatului Varşoviei, sub protectoratul lui
Napoleon, folosit ulterior ca bază de atac a Franţei împotriva Rusiei. Alexandru I mai recunoştea suveranitatea
Franţei asupra Insulelor Ionice, obligându-se a retrage oştirile din Moldova şi Ţara Românească, concomitent cu
participarea la blocada continentală împotriva Angliei, ş.a.
În urma războiului ruso-suedez din 1808-1809, prin pacea de la Fridrisham (1809), Rusia anexa Finlanda, iar
prin pacea de la Bucureşti (1812), aceeaşi mare putere anexa Basarabia. Ocuparea acesteia din urmă era un obiectiv
mai vechi al Imperiului ţarist, materializat abia acum cu concursul generos al împrejurărilor vitrege pentru Principate.
Interesant rămâne faptul că dacă primul mare conclav diplomatic european din secolul al XIX-lea, Congresul de la
Viena, menţiona, între altele, şi graniţele noi ale Imperiului ţarist, hotarul de pe Prut nu era deloc amintit. Faptul a
condus la concluzia unui analist (N. Ciachir) că Rusia considera graniţa sa răsăriteană vremelnică, că tindea până la
Dunăre sau şi mai departe, visa la întreaga Peninsulă Balcanică, ceea ce amintea de celebrul „proiect grecesc” al
ţarinei Ecaterina a II-a.

III. Imperiul Otoman și „problema orientală”: de la începutul secolului al XVII-lea pănâ la

începutul secolului al XIX-lea
Situat la convergenţa dintre lumile orientală şi occidentală sau musulmană şi creştină şi întins pe trei
continente, cuprinzând, în Asia: Anatolia, parţial Transcaucazia, Siria, Palestina, Irakul, parte din peninsula Arabică
şi Curdistan, în Africa: Egipt, Tripolitania, Tunisul şi Algeria (vasale) şi în Europa: peninsula Balcanică, parte din
Ungaria, Ţările Române (vasale), Crimeea şi teritoriile cuprinse între Bug şi gurile Donului, în total un teritoriu de
circa 8 milioane km2, cu o populaţie de aproximativ 25-30 milioane locuitori, Imperiul Otoman, a intrat, din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, într-un proces de recesiune economică, politică şi militară, proces care n-a fost nici
galopant şi nici continuu, dar cu urmări evidente în evoluţia de ansamblu a relaţiilor internaţionale. Între cauzele sau
factorii favorizanţi ai declinului, analiştii au scos în evidenţă, pe de o parte, diminuarea rolului Imperiului Otoman în
comerţul mondial, odată cu transferul spre Atlantic a principalelor căi comerciale ce legau Europa de America şi
India (sau Occidentul cu Orientul) şi, pe de altă parte, intensificarea procesului de feudalizare a proprietăţii funciare
în cuprinsul împărăţiei, cu implicaţiile sociale, dar şi politice aferente. Slăbirea caracterului militar al feudelor în
favoarea dezvoltării unei game largi de forme de proprietăţi şi posesiuni civile a generat şi întreţinut disputa între
autocraţia centrală şi noua feudalitate în formare, pământul devenind astfel mărul discordiei între stat şi particulari.
Iar trecerea treptată a proprietăţii funciare de pe baze militare de organizare şi exploatare, la forme civile, semnifică,
în fapt, desfăşurarea procesului de demilitarizare a relaţiilor agrare otomane, apropiindu-le de cele caracteristice
feudalismului clasic european şi propulsând o nouă categorie socială a stăpânilor de domenii, a aianilor (feudalii noi),
de care puterea centrală va fi nevoită să ţină seama, îndeosebi de la sfârşitul secolului al XVII-lea (pacea de la
Karlowitz).
Declinul Imperiului a avut însă şi cauze de ordin subiectiv, între care pot fi invocate venalitatea şi
corupţia epidemice de la Seraiul sultanilor, abuzurile şi nelegiuirile aparatului administrativ, începutul
pervertirii corpului ieniceresc (care fusese până atunci „spaima Europei”) din punct de vedere al organizării
şi al disciplinei militare, creşterea nemăsurată a cheltuielilor, influenţa nefastă a capitalului cămătăresc,
discriminarea religioasă etc.
Politica externă a Imperiului Otoman, la mijlocul secolului al XVII-lea, continua să fie expansionistă, urmând
cu predilecţie două direcţii: una spre nord, vizând stăpânirea Podoliei şi a Ucrainei şi alta spre centrul continentului
european, pentru stăvilirea ameninţării din partea Austriei, ameninţare exprimată deopotrivă în planurile: politico-
militaro-strategic, economic şi religios.
După cucerirea Cretei de la veneţieni (parafată prin acordul de la Kandia din 1669), turcii au ocupat
Podolia, cu cetatea Cameniţa în 1670. În pofida înfrângerii suferite în cursul anului următor, la Hotin, din
partea lui Jan Sobiesky (ajutat de domnitorul moldovean Ştefan Petriceicu), pacea turco-polonă din 1676 de la
Juravna, pe Nistru, consfinţea stăpânirea turcească asupra Podoliei. Încercând apoi, cu sprijinul tătarilor din
Crimeea, cucerirea teritoriilor ucrainene din stânga Niprului şi fiind înfrânţi la trecerea fluviului, ca şi după
aceea, turcii au încheiat cu Rusia, abia în 1681, un armistiţiu pe durata a 20 de ani: potrivit înţelegerii
Imperiul Otoman rămânea cu stăpânirea Ucrainei de pe malul drept al Niprului şi se angaja să interzică
tătarilor orice incursiune în Rusia, recunoscând suveranului de la Moscova titlul de ţar.
Mai complicată pentru Poarta otomană era situaţia ameninţătoare din Europa centrală, unde, proiectul creării
unui stat-tampon între împărăţiile austriacă şi turcă, respectiv o Ungarie vasală Porţii, constituia soluţia ideală pentru
sultanul Mehmed al IV-lea, soluţie pentru materializarea căreia acesta a şi declanşat în 1683 acel îndelungat şi
păgubitor război, început cu „asediul Vienei”. Dezastrul de la Viena, provocat cu concursul substanţial al oştii
poloneze, condusă de Jan Sobiesky, a marcat nu numai începutul sfârşitului Imperiului Otoman, dar şi debutul unei
febrile activităţi diplomatice la scară europeană, cu urme adânci şi de durată asupra întregului spaţiu balcanic,
inclusiv românesc. Expresie fidelă a noilor preocupări a fost şi crearea „Ligii Sfinte”, sub sceptrul papal, în 1684, la
care, pe lângă Austria, Polonia şi Veneţia, a aderat, doi ani mai târziu, şi Rusia, supunând Imperiul Otoman unei
presiuni politico-diplomatice şi militare continue, încheiate – după pierderea bătăliilor de la Buda (1686), Mohaci
(1687) sau Zenta (1697) – prin pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699.
Pacea negociată bilateral din partea otomană de ministrul de externe (reis-efendi) Rami-Mehmed, însoţit de
dragomanul Alexandru Mavrocordat, cu fiecare dintre aliaţi şi nu cu o singură delegaţie din partea coaliţiei,
consfinţea: desfiinţarea suveranităţii otomane asupra Ungariei şi Transilvaniei (exceptând Banatul şi Slovenia), care
reveneau Austriei. Polonia, silită a renunţa la orice pretenţie asupra Moldovei, relua Podolia şi Ucraina de pe malul
drept al Niprului, iar Veneţia reintra în stăpânirea Moreei, a unor insule greceşti şi a şase cetăţi în Dalmaţia. Rusia,
care semnase un armistiţiu anterior cu Turcia, se mulţumea, deocamdată cu cetatea Azov. Tratatul mai impunea Porţii
obligaţia de a tolera cultul romano-catolic pe teritoriile islamice şi de a-i proteja pe latini, ambasadorii puterilor
respective obţinând dreptul de a interveni pentru respectarea clauzelor religioase, inclusiv de a asigura libertatea
pelerinajului la locurile sfinte. Momentul a fost, într-adevăr dramatic pentru Imperiul Otoman, dar acesta va căuta de
acum încolo să exploateze orice prilej favorabil pentru revizuirea raportului de forţe consacrat la Karlowitz.
O primă ocazie i s-a ivit chiar la începutul secolului următor, când – după aşa-numitele „evenimente de la
Adrianopol” (1703), soldate cu înlocuirea sultanului Mustafa al II-lea, cu Ahmed al III-lea şi profitând de războiul
Nordului – Turcia a declarat război Rusiei în 1710, reuşind cunoscuta victorie de la Stănileşti împotriva lui Petru I şi
a lui Dimitrie Cantemir. Prin pacea de la Prut sau Vadul Huşilor (iulie 1711), Rusia îi ceda Azovul cu zonele
dependente de cetate. Încurajat de succesul repurtat cu ruşii, sultanul Ahmed al III-lea a declarat război veneţienilor,
pentru recuperarea Moreei, la sfârşitul anului 1714. Dar, ca urmare a intervenţiei Austriei în ajutorul Veneţiei şi a
campaniilor prelungite din anii 1716-1717, Turcia a acceptat negocierile şi apoi încheierea păcii la Passarowitz (iunie
1718). Prin noul tratat, turcii obţineau retrocedarea Moreei de la Veneţia, dar cedau, la rându-le, în favoarea Austriei,
Banatul, Oltenia, nordul Serbiei şi al Bosniei.
După ce un nou conflict ruso-turc, de mai mică amploare, în 1724, pe tema „moştenirii persane”, a fost stins
printr-un compromis diplomatic, războiul ruso-austro-turc din anii 1736-1739 a avut darul de a dovedi Europei, pe de
o parte, capacitatea de rezistenţă, de vitalitate încă, a Imperiului Otoman (vitaminizat de occident) şi, pe de altă parte,
eşuarea politicii orientale a Austriei şi Rusiei, cointeresate în destinul Balcanilor. Eşuarea tratativelor de la Nemirov,
cauzată şi de neînţelegerile dintre aliaţi, i-au îngăduit Porţii să obţină condiţii favorabile (prin raportare la tratatele
anterioare) prin pacea separată cu Austria şi Rusia, la Belgrad, în septembrie 1739. Imperiul Otoman recupera
teritoriile pierdute în 1718 în favoarea Austriei, iar Rusia, la rându-i, renunţa la toate cuceririle din Moldova şi
Bugeac, cetatea Azov urmând a fi dărâmată. Aparentul echilibru de forţe consfinţit prin acest act avea să se menţină
neschimbat până în deceniul şapte al aceluiaşi secol, când reculul otoman va găsi un nou animator în ţarina Ecaterina
a II-a.
Şi de astă dată Rusia s-a dovedit mai abilă în plan diplomatic, întrucât a lucrat pentru ca războiul să-i fie
declarat; în plus, s-a erijat în apărătoare a ortodoxiei întregului răsărit european, beneficiind de simpatia şi
voluntariatul popoarelor mici din zonă (români, bulgari, sârbi etc.). Noua confruntare militară ruso-turcă din anii
1768-1774, întreruptă prin „pauzele” diplomatice de la Focşani şi Bucureşti din 1772-1773, a evidenţiat interesul
precumpănitor al Rusiei pentru chestiunea crimeeană faţă de cea a Principatelor române, pe care era dispusă a le lăsa
sub suzeranitatea Porţii (înainte propovăduise „independenţa” lor sub propria-i supraveghere). Conform tratatului de
pace ruso-turc, semnat la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), hanatul Crimeei rămânea totuşi în sfera influenţei politice a
Imperiului otoman, chiar dacă independenţa tătarilor sub garanţia Rusiei era recunoscută şi parafată juridic într-un act
cu caracter internaţional. Rusia, se ştie, îşi asigura nu numai ieşirea la Marea Neagră, ci şi libertatea navigaţiei (pentru
vasele comerciale) prin strâmtori, până la Marea Mediterană, singurul punct de sprijin al turcilor pe litoralul nordic al
Mării Negre rămânând Oceakovul. În plus, pe lângă dreptul de protecţie asumat faţă de creştinii ortodocşi din
Imperiul Otoman, Rusiei i se recunoşteau (în premieră) privilegiile acordate prin „capitulaţii”, până atunci doar
puterilor occidentale, ceea ce însemna o egalizare a tratamentului politic aplicat Rusiei în faţa Europei. Considerând
avantajele Rusiei prea mari în economia generală a conflictului şi invocând principiul echilibrului, care trebuia
menţinut în zonă, Austria şi-a revendicat şi a obţinut, cu complicitatea beligeranţilor, compensaţia teritorială din
nordul Moldovei, în 1775, pentru împiedicarea căreia jertfa domnitorului Grigore Ghica (în 1777) s-a dovedit, pe cât
de inutilă politic, pe atât de pilduitoare în plan moral.
În perioada imediat următoare, relaţiile Turciei cu Rusia, dar şi cu Austria s-au alterat progresiv. După
desprinderea Hanatului Crimeii de Imperiul Otoman, în 1779, spre a-şi proclama independenţa, recâştigarea acelui
teritoriu locuit de musulmani a fost încercată de Turcia, în 1787, tot pe calea armelor. Alăturarea Austriei în noul
conflict ruso-turc, de partea Rusiei şi apoi izbucnirea revoluţiei din Franţa, considerată de toţi beligeranţii ca
primejdioasă pentru viitorul „principiilor monarhiste”, au condus către epilogul, în doi timpi, al războiului, respectiv
pacea austro-turcă de la Şistov (august 1791) şi pacea ruso-turcă de la Iaşi (ianuarie 1792), care, formal, consacra
situaţia antebelică. În realitate, însă, Austria obţinuse unele rectificări de frontieră în Banat, iar Rusia ajungea la
Nistru. Pentru mulţi dintre oamenii politici otomani, acel război a constituit un îndemn pentru revizuirea şi centrarea
atenţiei pe problematica internă a Imperiului, pentru efectuarea unor reforme care să pună în acord societatea turcă cu
cerinţele şi ofertele vremii.
Iniţiatorul programului reformist, numit „noua ordine” („Nizam-i Djedid”) şi anunţat prin firmanul împărătesc
din 1793 a fost sultanul Selim al III-lea. Programul său era destul de ambiţios şi viza, în primul rând, crearea unei
armate, din vechile structuri în stil european. Pentru reprezentarea intereselor Porţii la curţile europene au fost
stabilite ambasade permanente ale Sultanului în principalele capitale ale continentului, iar învăţarea limbii franceze a
fost impusă ca obligatorie pentru diplomaţii şi militarii de carieră. Ameliorări au fost operate şi în sistemul
administrativ, ca şi în cel fiscal. Dar rezistenţa la reformă, manifestată de ienicerime şi de clerul musulman, ca forţe
ultraconservatoare, conjugată cu tulburările sociale şi cu izbucnirea războiului cu Rusia în 1806 aveau să conducă la
detronarea lui Selim al III-lea şi la decapitarea sa. După un scurt interimat asigurat de Mustafa al IV-lea, programul
de reforme avea să fie reluat de fiul lui Selim, Mahmud al II-lea (1808-1839).
În vremea acestuia, aşa-numita chestiune orientală – dimensionată mai întâi prin efectele păcii de la Bucureşti
(1812), prin autonomizarea Serbiei (1812-1817), prin mişcarea grecilor (Eteria) şi a românilor (răscoala din 1821) –
a intrat într-o nouă etapă, mai convulsivă în interior decât în afara graniţelor Imperiului otoman, sub impactul
intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor balcanice, pe de o parte, şi a jandarmeriei internaţionale,
instituite prin „Sfânta Alianţă” (1815), pe de altă parte. În acest context, rolul Principatelor Române în ansamblul
chestiunii orientale s-a dovedit notabil, nu însă şi preponderent, ele menţinându-şi, încă, statutul de obiect şi nu de
subiect în raporturile politice internaţionale.

IV. Polonia (1648-1795). Cele trei împărțiri și dispariția statalității

La sfârşitul Războiului de 30 de ani, prestigiul internațional al Poloniei este într-un declin vizibil. Țara se
afla într-o situație deplorabilă, deşi regele Vladislav al IV-lea Vasa (1632-1648) încercase să-i confere un rol
important pe scena Europei. Polonia rămâne un stat feudal prin excelență, unde şleahta (o parte a nobilimii) încerca
să-şi asigure influenţa decisivă în conducerea statului, în detrimentul puterii regale şi a magnaților (marea
aristocrație). O lovitură în plus primeşte statul polonez din partea cazacilor zaporojeni, conduşi de hatmanul Bogdan
Hmelnițki. În 1648, ca urmare a luptelor armate, aceștia se emancipează de sub tutela poloneză.
Din 1569, statul polonez se prezenta ca o confederație între regatul polonez şi Marele Principat al Lituaniei,
Varşovia devenind noua capitală în locul Cracoviei. Acest stat nobiliar multinațional a primit numele de republică,
deşi avea în fruntea sa un rege ales pe baze elective şi o formă de organizare total diferită de un regim republican. În
timp ce absolutismul se întărea în diverse țări europene, în Polonia se accentua decăderea politică, economică și
socială. Din cauza cererii în creștere de grâne pe piața apuseană, nobilimea a întărit exploatarea țărănimii, cu
repercursiuni negative asupra gospodăriilor micilor producători. Mutaţii se produc chiar şi în sânul clasei dominante -
mulți şleahtici au sărăcit, alţii şi-au pierdut complet pământurile, fiind nevoiţi să-şi găsească îndeletniciri pe lângă
marii magnaţi (Czartoryski, Liubomirski, Potocki, Radziwil ş.a.). Chiar dacă, teoretic, magnaţii şi restul nobilimii se
bucurau de aceleaşi drepturi politice şi juridice, practic, posesorii de mici terenuri plăteau dări asemănătoare ţăranilor,
iar cei fără posesiuni funciare erau privaţi de dreptul de a ocupa funcţii oficiale şi de a se bucura de inviolabilitatea
persoanei.
În 1634, teritoriul Poloniei avea o suprafaţă de 990.000 km2 şi o populație în jur de 10.000.000 locuitori. În
urma războaielor cu Suedia şi Rusia, Polonia pierde o serie de teritorii: Prusia ducală (1657), Livonia (1660), Ucraina
din stânga Niprului, inclusiv Kievul (1667), la care se adaugă şi Smolenskul. Suprafața statului scăzuse la 730.000
km², iar populația la 7.000.000 locuitori. Tratatul de la Andrussovo (1667) stabileşte relații paşnice cu Moscova; în
schimb, le deteriorează pe cele cu Imperiul Otoman, fapt ce a dus la declanşarea operațiunilor militare împotriva
Poloniei, în 1672, care s-au soldat cu ocuparea puternicei cetăţii Cameniţa (octombrie 1672). Pacea încheiată
prevedea intrarea Cameniţei şi a Podoliei în deplina stăpânirea sultanului, ca şi suzeranitatea asupra Ucrainei, Polonia
urmând să plătească un tribut de 20.000 galbeni.
Diplomația habsburgică atrage Polonia într-un sistem de alianţă ofensivă şi defensivă (1683). În această nouă
ipostază îl găsim pe regele polon Jan Sobieski ajutându-i pe Habsburgi la despresurarea Vienei, în 1683. În anul
următor, Polonia va face parte din Liga Sfântă, îndreptată împotriva Imperiului Otoman, alături de Austria şi Veneția.
Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunța la toate cuceririle făcute în 1672, şi anume la Camenița,
Podolia şi o zonă a Ucrainei apusene. Astfel, spre sfârşitul secolului, victoriile lui Jan Sobieski ameliorează pentru o
vreme situația internațională a Poloniei.
Succesele externe au fost umbrite repede de gravele probleme interne. Seimul, adunarea nobilimii poloneze,
a favorizat anarhia, din cauza dreptului de veto al oricărui membru. După 1666 dreptul de veto a fost extins şi asupra
organelor legislative locale, unde fiecare şleahtic îl putea folosi. Statul se prezenta cu o democrație nobiliară, în care
puterea de stat era slabă. Cu toate succesele repurtate pe plan extern în timpul domniei lui Jan Sobieski, la moartea
acestuia (1694), fiul său nu este ales rege, din cauza opoziţiei nobilimii, care nu dorea întărirea puterii centrale, fiind
preferat electorul Saxoniei (sub denumirea de August al II-lea), devenit rege al Poloniei în 1697. Acesta nu a reușit să
consolideze puterea centrală.
Pentru a crea o monarhie puternică, ieşită din unirea unui mic principat absolutist (Saxonia) şi o mare
republică oligarhică (confederația polono-lituaniană), cu populație eterogenă (polonezii deţineau o pondere de circa
40%), trebuia învinsă nu numai rezistența nobililor şi a magnaților autohtoni, ci şi a marilor puteri, care erau
interesate să mențină statu-quo-ul în Europa Centrală. La începutul secolului al XVIII-lea, Polonia s-a implicat în
Războiul Nordului (1700-1721). August al II-lea se alătură ruşilor, dorind să reia Livonia de la suedezi. Carol al XII-
lea ocupă cele două capitale, Cracovia şi Varşovia şi îl obligă pe suveranul Poloniei să renunțe la tron, prin pacea de
la Altranstad (1706). În urma victoriei țarului Petru I asupra suedezilor, de la Poltava (1709), August al II-lea îşi reia
tronul; în schimb, creşte considerabil influenţa Rusiei. Polonia devine un stat satelit pentru Imperiul tarist, iar regele-
elector August al II-lea şi-a datorat coroana Rusiei şi Austriei.
La moartea lui August al II-lea (1733) se deschide o criză de succesiune, în care vor fi angrenate marile
puteri europene. Coroana fiind electivă, Seimul polonez avea de ales între doi candidați: fostul rege Stanislas
Lescszcinski, preferat de majoritatea nobilimii poloneze, respectiv noul elector de Saxonia, fiul lui August al II-lea.
Acesta devine rege, ca urmare a intervenției armatelor rusești, sub numele de August al III-lea (1733-1763). Până la
urmă, Franța recunoaşte ca rege al Poloniei pe August al III-lea şi lasă mână liberă în această țară Rusiei, Austriei şi
Prusiei.
Regele August al III-lea, în calitate şi de elector al Saxoniei, ia parte la conflictul privind succesiunea
austriacă şi este invadat de două ori de trupele prusiene. În timpul războiului de șapte ani (1756-1763), Polonia s-a
declarat neutră. Neutralitatea a fost încălcată flagrant de Rusia, Prusia şi Austria, aducând mari prejudicii materiale
țării. Îndeosebi trupele țariste, din necesități militare, au exploatat resursele ţării, iar un vice-rege reprezenta la
Varşovia autoritatea Petersburgului.
După moartea regelui August al III-lea (1763), a fost ales la tron candidatul preferat de Rusia, Stanislas
Poniatowski, fostul amant al țarinei Ecaterina a II-a. Cu această alegere a fost de acord şi Frederic al II-lea, regele
Prusiei, dar nu și Austria. Inteligent și cultivat, noul rege, care provenea dintr-o veche și ilustră familie poloneză, nu a
dorit să fie o simplă marionetă a Rusiei, fapt ce a contrariat-o pe împărăteasa tuturor Rusiilor. În aceste circumstanțe,
între Petersburg şi Berlin se ajungea, în 1764, la un acord secret în vederea dezmembrării Poloniei. O parte a marii
nobilimi, în frunte cu familia Czartoryski, îşi dă seama că practica folosirii „liberum veto”-ului este deosebit de
dăunătoare (o lege nu putea fi adoptată, chiar dacă avea şi un singur vot contra). Deși administraţia poloneză încearcă
să pună capăt situației deplorabile, paradoxul constă în faptul că cele trei state vecine absolutiste sprijină anarhia şi
instituțiile acesteia. Sub pretextul apărării ortodocşilor şi a menținerii cu orice preţ a dreptului de „liberum veto”,
trupele ruse pătrund în Polonia în martie 1767, sprijinindu-i pe dizidenți. Este ațâțat astfel un război civil, care
izbucneşte pe fundalul unor mişcări țărăneşti.
Slăbiciunile interne, intervențiile marilor puteri și crizele succesive vor slăbi decisiv poziția Poloniei, ale
cărei teritorii erau râvnite de Rusia, Prusia, Austria. În ultima treime a secolului al XVIII-lea, statul polonez avea să
cadă pradă vecinilor mai puternici. Negocierile dintre Austria, Prusia şi Rusia privind împărțirea Poloniei se
prelungesc, întrucât Petersburgul insista pentru achiziţii teritoriale moderate, deoarece avea intenția să țină sub tutela
sa exclusivă republica amputată. La capătul acestor tratative oneroase, în 1772 are loc primă împărțire a Poloniei.
Prusia obţinea 36.000 km2 şi o populație de 580.000 locuitori; Austria 83.000 km 2, cu o populație de 2.650.000
locuitori, iar Rusia 92.000 km2, cu o populație de 1.300.000 locuitori. Achizițiile nu trebuie privite exclusiv prin
prisma suprafeței obţinute. Prusia punea mâna pe gurile Vistulei, controlând întregul comerț din această zonă, ceea ce
a provocat nemulțumirea Angliei şi a Ţărilor de Jos. Austria a obținut teritorii dens populate, cu bogății subterane -
mai ales mine cu sare.
Deşi Polonia pierduse circa 30% din teritoriul său şi 35% din populație, rămânea totuşi unul dintre statele
mari ale Europei, depăşind Spania şi fiind sensibil egală ca suprafaţă cu Franţa (520.000 km 2). Această primă
împărţire a statului polonez îi şubrezea însă considerabil poziția pe plan internațional. Pentru a întări statul polonez,
au fost căutate soluții, încercându-se crearea unui stat modern, centralizat şi bine înarmat, pentru a face față
eventualelor noi pretenţii ale celor trei vecini. În 1773 a fost creat primul Minister al Instrucțiunii Publice din Europa,
iar guvernul (Consiliul Permanent) începe să-şi exercite mai operativ actribuțiile, prin cinci ministere: Afaceri
Externe, Poliție, Apărare, Finanțe, Justiţie. Economia se dezvoltă, iar populația crește, în decurs de douăzeci de ani,
de la 7,5 milioane locuitori la 9 miliioane.
Reformele preconizate spre sfârşitul secolului al XVIII-lea aveau ca scop principal întărirea statului.
Izbucnirea Revoluției din Franţa (1789) a încurajat liberalizarea țării. Încă din martie 1789 a fost votat un impozit pe
proprietățile funciare (10%) şi pe cele ecleziastice (20%), fiind prima oară când nobilimea este obligată să plătească
direct impozite, aducând țării un venit anual de 16 milioane de zloți. Elementele provenite din burghezie puteau opta
pentru orice carieră în administrație, justiție, armată şi cler şi puteau poseda proprietăți rurale. Se acordau facilități
celor care se implicau în comerț, industrie, tranzacţii bancare. Au fost luate măsuri împotriva oligarhiei. Dieta de 4
ani (1788-1792) a jucat un rol major în limitarea puterii marii nobilimi. La 3 mai 1791 a fost adoptată o Constituţie
progresistă. „Liberum veto” este anulat, ca şi alegerea monarhului, urmând ca tronul să devină ereditar după moartea
lui Stanislas August Poniatowski, iar regii să provină dintre membrii casei de Saxonia. Oraşele aveau dreptul să-şi
trimită reprezentanţi în Seim şi li se recunoştea vechea autonomie administrativă şi judecătorească. Țărănimea era
pusă sub protecția statului, care garanta contractele dintre aceştia şi proprietarii de domenii, în scopul evitării
abuzurilor, Constituția evitând însă abolirea şerbiei.
Noua constituţie poloneză a nemulțumit nu numai marea nobilime, ci şi imperiile vecine. Prusia se alătură
Rusiei şi, în ciuda unor succese militare repurtate de generalul Iosif Poniatowski (viitor mareşal al lui Napoleon) şi de
către eroul Războiului de independență american, Tadeusz Kosciusko, forţele fiind inegale, are loc a doua împărțire a
Poloniei (1793). Rusia ia o parte din Bielorusia şi Podolia şi întreaga Volînie, iar Prusia 57.000 km 2 (o mare parte din
Polonia Mare şi o parte din Mazowia, cu centrele Gdansk, Thorum şi Poznan). Teritoriul statului polonez se reduce,
în urma acestei a doua împărțiri, la numai 212.000 km 2 şi circa 4 milioane locuitori. S-a mai păstrat încă o rămășiță
din fosta Polonie, întrucât Rusia considera necesară menținerea unui stat tampon între cele trei puteri, cu o
administrație centralizată, dar unde ambasadorul Rusiei avea cuvântul decisiv.
Mizând pe sprijinul Franței revoluționare, dar mai ales pe moralul patriotic al polonezilor, Kósciuszko
declanșează la 24 martie 1794 insurecția poloneză, „în numele întregului popor”. În ciuda luptei eroice a polonezilor,
insurecția a fost zdrobită de armatele ruse, austriece şi prusiene, care au înaintat din trei direcții. Trădarea marii
nobilimi a dus nu numai la înfrângerea insurecţiei, ci și la lichidarea statului polonez (1795). Acum s-a produs a treia
împărțire a Poloniei. Austriei îi reveneau teritoriile sudice până la Pilica, Vistula şi Bug, cu o suprafaţă de 47.000
km², Prusiei îi revenea partea centrală, cu capitala Varşovia şi regiunile nord-estice până la Niemen (48.000km²), iar
restul de 120.000 km² revenea Rusiei.
Regele Stanislas-August a fost silit să abdice la 25 noiembrie 1795 şi a murit în captivitate, la Petersburg, în
1798. Printr-un document din ianuarie 1797, cele trei puteri îşi reglau toate diferendele care decurgeau din lichidarea
statului polonez, angajându-se, printr-un articol secret, ca numele de Polonia să nu fie pomenit în nici un document al
dreptului internațional.

Statele iberice şi Olanda din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea până la 1815.
America Latină până la eliberarea de sub dominația colonială
Curs nr. 8
I. Spania: de la mărire la decădere (viața politică internă, politica externă, imperiul colonial)
Cu ale sale numeroase colonii, răspândite pe o largă arie geografică în Americile: centrală (Mexic şi Florida) şi latină
(Venezuela, Peru, Argentina, Chile, Uruguay şi Paraguay), în arhipelagul Antilelor (Cuba, Porto Rico, San Domingo, Jamaica
ş.a.), în insulele Canare şi Caroline sau Filipine, cărora li se adăugau teritoriile italiene (Sicilia, Neapole, Milano, Lombardia),
portugheze, olandeze şi chiar franceze din Europa, Spania constituia la începutul secolului al XVII-lea cel mai întins imperiu din
lume, măsurând peste 7 milioane km2, în vreme ce matca (Spania propriu-zisă) avea doar 500 000 km 2.

Dimensiunea i-a afectat însă unitatea, iar împrejurări de natură economică, politică, socială, demografică şi
confesională au concurat la decăderea treptată şi rapidă a Spaniei, transformând-o până la mijlocul secolului al XVII-
lea într-o putere europeană de rangul al doilea. Războiul de treizeci de ani, la care Filip al IV-lea (1621-1665) a
angajat cu prea mult zel resursele economico-financiare, militare şi umane, a secătuit avuţia ţării, iar inabilităţile,
gafele sau presiunile politico-diplomatice laolaltă au contribuit la reculul internaţional al Spaniei. Prestigiul ei militar
a fost grav lovit în urma înfrângerii de la Rocroi (1643), iar refacerea acestuia prin continuarea războiului cu Franţa,
după încheierea păcii westfalice s-a dovedit iluzorie.
În 1648 a fost constrânsă a recunoaşte independenţa Olandei în raport cu coroana spaniolă, iar prin pacea din
Pirinei (1659), care punea capăt războiului cu Franţa, a trebuit să renunţe la fostele provincii (franceze) situate la nord
de Pirinei Roussillon, Cardagne şi Artois. Profitând de situaţia dificilă a coroanei spaniole, Anglia lui Cromwell a
încheiat un tratat separat cu Portugalia (1654) și i-a deposedat pe spanioli de importantul port Dunkerque, precum şi
de insula Jamaica. Pierderile teritoriale şi haosul economic intern reflectau, în mare măsură, decăderea puterii regale,
evidentă cu deosebire după moartea lui Filip al IV-lea. Succesorul său la tron, Carol al II-lea (1665-1700), din
dinastia habsburgică, grav bolnav şi debil mintal, a contribuit decisiv la pierderea prestigiului curţii regale, prilejuind,
în interior, afirmarea camarilei compusă din nobili şi clerici, spanioli şi străini (produs exportat apoi în toată Europa),
iar în exterior, încurajarea proiectelor matrimoniale şi a preocupărilor diplomatice vizând moştenirea tronului
modrilen.
Structura socială a Spaniei veacului al XVII-lea era ilustrată prin existenţa câtorva categorii privilegiate, în frunte cu
numerosul şi puternicul cler catolic, ce promova încă inchiziţia, urmat de stările distincte ale nobilimii, departajate prin avere şi
putere: granzii, aristocraţia şi plebea nobiliară (ultima cunoscută sub numele de hidalgos – sau mica boierime de la noi).
Burghezia era ca şi inexistentă în societatea spaniolă, iar meşterii şi negustorii, chiar dacă se considerau ca aparţinând
categoriilor sociale înstărite, nu se puteau substitui acestora. Ca peste tot în Europa vremii, lucrătorii pământului, ţăranii, cei mai
mulţi lipsiţi de pământ şi de inventar agricol, formau marea masă a populaţiei, angajată să muncească pe marile domenii
stăpânite de nobili şi de mănăstiri.

Stânjenită de monopoluri, de impozite sau prohibiţii, industria a regresat în secolul al XVII-lea, spre bucuria şi
profitul întreprinzătorilor francezi, dar şi-a revenit în secolul următor, când Spania (după 1713) n-a mai participat la confruntări
militare de anvergură. Comerţul a urmat aceeaşi curbă, din pricina rarităţii, dificultăţii şi nesiguranţei drumurilor, iar pe fondul
anarhiei ce domnea în administraţie, contrabanda s-a impus ca o veritabilă instituţie.

Singurul domeniu care nu s-a înscris în acelaşi proces, strălucind chiar, vreme de un secol (între mijlocul secolului al
XVI-lea şi mijlocul secolului al XVII-lea) a fost cel al culturii, în general, al literaturii şi artei, în special. Numele şi contribuţiile
unor creatori, precum: Lope de Vega (peste 1500 de piese de teatru), Guilen de Castro (Tinereţele Cidului), Pedro Calderon de
la Barca, Gongora (poet, creatorul „gongorismului” sau „cultismului”), Velasquez, Murillo, Zurbaran sau El Greco (artişti
plastici, portretişti), istoricii Mariana (Istoria Spaniei), Solis şi Melo (autori ai unor lucrări privind cucerirea Mexicului sau
eliberarea Cataloniei) ş.a. au impus epoca în care au trăit drept secolul de aur al culturii spaniole.
 Veacul următor, al XVIII-lea, numit şi al „Luminilor” sau al „despotismului luminat”, avea să aducă însemnate
mutaţii în plan politic intern şi internaţional, cu repercusiuni în toate celelalte planuri ale societăţii spaniole. Moartea regelui
Carol al II-lea, în 1700, şi testamentul lăsat de acesta a generat războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei, care a durat peste
un deceniu (1701-1713). Potrivit testamentului lăsat de ultimul Habsburg spaniol, care a fost Carol al II-lea, tronul urma să fie
ocupat de Filip de Anjou, nepotul regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea de Bourbon. Succesorul, sub numele de Filip al V-lea
(1701-1746), înconjurat de sfetnici francezi, a sosit la Madrid în aprilie 1701, provocând reacţia ostilă a Habsburgilor, în frunte
cu împăratul Austriei, Leopold I.

Alianţa pe care acesta a încheiat-o cu Anglia şi Olanda, adversarele Franţei, asigura – în caz de victorie – dobândirea
de către Austria a Belgiei, a teritoriilor italiene (Milano, Neapole, Sicilia) şi a insulelor spaniole din Mediterană, iar celor două
aliate le erau rezervate coloniile spaniole din America. Teatrul de război s-a desfăşurat atât în Spania, cât şi în Ţările de Jos, în
Italia şi Germania. În 1703 englezii l-au debarcat pe Carol de Habsburg în peninsula Iberică, care, ulterior, atrăgând de partea sa
Catalonia şi Aragonul, s-a şi proclamat rege al Spaniei, sub numele de Carol al III-lea.

Chiar dacă domnia sa a fost doar episodică, pentru că Filip al V-lea a revenit la scurt timp şi şi-a asigurat definitiv
poziţia la tron, Spania a pierdut cu acel prilej Gibraltarul, în favoarea Angliei, care dobândea astfel unul din cele mai importante
puncte strategice din reţeaua mondială a comunicaţiilor. În 1711, când coroana Imperiului german a revenit lui Carol al III-lea –
sub numele nou de Carol al VI-lea – Anglia (de teama creşterii prea mari a puterii acestuia) s-a disociat de fostul aliat şi a
încheiat pacea separată cu Franţa, gest ce a grăbit sfârşitul războiului, parafat prin pacea de la Utrecht (1713). Prin acel act, Filip
al V-lea a fost recunoscut ca rege al Spaniei, cu condiţia ca acelaşi Bourbon să nu poată fi concomitent şi rege al Franţei; Spania
pierdea Belgia, parte din Milano, Neapole şi Sardinia, care intrau sub coroana Habsburgilor; Angliei i se recunoştea stăpânirea
Gibraltarului şi a insulei Minorca, obţinute de la spanioli, precum şi dreptul de asiento (de a transporta în coloniile spaniole din
America, anual, 5000 de negri africani), dobândind şi de la francezi Acadia (Noua Scoţie), New Foundland şi gurile fluviului
Hudson. Dintre beligeranţi, doar Carol al VI-lea a amânat semnarea păcii, continuând acţiunile militare, dar înfrângerile
înregistrate pe fronturile din Spania şi Germania l-au determinat să accepte condiţiile acesteia, un an mai târziu, la Rastadt
(Baden – 1714).

Alianţa cu Parisul, întărită mai târziu cu „pactul de familie” între Bourbonii de pe ambele versante ale Pirineilor, a
legat puternic Spania de Franţa şi a expus-o agresiunilor din partea adversarilor acesteia din urmă. Dar prezenţa Bourbonilor la
tronul Spaniei a avut şi consecinţe benefice pentru ţară. Reorganizarea administraţiei centrale şi locale, reformele legislativă,
militară şi jurdică – operate după model francez, în spiritul despotismului luminat – au stăvilit haosul şi au instaurat ordinea
politică internă, mai cu seamă în vremea regilor Bourboni, Ferdinand al VI-lea (1746-1758) şi Carol al III-lea (1759-1788).
Ultimul a încercat şi a reuşit, în mare măsură, să subordoneze biserica puterii absolute a regelui, depăşind trei mari obstacole:

a) Inchiziţia, transformată dintr-un tribunal suprem şi independent, într-un instrument de poliţie generală, supus
autorităţii regale;
b) papalitatea, căreia i s-a limitat capacitatea de a interveni în Spania;
c) iezuiţii, care acumulaseră imense averi şi controlau învăţământul, au fost expulzaţi din ţară (urmând exemplul
Franţei şi Portugaliei) în 1766.
Graţie noilor măsuri administrative şi legislative adoptate, economia ţării (agricultură, industrie, comerţ) s-a înviorat,
creşterea economică reflectându-se şi în sporul demografic realizat în numai jumătate de secol, de la 6 la 11 milioane de
locuitori. Cultura, chiar dacă nu a strălucit ca în „secolul de aur”, a propulsat un nume celebru, Goya, autorul, între altele, şi mai
celebrului tablou „Somnul raţiunii naşte monştri”.

Urmaşii lui Carol al III-lea, având şi neşansa izbucnirii revoluţiei din Franţa, au contribuit la diminuarea efectelor
pozitive ale reformelor promovate până atunci şi la sporirea complicaţiilor şi adversităţilor externe. Sub regenţa Maria-Luisa,
dirijată exclusiv de camarilă, Spania a intrat în coaliţia îndreptată împotriva Franţei în 1793, dar înfrântă fiind, a întors armele
împotriva Angliei şi a Portugaliei. Ulterior, când autorităţile politice au fost constrânse să accepte blocada continentală impusă
de Napoleon, spaniolii de rând au declanşat acea vastă mişcare populară armată numită (în premieră) război de guerilla, care,
asociat campaniei din Rusia, din 1812, avea să constituie momentele hotărâtoare ale prăbuşirii Imperiului napoleonian.

Acest război de guerillă, consumat între anii 1810-1814, considerat de analişti şi război de independenţă, întruneşte, în
unele opinii, şi calificativul de revoluţie, îndreptată împotriva stărilor de lucruri existente în societatea spaniolă (privită din
dublă perspectivă: internă şi internaţională), angajată totuşi, cu mai puţină fermitate decât celelalte state europene occidentale,
pe calea modernităţii.

II. Portugalia: repere politice

După un secol şi jumătate de expansiune colonială şi după alte şase decenii de convieţuire politică cu Spania (în regim
de autonomie administrativă şi legislativă faţă de mai marele vecin, dar cu vicerege numit de regele Spaniei), abia în 1640
Portugalia şi-a recâştigat independenţa, pierdută spre sfârşitul secolului anterior, fără a putea evita declinul economic
caracteristic întregii peninsule iberice, din secolele XVII şi XVIII. Eliberarea de sub tutela spaniolă a survenit în urma
insurecţiei iniţiată şi condusă, la sfârşitul anului 1640, de ducele Ioan de Braganza, proclamat rege ca Ioan al IV-lea (1640-
1656) şi sprijinit în acţiunea sa de către Anglia. Pe parcursul conflictului cu Spania, Portugalia a pierdut câteva colonii, mai
importantă fiind Ceylonul, preluat de Olanda, care a consimţit însă a-i restitui Brazilia, în schimbul unei mari compensaţii
băneşti.

În vremea urmaşilor lui Ioan, Alfonso al VI-lea (1656-1667), incult, brutal şi nevolnic şi a fratelui său, Pedro al II-lea
(1667-1707), Portugalia a trebuit să servească, compensatoriu, interesele Angliei, care purta războaie costisitoare pentru
cucerirea de noi colonii. Astfel, printr-un umilitor tratat încheiat în anul 1703 („tratatul lui Methuen”, după numele
ambasadorului englez care l-a negociat) întregul comerţ portughez, inclusiv schimbul de mărfuri cu Brazilia, avea să fie dirijat
de Anglia. Numeroasele privilegii comerciale acordate fostului „binefăcător”, în schimbul „garantării” teritoriului portughez,
aveau să paralizeze, de-a lungul unui veac şi jumătate, agricultura, industria, comerţul şi navigaţia regatului lusitan. În plus, la
insistenţele Inchiziţiei şi ale iezuiţilor, Pedro i-a expulzat pe evrei, în afara hotarelor, provocând o adevărată hemoragie de
capitaluri, cu efecte păgubitoare pentru economia ţării.

Declinul s-a acutizat în timpul domniei lungi dar lipsită de glorie a lui Ioan al V-lea (1707-1750), spre a fi parţial şi
vremelnic stopat sub urmaşul acestuia, José (Iosif) I (1750-1777). De perioada şi de numele acestuia din urmă este legată
pătrunderea şi răspândirea ideilor luministe şi reformatoare, în consonanţă cu filosofia epocii, avându-l ca protagonist pe
marchizul contele José Pombal, adus în fruntea guvernului portughez la insistenţele reginei-mamă. Jurist şi diplomat abil,
provenind din rândul nobilimii mijlocii şi având trecere la autorităţile bisericeşti, marchizul de Pombal a izbutit în scurtă vreme
să-şi creeze un ascendent total asupra regelui şi să-şi impună o adevărată dictatură personală.

Orice încercare de rezistenţă, indiferent din ce parte venea (inclusiv dinspre a regelui), era înăbuşită cu brutalitate,
printr-un aparat de represiune numeros şi bine organizat. Dacă Voltaire a fost cel dintâi moralist care a demascat, prin mijloace
literare, activitatea reacţionară a iezuiţilor (ultimul mare ordin al bisericii catolice, înfiinţat în 1540 de fostul ofiţer spaniol
trecut la monarhism, Ignatius de Loyola), Pombal a fost primul om politic al Europei care s-a ridicat hotărât împotriva lor,
interzicându-le activitatea, confiscându-le bunurile şi expulzându-i în 1759. În plus, asociindu-şi concursul unor reprezentanţi ai
clerului înalt, a scos statul de sub tutela Papalităţii, punând biserica portugheză cu toate veniturile ei sub controlul Coroanei.
Loviturile primite de iezuiţi în Portugalia s-au dovedit fatale, pentru că, prigoniţi apoi şi din alte ţări catolice, Papa Clement al
XIV-lea a dispus desfiinţarea ordinului în anul 1773.

Inspirat din modelul englez, Pombal s-a angajat apoi într-un curajos program economic, înfiinţând companii
comerciale pentru intensificarea schimbului de mărfuri cu America, India şi China, a reorganizat flota, a deschis şcoli
comerciale, a încurajat industria şi agricultura prin măsuri protecţioniste, a fondat spitale şi aziluri, muzee şi observator
astronomic. În sfârşit, a introdus discipline noi (ştiinţifice) în singura Universitate a ţării.

După moartea regelui José I, în vremea reginei Maria (1777-1789), Pombal n-a putut rezista reacţiunii declanşate
împotrivă-i, fiind obligat să-şi sfârşească zilele în exil, iar reformele sale, temporar, anulate. În vremea revoluţiei şi a războaielor
napoleoniene, Portugalia s-a plasat, cum era firesc, alături de Anglia, încât invazia franceză în peninsulă a obligat familia regală
să se refugieze în Brazilia, de unde regentul (începând cu 1792) João, ulterior regele João (Ioan) al VI-lea (1816-1826), se
încăpăţâna să conducă destinele unei ţări guvernată în fapt de o juntă militară.

III. Olanda în perioada modernității timpurii

Constituită din şapte provincii distincte ce s-au eliberat de sub dominaţia feudalo-absolutistă spaniolă, prin revoluţia
burgheză de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Republica Provinciilor Unite sau Republica Olanda (după numele celei mai
importante dintre ele), cu independenţa politică deplin recunoscută prin tratatul de la Münster (ianuarie 1648), se înfăţişa la
mijlocul veacului al XVII-lea drept cea mai mare putere comercială din Europa. Ea se afla „în posesiunea aproape exclusivă a
comerţului Indiilor Orientale şi a comunicaţiilor între sud-vestul şi nord-estul Europei. Pescuitul, flota sa comercială şi
manufacturile sale întreceau pe cele ale oricărei ţări. Iar capitalurile republicii erau poate mai importante decât ale întreg restului
Europei”, după cum aprecia un istoric, bun cunoscător al cgestiunii. Prin abilităţi politice, prin şiretlicuri şi violenţă, Olanda şi-a
creat un sistem colonial în prima jumătate a secolului al XVII-lea, care depăşea tot ceea ce se realizase până atunci în domeniul
economiei burgheze. Companiile comerciale, în frunte cu Compania Indiilor Orientale, creată în 1602, organizate la început
pentru promovarea negoţului cu ţările sau teritoriile îndepărtate, s-au transformat cu timpul în organe cu atribuţii administrative
şi militare, veritabil stat în stat, cârmuind zone întinse de pe glob. Amintita companie, bunăoară, putea încheia alianţe şi tratate
în numele Olandei, bătea monedă proprie, dispunea de armată şi de administraţie proprie.

Ea deţinea monopolul asupra comerţului pe un teritoriu ce se întindea de la extremitatea sudică a Africii până la
ţărmurile Japoniei, înlăturând nu numai pe concurenţii europeni (englezi şi portughezi), ci şi pe cei asiatici din zonă; mai mult, a
reuşit să acaparaze noi teritorii în alte regiuni (Ceylon, Taiwan, insulele Mauritius) şi a creat factorii comerciale în India,
peninsula Malaca şi Japonia, devenind principalul mediator în comerţul dintre Europa şi Asia de sud-est în veacul al XVII-lea.
Dar activitatea comercială a Olandei nu se desfăşura doar în depărtări: comerţul baltic, pe care olandezii îl numeau matern
pentru că era alimentat cu produse industriale proprii, apoi cel moscovit sau mediteranean, era întreţinut sau controlat de vasele
olandeze. Se spunea, nu fără motivaţie, că Norvegia era pădurea Olandei, că Germania, Spania şi Islanda – rezervaţiile sale de
oi, Prusia şi Polonia – grânarele sale, iar India şi Arabia – grădinile sale. Bogăţii imense au adus Olandei comerţul cu peşte
(numai flota piscicolă, în secolul al XVII-lea, depăşea cu 500 de vase întreaga flotă comercială a Franţei), cu sare, lemn şi
cereale, multe produse fiind tranzitate, pentru care navigatorii olandezi au şi fost supranumiţi „cărăuşi ai mărilor”. Oraşul
Amsterdam a ajuns cel mai însemnat port al Europei, devansând Lisabona şi Anvers-ul, iar bursa din Amsterdam – centrul
tranzacţiilor comerciale mondiale. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, când industria engleză a depăşit-o pe cea olandeză,
supremaţia în comerţul mondial s-a deplasat treptat spre Marea Britanie.

Viaţa politică internă a Republicii Olanda a fost multă vreme dominată de disputele între cele două partide principale:
partida orangiştilor sau a principilor de Orania şi partida marii burghezii olandeze, departajate de principiile şi mijloacele de
organizare şi conducere politico-administrativă a ţării. Principalele instituţii politico-administrative erau Stările generale şi
Consiliul de Stat. În cele dintâi, fiecare provincie (din cele 7) dispunea de un vot, indiferent de numărul deputaţilor. Competenţa
acestora viza declararea războiului şi încheierea păcii, precum şi a celorlalte tratate cu puterile străine. Consiliul de Stat, compus
din 12 membri, avea în atribuţii îndeosebi chestiunile militare. Puterea executivă supremă era încredinţată stadhonderului, care
era, concomitent, şi comandantul forţelor armate ale Republicii şi mediatorul chestiunilor nesoluţionate de către Stările generale.
Fiecare provincie se bucura de o largă autonomie, având stările şi stadhonderii lor, ca expresie a noilor realităţi politice şi
sociale instaurate în ţară.

Partidul orangist, de tip militarist, milita pentru crearea unei monarhii în favoarea principilor de Orania, cu o
centralizare mai riguroasă. Celălalt partid, reprezentând interesele provinciilor, se declara pentru menţinerea şi chiar întărirea
descentralizării. Eforturile stadhonderului Wilhelm al II-lea de Orania de a neutraliza rezistenţa adversarilor, culminând prin
încercarea de lovitură de stat din 1650 au eşuat lamentabil, iar moartea lui Wilhelm, survenită în acelaşi an, a determinat rocada
politică în favoarea marii negustorimi şi a provinciei Olanda, care l-a propulsat în fruntea treburilor executive pe Jan de Witt.
Deşi se declara partizanul unei autonomii provinciale stricte în cadrul republicii federale, compusă din cele 7 provincii, în
practică el şi-a corijat teoriile federaliste prin preponderenţa pe care a reuşit să o asigure, în cadrul uniunii, provinciei sale
(Olanda).

În urma războiului pierdut cu Anglia, din anii 1652-1654, Jan de Witt – la cererea expresă a lui Cromwell – a impus (în
1654) aşa numitul „act de excludere”, prin care stările provinciale ale Olandei se angajau să nu mai dea vreodată puterea civilă
sau militară lui Wilhelm al III-lea de Orania şi să nu-i acorde titlul de căpitan şi amiral general al uniunii. Impus prin intervenţie
străină, actul a întâmpinat serioase rezistenţe în ţară, iar în 1672, „orangiştii” au exploatat nemulţumirile interne, provocate pe
fondul unei noi invazii străine, înlăturându-l pe Jan de Witt şi impunându-l ca stadhonder pe Wilhelm al III-lea de Orania.
Puterea acestuia a sporit mult după proclamarea sa, în 1689, ca rege al Angliei, dar politica filo-engleză promovată de el a
nemulţumit marea negustorime, încât la moartea sa, în 1702, conducerea a revenit pentru mai multă vreme câtorva pensionari –
titlu purtat de şeful puterii executive al provinciei Olanda. Sub autoritatea lor politică a început însă declinul Olandei, declin
accelerat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După izbucnirea revoluţiei în Franţa, factorii politici de decizie ai Olandei
au optat pentru apropierea de coaliţia anti-franceză; în consecinţă, Franţa a declarat război Provinciilor Unite în februarie 1793,
determinându-l pe stadhonderul Wilhelm al V-lea să emigreze în Anglia. În acele împrejurări, noul partid apărut pe scena
politică a ţării din deceniul al VIII-lea al aceluiaşi secol, numit partidul patrioţilor, grupând pe simpatizanţi ai revoluţiei
americane şi cu ideologie iluministă, a preluat puterea în 1795, declarând crearea Republicii Batave. Pacea încheiată cu Franţa
deschidea perioada dominaţiei franceze în Olanda, consfinţită ca atare prin Constituţia din 1798. Constituţia, care marca
începutul creării statului olandez centralizat, a impus administraţia centralizată de tipul Directoratului, anulând autonomia
provinciilor şi lichidând privilegiile nobilimii. În iunie 1806, Republica Batavă a fost reorganizată în Regatul olandez, avându-l
în frunte pe fratele împăratului Napoleon, Louis, iar în iulie 1810, noul regat a fost alipit Imperiului francez. După suferinţele şi
pagubele provocate de Blocada continentală economiei ţării, abia în noiembrie 1813 dominaţia franceză a fost înlăturată, iar
liderii orangiştilor l-au putut aduce la tronul Olandei pe fiul fostului stadhonder, Wilhelm de Orania.

În plan spiritual, Olanda a îmbogăţit tezaurul gândirii, ştiinţei, culturii şi artei universale în cele două secole de referinţă
prin contribuţiile în materie ale lui Baruch Spinoza (în filosofie), Hugo de Grotius (drept internaţional – principii), Komenski
(pedagogie), Rembrandt, Vermeer şi Hals (pictură), Holck (biologie), Huyghens (matematică şi astronomie) ş.a.

Declinul economic al Olandei în secolul al XVIII-lea a atras după sine şi un recul în planul culturii, fără ca acesta să fie
general, dar nici de neglijat. Cea mai înfloritoare perioadă economică şi de maximă expresie în sfera spiritualităţii se încheiase
pentru Olanda odată cu secolul al XVIII-lea.

IV. America Latină până la eliberarea de sub dominația colonială

Descoperirea și cucerirea vastelor spații de dincolo de Oceanul Atlantic a făcut din Spania cel mai întins imperiu din
lume. Coloniile de aici erau împărțite inițial în două viceregate: 1. Mexic şi America Centrală; 2. posesiunile din America de
Sud. Pământurile erau proprietatea Coroanei, deținute de iberici sub formă de concesiune funciară (encomienda). Organul
central, Consiliul Indiilor (creat în 1511 şi reorganizat în 1542), avea menirea de a conduce posesiunile spaniole din America. În
secolul al XVIII-lea, coloniile spaniole din America Latină depindeau de patru viceregate: 1. Noua Spanie sau Viceregatul
mexican, înfiinţat în 1535, cu capitala la Ciudad de Mexico; 2. Viceregatul peruan, înființat în 1544, cu capitala la Lima; 3.
Noua Granada, înfiinţată în 1718, cu capitala la Santa Fé de Bogota; Viceregatul La Plata, înfiinţat în 1776, cu capitala la
Buenos Aires. În afara teritoriilor americane, Spania deținea colonii și pe alte continente (Asia și Africa), între care arhipelagul
filipinez.

Din punct de vedere politico-administrativ, Spania îşi conducea posesiunile din America şi Filipine printr-un for central
numit Consiliul Indiilor. Aceste teritorii, deşi erau exploatate crunt, nu erau considerate simple colonii, ci parte integrantă a
teritoriului naţional. Unitatea de bază era provincia, care era condusă de către un guvernator, iar mai multe provincii formau o
căpitănie generală sau un viceregat. Viceregii cârmuiau despotic, cumulând şi funcţia de preşedinţi ai cabildourilor şi gradul de
căpitani generali ai trupelor de uscat şi de apă. Dacă se considera necesar, Consiliul Indiilor numea judecători care controlau
activitatea celor ce-l reprezentau pe rege în teritoriile de peste mări. Oraşele erau conduse de consilii (cabildos) care aveau în
frunte doi primari: unul acţiona şi în calitate de magistrat, superior celuilalt (alcade de primer voto).

În decurs de câteva generații, albii sosiți în America Latină deveniseră americani, în amalganul complex de aici. În
secolul al XVIII-lea exista deja o societate deosebită de cea din Europa. Spaniolii sosiți în cele patru viceregate, europenii
născuți aici (creolii), indienii, metişii (amestec dintre albi şi indigeni), negrii, mulatrii (amestec dintre albi şi negri), zambi
(metisaj dintre negri şi indieni) şi alte grupuri dădeau o coloratură deosebită acestei zone atât de vaste, din nordul Mexicului şi
până la Capul Horn. Statisticile consemnează 2 650 000 creoli şi 250 000 de peninsulari, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Creolii se identificau tot mai mult cu interesele Americii. Băştinașii erau canalizați spre următoarele munci grele, epuizante: a)
la ţară, pe uriaşele plantaţii, pentru a cultiva indigoul, arbuştii de cafea, trestia de zahăr, arborele de cacao, bumbacul, tutunul,
cartoful etc.; b) pe şesuri şi dealuri, pentru creşterea turmelor de vite, tot mai numeroase; c) în zonele semiaride, pentru vânarea
animalelor sălbatice şi d) în mine, pentru a scoate cât mai mult aur şi alte bogății subterane. Dacă indigenii aveau un statut
inferior, sclavii negri, aduși din Africa, trăiau în condiții și mai grele, lipsiți de drepturi elementare, muncind în mine şi pe
terenurile care se pretau la monoculturi (plantaţii de bumbac, cacao, tutun).

Spaniolii şi portughezii s-au desprins repede cu cultivarea porumbului, iar băştinaşii şi creolii încep să cultive grâu,
banane, diferite legume, fructe (smochini, gutui, rodii), iar pe scară tot mai întinsă, cacao, trestie de zahăr şi tutun. Creşterea
animalelor a devenit o ramură de bază a economiei: vite, oi, porci, cai, catâri. Adesea, vitele sălbatice erau vânate numai pentru
piele. Pielea a devenit un produs comercial important, din care se fabricau şei, curele, bice, pături, haine, care erau schimbate pe
cacao, tutun, zahar etc.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casele de comerț din Sevilla şi Cádiz aveau monopolul comerțului dintre Spania
şi cele patru viceregate, Indii şi Filipine, iar Lisabona - pentru Brazilia.

America spaniolă, din Peru până în Mexic, furniza cea mai mare parte din metalele prețioase. În 1803, minele din Noua
Spanie produceau 67% din întreaga producție de argint american. În secolele XVI-XVII, s-a realizat o exploatare intensă a
minelor de argint din Potosi şi a celor de mercur din Huancavelica. Chiar dacă productivitatea acestora a mai scăzut în secolul al
XVIII-lea, aveau să fie identificate noi zăcăminte de argint în Mexic şi de cupru în Chile, acestea din urmă fiind valorificate la
potenţialul maximal de-abia în secolul al XX-lea. În secolul al XVIII-lea, spre porturile spaniole se îndreptau anual aproximativ
8 t de aur şi circa 400 t argint.

Regele Carol al III-lea a luat o serie de măsuri liberale. Astfel, în 1778 au fost înlăturate ultimele piedici din calea
liberului schimb dintre metropolă şi colonii. Numărul porturilor hispano-americane autorizate să facă comerţ cu metropola a
crescut la 24 (nu aveau dreptul să întreţină relaţii comerciale cu alte ţări). În 1778 a fost abrogat monopolul negustorilor din
Cadiz şi introduse taxe vamale protecționiste la o serie de produse. Carnea, vinul, pieile, ceaiul erau scutite de taxe vamale. Pe
piața spaniolă apar tot mai multe mărfuri produse în America Latină.

Din păcate, imediat după moartea regelui Carol al III-lea, urmașul său, Carol al IV-lea, la presiunea granzilor, a anulat
majoritatea acestor reforme (în 1788), revenind la politica restrictivă anterioară.

A existat o dezvoltare importantă pe plan cultural și în domeniul educației. Au fost fondate şcoli în majoritatea centrelor
urbane, dar şi rurale. Familia era obligată să se îngrijească de instrucţia copiilor, în ce priveşte scrisul şi cititul. Dacă tiparul a
fost adus în America Latină de timpuriu (în Mexic, din 1539, în Peru, din 1548 etc.), el a fost generalizat de-abia în secolul al
XVIII-lea; însă majoritatea cărților continuau să fie tipărite în Spania şi difuzate în America. Aceeaşi politică a fost dusă şi de
Portugalia.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au loc o serie de mişcări împotriva absolutismului spaniol, ca marea
răscoală din 1781, din viceregatul Noua Granada. Începe să-şi desfăşoare activitatea Sebastian Francisco de Miranda, părintele
independenței Americii Latine. După ce a luptat pentru independenţa SUA şi pentru Revoluția franceză, a revenit în Venezuela
în 1784, cerând deschis independența Americii Latine. Se creează un curent revoluţionar care va răbufni foarte curând.

Brazilia

Portugalia poseda în America Latină Brazilia, adică o colonie uriaşă (de circa 96 de ori mai mare decât metropola). Era
unica ţară din America Latină în care se vorbea portugheza.

În încercarea de a extinde granițele Braziliei coloniale și de a profita de pe urma minelor de argint din Potosí, Consiliul
portughez de peste mări (Conselho Ultramarino) a ordonat guvernatorului colonial Manuel Lobo să înființeze o așezare pe malul
estuarului Río de la Plata, într-o regiune care legal aparținea Spaniei. În 1679, Manuel Lobo a fondat Colonia do Sacramento pe
malul opus față de Buenos Aires. Așezarea fortificată a devenit rapid un punct important de comerț ilegal între coloniile
spaniole și portugheze. Spania și Portugalia s-au luptat pentru enclavă în mai multe rânduri (1681, 1704, 1735).
 Pe lângă Colonia do Sacramento, mai multe așezări au fost înființate în sudul Braziliei la sfârșitul secolului al XVII-lea
și în secolul al XVIII-lea, unele cu țărani din Insulele Azore. Orașele fondate în această perioadă includ Curitiba (1668),
Florianópolis (1675), Rio Grande (1736), Porto Alegre (1742) și altele și au contribuit la menținerea fermă a sudului Braziliei
sub control portughez.

Conflictele asupra frontierelor coloniale de sud au dus la semnarea Tratatului de la Madrid (1750), în care Spania și
Portugalia au convenit asupra unei extinderi considerabile spre sud-vest a Braziliei coloniale. Conform tratatului, Colonia do
Sacramento urma să fie dată Spaniei în schimbul teritoriilor din São Miguel das Missões, o regiune ocupată de misiunile iezuite
dedicate evanghelizării nativilor guarani. Rezistența iezuiților și a guaraní a dus la Războiul Guaraní (1756), în care trupele
portugheze și spaniole au distrus misiunile. Colonia do Sacramento a continuat să-și schimbe stăpânul până în 1777, când a fost
cucerită definitiv de guvernatorul colonial din Buenos Aires.

În secolul al XVIII-lea, politica absolutismului luminat, practicată de marchizul de Pombal, a fost benefică și pentru
Brazilia: a fost reprimată corupția, impulsionată producția agricolă şi minieră, au fost luate măsuri pentru îmbunătățirea vieţii
țăranilor şi a sclavilor din mine, a fost abolit sclavajul indienilor (1775). Ideile reformatoare au vizat și comerțul, care s-a extins
foarte mult. Datorită mărfurilor provenite din colonii, Lisabona devenise spre sfârşitul secolului al XVIII-lea unul dintre cele
mai mari antrepozite cu produse coloniale. Deoarece Portugalia se afla într-o situație de subordonare faţă de Anglia, atât pe plan
economic cât şi politic, flota britanică asigura, în bună măsură, securitatea comerțului spre Lisabona. Erau trimise spre
metropolă mari cantități de zahăr din zona Sao Paolo, ca şi indigo. Numai căpitănia din Rio de Janeiro a trimis în 1796 circa 73
tone din acest produs. Bumbacul din Brazilia, prin Portugalia, alimenta industria din Manchester, având o mare căutare.
Comerțul cu Marea Britanie era facilitat de faptul că Lisabona, având din 1796 statutul de porto franco, se declară neutră într-o
Europă deja cuprinsă de războaie, ca urmare a Revoluției franceze. Portugalia putea face comerţ activ cu toate statele angajate în
conflict.

În Brazilia portugheză au fost descoperite și rezerve imense de aur. Descoperirea aurului a atras în zona Rio das Velhos,
la circa 400 km de litoral, o mulțime de portughezi, dar și alți aventurieri. Au apărut centre în care se practica exploatarea
minereului: Ouro Preto, Saborá, Mariana, Sáo Joáo d'el Rei etc. Aur s-a descoperit şi la Matto Grosso, în apropierea frontierei
cu Bolivia. Primele cantități de aur au sosit la Lisabona în 1699 (500 kg). America furnizează, în secolul al XVIII-lea, 85% din
producția mondială de aur (cea mai mare parte provenind din Brazilia). Aurul brazilian, cu o producţie medie anuală de 15-16 t,
a dus la schimbări, atât în zonă (platoul Minas Gerais), cât şi în întreaga țară. În secolul al XVIII-lea s-au adus din Brazilia
858.265 kg aur. În 1729 s-au descoperit mari zăcămintele de diamante la nord de Minas Gerais, determinând prospectarea şi
exploatarea intensivă a regiunii. Spre Brazilia s-au îndreptat mii de portughezi (bandeirantes), indieni, numeroşi aventurieri
europeni, au fost aduşi zeci de mii de sclavi negri. Circa 100.000 de sclavi lucrau în minele de aur şi de diamante.

Legăturile de dependență față de metropolă au menținut Brazilia într-o stare de izolare culturală. Lisabona nu îngăduia
orice fel de schimb liber, nu îngăduia o presă autonomă, promova un învăţământ elementar şi mediu similar cu cel din
metropolă, pentru a ține colonia legată de centru. Totuși, la începutul secolului al XIX-lea existau deja tipografii, ziare, bănci.
Ca limbă de cultură în Brazilia se afirma numai portugheza. Ea este învăţată imperfect și de către localnici, dintre care mulți
sunt metiși, fie ei caboclos, tapuios (indigeni), mamelucos (copiii unui alb şi ai unei creole), cafusos (un părinte negru şi altul
indian sau unul mulatru şi altul negru).

După îndepărtarea lui Pombal, multe măsuri au fost anulate. Brazilia înainta cu paşi repezi spre separarea deplină de
metropolă, care avea să se producă în 1808.

Revoluţia americană.

Formarea SUA şi evoluţia lor până la începutul secolului al XIX-lea

Curs nr. 9

I. Coloniile engleze din America de Nord

Dacă până la începutul secolului al XVII-lea Lumea Nouă, descoperită de Columb, a fost colonizată de
spanioli, olandezi şi francezi, încă din primii ani ai acelui veac, în competiţie au intrat şi englezii, care, în numai
câteva decenii, şi-au impus supremaţia, nu doar asupra triburilor aborigene, ci şi asupra celorlalţi „civilizatori”
europeni. Cea dintâi colonie engleză în America de Nord, Virginia, a fost întemeiată în anul 1607 de o Companie
comercială londoneză, căreia i se conceda – printr-o patentă regală – dreptul de monopol asupra teritoriului situat la
celălalt ţărm al Atlanticului, între paralelele 34º şi 38º (lat. estică). Începutul istoriei colonizării britanice în Lumea
Nouă, avându-l ca protagonist pe căpitanul John Smith (personaj controversat pentru obârşia, peripeţiile şi destinul
puse în seama lui), înscrie ca primă localitate fondată de noii colonişti Jamestown, precum şi odiseea primilor sosiţi
(emigranţi), decimaţi de foamete şi ajutaţi să supravieţuiască de localnicii indieni. Episodul ulterior, cuprinzând
întâmplările dramatice ale pelerinilor de pe vasul „Mayflower” în 1620, plecaţi din portul englez Plymouth spre a
întemeia localitatea omonimă pe coasta golfului Massachussetts, ilustrează în egală măsură, pe de o parte,
ospitalitatea aborigenilor (consfinţită prin tradiţia sărbătorii lui „Thanksgiving Day”) şi, pe de alta, noua motivaţie ce
avea să împingă valurile de emigranţi europeni spre America, intoleranţa sau prigoana religioasă. Rând pe rând, au
apărut astfel noi aşezări pe coasta răsăriteană a continentului nord-american, precum Fort Amsterdam (1642), Dover
(1623), Boston (1630), St. Mary’s (1634), Providence (1636) ş.a. în jurul cărora au fost organizate noile provincii sau
colonii de tip corporatist, regalist sau privat. Majoritatea coloniilor engleze au luat fiinţă ca rezultat al acţiunilor şi
investiţiilor companiilor comerciale din metropolă, care au realizat profituri însemnate prin traficul de oameni
(colonizări) ademeniţi de mirajul libertăţii şi al bogăţiei (săraci, eretici, aventurieri sau exilaţi pentru crime). Apoi, în
virtutea unei cutume a dreptului englez, regele era declarat proprietarul oricărui teritoriu fără stăpân, regulă aplicată,
mai ales în America, de regii Stuarţi.
Astfel, în 1629, Carol I a dăruit Marylandul lordului Baltimore, care, potrivit împuternicirii primite (chartă),
„putea să declare război, să facă pace, să numească toţi funcţionarii, inclusiv judecătorii, să guverneze prin legea
marţială, să graţieze criminalii ori să acorde titluri”. Acelaşi rege a oferit, peste câţiva ani, lui William Penn, pentru o
datorie bănească către tatăl acestuia, întinse suprafeţe de pământ mai spre nord (de Maryland), unde avea să se
constituie Pennsylvania, iar spre sud, succesorul său, Carol al II-lea, a donat câtorva favoriţi ai curţii imensul teritoriu
al Carolinei.
Ultima colonie engleză din America de Nord a fost Georgia, întemeiată în 1733, încât, la acea dată, numărul
lor total se ridica la 13, dispuse pe coasta răsăriteană a continentului, astfel: la nord: New Hampshire, Massachusetts,
Rhode Island şi Connecticut (formând Noua Anglie: azi incluzând Maine şi Pennsylvania); în partea centrală:
Pennsylvania, New York, New Jersey şi Delaware; în sud: Virginia, Maryland, Carolina de Nord şi Carolina de Sud,
plus Georgia. Întinderea lor, populaţia, raporturile între colonii şi cele dintre colonii şi metropolă erau lipsite de
similitudini. O largă autonomie iniţială a îngăduit formularea opiniei că fiecare colonie avea statutul unui regat
independent, ceea ce, desigur, pare exagerat. Oricum, lipsa braţelor de muncă – în condiţiile în care ocupaţia
principală a coloniştilor era pe ansamblu agricultura, 9/10 din populaţie îndeletnicindu-se cu aceasta – a stimulat şi
întreţinut comerţul cu sclavi negri, aduşi din Africa şi direcţionaţi predilect spre marile plantaţii din sud. Pentru că
sudul devenise cu timpul principala zonă agricolă, unde se cultivau cerealele (porumb, grâu, cartof, orez ş.a.), dar şi
tutunul, devenit uneori monedă de schimb, în lipsa banilor. Profil economic asemănător avea şi zona centrală,
cerealieră şi animalieră, dar şi furnizoare de lemn pentru construcţiile navale, necesar coloniilor din nord şi
metropolei. Din secolul al XVIII-lea, către mijloc, coloniile din nord, din Noua Anglie şi parţial cele din centru, au
reuşit să pună bazele unei industrii proprii, care, depăşind curând volumul cerinţelor interne, a asigurat cantităţi
însemnate de produse industriale pentru export. Bogăţia pădurilor şi calitatea lemnului au stimulat industria
prelucrătoare a acestuia, îndeosebi a construcţiilor navale; în preajma revoluţiei, aproximativ o treime din întregul
tonaj al flotei comerciale britanice era construită în docurile Noii Anglii. Progres rapid au cunoscut şi industriile
textilă, metalurgică şi alimentară, care, laolaltă cu celelalte surse de venit, au transformat coloniile americane, dintr-o
dorită piaţă de desfacere şi sursă de materii prime pentru metropolă, într-o primejdioasă concurentă a acesteia.
Diferenţiate prin resurse, potenţial şi profil economic, cele 13 colonii aveau o structură politică cvasiidentică
în preajma revoluţiei. Majoritatea aparţineau coroanei, chiar dacă luaseră fiinţă la iniţiativa corporaţiilor sau
particularilor (mai puţin Rhode Island, Connecticut şi Delaware) şi erau conduse de guvernatori, numiţi de rege.
Guvernatorul, de regulă englez, era sprijinit în administraţie de un consiliu sau o adunare reprezentativă locală,
alcătuită din elita băştinaşă, ale cărei atribuţii, iniţial doar administrative, s-au extins cu timpul, devenind camere
superioare ale coloniilor. Proiectate ca organe consultative şi lipsite de atribuţii legislative reale, mai ales în coloniile
din sud, aceste adunări erau menite a sprijini administraţia engleză în înfăptuirea politicii coloniale, având şi dreptul
de a introduce impozite şi de a adopta legi locale în strictă concordanţă cu legislaţia metropolei. În caz contrar,
guvernatorii îşi exercitau dreptul de veto. Sugestiv este şi faptul că autorităţile de la Londra stabileau cuantumul
impozitelor pentru colonii, fără a consulta adunările acestora. Interesele divergente pe care le apărau cele două organe
ale conducerii coloniilor, guvernatorul şi adunarea (consiliul), au generat un focar de conflicte interne, care, alăturat
celuilalt focar, extern, între colonii şi metropolă, au alimentat criza politică ce a condus la izbucnirea revoluţiei
americane. Dezvoltarea economică a contribuit, de asemenea, la tensionarea raporturilor între cele 13 colonii şi
Anglia, iar în plan spiritual, pătrunderea ideilor iluministe, lupta împotriva superstiţiilor, a prejudecăţilor şi a
fanatismului religios, au contribuit la cristalizarea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a coloniştilor.
Noua ideologie politică a avut în Benjamin Franklin (1706-1790) şi Thomas Jefferson (1743-1826), doi
străluciţi exponenţi ai iluminismului nord-american, a căror contribuţie, teoretică şi practică, pe linia afirmării şi
impunerii independenţei coloniilor, a fost preţuită deopotrivă de contemporani, ca şi de posteritate. Cel dintâi, un
vrednic autodidact din Boston, care ajunsese a se mişca cu uşurinţă prin domeniile filosofiei şi istoriei, ale economiei
şi ştiinţelor naturale, al ştiinţelor, în general, şi al tehnicii, în special, sesizând corelaţia strânsă între acestea din urmă,
este considerat, de altfel, primul reprezentant al filosofiei iluministe americane. În 1768, el a fondat „Societatea
filozofică americană”, fiind şi ctitorul primei biblioteci publice, a unei academii populare şi a primului aşezământ
spitalicesc din America. Condamnând sclavia ca sistem economic nerentabil, Franklin a propovăduit realizarea
unităţii de acţiune a coloniilor drept condiţie primordială pentru existenţa, consolidarea şi chiar extinderea lor în
spaţiul nord-american. Confruntat cu adversitatea britanică faţă de dorita „liberalizare” a raporturilor cu coloniile, el a
trecut ferm pe poziţia impunerii şi apărării independenţei depline a acestora, participând efectiv la realizarea acestui
obiectiv.
Mai tânărul său compatriot, Thomas Jefferson, cu obârşie aristocratică din sud (Virginia) şi cu bogată
experienţă intelectuală europeană, este considerat un „apostol al americanismului” şi inclus în galeria „părinţilor
fondatori” ai Statelor Unite. Însuşindu-şi solide cunoştinţe de filosofie, de istorie, drept şi economie, Jefferson a
militat pentru abolirea sclaviei (albă şi neagră), pentru egalitate socială, pentru deplina libertate a coloniilor în raport
cu metropola şi pentru impunerea suveranităţii poporului. Idealul său politic consta în instaurarea unei republici
democratice a micilor proprietari, iar ca mijloc de terapie socială recomanda revoluţia periodică.
Principalul centru al vieţii intelectuale, care s-a cristalizat în colonii încă din secolul al XVII-lea, când s-au
pus bazele primelor unităţi de învăţământ primar obligatoriu (1636 – colegiul şi apoi Universitatea Harvard din
Cambridge), a fost Bostonul, oraş care, la începutul secolului următor, avea circa 20.000 de locuitori, fiind depăşit
numeric doar de Philadelphia. La Boston a fost tipărită prima gazetă (săptămânală) din colonii, „Boston News
Letter”, şi tot de acolo avea să plece semnalul revoluţiei americane în 1775.

II. Preliminarii revoluţionare

La mijlocul secolului al XVIII-lea populaţia coloniilor engleze din America de Nord era alcătuită, în
proporţie de 2/3, din britanici, restul formând-o germanii, francezii, olandezii, spaniolii, danezii, portughezii ş.a.,
naţionalităţi cuprinse în formula generică de „vechea imigraţie” (cei plecaţi din ţările Europei occidentale şi nordice);
în consecinţă şi spiritualitatea americană s-a clădit pe acel trunchi, limba, civilizaţia şi cultura engleză având rolul de
catalizator al societăţii americane coloniale. Totodată, şi contradicţiile de ordin politic, social-economic ori ideologic
au avut drept urmare, ca arie de manifestare, raporturile statornicite de-a lungul timpului între colonii şi metropolă.
Paşnice la început, de ascultare şi supunere faţă de coroana londoneză, care conferea necesara securitate
tuturor coloniilor, indiferent de formele de guvernământ sau proprietate, aceste relaţii s-au alterat pe măsura trecerii
timpului şi a progresului înregistrat de fiecare în parte, în plan economic, îndeosebi, cu toate implicaţiile derivate din
acesta. De teama concurenţei franceze exercitată în imediata proximitate în Canada, elita economică (burghezia)
americană a conservat, chiar dacă nu pretutindeni şi cu acelaşi loialism, tutela britanică până în vremea războiului de
șapte ani (1756-1763). Cum la încheierea acestuia, Franţa pierdea Canada în profitul Angliei, temerea coloniştilor nu-
şi mai avea motivaţie. În paralel, Anglia, cu o economie serios afectată de cheltuielile necesitate de război, a adoptat o
politică mult mai severă în raporturile cu coloniile, pe de o parte, înăsprind măsurile prohibitive impuse anterior
acestora şi, pe de altă parte, obligându-le să întreţină o forţă armată permanentă (de 10.000 oameni) spre a
preîntâmpina o eventuală revoltă a canadienilor francezi, sau a neutraliza potenţialele atacuri ale indienilor.
Regimul colonial, impunând mereu restricţii sau obligaţii de natură a accentua subordonarea faţă de
metropolă a generat, firesc, nemulţumirea progresivă, urmată de împotrivirea coloniştilor în faţa oricărui act de
autoritate emis de autorităţile de la Londra. Câteva dintre acestea au alterat grav raporturile dintre centrul şi periferia
imperiului britanic. Astfel, printr-un decret din 1763, guvernul englez a interzis coloniştilor americani a-şi extinde
propriile stăpâniri asupra teritoriilor situate în vestul Munţilor Alleghany (până în valea fluviului Mississippi),
declarându-le proprietate exclusivă a coroanei. Or, coloniştii şi îndeosebi squatterii (fermieri nomazi, cuceritori de
pământuri), care luptaseră împotriva Franţei şi considerau noile teritorii câştigate în dauna acesteia, s-au trezit în faţa
interdicţiilor dictate de Londra şi ameninţărilor cu grele pedepse pentru nesupuşi. Apoi, legea privind circulaţia
monetară, adoptată în 1764, instituia obligativitatea pentru colonişti de a utiliza numai moneda engleză în operaţiunile
financiare cu metropola, interzicând cu desăvârşire emiterea de către colonii a bancnotelor din hârtie.
Alte legi, precum cea a timbrului („Stamp Act”) şi actul de încartiruire, adoptate în acelaşi an, 1765, „Legea
Townshend” din 1767, care, anulând-o pe prima, introducea noi impozite indirecte (la mărfurile de larg consum),
apoi „legea ceaiului”, care asigura introducerea fără vamă a ceaiului englezesc în colonii, spre paguba comună a
negustorilor şi producătorilor americani de ceai, toate laolaltă şi fiecare în parte au contribuit la tensionarea
relaţiilor bilaterale.
Adoptând doctrina mercantilistă ca principiu fundamental al politicii sale economice, Anglia a urmărit
respectarea cu stricteţe de către coloniile sale şi în primul rând cele americane, a Actelor de navigaţie, care
instituiseră obligaţia expresă a transporturilor de mărfuri numai pe vase de construcţie britanică (metropolă sau
colonii); de asemenea, comerţul colonial era supus unui riguros control în tranzitul obligatoriu prin porturile engleze,
chiar dacă mărfurile din colonii şi-ar fi aflat direct debuşee mai profitabile pe continentul european. În sfârşit, erau
interzise cu desăvârşire crearea unor întreprinderi industriale în colonii, care ar fi putut concura pe cele existente în
metropolă. Ultima restricţie afecta mai puţin pe marii plantatori din sud, care se împăcaseră bine cu statutul de
furnizori de materie primă şi cumpărători de mărfuri engleze; în schimb, era insuportabilă pentru întreprinzătorii din
nord, ale căror instalaţii şi produse industriale rivalizau cu succes pe acele din metropolă.
În aceste condiții, poziţia coloniştilor, a diferitelor segmente socio-economice şi politice, în contextul sporirii
rezistenţei faţă de măsurile impuse de la centru şi a iniţierii mişcării de eliberare, era diferită. Pe ansamblu, populaţia
coloniilor – în ajunul declanşării evenimentelor revoluţionare – era divizată în două tabere opuse: loialişti, sau
partizanii partidului tory, şi adversarii metropolei, simpatizanţii partidului whig. Cei dintâi, conectaţi economic şi
politic de interesele cercurilor conducătoare engleze, erau marii comercianţi, latifundiari, reprezentanţi ai clerului
anglican, chiar unii manufacturieri şi funcţionari, care au manifestat deschis ostilitatea faţă de mişcarea de eliberare şi
au luptat de partea metropolei, imprimând conflictului caracter de război civil.
Mişcarea de eliberare unea toate forţele ostile metropolei şi loialiştilor: fermierii, negustorii, pescarii,
intelectualitatea şi, nu în ultimul rând, cei peste 100.000 de negri fugiţi de pe plantaţiile din Sud. Deşi în chip formal
nu erau constituite partide politice, modelul englez începuse a-şi avea varianta americană, întrucât cele două tabere se
revendicau ca tory şi whigi, respectiv loialiştii şi adversarii lor. În rândul acestora din urmă se cristalizaseră două
curente ideologice: unul democrat, avându-i ca reprezentanţi pe Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Samuel
Adams, Patrick Henry ş.a., cu toţii partizani ai proclamării şi apărării (inclusiv cu arma în mână) a independenţei
coloniilor şi, un altul, moderat, în frunte cu George Washington şi John Adams, înclinaţi spre aflarea căilor paşnice
de soluţionare a contradicţiilor cu metropola, care, în fața refuzului Angliei de a face concesii coloniilor şi sub
presiunea forţelor democrate, s-au pronunţat și ei pentru ruperea relaţiilor cu metropola.
Prin anii 1763-1764 au apărut în colonii, din iniţiativa unor grupări mic-burgheze sau intelectuale, unele
asociaţii clandestine, cluburi şi organizaţii numite generic „caucus”, al căror caracter era sugerat de numele uneia
dintre cele mai cunoscute, Fiii libertăţii. Ele au proliferat îndeosebi după intrarea în vigoare a „legii timbrului” (1765)
– un impozit suplimentar perceput coloniştilor prin aplicarea timbrului pe felurite acte civile (notariale, comerciale,
bisericeşti etc.). Prima reacţie împotriva legii, implicit a metropolei, s-a produs în Virginia, unde adunarea locală – la
propunerea lui Patrick Henry – şi-a exprimat hotărârea de a nu mai respecta decât propriile legi adoptate şi de a
respinge ingerinţele legislative ale metropolei. Rezoluţia a constituit, după expresia unui contemporan, „clopotul de
alarmă” care chema pe toţi americanii la rezistenţă.
Drept urmare, acţiuni protestatare şi manifestaţii populare au fost organizate sau au izbucnit spontan la
Boston, Providence, Connecticut, New Hampshire, Maryland şi New York.
Mai mult, în toamna aceluiaşi an, 1765, sfidând opoziţia guvernatorului, „Fiii libertăţii” au convocat la New
York un Congres al reprezentanţilor coloniilor (cu participarea a 9 colonii), care a adoptat un document, Declaraţia
drepturilor şi a libertăţilor; prin acest document se realiza o formulă de compromis, preferată de moderaţi, care
recunoştea tutela metropolei (şi calitatea de supuşi ai regelui) cu condiţia egalizării drepturilor şi pentru colonişti, iar
fixarea impozitelor în colonii să fie făcută numai după acceptul prealabil al acestora. Manevrele ulterioare ale
autorităţilor londoneze (care au înlocuit unele legi cu altele) n-au eliminat nemulţumirile coloniştilor, care
nemulţumiri au reizbucnit, îmbrăcând forme violente, precum a fost aşa-numitul masacru de la Boston (4 morţi şi 5
răniţi) în urma ciocnirilor dintre populaţia orăşenească şi soldaţii englezi (martie 1770), şi reprimarea acţiunii
„egalitariştilor” din Carolina de Nord, în 1771. Generate de crize economice, mişcările protestatare au dobândit în
scurtă vreme caracter politic.
Criza s-a acutizat după aşa-numita „partidă de ceai” (tea party) de la Boston din decembrie 1773, când,
hotărâţi a boicota importul mărfurilor engleze, bostonienii (deghizaţi în indieni) au pătruns în forţă la bordul vasului
încărcat cu ceai, ancorat în port şi aparţinând Companiei Indiilor Orientale, au aruncat întreaga încărcătură în apele
Oceanului. La asemenea gest, guvernul englez a replicat prin câteva legi apreciate ca intolerabile de către colonişti,
menite a izola Massachusettsul şi a lichida focarul revoluţionar, portul Boston a fost închis, iar pescuitul – interzis. A
fost anulat dreptul de autoadministrare, iar reşedinţa guvernatorului (a cărui autoritate a fost mult sporită) a fost
mutată de la Boston la Salem. Totodată, a fost suplimentat efectivul trupelor britanice în acea colonie. O altă măsură,
care afecta pe toţi coloniştii din noua Anglie, a fost adoptată prin aşa-numitul Quebec Act (iunie 1774), care consacră
alipirea teritoriului de la nord-vest de Alleghany la provincia canadiană Quebec, împiedicându-i astfel pe colonişti
(pionieri) a migra în zona Marilor Lacuri şi a se uni cu francezii catolici din vecinătate. Intensificarea represaliilor din
partea metropolei n-a diminuat, ci, dimpotrivă, a sporit împotrivirea coloniilor, care s-au solidarizat pe platforma
revendicărilor comune vizând independenţa.
 Din iniţiativa Virginiei, a cărei Adunare legislativă a fost dizolvată la ordinul centrului, în toamna anului
1774, a fost organizat la Philadelphia primul congres al tuturor coloniilor, la care au luat parte delegaţii a 12 colonii
(în număr de 55), cei din Georgia neputând participa, fiind arestaţi de autorităţile engleze. Şi aici, ca şi la New York
(1765), moderaţii şi-au impus punctul de vedere, însă Declaraţia drepturilor, aprobată de Congres, ca şi petiţia
adresată monarhilor, au fost respinse la Londra, iar coloniile – care hotărâseră la Congres a menţine boicotul
economic împotriva Angliei, înfiinţând o „Asociaţie continentală de supraveghere” – au fost declarate în stare de
revoltă. În consecinţă, pe lângă suplimentarea efectivelor militare în colonii, acestora li s-a interzis a avea relaţii
comerciale în afara metropolei. Ieşirea din impas nu mai era posibilă decât fie prin supunere, fie prin luptă. Coloniştii,
îndemnaţi de acelaşi Patrick Henry, au preferat ultima soluţie.

III. Începutul războiului. Declaraţia de Independenţă

Caracterul complex al relaţiilor politice, economice, sociale, dar şi confesionale, manifestate, atât în
interiorul coloniilor, cât şi în raporturile lor cu lumea exterioară, a conferit concomitent luptei de eliberare atributul
unei revoluţii, a unui război pentru independenţă, precum şi a unui război civil; desigur, în măsură diferenţiată, dar
evidentă pe tot parcursul evenimentelor care au avut loc în spaţiul american între anii 1775 şi 1783. Anticipat de
ciocniri violente, de mai mică amploare totuşi, între colonişti şi trupele engleze, şi între patrioţi şi lealişti, în
Kentucky, Tennessee şi Carolina de Nord, începutul războiului a fost marcat de încercarea noului guvernator numit al
coloniei Massachusetts, generalul Gage, de a captura arsenalul (depozitul de arme) coloniştilor de la Concorde, aflat
în apropiere de Boston, de a dezarma pe patrioţi şi de a-i aresta pe capii acestora. Alarmaţi de „Fiii libertăţii” din
Boston, numeroşi voluntari au atacat, la rându-le, trupele engleze, care, în luptele de la Lexington şi Concorde
(soldate cu sute de victime) din aprilie 1775, au fost nevoite să se retragă. Primele biruinţe au dat curaj voluntarilor,
care se adunau din toate părţile spre aşa-numita „tabără a libertăţii” din apropierea Bostonului. O nouă încercare
ofensivă a englezilor, la Bunker Hill, în iunie acelaşi an, a eşuat, răstimp în care agitaţiile antiengleze, voluntariatul
dar şi contrareacţiile lealiştilor luau proporţii în restul coloniilor. La 10 mai 1775 şi-a deschis lucrările, la
Philadelphia, al II-lea Congres continental al coloniilor, care, asumându-şi rolul de organism politic central pe durata
războiului, a luat câteva măsuri importante, între care, a dispus organizarea armatei regulate comune, pusă sub
comanda lui George Washington. Originar din Virginia şi mare plantator, Washington avea experienţă militară
câştigată anterior, în vremea luptelor cu francezii şi cu indienii, fiind un adversar ireconciliant al Angliei (îndeosebi
după emiterea acelui „Quebec Act”, care i-a provocat serioase pagube personale) şi viitorul prim preşedinte al S.U.A.,
numit şi „părintele-întemeietor al S.U.A.”. Disputele din Congres, ca şi din afara acestuia, moralitatea unora,
expectativa altora, specula şi oportunismul l-au zdruncinat serios, fără a-l răpune totuşi, pe comandantul armatei
americane la începutul războiului (când scria: „Atâta lipsă a sentimentului de datorie cetăţenească, atâta lipsă de
virtute, o speculă ca aceasta, atâtea vicleşuguri întrebuinţate pentru a realiza un profit sau altul… n-am văzut
nicicând. Speculanţii de tot soiul şi oamenii de bursă duc la pieire cauza noastră. Spiritul de josnică îmbogăţire i-a
cuprins pe toţi în aşa măsură, încât orice calamitate s-ar abate acum asupra noastră, nu m-ar mai mira”).
În Congres existau încă diferite voci, reprezentând tot atâtea interese care nu agreau ideea independenţei,
implicit a revoluţiei; din iniţiativa acestora a şi fost trimisă la Londra „Petiţia ramurii de măslin”, dar care n-a avut
efectul scontat, pentru că metropola a decis blocada navală a litoralului nord-american şi suplimentarea efectivelor
militare din colonii.
În planul pregătirii morale a rezistenţei şi a luptei de eliberare, un rol însemnat l-a jucat publicistul iluminist
englez Thomas Paine (1737-1809), ajuns în America în 1774, şi ale cărui lucrări Bunul simţ (pamflet) şi Drepturile
omului (tratat) au contribuit la necesarele clarificări ideologice în vremea războiului. Ideile sale, exprimate în broşura-
pamflet Common Sense, adaptate cerinţelor şi realităţilor americane, a şi stat la baza celebrei Declaraţii de
independenţă, al cărei proiect, redactat de Thomas Jefferson, a fost adoptat de Congres şi proclamat la 4 iulie 1776.
Declaraţia reflecta însă, deopotrivă, ideile iluminismului francez, ale filosofiei engleze din secolul al XVII-lea, ale
gândirii protestante şi, nu în ultimul rând, ale experienţei democratice din colonii, reafirmând teoria drepturilor
naturale, precum: egalitatea din naştere, dreptul la viaţă, la libertate şi năzuinţa spre fericire.
Declaraţia proclama principiul suveranităţii poporului ca bază a organizării sociale, dreptul acestuia la
revoluţie şi la constituirea unui guvern care să-i reprezinte şi să-i slujească aspiraţiile. Condamnând tirania regală şi
politica metropolei faţă de colonii, Declaraţia făcea publică hotărârea acestora de a rupe legăturile cu Anglia şi de a
forma un stat independent sub numele de SUA. Prin conţinutul său, proclamând libertăţile democratice fundamentale:
egalitatea cetăţenilor, lichidarea privilegiilor, libertatea conştiinţei ş.a., documentul – salutat cu entuziasm de poporul
american şi cu larg ecou internaţional – semnifica prima declaraţie a drepturilor omului şi a servit drept model
„Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, produs al ideologiei revoluţiei franceze de la sfârşitul aceluiaşi
secol. Cerinţe strategice, necesare realizării compromisului politic între categoriile sociale participante la revoluţie
(război), au impus excluderea din proiectul iniţial al textului formulat de Jefferson a lichidării sclaviei şi interzicerea
comerţului cu sclavi.
După proclamarea independenţei, Congresul a devenit o Adunare Naţională Constituantă, menită a elabora
constituţia şi a soluţiona toate celelalte probleme politico-administrative, economice, sociale, dar şi militare ale
primei republici burgheze din lume, S.U.A.

IV. Desfăşurarea războiului

Primii ani ai războiului (revoluţiei) au fost dificili pentru armata coloniştilor şi pentru poporul american, divizat
politic şi împins într-un păgubitor război civil, care a impus concomitent forţelor revoluţionare a se lupta cu doi
adversari: cel extern, aflat sub comanda generalului Howe şi care a obţinut, în cursul anilor 1776-1777, câteva
însemnate bătălii (la Brooklin, Brandywine), soldate cu ocuparea temporară a New York-ului şi Philadelphiei, şi
cel intern, alcătuit din circa 50.000 de loialişti, împotriva cărora au acţionat trupele de partizani. Abia în a doua
parte a anului 1777, când teatrul principal de război era concentrat în Noua Anglie (odată cu pătrunderea trupelor
engleze dinspre Canada), armata americană, puternic susţinută de gărzile cetăţeneşti, a repurtat strălucita victorie
de la Saratoga (octombrie 1777), care a schimbat decisiv balanţa de forţe în favoarea coloniştilor, influenţând
pozitiv situaţia acestora şi în plan internaţional.
Un important rol în conturarea victoriei finale a revenit şi tinerei flote americane, ale cărei acţiuni piraterice
au măcinat forţele navale britanice, lipsindu-le de temuta lor eficienţă. Concomitent, prin lupte sângeroase purtate
împotriva loialiştilor sprijiniţi de englezi, partizanii şi unităţile armate americane au eliberat întinsele teritorii de peste
Alleghany, pe care le-au încorporat republicii, silindu-i pe loialişti să emigreze, fie în Canada, fie în Anglia.
Între timp, coloniile se organizaseră ca republici independente, prezidate de guverne revoluţionare şi
adoptându-şi propriile constituţii. După victoria de la Saratoga, în noiembrie 1777, Congresul continental a adoptat
proiectul de Confederaţie prin actul constituţional, care purta denumirea de Articolele Confederaţiei. Potrivit acestui
act, Statele Unite alcătuiau o confederaţie de state cu deplină independenţă în treburile interne. Guvernul central sau
Comitetul statelor avea atribuţii mărginite doar de chestiunile de politică externă, dreptul de a declara război, de a
încheia tratate internaţionale, de a bate monedă şi de a purta tratative cu indienii. Hotărârile acestuia aveau valoarea
unor recomandări, a căror înfăptuire depindea de voinţa fiecărui stat confederat. „Fiecare stat – afirma art. II – îşi
păstrează suveranitatea, libertatea şi independenţa sa şi toate drepturile care sunt acordate acestei Confederaţii a
Statelor Unite, convocate de Congres”. Prin art. 13 se prevedea că eventualele modificări ale documentului puteau fi
operate „numai la voinţa Congresului SUA şi cu aprobarea lor de către Adunările legislative ale fiecărui stat”.
Neîndoielnic, „Articolele Confederaţiei”, promovând compromisul, au eludat problematica socială, chiar
dacă încercări de soluţionare segmentară au fost făcute. Bunăoară, au fost confiscate pământurile loialiştilor şi
repartizate în loturi mici (100 de acri) soldaţilor din armata americană. De asemenea, prin diminuarea censului
electoral, a fost extins dreptul de vot la categorii sociale mai largi. Apoi, proclamarea libertăţilor democratice şi
subordonarea puterii executive celei legislative în fiecare stat confederat au contribuit la uniformizarea vieţii de stat şi
la consolidarea autorităţii centrale.
Împrejurările internaţionale, favorabile luptei americanilor pentru independenţă, au fost exploatate cu dibăcie
de noile autorităţi federale. Un Comitet secret al Congresului, devenit în aprilie 1777 Comitet pentru afaceri străine, a
iniţiat negocieri cu rivalii europeni ai Angliei şi, în primul rând, cu Franţa lui Ludovic al XVI-lea, care urmărea
recâştigarea teritoriilor pierdute în vremea războiului de 7 ani (Canada). La început, sprijinul francez, dobândit prin
misiunea secretă a lui Silas Deane (1776) şi cu concursul generos al dramaturgului Beaumarchais, autor al
cunoscutelor Nunta lui Figaro şi Bărbierul din Sevilla, a constat în armament, bani, furnituri şi voluntari (La Fayette,
Saint-Simon, Koscinsko, von Steuben ş.a.); după victoria coloniştilor la Saratoga, Franţa oficială, prin ministrul ei de
externe (Vergennes), a încheiat în februarie 1778, cu emisarul american la Paris, Benjamin Franklin, două tratate:
unul comercial şi altul de alianţă cu SUA, intrând în război împotriva Angliei. În acelaşi an, 1778, ajutoarele militare
franceze au debarcat pe pământ american, iar flota lui Ludovic al XVI-lea a obţinut o însemnată victorie în lupta
navală de la Chesapeake. Exemplul Franţei, întărit prin participarea voluntarilor de partea coloniştilor, a fost urmat
succesiv, începând din anul 1779, de Spania, Olanda (1780), Prusia, Austria (1781), Portugalia şi, nu în ultimul rând,
de Rusia, a cărei neutralitate maritimă (1780) a fost echivalentă cu sprijinul direct acordat Americii, prin spargerea
blocadei engleze împotriva coloniilor.
În pofida ajutoarelor primite, în august 1780, generalul american Gates, învingătorul de la Saratoga, a suferit o
severă înfrângere din partea britanicilor (sub comanda lui Cornwallis) la Camden. Ajutaţi însă de partizani şi de
voluntari, care au obţinut, la rându-le, victoria împotriva loialiştilor la King’s Moutain (octombrie 1780),
 americanii şi-au reorganizat efectivele şi, în bătălia decisivă de la Yorktown (octombrie 1781), i-au obligat pe
englezi să capituleze.
Contrar angajamentelor asumate prin tratatul cu Franţa, SUA a început negocierile de pace separată cu
Anglia (de teama pretenţiilor ascunse ale aliatului Canada), negocieri care aveau să se desfăşoare în anii 1782-1783 şi
să se materializeze prin semnarea păcii preliminare la Versailles (noiembrie 1782) şi apoi a păcii definitive în acelaşi
loc (sepembrie 1783). Potrivit condiţiilor consfinţite prin această pace, umilitoare pentru Anglia, metropola
recunoştea independenţa SUA, cedându-le teritoriul dintre Munţii Alleghany şi Mississippi şi recunoscându-le graniţa
de nord – Canada, precum şi cea de sud – Florida. Navigaţia pe marele fluviu din vest era declarată liberă. La rându-
le, Congresul american se obliga să recomande celor 13 state să achite comercianţilor englezi datoriile contractate
înainte de război şi să-i trateze pe loialişti „cu dreptate şi generozitate”. Însemnate retrocedări de teritorii erau făcute
în favoarea Spaniei şi a Franţei, din partea Angliei, care pierdea, astfel, nu doar o inepuizabilă sursă de materii prime,
ci şi un uriaş debuşeu în fostele colonii americane.

V. Constituţia şi reformele. Urmările şi însemnătatea revoluţiei americane

Victoria americanilor în război consacra - odată cu independenţa lor - şi un nou sistem politic de guvernare,
republican, care avea de soluţionat o mulţime de probleme economice şi sociale acute, care riscau a compromite
câştigurile realizate în plan naţional. Frământările sociale, vădite nu numai în rândurile sărăcimii oraşelor, dar şi în
armată, ori printre fermierii de rând (mici şi mijlocii), au culminat prin răscoala meseriaşilor şi a fermierilor din
Massachusetts, în 1786, condusă de un fost ofiţer al armatei americane, Daniel Shays. Programul general democratic
al răscoalelor – vizând între altele: o echitabilă reîmpărţire a pământurilor câştigate prin efortul comun al
americanilor, eliminarea impozitului funciar şi anularea datoriilor antebelice – chiar dacă n-a putut fi materializat
atunci din pricina reprimării în forţă a acţiunii, a impus la ordinea zilei, ca extremă urgenţă, chestiunea reorganizării
politico-instituţionale şi punerea în acord a noilor realităţi politice cu cerinţele unei evoluţii normale a fostelor mai
înainte colonii. În consecinţă, în mai 1787, a fost convocată la Philadelphia Convenţia constituţională cu reprezentare
elitistă (Madison: „E prea multă libertate la noi… acum trebuie să formăm un guvern puternic, care să aibă suficientă
forţă pentru a stăvili dezordinea”!), care a reuşit după 4 (patru) luni de dezbateri să elaboreze prima Constituţie
federală a SUA, constituţie care, cu unele amendamente adoptate chiar din primii ani de aplicare, este în vigoare şi
astăzi, constituind model pentru alte democraţii.
Potrivit Constituţiei, considerată multă vreme, în mod tendenţios, un compromis între interesele burgheziei
şi ale plantatorilor (fermieri), Statele Unite ale Americii erau organizate într-o republică prezidenţială, al cărei
prototip l-a impus apoi ca model pentru alte ţări şi popoare. În noua structură, statele componente îşi conservau
identitatea cu instituţiile şi specificul lor, dar era mult sporită autoritatea organelor centrale, fără a contraveni celei
rezervate autorităţilor locale (statelor federaţiei). Puterea executivă aparţinea preşedintelui, ales pe patru ani, care era,
în acelaşi timp, şeful statului şi al guvernului, comandantul suprem al armatei şi flotei, având dreptul de a-şi alege
singur echipa (guvernul), precum şi dreptul de veto faţă de Congres (organul legislativ), cu care se afla în relaţie de
independenţă. Totuşi, dreptul său de veto devenea inoperant în cazul în care o lege întrunea 2/3 din voturile fiecăreia
din cele două camere ale Congresului.
Puterea legislativă reprezentată de Congres se compunea din Camera reprezentanţilor, aleşi din doi în doi
ani, proporţional cu numărul locuitorilor din fiecare stat şi Senatul, alcătuit din câte doi reprezentanţi (aleşi pe termen
de 6 ani) pentru fiecare stat; din doi în doi ani 1/3 din numărul acestora se primenea.
Organ suprem al puterii juridice era Curtea Supremă, ai cărei membri erau aleşi pe viaţă, veghind asupra
constituţionalităţii legilor. Ea avea dreptul de a decide neaplicarea legilor adoptate de Congres, dar considerate
neconforme cu textul Constituţiei şi putea să-l suspende pe preşedinte pe temeiul unei puneri sub acuzare pentru acte
neconstituţionale dovedite. Dreptul de vot era cenzitar, iar populaţia de culoare lipsită de acest drept, încât, dintr-un
total de aproximativ 3 milioane de albi, doar 120.000 îşi puteau exercita acest drept.
Sclavia a fost menţinută, ca şi discriminarea rasială, oferind motive sau numai pretexte adversarilor politici
de a îngroşa în comentarii caracterul conservator al Constituţiei şi de a se grupa în tabăra antifederalistă (reprezentată
prin Thomas Jefferson, Patrick Henry ş.a.), ce se opunea ratificării documentului de către statele federaţiei. Partizanii
ratificării, federaliştii (Alexander Hamilton, James Madison, John Hay ş.a.) au obţinut finalmente câştig de cauză, dar
după serioase dezbateri în Congres, soldate cu introducerea a zece importante amendamente în textul iniţial al
Constituţiei (septembrie 1789), care au fost validate de Adunările legislative ale statelor, intrând în vigoare în
decembrie 1791. Noile amendamente (dintre care nouă aparţineau lui J. Madison) consolidau caracterul democrat al
Constituţiei americane, prin consfinţirea libertăţii cuvântului, a presei, a adunărilor, a libertăţii de conştiinţă şi a
separării bisericii de stat, desfiinţarea armatei permanente, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, introducerea
instanţelor cu juraţi, făcând-o astfel reunită ulterior de alte societăţi şi popoare.
Rezistenţa modelului în aspra confruntare cu timpul este sugerată şi de constatarea unuia dintre cei mai
pătrunzători observatori ai stărilor de lucruri din viaţa americană, care nota: „Noi, cei din America, am căpătat trei
daruri nepreţuite: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi înţelepciunea de a ne abţine să le folosim abuziv”
(Mark Twain, Opere, vol. III, Bucureşti, 1956, p. 387).
Primul preşedinte american ales, pe temeiul Constituţiei, a fost cel considerat părintele fondator al SUA,
George Washington (1789-1796), neînregimentat în nici unul dintre cele două partide politice reprezentative:
federalist (A. Hamilton) şi republican (Th. Jefferson) şi refuzând în 1783 oferta unor ofiţeri monarhişti din societatea
„Cincinati” de a fi încoronat ca rege al SUA. Politica internă promovată de administraţia Washington a vizat
consolidarea confederaţiei pe plan economic şi instituţional, iar cea externă a fost de neutralitate, cu oarecare
predilecţie engleză (totuşi) şi antifranceză. Din vremea sa a fost instituit procedeul alegerii preşedintelui pentru
maximum două mandate. Succesorii săi în funcţie au fost John Adams (1797-1801), Thomas Jefferson (1801-1809),
în vremea căruia SUA şi-a mutat capitala de la Philadelphia la Washington D.C. şi, profitând de situaţia critică a
Franţei, a cumpărat de la aceasta, în 1803, „Marea Louisiană” (teritoriul imens cuprins între Mississippi, Golful
Mexic, Munţii Stâncoşi şi Canada); apoi James Madison (1809-1817), care a încercat în 1812 să anexeze Canada la
SUA, dar eşuând a trebuit să ducă un greu război împotriva Angliei, ca şi împotriva indienilor, încheiat abia în 1814
prin pacea de la Kent, care consfinţea frontierele antebelice. Războiul i-a compromis însă pe federalişti, al căror
partid s-a şi dizolvat după încetarea ostilităţilor.
În concluzie, revoluţia americană a deschis o nouă eră în istoria lumii. Ea a pus în dezbatere publică şi liberă
o serie de probleme politice fundamentale „despre natura despoţiei şi legitimitatea revoltei, despre principiile pe care
trebuie să se fundeze o nouă formă de cârmuire, despre imperiu, aristocraţie şi democraţie; despre cârmuirea mixtă şi
diviziunea puterii; despre sclavie şi libertate” (cf. Merril Jensen, Democracy and the American Revolution…,
Chicago, 1966, p. 238). Faptic, revoluţia americană a realizat decolonizarea posesiunilor engleze din America de
Nord şi formarea SUA independente şi suverane. Particularitatea ei fundamentală a constat în faptul că s-a desfăşurat
sub forma războiului de eliberare a coloniilor, fiind deci o revoluţie burgheză anticolonială şi nu ca în Europa,
antifeudală. A avut un mare ecou în Europa şi în lume, ideile ei generoase de libertate şi dreptate socială, radiind şi
astăzi pe mapamond.

Franţa în vremea Vechiului Regim

Curs nr. 10
1. Societatea franceză
Către mijlocul secolului al XVII-lea, Franţa se înfăţişa drept cel mai mare stat centralizat al Europei
occidentale, având o populaţie de circa 20 milioane locuitori, depăşită numeric doar de cea a Rusiei (27-28 milioane
locuitori). Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în preajma Marii Revoluții, populația regatului sporise la 25 milioane
de locuitori.
Tabloul vieţii economico-sociale cuprindea, ca puncte de reper, un profil covârşitor agrar (3/4 din venitul
naţional fiind asigurat de agricultură iar 80% din populaţie fiind rurală), o reţea de meşteşuguri întemeiate pe
valorificarea resurselor interne progresând lent, cu productivitate mai scăzută decât în Anglia, un sistem bancar şi
monetar competitiv mai cu seamă în a doua jumătate a veacului, o structură socială divizată în trei mari categorii:
clerul, nobilimea şi starea a treia, în sfârşit, nelipsitele epidemii sau catastrofe naturale (secetă, foamete, inundaţii),
care au impus o durată medie a vieţii de 30-40 de ani, pentru ţărănime (majoritară) chiar de 20-25 de ani.
Împărţirea populației în cele trei stări (cler, nobilime, starea a III-a, fiecare dintre acestea fiind subdivizate în
grupuri sau pături bine identificate prin obârşie, privilegii, drepturi, pondere numerică, rol şi obligaţii) relevă faptul că
Franța era încă o societate feudală, în care semnele modernității se puteau desluși cu greu. Stările privilegiate
(primele două) reprezentau, în bună măsură, o minoritate parazitară: clerul numărând 120.000 de oameni, iar
nobilimea – 400.000; restul alcătuia starea a treia. Biserica şi înaltul cler (nu şi clerul de jos, exclus de la privilegii),
constituiau principalul reazem al feudalităţii şi absolutismului, având în stăpânire deplină 1/4 din pământul Franţei,
precum şi monopolul asupra administraţiei, stării civile, a asistenţei sociale şi a învăţământului.
Nobilimea, considerându-se încă braţul drept al coroanei, era subdivizată în: nobilimea de spadă (sau de
curte, marii seniori), adunată aproape în totalitate la Versailles şi numărând circa 4000 de familii; apoi nobilimea de
robă, alcătuită din cei care-şi cumpăraseră titlul odată cu proprietatea nobiliară şi care era şi cea mai activă parte a
categoriei sociale reprezentate; în sfârşit, mica nobilime sau plebea nobiliară, vecină de destin cu starea a III-a. Orice
ocupaţie productivă – în afara negoţului maritim – era considerată „josnică şi murdară” pentru nobili, a căror
supremaţie socială şi politică se întemeia pe proprietatea asupra pământului. Or, pe măsura progresului, fie şi lent – al
industriei, comerţului şi băncilor – proprietatea funciară nu mai era nici unicul şi nici cel mai rentabil izvor de
bogăţie, motivând expansiunea împrumuturilor (în debit, nu în credit), a falimentelor şi ruinei.
Procesul stratificării sociale s-a intensificat şi în interiorul stării a treia, alcătuită din cele trei pături sau
categorii distincte: ţărănimea, orăşenii săraci (lucrători, meşteri, funcţionari) şi burghezie. Ţărănimea, principala
victimă a abuzurilor şi silniciilor nobiliare, avea să constituie masa de manevră (rezervă) a revoluţiei, pe care elitele
au subordonat-o, exploatând incultura şi misticismul de care era cuprinsă partea covârşitoare a populaţiei ţării.
Consecvent revoluţionare s-au arătat păturile orăşeneşti, fie grupate în bresle (meşteşugăreşti şi negustoreşti), fie
independente, alături de sărăcimea suburbiilor, care au furnizat iacobinilor, în momentele culminante ale revoluţiei,
principalele contingente de sprijin (sanculoţii).
Dar, preponderenţa valorică în această stare aparţinea burgheziei, categorie socială activă, bogată şi cultă,
care-şi elaborase o ideologie şi o strategie revoluţionară menite a-i asigura, în imediată perspectivă, dobândirea
drepturilor politice, spre eliminarea inferiorităţii sociale în care se afla plasată şi pentru punerea în acord cu noul ei
statut economic deja câştigat. Deşi cu multe interese disjuncte (antagonice), toate elementele componente ale stării a
treia s-au regăsit pe aceeaşi platformă antifeudală şi antiabsolutistă în anii imediat premergători izbucnirii revoluţiei.

2. Politica internă a Franței în vremea Vechiului Regim

În plan politic, absolutismul francez, ilustrat în prima jumătate a veacului de Ludovic al XIII-lea de Bourbon
(1610-1643) şi, mai ales de cardinalul Richelieu – considerat „cel mai vast şi mai deplin geniu politic care a călăuzit
vreodată destinele Franţei” – a fost tulburat doar pentru moment, prin dispariţia succesivă şi la scurt interval, mai
întâi a cardinalului (1642), apoi şi a regelui (1643). Succesorul acestuia din urmă, Ludovic al XIV-lea, în vârstă de
numai 5 ani, a fost pus (prin hotărârea Parlamentului din Paris sub regenţa Anei de Austria (1643-1661), dar în fapt
Franţa avea să fie guvernată de primul ei ministru numit de Ana, alt personaj în sutană, devenit celebru, cardinalul
Mazarin, care a continuat – cu mijloace opuse celor practicate de predecesor – aceeaşi operă, de consolidare a
regimului absolutist. Având sprijinul regentei Ana, Mazarin, care n-a făcut niciodată deosebire între propriul buzunar
şi vistieria statului, a fost preocupat de lichidarea tendinţelor centrifuge şi separatiste ale nobilimii feudale din ţară, iar
în exterior, de a trage maximum de foloase de pe urma războiului de 30 de ani.
Fiscalitatea excesivă pe care a impus-o noul prim-ministru, cumulată cu măsurile administrative vizând
consolidarea absolutismului, au generat – la mijlocul veacului – o largă şi acerbă opoziţie împotriva politicii lui
Mazarin, exprimată faptic prin cele două Fronde (fronde = praştie, fronder = a trage cu praştia; figurativ: înfruntare a
ordinii existente, nemulţumire, tulburare):
a) Fronda Parlamentului (1648-1649), întemeiată pe programul de reformă a regatului, elaborat de
Parlamentul parisian, în iunie 1648, sub forma unei „Declaraţii” cu 27 de articole şi încheiată prin compromis (pacea
de la Reuil, martie 1649) de teama comună a părţilor în faţa perspectivei de izbucnire a războiului civil, tocmai când
în Anglia era executat Carol I;
b) Fronda prinţilor (1650-1653), când adversarii politici ai primului ministru au căutat să canalizeze şi să
exploateze în favoarea lor larga mişcare populară declanşată concomitent, ale cărei excese „revoluţionare”, ei înşişi
le-au temperat sau chiar reprimat, înlesnind astfel reconcilierea la vârf, în profitul absolutismului regal.
Ludovic al XIV-lea, a cărui copilărie a fost afectată de tulburările interne, numite fronde, ajuns la vârsta
majoratului (1651), va gândi la măsuri energice pentru prevenirea lor pe viitor, posibilă doar prin conducere
autoritară, centralizată şi puternică. Pornite deci, împotriva absolutismului, frondele aveau să aducă, prin înfrângerea
lor, întărirea puterii regale.
Dar exercitarea efectivă a acesteia, consolidarea şi apogeul ei au fost posibile abia după moartea cardinalului
Mazarin, în 1661, când regele a şi declarat că „de acum încolo eu voi fi primul meu ministru”.
Absolutismul lui Ludovic al XIV-lea – ilustrat prin celebra formulă exprimată în faţa Parlamentului parisian,
în 1667, că „statul sunt eu”, ori prin obişnuita încheiere a actelor regale: „fiindcă aşa este buna noastră plăcere” – s-a
întemeiat, deopotrivă, pe inteligenţa, orgoliul şi autoritatea monarhului (considerat locţiitorul lui Dumnezeu pe
pământ), ca şi pe capacitatea sau chiar geniul unor colaboratori administrativ pe care însuşi i-a recrutat, precum
Vauban (celebru în domeniul fortificaţiilor militare şi civile) sau Colbert, marele reformator al administraţiei şi
economiei Franţei din vremea „Regelui-Soare”.
Cum „frondele” i-au generat şi întreţinut aversiunea faţă de Paris, considerat „cuib al răscoalelor”, Ludovic
al XIV-lea a poruncit şi realizat în scurtă vreme noua reşedinţă regală de la Versailles, loc pustiu şi depărtat de vechea
capitală, transformat într-un rai pământean, veritabilă scenă pentru desfăşurarea cultului monarhic, în toată
somptuozitatea, luxul, fastul, dar şi absurditatea lui. Numai pentru serviciul care se îngrijea de masa regelui erau
angajate circa 500 de persoane selectate din înalta aristocraţie, cu condiţia expresă de a fi prinţi de sânge. Odată cu
numeroasa-i curte, au fost aduse la Versailles şi instituţiile centrale controlate şi supuse integral autorităţii
monarhului.
Pentru guvern şi administraţie, regele s-a folosit, în general, de elemente ale burgheziei, prin mijlocirea
cărora a diminuat mult caracterul haotic al dreptului feudal. Guvernul central era alcătuit din cancelar, controlorul
general al finanţelor şi 4 consilieri de stat, cu toţii asigurând fără replică executarea hotărârilor regale. În provincii
acţionau, în aceleaşi condiţii, guvernatorii şi intendenţii (pentru diviziunile administrative mai mici), care erau
miniregi locali.
Cu concursul marelui său finanţist, Jean Baptiste Colbert, regele a reformat succesiv armata, administraţia,
industria, comerţul, finanţele şi contabilitatea publică, şcoala şi educaţia, chiar şi agricultura (cu mai puţină eficienţă
însă), transporturile interne şi navigaţia oceanică, care, laolaltă, au consacrat noţiunea de colbertism, definind politica
economică a absolutismului francez şi deschizând seria reformelor înnoitoare, cuprinse în formula generică a
despotismului luminat european.

3. Criza vechiului regim

Cel care i-a urmat la tronul Franţei lui Ludovic al XIV-lea a fost, nu fiul, nici nepotul, ci strănepotul său,
Ludovic al XV-lea, în vârstă de numai 5 ani la moartea străbunicului, încât, pe durata minoratului - şi chiar după
aceea - regenţa a fost asigurată de Filip, duce de Orlèans, iar după dispariţia acestuia (1723) problemele guvernării au
fost asumate de ducele de Bourbon (până în 1726) şi de cardinalul Fleury. Abia după moartea cardinalului (1743),
Ludovic al XV-lea părea mai hotărât a guverna singur, dar labilităţile de caracter, care-l aruncau la antipodul imaginii
străbunicului şi numeroasele ispite cărora nu le-a rezistat (precum vânătoarea, ceremoniile fastuoase şi femeile) au
impus bunul plac şi cele mai bizare capricii drept trăsături esenţiale ale conduitei sale politice. S-a înconjurat de
curtezani şi de curtezane, fiind dominat timp de două decenii (1745-1764) de madame Jeanne Poisson (marchiză de
Pompadur), cea care, ca o adevărată suverană, numea miniştrii şi comandanţii armatei şi alături de care a secătuit
tezaurul ţării, lăsând posterităţii expresia devenită celebră: „après moi, le dèluge” – după mine, potopul!
Între puţinele ei merite (în afara celor apreciate de rege), se cuvine reţinut interesul pentru cultură şi protecţia
acordată artiştilor şi filosofilor enciclopedişti, în frunte cu Voltaire, precum şi cuvântul hotărâtor pe care l-a avut în
desfiinţarea ordinului iezuit în Franţa. Dar acelaşi cuvânt hotărâtor l-a avut şi în angajarea Franţei în războiul de şapte
ani, cu epilog dezastruos pentru ţară.
Cam în aceeaşi vreme, în condiţiile acutizării crizei economice dintre anii 1752 şi 1768, au izbucnit în
numeroase colţuri ale Franţei adevărate „răscoale ale foamei”, după ce anterior grave tulburări avuseseră loc printre
mătăsarii din Lyon şi chiar printre locuitorii Parisului, care, în 1750 au ridicat baricade şi au încercat chiar să
pornească spre Versailles pentru a-l incendia.
Ca şi înaintaşul său, Ludovic al XVI-lea s-a afirmat prin vicii, plăceri şi neputinţe care, ilustrând confuzia,
corupţia şi haosul de la curte, defineau coordonatele unei epidemii extinsă la scara întregii societăţi franceze.
Căsătoria sa cu Maria Antoaneta (fiica Mariei Tereza) a inspirat – în creaţia lor – nu numai pe moralişti sau umorişti,
dar şi pe proprietarul monetăriei din Strasbourg, care a pus în circulaţie o cantitate de ludovici de aur, având pe avers,
deasupra efigiei regale, un corn (pe care „încornoratul” se prefăcea a nu-l înţelege). Pentru că extravaganţele şi
cheltuielile făcute de regină agravau la maximum ruina tezaurului public, poporul de rând o numea pe Maria
Antoaneta – „Madame Deficit”.
La adăpostul pretinsei autorităţi regale lăsată în seama intendenţilor, a guvernatorilor şi a miniştrilor,
administraţia – ca şi justiţia – înfăţişa acelaşi tablou haotic şi teribil de corupt al unui sistem politic feudal în esenţă şi
împins la limitele arbitrariului.
Guvernămintele militare, circumscripţiile financiare şi diocezele clericale ajunseseră a-şi suprapune parţial
graniţele, iar frontierele statale erau stabilite cu largă aproximaţie, divizând adesea localităţi urbane sau rurale.
Justiţia, operând, în strictă concordanţă cu celebra replică a regelui din 1787, în faţa Parlamentului: „E legal pentru că
aşa vreau eu!”, conserva peste 300 de cutume (obiceiuri) alături de mulţimea de legi (ce depăşeau numeric întreaga
legislaţie europeană a vremii) şi de pedepse barbare din evul mediu, precum tragerea pe roată, sfâşierea, arderea cu
fierul încins, tăierea limbii, a urechilor şi a nasului etc.

4. Politica externă sub regimul absolutismului monarhic

O altă formă ilustrativă de exprimare a absolutismului regal a constituit-o politica externă. Din cei 54 de ani
de domnie efectivă ai lui Ludovic al XIV-lea, mai bine de 30 i-a consumat în războaie, urmărind un dublu obiectiv: a)
de a extinde hotarele Franţei în limitele vechii Galii şi b) de a impune preponderenţa franceză în Europa.
Încă din vremea lui Mazarin, Franţa purtase un lung război cu Spania, încheiat cu pacea de la Pirinei (1659),
în urma căreia, pe lângă câştigurile teritoriale numite Roussillon şi Arctois, Ludovic al XIV-lea s-a pricopsit (din
raţiuni politice, dublate probabil de cele sentimentale) şi cu o nevastă, infanta Maria Thereza, moştenitoarea tronului
spaniol. Cum plata zestrei promise a întârziat excesiv, regele Franţei, invocând şi aşa-numitul „drept de devoluţie” (ce
reglementa prin tradiţie succesiunea copiilor la tron), a declanşat în 1667 un nou război împotriva Spaniei, având ca
ţel cucerirea Ţărilor de Jos spaniole. Războiul, în care au fost antrenate ulterior Olanda, Anglia şi Suedia, coalizate în
„Tripla Alianţă de la Haga” inaugurând seria coaliţiilor anti-franceze, s-a încheiat prin pacea de la Aachen (1668), ce-
i asigura Franţei o parte din Flandra. Zece ani mai târziu, prin pacea de la Nimègue, care încheia războiul cu Olanda
(sprijinită de Spania şi Austria) dintre anii 1672-1678, Ludovic al XIV-lea aducea în graniţele Franţei alte teritorii şi
localităţi cuprinse până atunci în Ţările de Jos spaniole. Era momentul culminant al puterii sale, când, ajuns
atotputernicul Europei apusene, regele Franţei îndreptăţea nobilimea parisiană să-l numească Ludovic cel Mare, în
timp ce însuşi se considera succesorul lui Carol cel Mare. Cu această convingere a ocupat în 1681 Strasbourgul, care
avea statutul de oraş liber, prin pacea westfalică, şi o importanţă strategică deosebită, cu unul din puţinele poduri
peste Rin, făcând legătura cu lumea germană. Cei lezaţi de noua sa cucerire: împăratul Germaniei, regii Spaniei şi al
Suediei, ducele de Savoia şi mulţi electori germani au format în 1686 „Liga de la Augsburg”, în care avea să intre şi
Anglia, după ce s-a produs „revoluţia glorioasă” (1688-1689). Liga semnifica un fel de coaliţie generală antifranceză,
iar războiul declanşat de ea în 1688 şi desfăşurat timp de 9 ani în Pirinei, în Alpi, pe Rin şi în Ţările de Jos
(concomitent sau alternativ) s-a încheiat prin pacea de la Ryswick (aproape de Haga), care obliga Franţa să restituie
teritoriile cucerite prin pacea de la Nimègue, dar îi îngăduia să păstreze Strasbourgul.
În sfârşit, la începutul secolului al XVIII-lea, Ludovic al XIV-lea a angajat Franţa într-un nou război dinastic
şi de durată, cunoscut ca războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), care s-a încheiat prin victoria noii
coaliţii antifranceze (Anglia, Austria, Spania şi Olanda), consfinţită astfel la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714).
Dincolo de modificările sau rectificările de graniţe pe care le-a impus, ultima pace consacra sfârşitul hegemoniei
franceze în Europa apuseană şi impunerea celei engleze. Politica graniţelor naturale şi războaiele dinastice au secătuit
economia Franţei, exprimată printr-un deficit bugetar ce depăşea de 32 de ori venitul net al statului. Ţara tot mai
sărăcită se depopula, iar moartea Regelui-Soare”, în septembrie 1715, a fost privită de francezii de rând ca o
eliberare. Odată cu moartea lui Ludovic al XIV-lea a dat faliment şi sistemul lui de guvernare, care proclamase
catolicismul religie de stat şi care atinsese acea neputinţă de redresare în perspectivă, ce deschidea larg calea
tulburărilor sociale şi a revoluţiei.
Conflictele externe au continuat și în timpul domniei urmașului Regelui Soare, Ludovic al XV-lea. Pe durata
domniei sale, Franţa a purtat trei războaie:
a) în primul dintre acestea (pentru succesiunea la tronul Poloniei), desfăşurat cu intermitenţe între 1733 şi
1738, Ludovic l-a susţinut pe cumnatul său, Stanislas Leszczynski, împotriva lui August al III-lea, elector de Saxa.
Prin tratatul de la Viena (1738), favoritul său renunţa la Polonia, mulţumindu-se cu titlul de rege onorific şi cu ducatul
de Lorena, dar în regatul celor două Sicilii se instaura rege un Bourbon;
b) în războiul pentru moştenirea tronului Austriei (1745-1748), Franţa a fost aliata Prusiei, dar clauzele păcii
de la Aachen (1748) la care a subscris Ludovic au fost apreciate ca umilitoare de către francezi;
c) în sfârşit, războiul de 7 ani şi pacea de la Paris din 1763 au însemnat pentru Franţa cel mai dezastruos
moment al istoriei sale de până atunci, obligată fiind să cedeze Canada, malul stâng al fluviului Mississippi, inclusiv
valea râului Ohio, plus însemnate teritorii din India. Practic, întregul prestigiu al Franţei de putere europeană şi
colonială era compromis, iar vinovăţia trebuia şi era căutată la curtea din Versailles. Într-una din celebrele sale
scrisori, Voltaire nota (în 1764): „Tot ce văd în jur aruncă seminţele unei revoluţii, care va veni, dar eu nu voi avea
plăcerea să-i fiu martor”. Premoniţia s-a adeverit, pentru că ilustrul gânditor s-a stins din viaţă înaintea izbucnirii
revoluţiei, preparată, poate chiar grăbită prin contribuţiile substanţiale ale lui Ludovic al XV-lea şi, după moartea sa
(1774), ale urmaşului său, Ludovic al XVI-lea (1774-1792).

Marea Revoluție Franceză

Curs nr. 11

1. Cauzele și premisele revoluției

Cauzele Revoluției Franceze trebuie căutate în contextul general al dezvoltării capitalismului, al ascensiunii
burgheziei, al erodării puterii reale a monarhiei, al schimbării raporturilor sociale din societatea franceză și al ideilor
filozofilor francezi din secolul al XVIII-lea (Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, Condorcet etc.). Criza
Vechiului Regim a fost amplificată de impactul revoluției americane. Mulți francezi au participat la evenimentele din
coloniile americane, iar ecoul produs în conștiințe de ideile revoluției de peste ocean a fost puternic și durabil. Mulți
nobili văzuseră la fața locului schimbările respective. Între aceștia au fost La Fayette, Saint-Simon, Lameth și mulți
alții. Se adăuga admirația multor francezi pentru ideile și instituțiile politice engleze. În consecință, dorința de
libertate – sub toate formele ei (politică, economică, socială, religioasă, intelectuală) – a impregnat spiritul public și a
catalizat energiile unei mari părți a societății. Se pleda pentru libertatea cuvântului și a presei, pentru libertatea
comerțului, pentru egalitatea în fața legii, pentru eliminarea abuzurilor, corupției și bigotismului din sânul Bisericii
(nu creștinismul era pus în cauză, ci venalitatea și corupția clerului). S-a spus, de altminteri, că Revoluția Franceză
încununează gândirea iluministă.
În faţa semnelor şi semnalelor tot mai evidente, indicând iminenta explozie socială şi spre a salva de la
falimentul general ceea ce se mai putea din economia ţării, Ludovic al XVI-lea a recurs la câteva încercări de
reformă, prin mijlocirea postului-cheie imaginat pentru reuşită, cel de director sau controlor general al finanţelor. Dar
nici planul de regenerare economică a lui Turgot, adept al despotismului luminat şi partizan al egalizării tuturor în
faţa impozitelor (deci generalizarea contribuţiilor, fără excepţie, chiar şi pentru rege), nici proiectul înlocuitorului său
în funcţie, Necker, întemeiat pe sistemul împrumuturilor şi pe soluţiile propuse cândva de Colbert, în sfârşit, nici
„planul de ameliorare a finanţelor”, oferit regelui de ultimul dintre reformatori, Calonne, n-au putut redresa structura
bolnavă a economiei şi societăţii franceze afectată de criza devenită galopantă. Seceta cumplită din vara anului 1788,
urmată de grindină şi îngheţ, spre sfârşitul aceluiaşi an, au agravat suferinţele, foametea şi sărăcia maselor populare,
care au recurs la revolte spontane, devastări şi ameninţări pe tot cuprinsul ţării. Concomitent, a izbucnit şi o
„rebeliune a nobilimii” împotriva încercărilor reformatoare, care-i afectau privilegiile politice.
În asemenea condiţii, regele a fost constrâns să accepte reactualizarea unei practici abandonată însă de la
începutul secolului anterior (1614) şi anume să convoace Adunarea stărilor generale pentru ziua de 1 mai 1789.
Evoluțiile ulterioare aveau să scape controlului monarhic și să inaugureze o epocă fără egal în istoria umanității:
aceea a Marii Revoluții Franceze.

2. Revoluția liberală (1789-1792)

Anul 1789 declanșează în Franța un eveniment care va marca ineluctabil evoluția ulterioară a țării și a lumii:
Marea Revoluție Franceză. Deși a cunoscut mai multe etape în desfășurarea sa și avatarurile revoluționare sunt foarte
complexe, istoria Revoluției Franceze este analizată de istorici ca un întreg, ale cărei faze succesive nu pot fi înțelese
decât prin raportare la ansamblul evoluțiilor care despart momentul convocării Stărilor Generale de acela al sfârșitului
imperiului napoleonian și al Restaurației Bourbonilor. Timp de un sfert de secol, Europa trăiește sub dependența
inițiativelor franceze. Evenimentele din 1789 au un mare impact în Europa. „Marea Națiune” se impune mai întâi prin
forța ideilor, apoi prin cea a armelor. Din 1792 până în 1815, războiul pune Franța în fața monarhiilor europene
coalizate. Deși frontul care se crează pentru a îngenunchea Franța revoluționară și napoleoniană va avea câștig de
cauză, nimic nu va mai fi în viitor ca înainte: ideile de libertate și de națiune vor continua să se afirme.
Revoluția Franceză a fost împărțită în patru etape succesive: revoluția liberală, teroarea iacobină,
Directoratul și epoca napoleoniană. Prima etapă, revoluția liberală, a avut un caracter moderat, burghez și democratic.
Ea s-a declanșat atunci când a existat o convergență între revoltele nobilimii provinciale, reunirea Stărilor Generale la
Versailles, nemulțumirile țărănești și revolta populației Parisului. Rolul major în derularea evenimentelor l-a jucat
burghezia mică și membrii profesiilor liberale (avovați, profesori, funcționari, medici, studenți ș.a.). Marea burghezie,
care reprezenta vârfurile patronatului din industrie, comerț, domeniul financiar, ar fi dorit o revoluție după modelul
aceleia engleze din 1688-1689.
Convocarea Stărilor Generale a însemnat debutul acestei serii de evenimente istorice de importanță epocală.
Alegerile pentru Adunarea stărilor generale s-au desfăşurat în februarie-martie 1789, prilejuind o zgomotoasă
campanie electorală cu manifeste, broşuri (între care şi Ce este starea a III-a, scrisă de abatele Siéyes, constituind un
veritabil „catehism politic al burgheziei în vremea revoluţiei”), mitinguri şi zeci de mii de „caiete de doleanţe”
exprimând cererile fundamentale ale poporului de rând: desfiinţarea privilegiilor, egalitatea drepturilor sociale şi
politice, libertatea tuturor cetăţenilor, întărirea dreptului de proprietate, constituţie ş.a.
Noua Adunare era compusă din 270 reprezentanţi ai nobilimii, 291 de clerici şi 578 de deputaţi ai stării a
treia, majoritatea lor fiind jurişti şi partizani ai reformelor iluministe, modernizatoare. Printre ei se afla savantul
Bailly, avocatul Barnave, tânărul Maximilien Robespierre şi contele Mirabeau (excepțional orator). Nemulţumiţi de
tărăgănarea dezbaterilor şi de risipirea timpului în dueluri procedurale, deputaţii stării a III-a, invocând (după
validarea mandatelor) că reprezentau 96% din populaţia ţării, s-au autoproclamat, la 17 iunie 1789, Adunare
Naţională, cu drept de a vorbi şi de a hotărî în numele întregii Franţe, substituindu-se Adunării stărilor generale. Era
primul act revoluţionar şi prima lovitură dată absolutismului. Peste două zile, majoritatea reprezentanţilor clerului de
jos şi o parte din deputaţii nobilimii liberale s-au alăturat Adunării Naţionale. Faţă de porunca regelui de a separa
desfăşurarea lucrărilor Adunării, pe stări, deputaţii stării a III-a, conduşi de Bailly, au jurat să nu se despartă până
când nu vor da ţării o Constituţie. Mesajul a fost imediat transmis şi regelui şi gărzii acestuia, împiedicată a interveni
pentru evacuarea sălii de şedinţe sub puternica presiune a maselor parisiene, presiune care a condus chiar la
fraternizarea soldaţilor cu insurgenţii.
La 9 iulie, Adunarea Naţională s-a transformat în Constituantă, menită a elabora o Constituţie şi de a pune
bazele unui nou regim politic. Practic, monarhia absolută înceta să mai existe în Franţa. Însă curtea şi Maria
Antoaneta l-au convins pe rege să utilizeze forţa pentru dizolvarea Adunării. Parisul şi Versailles-ul au fost
înconjurate de gărzile de mercenari ale regelui, dar salvarea Adunării – rămasă dezarmată şi neputincioasă în faţa
iminentei represiuni – a venit din partea locuitorilor capitalei. Aceştia, din proprie convingere ori îndemnaţi fiind de
tribunii burgheziei revoluţionare, au organizat contraacţiunea, au atacat şi confiscat depozitele sau magazinele de
arme, s-au constituit în Gardă Naţională, au atras de partea lor mulţi dintre soldaţii regelui, iar în ziua de 14 iulie 1789
au luat cu asalt cetatea fortificată şi vestita închisoare a Bastiliei, care simboliza bastionul reacţiunii. După numai 4
ore de lupte fortăreaţa a căzut, fiind ulterior dărâmată de aceiaşi insurgenţi care au lăsat în locul ei o frumoasă piaţă (a
Bastiliei). Strălucita biruinţă a poporului de rând împotriva reacţiunii absolutiste a impus ziua de 14 iulie drept
sărbătoare naţională a Franţei, iar evenimentul l-a tulburat atunci într-atât pe rege, încât la numai trei zile el s-a întors
din Versailles la Paris, a ordonat depresurarea capitalei, l-a recunoscut pe astronomul Bailly, ca primar al Parisului,
iar pe La Fayette – comandant al Gărzii Naţionale, acceptând primirea din mâna acestuia a cocardei revoluţionare
(roşu, alb, albastru).
Căderea Bastiliei a mai însemnat transferul puterii politice în mâna burgheziei, care se va strădui să
consolideze noul regim monarhic constituţional, a declanşat valul emigraţiei nobiliare şi, totodată, pe cel al revoltelor
şi răscoalelor pe cuprinsul întregii Franţe. Rând pe rând, după modelul Parisului, s-au organizat municipalităţi şi gărzi
naţionale în locul vechilor administraţii orăşeneşti. Pe fondul crizei economice şi al foametei s-au ridicat şi satele la
luptă, ţăranii devastând castele, refuzând vechi obligaţii, împărţind pământ, distrugând arhive sau ucigând stăpâni,
această nouă Jacquerie îngrijorând nu numai marea nobilime, ci şi tabăra revoluţionară (burghezia), deopotrivă
cuprinse de aşa-numita „Marea spaimă” (grande peur). De teama primejdiei, deputaţii Adunării Constituante au
hotărât în noaptea de 4 august (noaptea minunăţiilor) desfiinţarea privilegiilor feudale pentru totdeauna, pe temeiul
gesturilor benevole făcute de deputaţii nobili liberali din Adunare (primul fiind vicontele de Noailles). E drept, au fost
desfiinţate doar îndatoririle personale ale ţăranilor, aceştia fiind declaraţi liberi, nu şi acele care ţineau de proprietate
(acestea urmând a răscumpărate), încât problema agrară nu era şi rezolvată.
Dar documentul cel mai însemnat pe care l-a emis Adunarea Naţională Constituantă în această fază a
revoluţiei a fost Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, votată la 26 august 1789. Urmând modelul
Declaraţiei drepturilor din Anglia şi pe cel al Declaraţiei de independenţă americane şi inspirată din iluminişti,
Declaraţia, având un preambul şi 17 puncte, stabilea bazele ideologice şi juridico-politice ale noului regim (burghez)
din Franţa, în virtutea câtorva principii general-universale: oamenii se nasc şi trăiesc liberi şi egali în drepturi; scopul
societăţii este păstrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, care sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa
şi rezistenţa la opresiune; izvorul suveranităţii se află în naţiune; legea este expresia voinţei ei generale; libertatea
înseamnă a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia; proprietatea este un drept inviolabil şi sacru şi nimeni nu poate
fi lipsit de ea.
Idealul libertăţii formulat prin Declaraţie s-a constituit într-un veritabil manifest ce anunţa decesul vechiului
regim în Franţa şi începutul unei noi epoci, nu numai pentru spaţiul francez de astă dată, ci – prin puternicele ei
reverberaţii – pentru întreaga comunitate umană. Firesc, ea a provocat un mare elan revoluţionar la nivelul maselor,
iar principiile ei – aspaţiale şi atemporale – îşi menţin încă nealterate prospeţimea. Şi tot firesc, regele, care avea
drept de veto, a refuzat să aprobe Declaraţia, lucrând de zor pentru o lovitură contrarevoluţionară. El a adus la
Versailles un regiment fidel casei regale, alături de care a toastat împotriva Adunării şi a călcat în picioare cocarda
tricoloră.
Atitudinea sa, dezvăluită de presa liberă („Amicul poporului”, al lui Marat), a declanşat o nouă insurecţie
populară în zilele de 5-6 octombrie 1789, condusă şi apoi controlată de La Fayette, în urma căreia regele – urmând
Adunarea Constituantă – a fost transferat de la Versailles la Paris spre a fi mai lesne supravegheat. În plus, sub
presiunea maselor şi a Adunării, el a fost obligat să aprobe Declaraţia drepturilor omului, precum şi decretele de
până atunci ale Adunării. Din acest episod, a avut de câştigat iarăşi Adunarea Constituantă, dominată de monarhiştii
constituţionalişti moderaţi, iar omul zilei s-a impus un reprezentant al nobililor liberali, marchizul La Fayette, numit
şi „omul celor două lumi (veche şi nouă)”, avându-l aproape pe ducele Mirabeau, în timp ce revoluţionarii stângişti îl
aveau ca lider pe Robespierre.
Pentru stoparea crizei economice tot mai ameninţătoare, Adunarea a luat câteva măsuri ameliorative şi
anume: a hotărât în noiembrie 1789 confiscarea pământurilor şi averilor bisericeşti, pe care le-a transformat în
„bunuri naţionale”, la dispoziţia naţiunii; acestora li s-au alăturat ulterior şi pământurile emigranţilor; după
suprimarea oficială a clerului călugăresc în februarie 1790, prin Constituţia civilă a clerului, din 12 iulie acelaşi an,
şefii bisericii urmau a fi aleşi de cetăţeni, întocmai ca şi ceilalţi funcţionari ai statului, iar biserica devenea naţională,
independentă atât de papă, cât şi de rege. Măsura a atras anatema Papei şi sporit adversitatea clerului (înalt).
Adunarea a mai anulat privilegiile stărilor nobiliare, a anulat prestaţiile personale de esenţă feudală, a reformat
sistemul impozitelor, a desfiinţat breslele şi vămile interne, toate vizând înviorarea economică.
În plan administrativ, în ianuarie 1790 a fost săvârşită prin lege o reorganizare teritorială şi instituţională, în
locul vechilor diviziuni apărând departamentele (în număr de 83) împărţite, la rându-le, în districte, cantoane şi
comune, operându-se concomitent şi schimbarea întregii administraţii, de la vârf spre bază. Reorganizată a fost şi
puterea judecătorească, sustrasă autorităţii sau influenţei curţii regale. În vârful piramidei se afla tribunalul de casaţie,
însărcinat cu supravegherea constituţionalităţii legilor, iar noii judecători urmau a fi aleşi, nu numiţi. Dezbaterile
privind prerogativele regale au consumat mult timp şi energie, încheindu-se, graţie „contribuţiei” lui Mirabeau, prin
acordarea dreptului de veto suspensiv regelui, respectiv dreptul de a putea refuza sancţionarea unei legi votată de
două legislaturi consecutive; a treia oară legea era aplicabilă fără sancţiunea regală.
Aceeaşi Adunare multireformatoare, consolidându-şi propriul instrument de apărare, numit gărzile naţionale,
a adoptat şi măsuri menite a tempera elanul revoluţionar al maselor şi a preveni anarhia. De pildă, în iunie 1790
Constituanta a votat o lege care sancţiona cu spânzurarea sau împuşcarea pe ţăranii care se răzvrăteau, iar peste un an,
a adoptat legea numită Le Chapelier, prin care era interzisă organizarea asociaţiilor muncitoreşti şi dreptul la greve.
 Cerinţe ale clarificării ideologice şi ale grupării opţiunilor politice au impus în context apariţia cluburilor
antemergătoare partidelor politice. Unul dintre primele şi poate cel mai important a fost clubul deputaţilor bretoni, în
frunte cu La Fayette şi Mirabeau, numit oficial „Societatea amicilor Constituţiei”, care, ţinându-şi şedinţele în
biblioteca mănăstirii Sf. Iacob din Paris, avea să fie numit iacobin. În primii ani ai revoluţiei, când şi cotizaţiile erau
mari, în club intraseră doar constituţionaliştii moderaţi, reprezentaţi de nobilimea liberală şi de burghezie. Ulterior, pe
măsura extinderii posibilităţilor de intrare, clubul şi-a sporit substanţial efectivul, creându-şi (în 1791) peste 400 de
filiale şi, democratinzându-se, s-a impus în Constituantă ca un autentic partid revoluţionar.
În iunie 1790 a luat fiinţă „Societatea prietenilor drepturilor omului şi ale cetăţeanului” sau clubul
cordilierilor (după numele mănăstirii franciscane a cordilierilor, unde-şi avea sediul. Scopul declarat al clubului,
reprezentat de Marat, Danton, Hébert ş.a., având ca siglă ochiul, era „să denunţe tribunalului opiniei publice abuzurile
diferitelor puteri şi orice încălcare a drepturilor omului”. Mai activau, de asemenea, „Clubul prietenilor constituţiei
monarhiste” ori „Salonul francez” – ambele regaliste ca orientare politică, precum şi „Cercul social”, urmat de
„Societatea universală a prietenilor adevărului” – acestea militând pentru o strânsă corelaţie între idealul egalităţii
politice şi al celei sociale. Ideologia politică şi socială s-a putut afirma în acei ani, nu numai în cadrul întrunirilor
publice sau în Adunarea Constituantă, ci şi prin mijlocirea presei, mult mai accesibilă şi cu mare capacitate de
influenţă la nivelul maselor. Dintre gazetele mai însemnate, merită amintite: „Prietenul poporului” (al medicului şi
publicistului Jean Paul Marat), „Patriotul francez” şi „Apărătorul Constituţiei” – organe de presă ale iacobinilor şi,
respectiv, cordilierilor, „Cronica din Paris”, „Prietenul regelui”, „Monitorul universal” etc.
Noul regim politic al Franţei revoluţionare a fost consacrat prin Constituţia din 1791, ale cărei principii
politice, sociale şi juridice se întemeiau pe Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, folosită drept preambul
al acelui act. Prin Constituţie, monarhia absolută era abolită în Franţa, care devenea monarhie constituţională. Puterile
în stat erau:
a) legislativă, reprezentată prin Adunarea legislativă unicamerală, aleasă pe o durată de doi ani, cu drept de
iniţiativă şi cu atribuţii care o defineau ca primă putere în stat;
b) executivă, încredinţată regelui, care adăuga la vechea titulatură „prin graţia lui Dumnezeu” şi „prin
Constituţia ţării”, având atribuţii mult diminuate: numea miniştrii, comandanţii armatei şi ambasadorii, dar nu putea
declara război sau încheia pace, fără consimţământul prealabil al Adunării. Teoretic, păstra şi o parte din puterea
legislativă, prin consfinţirea dreptului de veto suspensiv, însă acest drept nu era operant asupra legilor constituţionale
(organice) şi fiscale; vechea formulă „regele este legea” era abolită. Regelui i se fixa – ca şi în Anglia, o listă civilă,
deloc mică dar totuşi limitată.
c) judecătorească, o îndeplineau gratuit tribunalele şi judecătorii aleşi. Cu toate că şi Declaraţia
drepturilor şi Constituţia proclamau egalitatea în faţa legilor, dreptul de vot rămânea cenzitar, iar francezii erau
împărţiţi în două categorii: activi (cu drept de vot) şi pasivi. Censul ridicat îngăduia numai la 4,3 milioane de cetăţeni
(din totalul de 26 milioane) să beneficieze de acest drept.
Constituţia crea o administraţie nouă şi unitară, desfiinţând parlamentele provinciale şi toate barierele
vamale interne, în profitul activităţilor economice şi al întreprinzătorilor.
Considerând că şi-a îndeplinit misiunea, Adunarea Naţională Constituantă s-a autodizolvat la 30 septembrie
1791 şi nici unul dintre membrii ei – la propunerea lui Robespierre – nu şi-a mai pus candidatura pentru noua
Adunare legislativă a Franţei.
Adoptarea Constituției nu a reușit să domolească fervoarea revoluționară a maselor. Dimpotrivă, în
împrejurările atât de volatile din zilele revoluționare, avea să se producă, sciziunea stării a treia, cu consecințe
profunde pentru viitorul evenimentelor. Desfășurările şi agitaţiile revoluţionare din primii ani au prilejuit replici,
acţiuni şi planuri contrarevoluţionare iniţiate atât din interior, dinspre curtea regală, cât şi din exterior, de către nobilii
emigraţi, rudele şi prietenii regelui. După ce eşuase în încercările tainice de a provoca intervenţia externă, în Franţa
(prin mesaje secrete transmise regelui Spaniei, împăratului Austriei sau regelui Suediei), Ludovic al XVI-lea a
efectuat, în vara anului 1791, o tentativă de emigrare în Ţările de Jos spaniole, de unde spera să revină cu ajutoare
pentru restabilirea vechiului său statut. Cu complicitatea lui La Fayette, a izbutit să părăsească (deghizat) palatul
Tuileries şi apoi Parisul, dar în apropierea graniţei, la Varennes, a fost recunoscut şi obligat să se întoarcă. Incidentul
a inflamat spiritele, atât în cadrul Adunării Constituante cât şi în rândurile mulţimii, ideea îndepărtării monarhiei şi
proclamării republicii, câştigând cu repeziciune teren. La 17 iulie 1791, cluburile democrate, iacobinii şi cordelierii,
au convocat poporul pe Câmpul lui Marte pentru a semna o petiţie republicană, cerând detronarea fugarului.
Pretextând tulburarea ordinii, gărzile naţionale (la comanda lui La Fayette) au intervenit în forţă asupra
manifestanţilor, provocând numeroase victime. Efectul a fost invers celui scontat, agitaţiile antimonarhice sporind în
intensitate. În schimb, moderaţii din Adunare s-au despărţit de iacobini şi de cordelieri, formând un nou club,
foliantin („feuillants”), care considera revoluţia încheiată, iar războiul civil sau intervenţia străină – evitate. Devenit
centrul de acţiune al burgheziei şi nobilimii liberale, monarhice şi constituţionale, clubul avea ca vârf de lance pe
Lameth Dupont, Barnave şi, desigur, La Fayette, deveniţi adversari înverşunaţi ai iacobinilor grupaţi în jurul lui
Robespierre.
 Disputa s-a accentuat ulterior, desfăşurându-se în cadrul Adunării legislative ce a urmat Constituantei
autodizolvată în septembrie 1791. Majoritari în noua Adunare, aleasă prin vot cenzitar şi formată din 745 deputaţi,
erau foliantinii, divizaţi, la rându-le, în mai multe grupări, dar având comună simpatia pentru rege. Ei reprezentau
dreapta Adunării, în timp ce stânga era compusă din deputaţii provenind din rândul iacobinilor şi a cordelierilor, în
frunte cu ziaristul Brissot. O mare influenţă în acest grup au avut-o câţiva străluciţi oratori, provenind din
departamentul Gironde (Vergniand, Gensonnè), numiţi apoi girondini; aceştia reprezentau pe îmbogăţiţii noului
regim, erau adversarii înverşunaţi ai vechiului regim, nu considerau revoluţia încă încheiată şi doreau noi reforme de
esenţă burgheză. În aceeaşi parte a Adunării exista şi o extremă stângă, apărătoare a intereselor micii burghezii şi
parţial a maselor, formată din partizanii lui Robespierre. Pentru că se aşezau în amfiteatru, în locurile mai înalte, se
numeau montaniarzi. Centrul Adunării, numit şi „Mlaştina”, era reprezentat de deputaţii independenţi, ce „alunecau”
în opinii, fie spre foliantini, fie spre girondini. Disputele din Adunarea legislativă pe marginea decretelor vizând
întoarcerea emigranţilor, a statutului preoţilor, a desfiinţării gărzii regale ş.a. au accentuat sciziunea între grupările
componente, iar tulburările sociale şi atitudinea regelui întreţineau şi sporeau pericolul unui război, în declanşarea
căruia erau interesaţi – din raţiuni diferite însă – regele şi marea nobilime, girondinii, foliantinii, chiar şi o parte a
iacobinilor – mai puţin gruparea din jurul lui Robespierre.
După criza de la Varennes (fuga regelui), nobilii emigranţi s-au concentrat în preajma graniţei de nord-est a
Franţei, la Koblentz, unde, alături de fraţii monarhului, au format un guvern emigrant şi un detaşament de circa
15.000 de oameni, pregătind astfel intervenţia externă, menită a antrena pe ceilalţi monarhi europeni împotriva
revoluţiei franceze. Dar, cum deja sesizaseră Robespierre şi partizanii săi, cei mai periculoşi adversari ai revoluţiei nu
se aflau în exterior, ci în interior, chiar la Paris, nucleul constituindu-l regele şi curtea sa.
Obiectivul principal al lui Ludovic al XVI-lea, la începutul anului 1792, era provocarea unui război în care
Franţa revoluţionară să fie înfrântă, pentru ca el să-şi poată redobândi integral drepturile de care fusese uzurpat.
Pentru aceasta a lucrat din răsputeri, pe de o parte, la declanşarea conflictului extern şi, pe de alta, la sabotarea
apărării naţionale, beneficiind de concursul celor care nu agreau, ori se simţeau ameninţaţi de furia maselor.
În martie (1792) regele a numit un cabinet din miniştri girondini, iar o lună mai târziu, la 20 aprilie, a
declarat război Austriei, în sprijinul căreia s-a ridicat imediat şi Prusia (în virtutea unei înţelegeri anterioare dintre cei
doi suverani), precum şi tabăra emigranţilor de la Koblentz. Războiul a început dezastruos pentru francezi, a căror
armată, prost echipată şi instruită, dezorganizată şi condusă de ofiţeri fideli monarhiei şi preocupată mai mult de
politică, s-a angajat în operaţiuni ale căror planuri erau cunoscute de adversari, graţie concursului reginei (Maria
Antoaneta). În faţa primejdiei ce se abătea asupra Franţei, din iniţiativa iacobinilor – care l-au învinuit pe rege de
trădare, cerându-i detronarea – Adunarea legislativă a proclamat, la 11 iulie 1792, „Patria în primejdie!”, mobilizând
gărzile naţionale şi chemând masele a se înrola în unităţi de voluntari.
În acele împrejurări a ajuns la Paris, la 25 iulie, şi unitatea voluntarilor din Marsilia (în număr de 500),
însufleţită de ritmul marşului compus de ofiţerul Rouget d’Isle, „Cântec de război pentru armata Rinului”, devenit
ulterior imnul Franţei, Marseilleza. În vara anului 1792, întreaga Franţă era cuprinsă de o adevărată febră
revoluţionară, exprimată prin elanul patriotic al maselor. Prima fază a revoluţiei se încheia aici, spre a face loc celei
de a doua etape.

3. Convenţia girondină şi proclamarea Republicii (1792-1793)

Chestiunea detronării regelui fusese ridicată de iacobini în Adunare şi cerută prin numeroase petiţii din ţară
îndată după declanşarea războiului, când semnele trădării acestuia deveniseră evidente. Momentul decisiv a venit însă
odată cu ameninţarea lansată de generalul prusac Brauschweig, comandantul trupelor invadatoare, că, în cazul
neeliberării familiei regale „din captivitate”, va proceda la „execuţia militară şi nimicirea totală a Parisului”. Şi de
astă dată, efectul a fost invers celui scontat, înverşunând şi atrăgând masele de partea revoluţiei. În Paris, iacobinii au
format o Comună insurecţională, în frunte cu Danton, Robespierre şi Marat, care a înlocuit vechea municipalitate
foliantino-girondină şi a hotărât înlăturarea prin forţă a regelui, considerat cel mai primejdios duşman al revoluţiei. În
noaptea de 9 spre 10 august 1792, sanculoţii parisieni, ajutaţi de voluntarii marseillezi şi din alte departamente, au
luat cu asalt palatul Tuilleries, apărat de mercenari elveţieni şi de garda naţională, reuşind după lupte grele, cu sute de
jertfe, să cucerească obiectivul. Regele şi familia sa au fost făcuţi prizonieri şi internaţi în închisoarea Temple.
Sub presiunea maselor, Adunalea legislativă a suprimat monarhia, care fiinţase ca instituţie supremă în
Franţa peste un mileniu. Conducerea executivă a statului a preluat-o un Consiliu executiv provizoriu (în care intrau
girondinii şi iacobinul Danton), dar atât Adunarea (compusă tot din girondini) cât şi noul Consiliu aveau un puternic
concurent în Compania insurecţională a Parisului, susţinută de iacobini şi de sărăcimea oraşelor. De altfel, Comuna a
şi propus o nouă Adunare, aleasă prin vot universal, Convenţia Naţională. Tot ea a cerut instituirea unui tribunal
penal cu atribuţii extraordinare, spre a judeca crimele contra revoluţiei, cerere însuşită de Adunare, care a fost nevoită
să recunoască municipalităţilor dreptul de a ancheta pe suspecţi. Lupta pentru putere dobândea, de acum încolo,
accente dramatice.
 Situaţia s-a complicat când, la 19 august, în condiţiile trădării generalului La Fayette (trecut de partea
austriecilor), armata prusacă a lui Braunschweig a trecut graniţa, cucerind, în scurt timp, cetăţile fortificate Longwy şi
apoi Verdun, cu largul concurs al altor trădători. Misiunea organizării rezistenţei şi-a asumat-o tot Comuna, care,
după căderea Verdunului, a lansat o înflăcărată proclamaţie către popor, intitulată „La arme, cetăţeni, duşmanul este
la porţile noastre!”, cu larg ecou în rândurile maselor. Comisarii Comunei arestau sau dezarmau pe suspecţi, înarmau
pe voluntari, fortificau capitala şi, la începutul lui septembrie, au recurs chiar la exterminarea adversarilor politici
care se aflau deţinuţi în câteva dintre închisorile Parisului. Nici Adunarea legislativă, nici ministrul Justiţiei (Danton)
n-au putut să oprească aceste prime excese ale terorii revoluţionare, căreia i-au căzut victime peste 1000 de deţinuţi,
din care doar 1/3 erau politici.
La 20 septembrie a avut loc bătălia de la Valmy, în care „armata avocaţilor” – cum era etichetată batjocoritor
de inamici – condusă de generalii girondini Dumouriez şi Kellerman, a reuşit să respingă armata prusacă, trezind
admiraţia poetului (german) Goethe, martor ocular al evenimentului: „Aceasta e prima victorie a poporului împotriva
regilor. Cu începere de azi şi de aici, se deschide o eră nouă în istoria lumii”.
După bătălie, francezii n-au mai urmărit pe invadatori, ci au preferat să elibereze Savoia şi Nisa, apoi câteva
localităţi pe Rin (Meinz, Frankfurt), îndreptându-se apoi spre Belgia, unde, după cucerire, au instituit administraţie
revoluţionară. În acel moment, Danton îşi îngăduia chiar să formuleze teoria graniţelor naturale pentru Franţa: de la
Ocean la Rin şi de la Alpi la Pirinei, în numele lozincii revoluţionare „Război palatelor, pace colibelor!” (peste tot,
vechile dări erau înlocuite cu impozite puse asupra celor bogaţi).
În ziua victoriei de la Valmy şi-a început lucrările şi Convenţia Naţională, care avea menirea de a adopta o
nouă Constituţie. A doua zi, Convenţia a adoptat în unanimitate hotărârea de a aboli oficial monarhia. La 21
septembrie 1792, Franţa a fost proclamată republică, una şi indivizibilă, iar printr-un decret emis de convenţie, toate
actele publice urmau a fi datate, începând cu anul I al Republicii – era libertăţii (nouă). Disputa, mocnită la început,
între girondini şi iacobini s-a intensificat pe parcursul dezbaterilor. În octombrie, girondinii l-au înlocuit pe Danton în
funcţia de ministru al justiţiei, cu partizanul lor, Garat. Apoi, cu prilejul dezbaterilor legate de procesul regelui (după
descoperirea actelor sale de trădare în palatul Tuilleries), girondinii l-au atacat pe Robespierre şi pe Marat, dar aceştia
au convins, finalmente, Convenţia să-l judece pe Ludovic al XVI-lea pentru înaltă trădare. În consecinţă, regele a fost
condamnat la moarte şi ghilotinat la 21 ianuarie 1793.

4. Guvernul revoluţionar și Teroarea iacobină (1793-1794)

Perioada în care iacobinii au exercitat singuri puterea este una dintre cele mai dramatice din istoria
zbuciumată a Revoluției. Activitatea lor este asociată cu Teroarea, iar simbolul Terorii este ghilotina. Teroarea
rămâne un episod sumbru și controversat al Marii Revoluții, legată de radicalizare ideologică, epurări sângeroase,
eliminarea sau arestarea „suspecților”, dictatură și suprimarea libertăților. Perioada Terorii iacobine este împărțită în
două etape: prima durează până în iunie 1793, când au fost arestați deputații girondini; a doua se întinde din acest
moment până la căderea lui Robespierre, lovitura din 9 thermidor (27 iulie) 1794 și „ieșirea din Teroare”.
Execuţia regelui a consolidat republica, dar, în acelaşi timp, a generat fobia revoluţionară a monarhilor
europeni, care au alcătuit o vastă coaliţie antifranceză în lunile februarie-martie, cuprinzând: Austria, Prusia, Anglia,
Spania, Olanda şi Piemontul. Strategul tuturor coaliţiilor antifranceze, până în 1806, avea să fie William Pitt, iar
Anglia – bancherul (sponsorul) lor. Concomitent, adversarii externi ai revoluţiei au organizat un mare focar
contrarevoluţionar în ţară, cunoscută ca răscoala din Vendéea (martie 1793). Războiul a înrăutăţit situaţia economică
a Franţei, ilustrată prin criza alimentară, financiară, industrială şi socială. Specula proliferase în special în comerţul cu
produse alimentare, generând dispute violente între sărăcime şi negustorime, susţinute în Convenţie de iacobini şi,
respectiv, de girondini. Agitatori populari, numiţi de către girondini „turbaţi” sau „furioşi”, cereau măsuri
excepţionale împotriva speculanţilor (fixarea preţurilor maximale la alimente, condamnarea la moarte ca duşmani ai
poporului ş.a.).
Războiul declanșat de coaliția antirevoluționară a radicalizat conflictul din Convenție. Victoria în procesul
regelui a reprezentat însă obținerea de către iacobini a inițiativei în Convenție. În februarie 1793, Convenţia a ordonat
recrutarea a încă 300.000 de soldaţi spre a putea rezista iminentei invazii externe, după ce armata franceză, condusă
de generalul trădător Dumouriez pierduse Belgia. Îndemnaţi de aristocraţia regalistă şi de preoţi refractari, mulţi
ţărani refuzau să se înroleze, acelaşi pretext avându-l răscoala (sau războiul ţărănesc) din Vendéea. Sub impulsul
acestei răscoale, a cărei conducere au preluat-o treptat nobilii, Convenţia a fost obligată să facă unele concesii
economice şi să-şi clarifice structura politică, despărţindu-i tot mai evident pe girondini de iacobini.
La 6 aprilie 1793, la insistenţele acestora din urmă, a fost creat Comitetul salvării publice, însărcinat a lua
orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea republicii franceze. Până la sfârşitul lui iulie, în fruntea Comitetului
a fost Danton. În acelaşi timp, încercarea girondinilor de a-l compromite pe Marat – deferit tribunalului revoluţionar –
a eşuat, prestigiul acestuia sporind în rândul maselor, în detrimentul acuzatorilor. Disperaţi, girondinii au făcut apel la
provincie pentru a se ridica împotriva Parisului, considerat fortăreaţa iacobinilor. Spre a contrabalansa Comitetul
salvării publice şi Tribunalul revoluţionar – instituite de iacobini – ei au înfiinţat Comisia celor 12, cu misiunea de a
verifica activitatea Comunei insurecţionale. Concomitent, au organizat o rebeliune contrarevoluţionară la Lyon,
precum şi răscoale la Toulon şi Marsilia. Dar ceea ce i-a înverşunat mai mult pe iacobini a fost ameninţarea rostită la
adresa lor în Convenţie de un orator girondin că, “dacă cluburile iacobine din Paris nu se astâmpără, curând veţi căuta
pe malurile Senei unde a fost Parisul”. Aceasta a fost scânteia care a aprins focul insurecţiei iacobine (lovitură de stat)
din 31 mai – 2 iunie 1793. Având sprijinul cluburilor, a sanculoţilor şi turbaţilor, masele înarmate (aproximativ
100.000) şi dirijate de Robespierre şi Marat au înconjurat clădirea Convenţiei şi au impus îndepărtarea deputaţilor
girondini. Era victoria sărăcimii asupra burgheziei, victorie înlesnită de slăbiciunile şi inconsecvenţele acesteia din
urmă, care şi-a pierdut treptat popularitatea. Eliminarea girondinilor din Convenţie a deschis calea guvernării
(dictaturii) iacobine, guvernare care va supravieţui până la lovitura contrarevoluţionară de la 9 thermidor 1794.
Preluarea puterii de către iacobini s-a făcut în împrejurări excepţionale pentru Franţa. Din exterior ataca
coaliţia europeană concentric, iar în interior, răscoala vendeeană se conjuga cu acţiunile federaliste ale girondinilor şi
cu cele conspirative ale contrarevoluţionarilor, cărora le-a căzut victimă, în iulie 1793, Marat (asasinat de o regalistă).
Spre a salva republica şi revoluţia, iacobinii au impus dictatura guvernului revoluţionar şi teroarea. Autoritatea
supremă (sau guvernul) o forma Convenţia. Iar ca instrument executiv al măsurilor politice, militare şi administrative
fiinţa Comitetul salvării publice sau Marele Comitet, condus iniţial de Danton, apoi de Robespierre
(„Incoruptibilul”). În umbra acestuia activa Comitetul siguranţei generale, însărcinat cu îndeletnicirile specifice
poliţiei politice, având ca arme legea suspecţilor şi ghilotina. Convenţia trimitea în departamente (provincii) comisari
investiţi cu puteri nelimitate, fie pentru a neutraliza mişcările contrarevoluţionare, fie pentru a prelua comanda
operaţiunilor militare la caz de nevoie. Teroarea revoluţionară, impusă de împrejurările politice, economice şi militare
concrete, viza lichidarea reacţiunii interne şi externe sub orice formă s-ar fi manifestat acestea. Conform lui
Robespierre, „despotismul libertăţii” trebuia să zdrobească „despotismul regilor”.
Guvernul Convenţiei iacobine s-a organizat după principiul indivizibilităţii puterii, întruchipând perfecta
centralizare a acesteia în stat. Mai întâi, a adoptat o nouă Constituţie, a cărei menire era de a constitui platforma
politică ademenitoare pentru masele populare (incluzând şi burghezia) de a se uni în frontul comun îndreptat
împotriva adversarilor interni şi externi.
Constituţia din iunie 1793, numită şi Constituţia anului I, proclama ca scop al societăţii, la fel ca şi
Constituţia americană din 1787, „fericirea generală”. Forma de stat consacrată era republica democrată, unică şi
indivizibilă, condusă de o singură Adunare, aleasă anual prin vot universal. Consfinţea principiul suveranităţii
populare şi obligaţia guvernului de a garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului (egalitate, libertate,
siguranţă, proprietate). Supusă unui referendum, Constituţia a fost acceptată de popor, dar împrejurările politice nu au
permis şi intrarea ei în vigoare. Totuşi, obiectivul ei primordial a fost atins: a extins baza socială a dictaturii iacobine
(prin concesiile făcute burgheziei), stimulând atragerea maselor populare de partea Convenţiei.
La 10 august 1793 Convenţia s-a constituit în „guvern revoluţionar până la pace”, care a adoptat o serie de
măsuri politice şi economice radicale: lichidarea privilegiilor feudale, confiscarea pământurilor emigranţilor şi
distribuţia lor ţărănimii, măsuri împotriva speculei şi speculanţilor, pentru stimularea economiei (agrare, îndeosebi) şi
prevenirea foametei; pedepsirea aspră a neglijenţelor, a trândăviei şi mai ales a sabotajului.
Obiectivul primordial al noii puteri consta în apărarea republicii şi înfrângerea contrarevoluţiei interne şi
externe. Pentru asigurarea forţei necesare atingerii acelui dublu ţel, Convenţia iacobină a votat decretul înrolării în
masă (23 august 1793) a francezilor, indiferent de vârstă şi sex. Actul a condus la crearea unei armate populare de
peste 500.000 de oameni, aprovizionată prin măsura extremă a rechiziţionării totale a recoltei. Ordonată printr-o
disciplină severă şi adoptând tactica exclusiv ofensivă sub lozinca „victorie sau moarte”, armata revoluţionară a
neutralizat în numai jumătate de an contrarevoluţia internă, înăbuşind şi răscoala vandeeană, iar invazia din afară a
fost stăvilită. În eliberarea Toulonului (decembrie 1793) s-a afirmat tânărul căpitan Napoleon Bonaparte, ale cărui
planuri de luptă i-au asigurat dobândirea, în condiţii excepţionale, a gradului de general.
Victoriile au măcinat însă unitatea blocului iacobin, tot mai divizat în abordarea problematicii economice,
sociale şi politice, dar, mai ales, în opţiunea pentru metoda de urmat: continuarea terorii revoluţionare sau moderaţie
şi clemenţă? Din cele trei curente ale blocului (dantoniştii, robespierriştii şi hebertiştii), primii şi-au pierdut elanul
revoluţionar, cerând stoparea terorii şi propagând clemenţa; hebertiştii acuzau pe robespierrişti de pierdere a
vigilenţei, preconizând în continuare măsuri economice extreme, folosirea ghilotinei, introducerea cultului raţiunii în
locul credinţei (transformând celebra catedrală Notre Dame în „templu al Raţiunii”), iar în politica externă –
realizarea republicii mondiale şi încheierea păcii numai după nimicirea tuturor tiranilor lumii; în sfârşit, robespierriştii
navigau între cele două extreme în efortul de apropiere a maselor populare şi de adâncire a conţinutului social al
revoluţiei potrivit idealului utopic al lui Jean-Jacques Rousseau de a realiza o republică a micilor proprietari, liberi,
egali şi cinstiţi.
Prin acţiuni energice şi abile, invocând fie excesele hebertiste, fie indulgenţa sau trădarea dantonistă,
robespierriştii au pus ghilotina la lucru şi până în primăvara anului 1794 criza lăuntrică din blocul iacobin părea
stinsă. În exterior, armatele franceze înregistrau victorii succesive: Belgia era recucerită, Dunkerque – eliberat, iar
austriecii înfrânţi la Fleurus (26 iunie 1794) fuseseră obligaţi să treacă Rinul înapoi. De la Marea Nordului la Rin
graniţele erau depresurate. Pe fondul unei evidente înviorări economice şi a afirmării noilor îmbogăţiţi (profitori ai
revoluţiei), Convenţia hotărâse prin decret (11 aprilie 1794) să desfiinţeze sclavia în colonii: toţi locuitorii coloniilor,
indiferent de rasă şi culoare, deveneau cetăţeni francezi cu drepturi depline şi egale asigurate prin Constituţie.

5. Reacția thermidoriană
Execuţia hebertiştilor şi a dantoniştilor, în loc să întărească solidaritatea în jurul „incoruptibilului”
Robespierre, a condus, paradoxal, la izolarea acestuia. Toţi noii îmbogăţiţi, care îmbrăcaseră conjunctural haina
iacobină a moderaţilor, fiind în realitate susţinători sau simpatizanţi ai celor care-şi pierduseră capetele, temându-şi
averile sau vieţile, au pus la cale, în Convenţie, înlăturarea „incoruptibilului” – devenit între timp „tiran”. Iar
cuvântarea-program a acestuia în Convenţie, în ziua de 26 iulie, veritabilă filipică la adresa „pungaşilor” şi
„trădătorilor”, generând îndemnul ghilotinării vinovaţilor, i-a grăbit sfârşitul.
Asigurându-şi sprijinul gărzii naţionale şi preşedinţia Adunării, complotiştii au beneficiat de largul concurs
al noilor profitori ai revoluţiei spre a-i marginaliza pe puţinii rămaşi partizani ai lui Robespierre. Sub presiunea celor
dintâi, Convenţia a decretat, în ziua de 27 iulie (sau 9 thermidor), arestarea „tiranului” şi a apropiaţilor săi. Chiar dacă
a fost pentru moment eliberat, de secţiile Comunei insurecţionale, Robespierre n-a mai avut curajul să se pună în
fruntea unei noi insurecţii populare, îngăduind astfel Convenţiei să-i scoată gruparea în afara legii şi să decreteze
ghilotinarea fără judecată a tuturor membrilor acesteia, operaţiune efectuată fără întârziere.
Lovitura de stat din 9 thermidor, organizată şi executată de profitorii revoluţiei, a semnificat şi sfârşitul
acesteia, iar cu sângele lui Robespierre urmau a fi spălate crimele săvârşite sub regimul terorii revoluţionare. 9
thermidor a mai semnificat căderea sistemului politic, democrat şi egalitar, imaginat de Robespierre şi victoria noilor
îmbogăţiţi, care se vor întoarce curând, nu împotriva foştilor trădători sau adversari, ci chiar împotriva foştilor aliaţi –
masele populare. Iar republica îşi va pierde treptat şi suflul şi obiectivele specifice sub loviturile măiastre ale unui
general capabil şi ambiţios, vrednic deocamdată să o apere de primejdiile interne şi externe.
Privită retrospectiv, Convenţia iacobină a desăvârşit opera revoluţionară începută în 1789. Prin vânzarea
bunurilor bisericeşti, prin confiscarea averilor emigranţilor şi a suspecţilor şi prin redistribuirea lor, noţiunea de
dreptate socială a câştigat în conţinut, iar raporturile sociale au fost serios zdruncinate. „Marea cartă a datoriei
publice”, unificarea sistemelor de măsuri şi greutăţi – chiar dacă numai demarată acum (pentru că va fi definitivată în
1798) – organizarea învăţământului public şi nu în ultimul rând apărarea patriei de primejdia contrarevoluţiei interne
şi externe, se înscriu ca realizări evidente şi de largă rezonanţă în timp şi spaţiu ale unei Convenţii cu mare priză în
sărăcimea oraşelor şi satelor franceze.
După lovitura de stat thermidoriană, guvernul „noilor îmbogăţiţi” şi-a prelungit existenţa până la 26
octombrie 1795, arătându-se preocupat mai ales de:
- limitarea puterii şi desfiinţarea organelor dictaturii iacobine (Comitetul salvării publice şi Tribunalul
revoluţiei);
- rechemarea (reactivarea) deputaţilor girondini rămaşi în viaţă;
- anularea legislaţiei promovată de iacobini;
- libertatea comerţului (şi a speculei) şi a afacerilor burgheze;
- asigurarea victoriilor pe câmpurile de luptă.
N-au renunţat la teroare, acuză pentru care fusese ghilotinat Robespierre, numai că au întors-o împotriva
foştilor aliaţi (sărăcimea, sanculoţii, iacobinii). Au fost închise Clubul iacobin şi sediile acestuia, au fost arestaţi foştii
membri ai Comitetului salvării publice şi ai Siguranţei generale, iar închisorile au fost populate cu toţi cei bănuiţi de
partizanat politic ori numai de simpatie cu iacobinii; a fost interzisă utilizarea cuvântului „revoluţionar” şi înlocuită
„Marseilleza”.
În politica externă, thermidorienii au cules roadele victoriilor câştigate cu grele sacrificii de iacobini şi de
masele populare. Armatele franceze, organizate de iacobini, au izbutit să cucerească Olanda, transformată în
Republica Batavă şi alipită Franţei prin pacea de la Haga (mai 1795). Cu Prusia, preocupată cu cea de-a treia
împărţire a Poloniei, Franţa încheiase anterior pacea de la Basel (aprilie 1795), care consfinţea Rinul ca hotar
răsăritean al republicii. Cum şi Spania semnase aceeaşi pace, acceptând să cedeze Franţei Antilele şi Sana Domingo,
din marea coaliţie antifranceză mai rămăseseră pe baricade doar Austria şi Anglia. Ultima a şi oferit un consistent
ajutor militar regaliştilor din interior, provocând puternice răscoale împotriva Convenţiei în Vandéea, Bretagne şi
chiar în Paris. Răscoalele au fost potolite doar cu sprijinul armatei, aura de salvator al republicii şi al noului regim
revenind tânărului general Napoleon Bonaparte, care nu s-a sfiit să folosească artileria în plin centrul Parisului.
Pentru a stăvili elanul revoluţionar al maselor şi spre a-şi impune propria-i autoritate politică, burghezia
franceză a renunţat la Constituţia din 1793 şi a elaborat una nouă, numită Constituţia anului III (1795). Întemeiată pe
principiul separării puterilor, pe sistemul bicameral şi pe votul cenzitar, Constituţia încredinţa puterea executivă în
mâna a 5 directori (Directorat), iar cea legislativă rămânea în seama a două camere: Consiliul celor 500 şi Consiliul
bătrânilor (sau Senatul). Prin suprimarea dreptului de vot universal, masele populare erau marginalizate politic, iar
prin rivalitatea potenţială între cele două pârghii ale puterii, executivă şi legislativă, se deschidea seria viitoarelor
conflicte, care vor fi soluţionate doar prin lovituri de stat.
La 26 octombrie 1795, Convenţia, declarând că şi-a îndeplinit misiunea, s-a autodizolvat. Forul politic care
făcuse din Franţa o republică democrată, valorificând din plin capacitatea revoluţionară a maselor, care desfiinţase
privilegiile feudale şi instituise teroarea pentru soluţionarea gravelor probleme economice, politice şi sociale, care
câştigase victorii succesive împotriva Europei coalizate împotrivă-i, dispărea acum într-o atmosferă de oboseală, dar
şi de suficienţă, lăsând o republică slabă, gata oricând să cadă pradă în faţa unui nou tip de despot, capabil să apere şi
să impună noile relaţii politice şi sociale ale societăţii franceze în Europa începutului de secol XIX.

Franţa sub regimul Directoratului, al Consulatului şi al Imperiului

Curs nr. 12

1. Sub regimul Directoratului (1795-1799)

Înainte de a se fi autodizolvat, Convenţia şi-a asigurat propria-i continuitate, decretând că două treimi din
rândul noii Adunări legislative să fie aleşi din sânul ei. Noua treime aleasă îngroşa rândurile elementelor de dreapta,
adică ale monarhiştilor constituţionali. Consiliul bătrânilor a numit apoi pe membrii Directoratului, în fruntea căruia a
fost desemnat Barras, un politician perfid, corupt şi aventurier. Sprijinit de noul guvern şi în condiţiile revigorării
acţiunilor conspirative pro-monarhiste, Directoratul a adoptat, în interior, o politică de echilibristică între opoziţia de
dreapta (regalistă) şi cea de stânga (iacobină).
Pe fondul adâncirii permanente a contrastului între luxul noilor îmbogăţiţi sau profitori ai revoluţiei şi
mizeria maselor largi ce compuneau grosul stării a treia, a apărut şi s-a afirmat atunci în Franţa o mişcare de sorginte
comunistă (utopică), cunoscută în istorie sub denumirea de „Conjuraţia egalilor”. Dezamăgit de rezultatele revoluţiei
şi preconizând o „revoluţie mai mare”, în stare să asigure „egalitatea absolută” între oameni, conducătorul mişcării,
François („Gracchus”) Babeuf, preconiza un sistem de abolire a proprietăţii private, aceasta fiind considerată cauza
împărţirii societăţii în bogaţi şi săraci. Societatea visată de el şi adepţii săi era concepută ca o „comunitate naţională”
lipsită de proprietatea privată, în care toţi cetăţenii urmau a fi obligaţi să muncească pentru folosul obştesc,
redistribuit apoi, în chip egal, fiecărui membru al comunităţii. Pentru aceasta, considera necesar ca, mai întâi, să fie
răsturnată puterea politică reprezentată de Directorat şi înlocuită cu dictatura truditorilor săraci, menită a înfăptui
noua ordine socială, având ca finalitate „fericirea generală”.
Complotul organizat de „babuvişti” vizând răsturnarea Directoratului, în 1796, a fost însă descoperit, iar
iniţiatorii, în frunte cu Babeuf, au fost întemniţaţi şi un an mai târziu, ghilotinaţi. Teoria babuvistă se plasează între
utopia comunistă cu caracter moralizator din secolul al XVII-lea şi socialismul de mai târziu al lui Saint-Simon.
În politica externă, Directoratul a continuat să culeagă roadele victoriilor franceze împotriva coaliţiei
contrarevoluţionare europene. După încheierea păcii cu Prusia şi Spania, în componenţa coaliţiei rămăsese Anglia,
Piemontul şi Austria. Unul dintre cei mai în vogă comandanţi ai armatelor franceze, Napoleon, neavând flota
necesară pentru zdrobirea Angliei, s-a îndreptat spre Piemont, zdrobindu-i oştile la Montenotte. Şi-a continuat apoi
ofensiva spre Austria, obţinând victoriile succesive de la Lodi (mai 1796), Arcole (noiembrie 1796) şi Rivoli
(ianuarie 1797), care i-au determinat pe habsburgi să ceară pace. Încheiată la Campo-Formio, la 17 octombrie 1797,
pacea asigura Franţei dobândirea insulelor Ionice, a Belgiei şi a teritoriului de pe malul stâng al Rinului, în timp ce
Veneţia, Istria şi Dalmaţia intrau în componenţa Imperiului habsburgic. Dominaţia franceză în spaţiul italian se
materializa şi prin crearea republicilor vasale: Cisalpină, Ligurică, Romană şi Partenopeică. De asemenea, Elveţia a
fost transformată în Republica Helvetă vasală, iar Geneva a fost anexată Franţei.
Spre deosebire de campaniile anilor 1792-1794, după 9 thermidor războaiele purtate cu Franţa – chiar dacă
erau îndreptate împotriva monarhiilor feudale-absolutiste – începuseră a-şi schimba caracterul (revoluţionar),
devenind de cucerire.
Pacea de la Campoformio a semnificat descompunerea primei coaliţii europene create în 1792-1793, doar
Anglia mai continuând războiul pe mare. După eşuarea unei expediţii în Irlanda, expediţie pe care Napoleon a refuzat
să o comande, Directoratul a organizat campania din Egipt, soldată cu cucerirea unei mari părţi a acestuia, în urma
victoriei repurtate de acelaşi Napoleon, în dauna cavaleriei egiptene, lângă piramide. În schimb, flota engleză,
comandată de amiralul Nelson, a zdrobit-o pe cea franceză lângă Abukir, preluând stăpânirea asupra Mediteranei şi
transformând astfel armata franceză din Egipt şi Orientul apropiat în prizoniera propriilor cuceriri.
Noua coaliţie europeană antifranceză, constituită în 1798, cuprinzând Anglia, Rusia, Austria, Turcia, Suedia
şi Neapolul, a deschis un nou front în Italia, unde, în cursul aceluiaşi an, 1799, francezii au fost bătuţi pretutindeni
(Trebbia, Novi, Milano) de oştile ruseşti comandate de Suvorov, în Elveţia, de austrieci şi în Republica Batavă, de
englezi. Aceste înfrângeri au complicat situaţia internă din Franţa, grăbind prăbuşirea Directoratului. Pe fondul
dezordinii şi al corupţiei generalizate, numeroase grupuri, provenite din toate orizonturile opiniei politice, considerau
că pentru refacerea situaţiei externe, ca şi pentru asigurarea ordinii interne Franţa avea nevoie de o putere forte,
independentă de organele parlamentare. Deloc întâmplător, tocmai atunci s-a întors la Paris, venind din Egipt, unde
îşi lăsase armata, Napoleon Bonaparte.
Punându-se în acord, nu fără efort, cu contestatarii puterii şi beneficiind de sprijinul majorităţii
Directoratului şi a Consiliului Bătrânilor, Napoleon a înfăptuit, la 18 brumar (9 noiembrie) 1799, lovitura de stat
împotriva guvernării thermidoriene, reprezentată în esenţă de Consiliul celor 500. Această lovitură marca, de fapt,
sfârşitul marii revoluţii franceze.
Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a semnificat „mătura uriaşă” care a îndepărtat
obstacolele specifice feudalităţii şi absolutismului, deschizând larg calea edificării structurilor economice, sociale,
politice şi instituţionale moderne la nivel continental. A fost prima revoluţie în istoria modernă universală, care s-a
încheiat nu prin compromisul dintre burghezie şi noua nobilime (precum în cazul revoluţiei burgheze din Anglia), ci
cu biruinţa deplină a burgheziei asupra nobilimii şi cu distrugerea completă a vechiului regim.
Victoria revoluţiei franceze şi suma de reforme circumscrise acesteia, indiferent de natura acestora, de ritmul
şi de dimensiunea lor, au produs efecte nu doar în societatea franceză a sfârşitului de secol XVIII, ci şi în întreaga
Europă şi dincolo de hotarele acesteia în tot cursul veacului următor. Revoluţia a cunoscut două etape distincte: prima
– între anii 1789-1794, desfăşurată ascendent, cu afirmarea la putere, succesiv, a monarhiştilor constituţionalişti, a
girondinilor şi apoi a iacobinilor, cu partea de contribuţie specifică fiecăruia în dezvoltarea programului revoluţionar;
cea de-a doua, deschisă prin lovitura din 9 thermidor 1794, a semnificat etapa descendentă a revoluţiei, încheiată tot
printr-o lovitură de stat, cea din 18 brumar 1799. Eliminarea treptată de la pârghiile de comandă a celor mai
revoluţionare elemente şi păstrarea selectivă a unora dintre cuceririle revoluţiei, înăbuşirea mişcărilor populare şi
anularea legislaţiei iacobine, dominaţia „noilor îmbogăţiţi” şi dictatura Directoratului pot fi considerate trăsăturile
definitorii ale acestei noi şi ultime etape a Marii revoluţii franceze. Afirmând în premieră, clar şi răspicat, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale individului, Revoluţia franceză de la 1789-1799 a înlocuit – spre pilda altor societăţi şi
popoare – absolutismul de esenţă feudală, cu republica democratică, întemeiată pe sufragiul universal, specifice
evului modern.

2. Consulatul (1799-1804)
Lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie) 1799 a urmărit şi realizat înlăturarea Directoratului, înlocuit
printr-o Comisie consulară provizorie cu atribuţii executive, formată din trei consuli. Comisia, în componenţa căreia
era şi Napoleon, a activat doar până la 13 decembrie, când a fost elaborată şi aprobată prin plebiscit noua Constituţie
franceză din 1799, numită şi Constituţia anului VIII al Republicii.
Prin această constituţie, puterea în stat era concentrată în mâna a trei consuli, aleşi pe 10 ani. Primul dintre
ei, Napoleon Bonaparte, deţinea puterea executivă reală şi, parţial, pe cea legislativă şi judecătorească: forma
guvernul, numea în posturi demnitarii civili şi militari, precum şi ambasadorii, dirijând întreaga politică internă şi
externă. Ceilalţi doi consuli, numiţi tot la propunerea lui Napoleon, Cambacérès şi Lebrun, erau personalităţi
mediocre şi îndeplineau roluri secundare, precumpănitor consultative.
Formal, prin Constituţie, puterea legislativă aparţinea celor 4 camere: a) Consiliul de stat, care elabora
proiectele de legi la iniţiativa primului consul; b) Tribunatul, care le discuta, formulând observaţiile; c) Corpul
legislativ („Camera celor 300”), care, fără dezbatere, le aproba sau respingea şi d) Senatul, care se pronunţa pentru
sau împotriva legilor ce străbăteau întregul traseu. Orice lege era promulgată apoi de primul consul, care beneficia şi
de dreptul de a prezenta proiecte de lege direct Senatului, ocolind celelalte camere, ai căror membri erau numiţi de
acelaşi prim consul. Constituţia, acordând drept de vot tuturor bărbaţilor în vârstă de minim 21 de ani, garanta
inviolabilitatea proprietăţii private, fapt ce a stimulat susţinerea regimului politic bonapartist de către burghezie şi
ţărănimea proprietară, asigurând baza socială a Consulatului şi, ulterior, a Imperiului.
În 1802, după complotul eşuat împotriva lui Napoleon din 1800, a fost publicat un Senatus-consultus, care
consacra funcţia viageră de prim consul, dreptul de a dizolva Corpul legislativ şi de a încheia tratatele de pace.
Adăugând proclamarea zilei sale de naştere ca sărbătoare naţională şi apariţia efigiei cu chipul său pe moneda
franceză, era instituită de fapt în Franţa dictatura personală a lui Napoleon, cosmetizată în forme parlamentare
republicane. Gestul a spulberat speranţele regaliştilor, care mai credeau că Napoleon ar fi dorit să-i recompenseze
prin readucerea la tron a Burbonilor. Tendinţele sale dictatoriale, vădite şi prin stabilirea reşedinţei personale în
palatul Tuileries, au activizat opoziţia atât dinspre stânga iacobină, cât şi dinspre dreapta regalistă, exprimată şi prin
acţiuni complotiste, soldate cu descoperirea lor şi cu execuţia tuturor conspiratorilor.

3. Imperiul (1804-1815)
Pe fondul creşterii agitaţiilor interne şi al sporirii adversităţilor din partea monarhiilor europene, concomitent
cu sporul de popularitate dobândit de pe urma succeselor înregistrate în politica externă de către Franţa, la 18 mai
1804, printr-un nou Senatus-consultus, Senatul a declarat Franţa imperiu ereditar, decizie consfinţită apoi printr-un
nou plebiscit. La 2 decembrie 1804, Napoleon a beneficiat de acelaşi privilegiu ca odinioară Pepin cel Scurt şi anume
deplasarea Papei (de astă dată Pius al VII-lea) de la Roma la Paris, spre a-l încorona ca împărat în catedrala Notre
Dame. Noul regim nu era egalitar, ci ierarhic. Înalta decizie a Senatului prevedea expres „o organizare a palatului
imperial conformă cu demnitatea tronului şi cu măreţia naţiunii”, comparabilă cu fosta curte regală a Burbonilor.
Trecerea Franţei de la regimul republican la cel imperial a provocat reacţii critice în interior, ca şi în afară. Sugestiv
este gestul marelui compozitor german Ludwig van Beethoven, care, la aflarea veştii, şi-a rupt partitura celebrei
„Simfonii eroice” închinată „cetăţeanului” Napoleon Bonaparte, când devenise prim consul al Republicii franceze.
În anii consulatului şi apoi ai imperiului, întregul aparat de stat a fost strict centralizat şi controlat de
Napoleon. Toţi miniştrii erau numiţi de el, iar în fruntea celor 88 de departamente administrative se aflau prefecţii
numiţi de guvern. Puterea poliţiei – în capul căreia se afla celebrul Fouché – era aproape nemărginită, iar jandarmeria
şi armata, organizate şi dirijate printr-o disciplină de fier, conturau dimensiunea acelei dictaturi militaro-birocratice
napoleoniene care lichidase treptat aşezămintele parlamentare ale Franţei republicane.
Religia, şcoala şi presa aveau să fie puse în slujba noilor autorităţi. La 15 iulie 1801, Napoleon încheiase un
concordat cu Pius al VII-lea, prin care se punea capăt, cel puţin formal, divergenţelor de ordin religios între Franţa şi
Papalitate. Catolicismul era declarat „religia majorităţii francezilor”, înceta despărţirea bisericii de stat, erau
restabilite sărbătorile religioase, iar înalţii ierarhi erau numiţi de guvern şi confirmaţi de Papă. Concordatul avea să fie
completat ulterior de către împărat prin câteva „articole organice”, care semnificau punerea bisericii sub controlul
statului. Calendarul revoluţionar a fost înlocuit cu cel gregorian, iar în 1809, printr-un decret special, Napoleon l-a
lipsit pe Papă de puterea laică, ocupând cu forţa armată Roma şi alte posesiuni papale. Împotrivindu-se, Pius al VII-
lea a fost trimis în Franţa, la Savonna, unde a rămas prizonier până la căderea Imperiului, în 1814.
Normele juridice şi întreaga legislaţie a societăţii franceze imperiale şi-au găsit reflectarea în codurile
napoleoniene, elaborate de o comisie specială de patru jurişti, dirijată de împărat. Primul dintre ele, Codul civil sau
Codul lui Napoleon, intrat în vigoare în 1804, a fost alcătuit pe temeiul dreptului roman şi al legilor medievale,
adaptate cerinţelor societăţii franceze postrevoluţionare, constituindu-se în model pentru codurile civile din
majoritatea ţărilor europene, inclusiv România. În vigoare şi azi (cu mici modificări), codul a consfinţit principiile de
bază ale revoluţiei franceze, între care: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, inviolabilitatea persoanei, libertatea
conştiinţei, dreptul de proprietate (care era declarată sacră şi indestructibilă) ş.a. A fost reglementată legislaţia
familiei prin introducerea căsătoriei civile, proclamarea bărbatului drept cap al familiei cu drepturile şi privilegiile
aferente, precum şi legislaţia muncii, prin care erau însă interzise uniunile profesionale şi grevele. Conştient de
valoarea şi impactul reformei în timp şi spaţiu, împăratul, exilat în insula Sf. Elena, avea să noteze pentru posteritate:
„Adevărata mea slavă constă nu în cele 40 de bătălii pe care le-am câştigat; Waterloo-ul va spulbera amintirea despre
toate aceste victorii. Însă ceea ce nu poate fi dat uitării, ce va trăi în veci este Codul meu civil”. Timpul i-a verificat şi
confirmat apoi aserţiunea. N-a fost însă singura reformă de acest gen.
Pe lângă acel faimos cod, a mai fost elaborat unul, în 1808, Codul comercial, reglementând raporturile
economice în industrie şi comerţ, precum şi Codul penal, în 1811, care instituia aspre pedepse împotriva celor care
tulburau proprietatea privată. În ansamblu, codurile napoleoniene, cu larg ecou european, au înlăturat reziduurile
legislative de esenţă feudală, consfinţind cuceririle burgheziei franceze, în perfect acord cu programul şi obiectivele
proprii vehiculate în vremea revoluţiei.
Întreaga politică internă a lui Napoleon, consacrată în formula de „bonapartism” şi întemeiată pe atragerea
ţărănimii înstărite de partea regimului, pe stimularea dezvoltării economice, agricultură, industrie, comerţ, bănci, prin
măsuri administrative, pe eradicarea şomajului, pe manevrarea politică a claselor şi categoriilor sociale (inclusiv a
reprezentanţilor vechii nobilimi), dar şi pe restricţii menite a descuraja sau tempera convulsiile de orice fel, nu a
frânat, ci a continuat şi stabilizat procesul revoluţionar, început la 1789 în Franţa. „Republica plebiscitară – numită
astfel de istoricul francez François-Alphonse Aulard – îmbrăcată în haina Consulatului şi a Imperiului, prin
transformările ei economice, sociale şi politice, mai ales prin codurile lui Napoleon, a cimentat roadele revoluţiei
clasice franceze antifeudale, contribuind esenţial la instaurarea capitalismului”.
 4. Campaniile napoleoniene
Când Napoleon a preluat definitiv puterea, prin lovitura de stat din 18 brumar 1799, Franţa se afla în stare de
război cu coaliţia a doua, iniţiată şi organizată de statornicul ei rival continental şi colonial, Anglia. Încercarea de
pace fiind respinsă de George al III-lea, care viza restaurarea Burbonilor în Franţa, războiul a reizbucnit în primăvara
lui 1800, prin atacarea de către francezi a armatelor austriece din Italia de nord şi sudul Germaniei. Victoriile obţinute
în bătăliile de la Marengo (14 iunie) şi, respectiv, Hohenlinden (3 decembrie) au condus la încheierea păcii de la
Luneville (9 aprilie 1801), prin care Austria recunoştea Belgia şi malul stâng al Rinului drept teritorii franceze,
precum şi noile republici-surori: Elveţia, Batavia (Olanda) şi Republica Italiană.
Cu Rusia, ieşită momentan din coaliţie din pricina unor neînţelegri cu Anglia, Napoleon a încheiat, în
octombrie 1801, un acord privind statele germane şi italiene, încât Anglia, rămasă fără aliaţi, a fost constrânsă să
accepte pacea (în fapt armistiţiul) de la Amiens, la 26 martie 1802. În vara anului 1805, ea a iniţiat o nouă coaliţie
antifranceză, atrăgând de parte-i Rusia, Austria şi Neapolul, cu scopul restabilirii situaţiei anterioare în spaţiile
german şi italian, precum şi al restrângerii graniţelor franceze în limitele dinaintea revoluţiei. Beneficiind doar de
sprijinul Spaniei, obţinut prin presiuni, Franţa a pierdut într-o primă fază bătălia navală de la Trafalgar, în
confruntarea cu flota engleză a amiralului Nelson (căzut în luptă) la 21 octombrie 1805 în schimb, pe continent, cu
ajutorul statelor germane din sud, oştile lui Napoleon au ocupat Viena, la 14 noiembrie şi a câştigat una dintre cele
mai strălucite (dar şi sângeroase) victorii, la Austerlitz, la 2 decembrie 1805.
Prin pacea de la Presburg (Bratislava) din 26 decembrie 1805, Austria recunoştea pe Napoleon ca rege al
Italiei, cedându-i Veneţia, Dalmaţia şi Istria, împreună cu o mare despăgubire de război. Aliaţii Franţei, Bavaria şi
Wurtemberg, s-au proclamat regate extinzându-şi teritoriile în dauna Austriei. În Neapolul invadat, Napoleon l-a
instaurat pe tron pe fratele său, Joseph Bonaparte, iar în Republica Batavă, transformată în Regatul olandez, l-a impus
pe celălalt frate, Louis. La 15 iulie 1806, prin tratatul de la Paris, a fost constituită Confederaţia Rinului, compusă din
16 state din sudul Germaniei, avându-l pe Napoleon drept protector şi sustrasă din componenţa Sfântului Imperiu
romano-german, practic desfiinţat. Spre a imortaliza victoriile armatei imperiale, Napoleon a decretat în februarie
1806 ridicarea Arcului de Triumf în Paris.
În toamna aceluiaşi an, Napoleon a avut de înfruntat o nouă coaliţie europeană, formată din Anglia, Rusia,
Suedia şi Prusia. Spre a preveni unirea forţelor inamice, armata franceză a invadat Prusia, la 27 octombrie şi după
strălucitele victorii de la Iena şi Auerstadt, a ocupat Berlinul. Din capitala Prusiei, Napoleon a decretat blocada
economică continentală împotriva Angliei, sperând că astfel putea compensa supremaţia engleză pe mare şi putea
transforma ţările europene, din prieteni, în adversari ai Marii Britanii. Potrivit decretului, statelor europene le era
interzis a mai face comerţ cu Anglia, iar corăbiilor care plecau din porturile britanice ori din coloniile engleze li se
interzicea să acosteze în porturile europene. Eficientă la început şi benefică pentru economia franceză, blocada şi-a
pierdut treptat din vigoare prin înflorirea comerţului de contrabandă.
Întrucât propunerile de pace avansate de Napoleon după ocuparea Berlinului, atât regelui Prusiei cât şi
ţarului Alexandru I, nu au fost acceptate, ostilităţile au continuat în Prusia orientală. Abia după bătăliile sângeroase de
la Eylau şi Friedland de la începutul anului 1807, negocierile franco-ruse s-au materializat prin tratatul de pace, dar şi
de alianţă, de la Tilsit, din 7 iulie 1807. Rusia recunoştea cuceririle franceze în Europa, obligându-se să adere la
blocada continentală şi să-şi retragă forţele din Mediterană, iar Franţa recunoştea interesele ruseşti în nordul şi estul
continentului, mai puţin în Balcani.
Prin manevre diplomatice abile, Napoleon contribuise la izbucnirea războiului ruso-turc (1806-1812),
urmărind propriile obiective la Dunărea de Jos. Conform prevederilor secrete ale tratatului de la Tilsit, Rusia era
obligată să-şi retragă trupele de ocupaţie din Principatele Române şi să recunoască suveranitatea Franţei asupra
insulelor Ionice, în timp ce Napoleon accepta să evacueze trupele sale din Prusia. Cum părţile nu s-au grăbit să-şi
onoreze angajamentele, relaţiile dintre cei doi împăraţi au rămas tensionate.
Pacea cu Prusia, încheiată tot la Tilsit, era dezastruoasă pentru aceasta din urmă. Pierzând aproape jumătate
din teritoriu, Prusia ceda Franţei posesiunile de la est de Elba, care formau Regatul Westfaliei, pus sub sceptrul
fratelui mai mic al împăratului, Jerôme Bonaparte. Teritoriile poloneze aparţinând Prusiei (după împărţirile succesive
ale Poloniei), cu excepţia Sileziei, au intrat în componenţa Ducatului Varşoviei, care servea drept bază economică şi
strategică a Franţei în răsăritul Europei. Pacea de la Tilsit marca, odată cu înfrângerea celei de a patra coaliţii
europene, apogeul puterii şi gloriei napoleoniene.
De remarcat este şi faptul că diplomaţia franceză a acelor ani, condusă de Talleyrand, nu putea ocoli
Principatele Române. Astfel, potrivit unui plan al acestuia, după expediţia din Egipt, Napoleon avea intenţia de a rupe
Principatele şi Bulgaria de Poartă, spre a le da Austriei drept compensaţie pentru pierderile suferite de aceasta în Italia
şi Germania.
După Tilsit, Napoleon şi-a îndreptat atenţia spre celălalt capăt al Europei, unde Portugalia continua să facă
comerţ cu Anglia, nerespectând blocada. În octombrie 1807, armata franceză a intrat în Spania (formal aliata Franţei),
înaintând apoi spre Lisabona şi cucerind întreaga Portugalie. Prin vicleşuguri diplomatice, l-a convins pe regele
Spaniei să renunţe la tron în favoarea sa, numindu-l apoi în locul vacant pe fratele său, Joseph (fostul rege al
Neapolului), iar în locul acestuia din urmă şi-a înscăunat cumnatul, mareşalul Murat. Numai că invadarea peninsulei
Iberice, departe de a-i servi obiectivului urmărit, a constituit prima mare eroare politică şi militară a lui Napoleon.
Aici el a fost întâmpinat nu ca eliberator, ci în ipostaza de cuceritor, provocând o amplă mişcare de eliberare
naţională sprijinită deschis de Anglia. Cu ajutorul unui corp expediţionar englez, portughezii au reuşit să respingă
trupele franceze, iar războiul de guerilă din Spania, cu puternică adeziune populară şi cu reverberaţii continentale, a
spulberat la Baylen mitul invincibilităţii armatei imperiale.
Drept consecinţe, Austria a început pregătirile de război, în Prusia procesul reformelor avea aceeaşi
motivaţie, iar relaţiile cu Rusia începuseră iarăşi a se deteriora. Întâlnirea lui Napoleon cu Alexandru I la Erfurt, în
octombrie 1808, a evidenţiat caracterul fragil al tratatului de la Tilsit. Acolo, unde s-au manifestat şi primele acte de
trădare venite din partea lui Talleyrand, Napoleon a renunţat definitiv la planul împărţirii Europei cu Rusia, năzuind a
o supune integral intereselor sale.
Considerând momentul propice, Austria – reînregimentată în cadrul unei noi coaliţii europene iniţiată tot de
Anglia – a declarat război Franţei, trimiţând trupe în Confederaţia Rinului. Forţele franceze le-au respins însă şi
înaintând spre Viena, au obţinut victoria decisivă la Wagram (6 iulie 1809). Prin pacea de la Schönbrun din 14
octombrie acelaşi an, Austria era obligată să accepte condiţii extrem de grele, pierzând o parte din provinciile sale
„ereditare” care erau leagănul Habsburgilor, iar partea ei din Polonia (Galiţia) a fost împărţită între Marele Ducat al
Varşoviei şi Rusia. Semn al dependenţei Austriei de Franţa a fost şi căsătoria, în aprilie 1810, a lui Napoleon cu
Maria-Luisa, fiica împăratului austriac, după divorţul de Josefina (în decembrie 1809), urmat de refuzul unui alt
proiect de mariaj, cu Ana, sora ţarului Alexandru I.
Raporturile externe ale Franţei s-au complicat după ce Napoleon a decis anexarea Olandei, în 1810, şi a
oraşelor libere germane (Hamburg, Bremen şi Lübeck), care-i asigurau statutul de putere baltică. Întinderea
imperiului cunoştea acum limitele maxime pe continent, dar şi dificultăţile cu care era confruntat (economice, sociale
şi naţionale) generau îndoieli în privinţa viabilităţii acestuia.
În perspectiva războiului cu Rusia, pe care pacea de la Tilsit doar l-a amânat, Napoleon a încheiat tratate de
alianţă cu Prusia şi Austria, în martie 1812, în timp ce ţarul Alexandru I s-a grăbit să încheie conflictul cu Turcia prin
tratatul de pace de la Bucureşti din mai acelaşi an. La 24 iunie 1812, împăratul francezilor, în fruntea unei armate de
peste 600.000 de oameni (francezi, belgieni, olandezi, germani, polonezi şi austrieci), trecea râul Niemen, începând
campania din Rusia, care-i va grăbi sfârşitul. După sângeroasa bătălie de la Borodino (7 septembrie 1812), unde au
căzut aproape 100.000 de oameni din ambele tabere, Napoleon a ocupat Moscova devastată şi părăsită de ruşii de sub
comanda lui Kutuzov, fără a izbuti să provoace începerea negocierilor de pace.
Cum veştile de acasă, unde începuseră agitaţiile prorepublicane, deveneau tot mai alarmante, la 19 octombrie
el a ordonat retragerea, care a semnificat unul dintre cele mai tragice episoade ale istoriei europene. Hărţuită
necontenit de ruşi, suferind de boli şi foame, decimată de o iarnă cumplită, „marea armată” franceză ajungea în
decembrie la acelaşi râu Niemen, cu doar a şasea parte din efectivele iniţiale. Părăsind restul trupelor, Napoleon s-a
grăbit să ajungă la Paris pentru a înjgheba o nouă armată, capabilă să înfrunte cea de-a şasea coaliţie antifranceză,
constituită la începutul anului 1813, din Anglia, Rusia, Prusia, Suedia, Spania şi Portugalia, ulterior şi Austria.
După câteva victorii franceze nesemnificative, precum cea de la Dresda (în august), în zilele de 16-19
octombrie 1813 s-a desfăşurat, lângă Leipzig, bătălia decisivă cunoscută în istorie ca „bătălia naţiunilor”, care a
însemnat în nou dezastru pentru Napoleon. Întors la Paris, el spera că pericolul invaziei externe va strânge în jurul său
energiile populare, cum se petrecuse în 1793. Numai că acum altele erau împrejurările şi starea de spirit.
Poporul se săturase de sacrificii, armata era descurajată, iar opoziţia cuprindea noi pături şi categorii sociale.
În consecinţă, la 31 martie 1814, trupele aliate intrau în Paris, iar Napoleon, trădat şi de ultimii săi generali, semna
actul de abdicare la Fontainebleau, în ziua de 6 aprilie, după eşuarea capitulării condiţionate în faţa adversarilor. Pe
tronul Franţei era reinstaurată dinastia Burbonilor, prin Ludovic al XVIII-lea, în timp ce fostul împărat – dotat cu o
subvenţie anuală de 12 milioane franci – primea insula Elba (lângă coastele italiene) ca reşedinţă obligatorie, iar ex-
împărăteasa şi fiul urmau să primească în stăpânire unul dintre principatele italiene.
 Cu puţin timp înaintea acestui deznodământ, la 1 martie 1814, din iniţiativa şefului diplomaţiei britanice,
lordul Castlereagh, puterile coaliţiei (Anglia, Rusia, Austria şi Prusia) au încheiat tratatul de la Chaumont, prin care
se obligau să nu încheie pace separată cu Napoleon până la capitularea definitivă a Franţei, constrânsă numai astfel să
revină la graniţele sale din 1792. Hotărârea anticipa una dintre condiţiile esenţiale cuprinse în Actul final al
Congresului de la Viena.
La 30 mai 1814, Franţa iscălea tratatul de pace cu aliaţii, ale cărui condiţii (între altele, reducerea frontierelor
la nivelul anului 1792) şi împrejurări au provocat o puternică stare de nemulţumire în ţară, făcând loc regretelor şi
apoi facilitând restaurarea regimului bonapartist. Pe fondul accentuării divergenţelor între aliaţi, în cadrul
Congresului de la Viena, deschis în octombrie acelaşi an, pe tema împărţirii prăzii de război, Napoleon a renunţat la
„odihna” ce i-a fost impusă pe insula Elba şi, în fruntea a peste 1000 de soldaţi şi ofiţeri, a debarcat în Franţa la 1
martie 1815, recucerind capitala şi puterea. Restauraţia sa a durat însă doar 100 de zile, pentru că, în faţa noii
primejdii, o ultimă coaliţie (a şaptea) antifranceză, cuprinzând aproape toate statele europene şi numărând circa un
milion de oameni, l-a înfruntat pe Napoleon la 18 iunie 1815, lângă localitatea belgiană Waterloo. Copleşită numeric,
armata franceză a fost zdrobită, iar comandantul ei, renunţând la ideea continuării unui război popular („Jacquerie”),
a abdicat pentru a doua oară, la 22 iunie 1815. Declarat prizonier, Napoleon a fost exilat în insula Sf. Elena din
Atlanticul de sud, unde avea să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii, până la 5 mai 1821. Rămăşiţele pământeşti aveau să
fie repatriate abia în anul 1840, îngropate la Domul Invalizilor din Paris.
Căderea primului Imperiu francez a fost cauzată în esenţă de doi factori: a) criza internă (economică şi
politică) ce a cuprins Franţa după 1810, provocând restrângerea bazei sociale a regimului bonapartist şi b) caracterul
nerealist al politicii sale externe din ultimii ani, care a lărgit aria adversităţilor şi i-a solidarizat pe adversari
împotrivă-i, provocând slăbirea şi apoi înfrângerea militară a Imperiului.
Războaiele napoleoniene, întinse pe durata a circa 15 ani şi provocând aproximativ 7 milioane de victime, au
avut şi urmări pozitive evidente sub aspectul accelerării progresului societăţii europene prin înlăturarea sau
diminuarea rânduielilor feudale şi impunerea celor capitaliste. „Importanţa lui Napoleon în istoria civilizaţiei
occidentale – sublinia un analist american în 1965 – consta, nu în cuceririle sale, ci în efectele pe care victoriile sale
le-au avut asupra popoarelor europene. Aşa cum a fost, dictator şi cuceritor, el a făcut permanente avansurile
Revoluţiei franceze în Europa. Deşi Burbonii au fost aduşi înapoi pentru o vreme, după căderea lui Napoleon, vechiul
regim n-a putut fi niciodată restaurat. Mai mult decât atât, principiile revoluţiei au fost duse în toate ţările, care au
intrat sub puterea lui Napoleon”.
Reper fundamental pentru istoria Franţei şi a Europei, sursă de inspiraţie pentru generaţii întregi de istorici,
literaţi sau analişti, din varii domenii de activitate (vădită în cele peste 400.000 de lucrări ce i-au fost consacrate în
răstimp de două secole), Napoleon Bonaparte rămâne neîndoielnic una dintre marile personalităţi ale istoriei
universale de la intersecţia veacurilor XVIII-XIX, ale cărui fapte, laolaltă, continuă şi (probabil) vor continua să
intrige şi să fascineze, deopotrivă.

5. Congresul de la Viena
Primul mare congres de pace al secolului al XIX-lea și-a deschis lucrările în octombrie 1814. La Viena s-au
întrunit peste 200 şefi de misiuni diplomatice. S-a format un „comitet conducător”, alcătuit din reprezentanţii statelor
semnatare ale tratatului de la Paris, din 30 mai 1814. De fapt, cele patru mari puteri biruitoare (Anglia, Austria, Prusia
şi Rusia) aveau să joace rolul determinant. În urma Restaurației, li s-a alăturat, spre sfârşitul lunii septembrie, Franța.
În preajma celor „mari” aveau să fie acceptate Spania, Portugalia și Suedia.
Congresul nu avea să lucreze niciodată în plenul său. În schimb, vor avea loc nouă ședințe ale comitetului de
opt şi nu mai puțin de 41 ale comitetului de patru, devenit, prin acceptarea Franței, comitet de cinci. În cele nouă
ședințe ale comitetului de opt au fost mai degrabă ratificate deciziile comitetului de cinci. În paralel, şi tocmai pentru
a sprijini activitatea celor care hotărau, au fost organizate un şir de comitete şi comisii specializate (Comitetul pentru
afacerile helvetice, Comisia de statistică, Comisia pentru fluviile internaționale, Comisia pentru stabilirea preseanței
diplomaților, Comitetul pentru abolirea comerțului cu sclavi etc.).
În timp ce balurile, concertele şi dineurile creau o atmosferă euforică, ce va fi întreruptă numai de
reîntoarcerea intempestivă a exilatului de pe insula Elba, reprezentanții Marilor Puteri au elaborat documentele
Congresului. Principalii negociatori au fost: prinţul Metternich (în calitate de preşedinte al Congresului) pentru
Austria, lordul Castlereagh, reprezentând Anglia, contele Nesselrode din partea Rusiei, prinţul Hardenberg pentru
Prusia şi prinţul Talleyrand, în numele Franţei. După elaborarea, în linii generale, a documentelor în cadrul şedinţelor
celor patru (apoi cinci), de redactarea textelor definitive se ocupau diplomatul austriac Frederic von Gentz şi cel
francez, La Besnardière. Într-o a doua etapă, documentele respective erau supuse sancţionării şi semnării
reprezentanţilor din comitetul de opt.
Reîntoarcerea lui Napoleon a produs, neîndoielnic, o perturbare a lucrărilor care, în linii generale, erau
aproape încheiate în acel moment, dar nu le-a întrerupt. Actul final, documentul principal, avea să fie semnat, în
consecinţă, la 28 mai/9 iunie 1815, cu doar câteva zile înaintea bătăliei de la Waterloo. Un singur stat s-a abținut de la
semnare (Spania), dar acest lucru nu a determinat vreo întârziere a intrării în vigoare a acestei adevărate charte a
Europei şi a inaugurarii, totodată, pe continent a unei lungi perioade de pace.
Congresul a avut în vedere probleme ale continentului european. A fost cel dintâi mare congres al ultimelor
două secole în care s-a căutat să se ajungă la o reașezare modernă nu numai a hărții europene, dar şi la o modernizare
a regimurilor social-politice. Deși Congresul a stat sub semnul restaurației, impactul Revoluției şi al Imperiului fusese
prea puternic pentru a se reveni la situația de dinainte de 1789. Lucrul acesta, în ciuda aparențelor, avea să fie
reflectat și în documentele Congresului de la Viena. Este adevărat că tot în 1815, după Congres, a fost încheiată
Sfânta Alianță, instrument contrarevoluționar al monarhiilor absolute, dar, totodată, este evident că Europa rezultată
din lucrările desfăşurate în capitala imperiului Austriei a fost o altă Europă față de cea existentă înaintea Revoluției
Franceze.
Actul final al Congresului, parafat în ziua de 9 iunie 1815, cuprindea o serie de prevederi şi includea 17
documente diplomatice diverse, bilaterale sau multilaterale. Nemulţumită de prevederile actului final, Spania a
refuzat să semneze documentul, fapt ce nu a împiedicat intrarea sa în vigoare.
Din perspectiva raportului de forţe între marile puteri ale vremii, Congresul marca, înainte de toate,
revenirea Franţei în limitele graniţelor sale prerevoluţionare, prin anularea tuturor cuceririlor napoleoniene şi a
tratatelor care le consfinţiseră. În schimb, Anglia îşi consolida statutul, sporindu-şi prestigiul prin extinderea
imperiului colonial, care mai adăuga Colonia Capului, Ceylonul şi alte teritorii. Stăpânirea Maltei şi a insulelor Ionice
avea să-i îngăduie a interveni tot mai activ în problematica balcanică şi a „omului bolnav al Europei” (Turcia).
Totodată, Anglia rămânea stăpâna mărilor şi oceanelor lumii, graţie forţei sale navale. Rusiei i se recunoştea
stăpânirea asupra Finlandei şi a fostului Mare Ducat al Varşoviei, transformat într-un „regat polonez” subordonat
ţarului, care devenea astfel şi „rege al Poloniei”. Între marii beneficiari ai Congresului se număra, firesc, şi Austria,
care încorpora, între alte teritorii, Tirolul, Trieste, Dalmaţia, Stiria, Lombardia, Veneţia şi Galiţia. Prestigiul sporit era
consolidat prin rolul însemnat asigurat în perspectivă Austriei în afacerile europene, graţie soluţiilor formulate de
Metternich şi care aveau să-şi verifice rezistenţa vreme de trei decenii. Şi Prusia şi-a consolidat poziţia şi statutul
european, primind Westfalia, o parte a Saxoniei şi Marele Ducat al Poznaniei, stăpâniri ce aveau să stimuleze şi să
înlesnească totodată viitoarele acţiuni prusiene de unificare a Germaniei.
Acelaşi act consfinţea însă independenţa Confederaţiei Helvetice, al cărei teritoriu era extins de la 19 la 22
cantoane, consacrându-i neutralitatea, statut ce şi l-a conservat până în zilele noastre.
Între marii pierdanţi ai Congresului s-au numărat, desigur, Polonia şi statele italiene. Cea dintâi rămânea sub
tripla ocupaţie (rusă, austriacă şi prusiană), doar Cracovia fiind recunoscută ca oraş liber, independent şi neutru, dar
sub aceeaşi triplă protecţie. În privinţa Italiei, aceasta continua să fie divizată în 10 state distincte.
Un element central în noul echilibru al forţelor pe continentul european îl constituia soluţia oferită de
Congres în privinţa statelor germane. Prin constituirea Confederaţiei germane, alcătuită din 34 de state şi câteva oraşe
libere (față de cele 343 de entități statale de dinainte de Revoluție), se urmărea în fapt menţinerea siguranţei interne şi
externe a lumii germane, a independenţei şi inviolabilităţii statelor membre. Confederaţia dispunea de o Dietă,
prezidată de Austria, care se constituia în Adunare generală, atunci când urma să adopte legi fundamentale, ori să le
modifice pe cele vechi. Era vizată astfel consolidarea situației din spațiul german, nu unificarea Germaniei. „Scopul
creării Confederaţiei – observa, recent, un fost diplomat de carieră (H. Kissinger) – era să preîntâmpine unitatea
germană pe bază naţională, să menţină tronurile diferiţilor prinţi şi monarhi germani şi să prevină agresiunea
franceză. A reuşit în toate aceste calcule”.
Judecate în ansamblu, hotărârile Congresului de la Viena au avut un impact major şi de durată asupra
sistemului relaţiilor internaţionale. După Congres, cum observa acelaşi H. Kissinger, „Europa a trăit cea mai lungă
perioadă de pace pe care o cunoscuse vreodată. Vreme de patruzeci de ani nu a avut loc nici măcar un război între
marile puteri, iar după războiul Crimeii (1853-1856), nu a avut loc nici un război general, timp de alţi 60 de ani”.
Totodată, Congresul – cel puţin prin Anglia şi Franţa – a generat un suflu nou în viaţa popoarelor europene,
întredeschizând uşa pentru accelerarea procesului de liberalizare a societăţilor aflate în întârziere evolutivă (sau
periferice).

6. Sfânta Alianţă
Noul echilibru al forţelor, înfăptuit potrivit scenariului elaborat de Congres, reclama şi crearea acelor
instituţii sau structuri internaţionale menite să asigure menţinerea şi, la nevoie, refacerea lui în cazul în care ar fi fost
încălcat. Aceasta a fost principala raţiune pentru care au fost create, mai întâi, Sfânta Alianţă, grupând – la iniţiativa
ţarului Alexandru I – Rusia, Austria şi Prusia, apoi Cvadrupla Alianţă, din iniţiativa lui Metternich, prin asocierea
Angliei alături de cele trei puteri.
Din prima structură, Sfânta Alianţă, făceau parte trei monarhii absolutiste călăuzite de valori conservatoare.
În spiritul acelor valori şi prin acţiunea forţelor subordonate lor, erau restaurate – în numele legitimităţii – vechile
dinastii pretutindeni unde Revoluţia franceză şi Napoleon le înlăturaseră. Ca replică la ideea Revoluţiei privind
dreptul la războiul sprijinitor al luptei popoarelor de a se elibera de tiranie, Sfânta Alianţă proclama dreptul la
intervenţia externă împotriva revoluţiei, oriunde s-ar fi produs aceasta, drept consfinţit astfel de Congresul de la
Troppau (1820).
Cum o recomandă şi numele, Sfânta Alianţă se fundamenta pe preceptele religioase: „În numele Sfintei şi
indivizibilei trinităţi, semnatarii tratatului din 26 septembrie 1815, anume împăratul Francisc al II-lea, regele
Frederich-Wilhelm şi ţarul Alexandru I, conform preceptelor sfintelor scripturi care prescriu tuturor oamenilor de a se
privi ca fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin legăturile unei fraternităţi reale şi indisolubile şi,
considerându-se compatrioţi, îşi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; considerându-se
faţă de supuşii şi armatele lor ca părinţi de familie , ei îi vor conduce în acelaşi spirit de fraternitate de care sunt
animaţi, pentru a proteja religia, pacea şi dreptatea”. Aşadar, preceptele religioase – semnificând elementul de
constrângere morală – au dat contur obligaţiei semnatarilor de a menţine statu-quo-ul în Europa. Pentru prima oară în
istoria modernă, puterile europene îşi atribuiau o misiune comună.
Aderând la noua structură, Cvadrupla Alianţă, Anglia era în dezacord cu două principii ale Sfintei Alianţe, şi
anume: stabilirea unui drept general (în fapt obligaţie) de a interveni în afacerile interne ale altor state, pe de o parte
şi, pe de alta, asumarea unor angajamente de a acţiona, spre a face faţă unor ameninţări potenţiale la adresa păcii,
definite în termeni abstracţi. Spre a diminua dezacordul de principiu cu ideile dirigiste ale Sfintei Alianţe, şeful
diplomaţiei britanice, Castlereagh, a propus reuniri periodice sau congrese ale miniştrilor de externe, ai puterilor
majore pentru trecerea în revistă a situaţiei Europei. Se năştea astfel sistemul congreselor periodice (anuale), menite a
aborda problematica continentală şi a o soluţiona pe bază multilaterală, sistem cunoscut sub numele de concert
european. Deoarece cabinetul britanic nu agrea procedura care, în sistemul congreselor, semăna cu un fel de
guvernare a Europei, Anglia nu avea să mai participe la acele „conclavuri” după 1820, încât noţiunea de „concert
european” era aproape sinonimă, după acea dată, cu manifestările Sfintei Alianţe.
În sfârşit, mai trebuie subliniat un fapt considerat marea surpriză a Congresului: la 3 ianuarie 1815 a fost
parafat acordul secret dintre Franţa, Austria şi Anglia, îndreptat mai puţin împotriva Prusiei şi, mai ales, împotriva
Rusiei. Iniţiatorul acordului, Talleyrand, urmărea să destrame alianţa de la Chaumont şi, prin susţinerea principiului
legitimităţii, să oprească expansiunea teritorială a Rusiei. De remarcat este şi faptul că ţarul Alexandru I a aflat de
trădarea aliaţilor săi chiar de la Napoleon, care, revenit atunci în Franţa, găsise într-unul din sertarele palatului regal
textul tratatului secret, pe care l-a transmis neîntârziat păgubitului, spre uimirea şi disperarea lui Metternich,
deconspirat tocmai când solicita sprijinul Rusiei în faţa noii primejdii.
În pofida acestor grave discordanțe, în următorii 10 ani după întocmirea sa, Sfânta Alianță, transformată într-
o Cvadruplă Alianță, după aderarea formală a Angliei, s-a transferat în centrul atenției diplomației internationale.
Primul Congres al Sfintei Alianțe a avut loc la Aix-la-Chapelle, în 1818. Cu acest prilej, la cererea țarului, Franța a
fost primită în rândul marilor puteri. Pe agenda Congresului s-au aflat problema detenției lui Napoleon, retragerea
trupelor de ocupație din Franța, legislația internațională cu privire la evrei, combaterea pirateriei din Mediterana sau
conflictul danezo-suedez privind datoria norvegiană. A fost singurul congres care a dezbătut doar probleme generale
de securitate în Europa.
În 1820 a izbucnit în Spania o revoluție liberală, care s-a extins repede în Portugalia, Neapole şi Piemont,
amenințând echilibrul vienez. Considerând că evenimentele nu erau întâmplătoare, Alexandru I a convocat Congresul
de la Troppau în acelaşi an. Hotărârea luată a fost trimiterea unei armate comune a marilor puteri pentru reprimarea
mişcărilor revoluționare. Puterile s-au reîntâînit la Laibach, in 1821, când s-a hotărât ca Austria să contribuie la
înăbuşirea revoluției din lumea italiană; problema spaniolă nu a găsit însă rezolvare. Cum în 1821 a izbucnit şi
mişcarea de eliberare a grecilor de sub Imperiul Otoman, zonă în care sensibilitatea Rusiei, dar și a Angliei, erau
mari, contradicțiile dintre puteri s-au adâncit. Sfanta Alianță s-a reunit într-un congres la Verona, în 1822, hotărându-
se intervenția Franței în Peninsula Iberică. Însă problema spaniolă s-a complicat prin izbucnirea revoluțiilor
antispaniole din America Latină. Interesele marilor puteri erau atât de divergente încât au paralizat alianța. Țarul
Alexandru I a acceptat să condamne revolta grecilor, deşi inițial ar fi dorit să o susțină. Franța a reprimat revoluția
spaniolă, dar Anglia, din interese proprii, s-a opus, ajutând discret pe spanioli.
Poziția Angliei, care a refuzat să acorde sprijinul logistic pentru intervenția din America de Sud, conflictul
de interese anglo-francez în Spania, dar și antagonismul anglo-austro-rus în Balcani au dinamitat Sfânta Alianță, care
nu a reuşit să genereze un sistem politic internațional viabil. Finalul Sfintei Alianțe a fost facilitat de mișcările
revoluționare din 1830. Izbucnită la Paris, în iulie 1830, revoluția s-a extins repede. După model francez, în Belgia s-
a declanşat o mişcare națională pentru obținerea independenței de sub olandezi. Contradictiile anglo-franceze au
favorizat cauza Belgiei. Acesteia i s-a recunoscut independența, sub dinastia de Saxa-Coburg, în cadrul unei
Conferințe care a avut loc la Londra, în același an. Revoluția s-a extins şi în Confederatia germană, în Brunswick,
Saxonia şi Hessa. Mai mult, in Polonia s-a declanşat o insurecție care a paralizat acțiunea Rusiei. Aceasta a intervenit
în Polonia, dar nu a mai fost capabilă să lovească mişcările revoluționare din lumea germană şi Belgia. După 1830,
Sfanta Alianță a rămas doar nominală, iar declanşarea Războiului Crimeii a desființat-o definitiv.