Conf. Dr.

Florea Ioncioaia
Universitatea „A. I. Cuza” / Facultatea de Litere
Bd. Carol I Nr. 11 IAŞI 700506 ROMANIA
E-mail: Ioncioaia@Yahoo.com / IONCIOAIA@Web.de
Anul universitar: 2021-2022
Disciplina: Presa în istoria culturii româneşti

Prelegerea nr. 1:

Cultură, presă, istorie: introducere în

disciplina Presa în istoria culturii româneşti

Structura prelegerii:
Introducere
1. Cultură, presă, istorie
2. Domeniul, obiectivele şi metodologia disciplinei
3. Organizarea activităților didactice

Introducere
Disciplina universitară „Presa în istoria culturii românești” a apărut în urma unei
decizii administrative. După cum sugerează și titlul este vorba în fapt de asocierea a două
discipline distincte, istoria culturii românești și istoria presei românești, care au
constituit de altfel discipline universitare ani buni la această facultate/specializare. Este
vorba așadar de o disciplină lipsită de un domeniu intelectual sau o „știință” cu care să
poată fi identificată.
Este evident că între cele două discipline, ca și între obiectul acestora, cultura
românească și respectiv presa românească, există o relație naturală: după cum vom
vedea cultura are nevoie de presă, în multiple feluri, după cum presa poate fi văzută
grosso modo ca parte a culturii și chiar ca un instrument al fenomenului cultural. Fie și
involuntar, această formulă are așadar cel puțin meritul de a proiecta presa în centrul
problematicilor asociate istoriei culturii. Este drept că, pe de altă parte, dezavantajul
acestei opțiuni vine din faptul că tinde să niveleze evoluția istorică, să ignore perioade
istorice și forme specifice ale istoriei culturii, precum cultura veche românească.
Ce rol joacă deci presa în istoria culturii? Dar cultura în cadrul istoriei presei: este
vorba de un simplu fundal? Este presa un domeniu periferic al culturii, eventual mai mult

1
un instrument decât o parte propriu-zisă a culturii? Ce ar trebui să ne intereseze așadar
aici mai întâi: istoria presei sau istoria culturii? Vom încerca mai departe să răspundem la
aceste întrebări, ca o sumară introducere, în prelegerea de față. Vom proceda mai întâi la
o scurtă clarificare a termenilor principali implicaţi în titulatura disciplinei, presă,
cultură, istorie, alături de constructele lor derivate: istoria culturii românești, istoria
presei românești. Plecând de la acestea, vom încerca o clarificare a sensurilor câtorva
cuvinte-cheie cu care vom lucra mai departe şi cu ajutorul cărora vom încerca să
distingem, pe scurt, care poate fi relaţia dintre istoria culturii şi presă.

1. Cultură, istorie, presă: o scurtă discuție

Dintre cei trei termeni care structurează disciplina de față, cel de cultură este cel
mai greu de explicitat. De altfel, problema definiţiei culturii, ca fenomen și concept, a
fost adesea dramatizată, fiind văzută ca un fel de imposibilitate epistemică1. Este drept că
pe lângă diversitatea extremă privind maniera de a înţelege şi de a defini cultura, în forme
derivate, vocabula ca atare participă la diverse construcţii verbale, fie ca sens asociat sau
în formule lingvistice hibride (cultura media, cultura violenţei, cultură antreprenorială),
fie ca adjectiv (cultural, cult, culturalizare sau politici culturale, acţiune culturală etc.).
Vorbim aici atât de sensul/semnificațiile vocabulei ca atare, care este o construcție
lingvistică la fel ca oricare alta, cât și de sensul și miza socială, semnificația publică a
culturii ca fenomen, care poate evolua relativ independent față de termenul ca atare.
Putem defini ceva în mai multe feluri: prin enumerare, prin enunțarea
caracteristicilor sale principale, pe calea definiției logice, deci folosindu-ne genul proxim
și diferența specifică. În același timp, este cunoscut faptul că în sine cuvintele nu
înseamnă și nu semnifică nimic, în absența cunoașterii „condițiilor de performare” ale
acestora, adică a reconstituirii semnificației cu care sunt utilizate. În fapt, este evident că
niciodată un termen nu desemnează același lucru indiferent de context. Cuvintele sunt la
1
Se spune că, prin anii cincizeci, doi cercetători americani, Alfred L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn, au
clasat în jur de o sută cincizeci de sensuri divergente ale termenului de cultură. Cf. A.L. Kroeber/Clyde
Kluckhohn, Culture. A critical Review of Concept of Definitions, New York, 1952. De altfel, după cum
observa un alt sociolog american, „in spite of the Herculean efforts of scholars to agree on its meaning,
culture remains one of those words that have eluded consensual usage”. Astfel că, sociologii, antropologii,
în general, savanții din domeniul umanităților, înțeleg prin cultură mai ales „those prestigious genres that
confer on people familiar with them the designation cultured. (Bennett M. Berger, Introduction in An
Essay on culture: symbolic structure and social structure, Berkeley / Los Angeles / London, University of
California Press, 1995, p. 2.).

2
urma urmei simple convenţii, ale căror sens şi semnificaţie se pot schimba în funcție de
context. Să nu uităm astfel că folosim mereu cuvinte pentru a explicita alte cuvinte, de
unde o anume impresie că ne-am afla într-un cerc vicios. Simplul fapt că avem nevoie să
ne clarificăm un termen sau o expresie arată că sensul şi semnificaţiile unui termen sau
unei expresii sunt în continuă schimbare, prin urmare avem nevoie să-i recuperăm atât
sensul inițial, cât și semnificațiile generate de uz.
De aceea, este bine ca înainte de toate să observăm că vorbim de un fenomen al
realului, deci de ceva ce se petrece ca atare într-un timp și un spațiu anume, și de un
concept, un termen care vrea să descrie sau să normeze acel real. este bine să vedem mai
întâi la ce realitate ne trimite termenul (ce anume semnifică, vrea să sugereze) şi apoi să
vedem ce realitate desemnează aceasta de fapt (conținutul, referentul, obiectul semnificat
propriu-zis, fenomenul în sine). Aș dori să observăm că există un sens analitic și unul
imaginar: adică în anumite situații cuvintele nu descriu neapărat fapte sau fenomene,
realități existente, ci încearcă să le inventeze, fie prin desemnarea unor constructe fictive,
fie prin derivarea unor sensuri și semnificații secundare care devin autonome și uneori cu
o funcție mai importantă decât cuvântul de bază.
Mulţi cercetători au căutat o definiție universală a culturii, fiind copleşiţi şi
derutați de infinitele uzaje ale termenului ca atare, iar pe de alta de varietatea şi
complexitatea fenomenului. De fapt, cultura nu este un fenomen unic, atemporal, ci este
vorba de un ansamblu dinamic de fenomene și practici aflate într-o continuă interacțiune,
mutație, tensiune, diferit de la o epocă la alta, fatalmente eterogen şi discontinuu. Cu alte
cuvinte, nu aveam aceeași cultură indiferent de spaţiu şi timp, dar mai ales indiferent la
chestionarul de analiză pe care îl folosim: pentru un istoric, de pildă, cultura are sensuri
diferite față de acela acordat de un antropolog, sociolog, sau jurnalist. Trebuie să vedem
așadar despre ce cultură vorbim, ce fel de epocă, ce fel de problematică punem în
discuție, iar apoi termenul trebuie asociat câtorva concepte auxiliare: memorie,
mentalităţi, tradiţie; naţiune, comunitate etc.
Mult timp de altfel, istoria culturii sau istoria culturală au însemnat și modalități
de a defini cultura. Istoricul și filosoful francez, Voltaire, care a trăit în Franța secolului
XVIII și a fost unul dintre primii istorici care au propus o istorie în care cultura să joace
un rol semnificativ, înțelegea cultura mai ales ca manifestare a vieții intelectuale:

3
contribuțiile în științe și arte în primul rând, eventual ceea ce el numea spiritul (les
esprits) și moravurile (les moeurs)2. Totuși el părea să le distingă, deși nu prea clar, de
elementele care definesc civilizația, mult mai numeroase : de la drumuri și spitale, la
industrie și produsele care asigura confortul și plăcerile membrilor societății.
Din punct de vedere etimologic, termenul cultură vine din latinescul colere, care
la origini însemna probabil cultivare, de unde unul dintre sensurile sale derivate: formare
intelectuală și configurare de sine. Din acest punct de vedere cultura și educația sunt
cvasi-sinonime. Faptul este vizibil în germană, acolo unde kultur se învecinează
semantic, dacă nu chiar se suprapune cu cel de bildung, care sugerează atât procesul de
formare intelectuală a cuiva cât și rezultatul acesteia, respectiv a omului ca persoană
educată, civilizată, rațională3. În acest sens, cultura nu are o finalitate practică precisă, dar
nu este nici un act complet gratuit, întrucât susține implicit societatea civilizată și ordinea
rațională.
Un sens mai slab, care este derivat din cel anterior, dar care în anumite contexte
culturale a evoluat autonom, este sensul care descrie cultura ca civilizaţie. Din această
perspectivă, cultura desemnează tot ce este opozabil naturii, biologicului, primitivului (de
aici opoziția: cultură versus natură; prin extensie, desemnează tot ce este creat de mâna
omului în mod conştient). În raport cu acesta, cultura înseamnă implicit educaţie,
civilitate, progres; elocventă este aici de exemplu distincţia dintre sexualitatea ca un act
de reproducere şi sexualitatea ca erotism şi plăcere, apoi, între a fi gourmand, a mânca
pentru a satisface o necesitate, şi a fi gourmet, a face din gestul respectiv un act de
plăcere intelectuală. În același timp, în anumite contexte, acest sens poate fi
instrumentalizat ideologic, mai ales sub forma antinomiei civilizație versus barbarie, care
stat la baza colonialismului agresiv din secolele XVII- XIX, suport al teoriei superiorității
omului alb.
Este drept că asupra utilității practice a culturii s-au exprimat numeroase
amendamente. Lui Romain Gary, un scriitor francez (născut la Vilnius şi participant la

2
În lucrarea sa istorică, Secolul lui Ludovic XIV (1851), Voltaire se ocupa de aspectele culturii în capitolul
XXXI (Des sciences.), XXXII (Des beaux-arts.), XXXIII. (Suite des arts), XXXIV (Des beaux-arts en
Europe du temps de Louis XIV); Vezi: Voltaire, Le Siècle de Louis XIV, în Œuvres Complètes de Voltaire,
Vol. 11A, 2019.
3
Cf. Friedrich Paulsen, Bildung, în: W. Rein (Hrsg.): Encyclopädisches Handbuch der Pädagogik, 2.
Auflage. Langensalza, 1903, p. 658-670.

4
rezistenţa anti-germană în timpul ultimului război mondial), i se atribuie următoarea
reflecție: „Diferenţa dintre nemţii moştenitori ai unei imense culturi şi un trib de canibali
inculţi este că aceşti canibali îşi mănâncă victimele, în timp ce nemţii le transformă în
săpun. Aceasta nevoie de curăţenie este cultura”. Cultura nu ar fi astfel decât o manieră
de a disimula cât mai sofisticat cruzimea, barbaria umană și prin urmare nu există progres
real în cultură și civilizație. Dincolo de sarcasmul acestei remarci, aveam aici o viziune
pesimistă asupra naturii umane care trimite la inutilitatea culturii ca educaţie. În cel mai
bun caz, cultura este aici redusă la sensul de civilizaţie, cu care este asociat: o simplă
cultivare şi maximizare a practicilor şi abilităţilor colective și nicidecum o formă de
progres moral.
Un alt sens privește cultura ca o sumă de activităţi care presupun un grad înalt de
creativitate și performanță intelectuală. Prin extensie, astfel, cultura devine totalitatea
creațiilor intelectuale, originale, de înaltă valoare, ale unei ţări, ale unei epoci, ale unei
societăţi. Această denotație privilegiază imaginea culturii ca sistem dat, deja instituit,
canonic, de unde și reacția adversă care vede în această formulă a culturii un referenţial
osificat, „formolizat”, o veritabilă „perfecţiune muzeistică”4. În același timp, acest sens
are meritul că pare ușor de folosit în comunicarea cotidiană. De altfel, derivat din acesta,
avem cultura înțeleasă oarecum ca o politică sau ca un substitut al politicii, având ca
obiectiv configurarea unei identități naționale, instituirea sa ca ideologie națională, ca
element-cheie al coeziunii naționale. De altfel, cultura a devenit astăzi o miză politică și
geopolitică de prim-plan, un instrument politic prin care un stat își impune propria
identitate, propria imagine de sine și propria viziune despre lume, de o manieră
hegemonică, atât în interior cât uneori și în afara frontierelor naționale.
De aici s-a dezvoltat de altfel conceptul de cultură naţională, care trimite la
totalitatea valorilor intelectuale ale unei ţări de la un moment dat, care definesc, implicit
sau explicit, direct sau indirect, identitatea unei națiuni: creaţiile intelectuale, limbajul,
tradițiile, valorile etc. Termenul de cultură națională începe să fie folosit cu acest sens în
Europa celei de a doua jumătăți a secolului XIX. Potrivit acestuia, cultura trebuie să fie o
componentă și un vector al identității naționale. Această orientare privilegiază imaginea
culturii ca sistem oarecum închis și static, esențialmente politic în fondul său.

4
Max Frisch, Jurnal, Bucureşti, Editura Univers, 1984, p. 53.

5
 Un sens mai tehnic, deși mai extensiv, pentru anumite domenii intelectuale, este
acela care desemnează cultura ca fiind un un sistem de semnificații, de norme și valori, de
la memorie la habitudini şi mentalităţi, de practici și mijloace prin care o comunitate se
raportează la mediul ambiant, fie acesta natural sau social, distribuite relativ omogen în
rândul membrilor unei comunități, având o continuitate istorică vizibilă, transmise din
generație în generație, și care traduc o formă de gândire și voință colective. Acesta este
în general sensul utilizat de discipline precum filosofia culturii sau antropologia
culturală, pentru care cultura este văzută ca o formă de structurare a vieţii unor grupuri
sau comunităţi: un fel de pânză de păianjen, o ţesătură invizibilă de relaţii şi afinităţi, de
valori, norme, tradiții, practici, habitusuri etc. În raport cu aceasta, civilizația este o
versiune particulară a culturii.
Din perspectiva disciplinei de față, vom utiliza conceptul de cultură mai ales ca
pe un ansamblu dinamic de practici intelectuale care au ca finalitate excelența, inovația
și reprezentarea de sine. În acest sens, istoria culturii româneşti este istoria acelor
practici și fapte intelectuale care au contribuit la crearea unei comunităţi culturale
integrate în spațiul de locuire al populației de limbă română, iar apoi la proiectarea
acesteia într-o comunitate culturală extinsă, transnațională.
Am văzut că atunci când dorim să explicităm un termen sau o expresie avem
nevoie să-i recuperăm contextul în care a fost creat. Deşi adesea sunt comparate cu banii,
cuvintele nu acoperă aproape niciodată un conţinut universal valabil. Nici măcar un
substantiv precum „apă” sau „aer” nu are aceeaşi semnificaţie dacă ignorăm complet
contextul în care este folosit. Într-un anume sens, termenul de cultură este aproape
sinonim cu cel de context. Nu putem înţelege fenomenele decât puse în situaţie, respectiv,
proiectate retrospectiv în contextul în care acestea s-au produs. Recuperarea pe cât
posibilă a contextului este deci esenţială pentru a decripta sensul dar mai ales
semnificaţia unui termen. Aceasta face sau ar trebui să facă la urma urmei orice demers
istoric/istoriografic, acesta este rolul istoriei, printre altele: de a ne recupera valoarea
conotativă a unui fenomen.
Prin urmare, termenul sau conceptul de cultură trimite implicit la cel de istorie.
Nu poate exista cultură fără trecut şi fără recuperarea acestuia în sensul că tot ce avem în
prezent este ceva ce a fost creat de alţii, prezervat, fie accidental, fie în urma unui proces

6
complicat, în bună măsură, ininteligibil, de selecţie, transmitere, comunicare şi
reinterpretare. Este vorba însă de o asociere, de o intersectare, dar nu de o suprapunere a
sferelor de conţinut. De fapt, termenii de cultură, termenul de context şi cel de istorie
acoperă realități înrudite.
La origine, în greaca veche, îndeosebi, termenul de istorie desemna o narațiune
despre ceva ce s-a întâmplat. De aici, confuzia adesea între istorie şi trecut. Pare
elementar de observat de altfel că nu poţi relata ceva ce nu s-a petrecut, cel puțin nu în
cadrul unei narațiuni care-și propune să fie „adevărată”. Este evident că multă lume
confundă istoria cu reprezentarea sa istoriografică sau mai bine spus istoria cu trecutul,
respectiv, ce s-a petrecut cu ce s-a scris că s-ar fi petrecut. De aici, credinţa oamenilor în
istorie, ca o sursă a adevărului suprem. Dincolo de aceasta, termenul de istorie trimite
astăzi atât la o cercetare sistematică, profesională, a trecutului (istoriografie), cât şi la o
formă de memorie culturală, care, odată mai ales cu modernitatea şi desacralizarea lumii,
a devenit principala sursă de sens cultural pentru indivizi şi comunităţi, un tezaur de
învăţăminte, valori, norme şi experienţe care facilitează integrarea individului în viața
socială.
În acest sens, vorbim de trecutul ca trecut şi de trecutul ca prezent. De fapt, nici
un trecut nu este cu totul trecut, în sensul că trecutul interesează numai în măsura în care
are o reverberaţie în prezent, în conştiinţa indivizilor care trăiesc la un moment dat. Avem
aici un paradox. Astfel, putem spune că este istoric un fapt a cărui evoluţie s-a încheiat
deja, dar pe de alta trecutul ca trecut nu devine istorie decât în măsură în care preocupă
prezentul. Din acest motiv, istoricii tind să separe istoria profesională, făcută după
normele ştiinţifice acreditate şi concepută potrivit unui chestionar academic, şi istoria ca
o formă de memorie culturală, care problematizează trecutul în raport cu agenda publică a
momentului. De asemenea, trebuie separată istoria ca un construct cultural de trecutul ca
un ansamblu de fenomene, fapte, evenimente și relații umane desfășurate într-o anumită
perioadă de timp și într-un anumit spațiu, cunoscute sau necunoscute de către prezentul
nostru.
Toate acestea ne arată însă că, pe lângă conștiința colectivă, elementul-cheie al
istoriei este timpul. Orice istorie se petrece în raport cu o anumită temporalitate, care nu
este nici omogenă şi nici unidimensională, de la o epocă la alta sau de la un spaţiu

7
cultural la altul. Istoricii mentalităţilor au arătat că avem un timp lung şi unul scurt, un
timp social şi unul individual, un timp al omului primitiv, un timp al omului antic sau
medieval şi un altul al celui modern etc. Aceasta nu priveşte numai diferența în ce
privește sistemele de măsurare, ci mai ales percepţiile şi atitudinile culturale. Esențial de
observat aici este însă faptul că timpul implică existența unei relații de succesiune între
fenomenele, procesele și faptele istorice, respectiv, o evoluție, o mutație generată de
raporturi de succesiune, precum și un specific anume al fiecărei epoci (un spirit al
timpului, Zeitgeist, în germană), care o identifică în raport cu altele. Acesta se
configurează de obicei în jurul unor fenomene sau evenimente tutelare și se manifestă ca
tendințe.
Așadar putem conchide că istoria nu se confundă cu trecutul şi nici cu memoria
colectivă, deşi le implică fireşte pe ambele, sub anumite forme. Istoria este o povestire
despre un anume trecut. Dar aceasta nu înseamnă că sub eticheta respectivă putem insera
orice tip de povestire, orice tip de trecut imaginabil. Pe scurt, istoria este o narațiune
despre trecut, reconstituit printr-un demers riguros și sistematic, prin apelul la surse
istorice și care implică reconstituirea faptelor în conformitate cu logica în care acestea
s-au petrecut, cu interesele prezentului şi cu anumite standarde profesionale. Esențial de
precizat este că orice demers istoric răspunde unei provocări (agende) a prezentului: este
o privire a prezentului asupra acelui trecut.
Ce ne spune istoria, aşadar, şi la ce este aceasta bună ? Mai întâi că orice
experienţă, întâmplare, are o semnificaţie (importanţă pentru noi şi pentru alţii) şi o
logică narativă: cauze (intrigă), origini, desfășurare, sfârșit, consecințe; în acest sens
orice experienţă este o naraţiune potenţială. În al doilea rând, istoria ne spune că orice
prezent are un trecut; deci că stăm pe umerii unor uriaşi şi-i vom ţine pe umerii noştri pe
cei care vin; de aici obligaţia la a încerca un minim de efort de a-i găsi un sens. În al
treilea rând, apelul la istorie ne mai spune că existenţa noastră este tranzitivă: duce
undeva, dar nu ştim unde și tot ce putem face este să ne pregătim pentru acest mister. În
fine, istoria ne mai ajută să ne reprezentăm lumea în care trăim, atât ca spațiu cât și ca
timp, căci, în raport cu timpul care este o ficțiune culturală, istoria construieşte timpul
dincolo de simpla noastră experienţă biografică și dă un sens propriei biografii, ne ajută
să o raportăm la o experiență colectivă.

8
 Desigur însă că faptul cel mai important în această discuție este relația dintre
istorie și cultură. Cultura este dependentă de istorie, în sensul că prin istorie cultura
devine o instanță normativă care orientează practicile prezentului, fie și a contrario, prin
negare: istoria creează cultură, sub forma Tradiţiei, a canonului moştenit şi eventual
transmis din generaţie în generaţie. Aceasta ne spune că nu trăim decât în raport cu alţii,
în raport cu anume timp şi loc. De asemenea, istoria ne mai spune că timpul înseamnă
deopotrivă memorie și uitare: selecţie, valoare (timpul validează, se spune că este cel mai
bun arbitru!), ne oferă sentimentul de perspectivă dincolo de generaţii, de adâncime, de
memorie genealogică! În fine, istoria este nu numai un judecător ci și o sursă de
înţelepciune: magistra vitae. Pe scurt, la fel ca şi cultura, istoria oferă sentimentul
apartenenţei: cadrele, referinţele prin care un individ se proiectează în lumea sa, în spaţiu
şi timp.
Ce rol joacă aici presa? Este parte a culturii? În ce fel? Este posibilă și la ce bun o
istorie a presei?
Multă vreme, termenul de presă a trimis exclusiv la „presa scrisă”: un imprimat,
adică un text tipărit, având ca suport hârtia şi o periodicitate regulată, nu mai mare de o
lună, un public constant şi în general non-profesional. Vocabula a fost astăzi extinsă
asupra tuturor componentelor sistemului mediatic, ca un fel de omagiu indirect adresa
formei tradiţionale de expresie jurnalistică. De fapt, suntem în aceeaşi situaţie ca şi în
cazul altor termeni ai vocabularului mediatic, cum este cel de ziar, extins la toate formele
de presă scrisă, deşi iniţial el desemna o publicaţie cu apariţie zilnică, sau cu termenii de:
jurnal, jurnalism, jurnalist.
Astfel că putem spune că, în plan general, prin presă înțelegem un set de mijloace
tehnice și intelectuale prin care se elaborează și difuzează informația cu caracter public
destinată unui public constant. La rândul său, termenul de media sau mass-media
desemnează pe de o parte activităţile care au loc pentru realizarea unui produs/mesaj
mediatic, conţinut media, cum se spune, fie că acesta este destinat prese scrise, mediei
electronice sau altor canale de transmitere în masă, iar pe de alta desemnează sistemul de
reproducere în masă a mesajelor cu caracter public, respectiv tehnologia care face
posibilă aceasta.

9
 2. Presa în istoria culturii românești: domeniul, obiectivele şi
metodologia disciplinei

După cum am arătat la început, această disciplină este rezultată din alăturarea a
două discipline mult mai bine structurate: istoria culturii româneşti şi istoria presei
româneşti. Prin urmare, conţinutul său nu poate avea la bază un demers autonom: este
vorba mai mult de a configura ad-hoc un domeniu specific pentru disciplina universitară
cu acest titlu, care să asigure iniţierea studenţilor la jurnalism atât în istoria culturii
româneşti cât şi în istoria presei. De altfel, bibliografia acestui domeniu este pe cât de
vastă pe atât de puțin adaptată necesităților disciplinei de față. În același timp, nu avem o
lucrare monografică sau sintetică având acest titlul sau măcar având acest obiect de
studiu.
De aceea, măcar două întrebări însoţesc în mod special acest tip de întreprindere,
precum demersul de faţă. Mai întâi, cu privire la complementaritatea sau chiar
compatibilitatea dintre presă, media, în sens mai larg, şi cultură: la ce ajută această
apropiere şi dacă nu este vorba de fapt de o veritabilă mezalianţă sau chiar de o relaţie
contra naturii? Să nu uităm că se vorbeşte astfel intens astăzi şi probabil cu destulă
îndreptăţire despre media ca fiind principalul canal prin care se produce deculturalizarea
societăţilor contemporane, până la forme de non- sau anti-cultură scandaloase. Deși
relaţia dintre presă şi cultură a fost văzută adesea ca o relaţie de concurenţă, chiar
reciproc-destructivă (între cele două există o netă fractură, o diferenţă de obiective,
funcţii etc.), nu se poate nega existența unei relaţii de complementaritate, ca parte a vieţii
sociale, şi chiar de cooperare, fiecare cu funcţia sa specifică. Presa este parte a culturii
populare, dar mai ales este un mediator între creatori și public, ca și între diferitele
niveluri și componente ale fenomenului cultural.
Este media o sursă alienare culturală, deculturalizare? Probabil. Televiziunea este
încriminată, mai înainte de toate aici. A se vedea criticile formulate de Pierre Bourdieu,
Umberto Eco ori Giovanni Sartori. Să nu uităm însă că televiziunea este destinată
divertismentului şi nu culturii în sens propriu. Prin natura sa de industrie, televiziunea
transmite mesaje uniformizante, neproblematice, ceea ce este opusul culturii canonice5.
5
Acum câţiva ani, în articolul „Revista presei în anul 2010” (publicat iniţial in revista L'Espresso între
2000 și 2005, iar apoi într-un volum (Înainte ca racul. Războaie calde şi populism mediatic, 2006),
scriitorul şi semioticianul Umberto Eco se declara oripilat de asocierea dintre cultură si jurnalism,

10
 În al doilea rând, ne putem întreba dacă presa face parte din istoria culturii, în ce
fel şi ce anume datorează istoria culturii presei? Cu alte cuvinte, ar fi de văzut cum
anume poate fi inclusă presa şi istoria ei în istoria culturii româneşti? O istorie culturală a
presei sau o istorie a culturii din perspectiva istoriei presei? Apoi, la ce foloseşte istoria
presei pentru jurnaliştii de mâine?
După cum am văzut, istoria ca demers profesional de reconstrucţie a trecutului se
bazează pe arhiva generată de presă în mod spontan ca de o sursă inepuizabilă de
informaţii, de punere în context şi de evaluări. La rândul său presa, ca o activitate în care
prezentul este hipostaziat jubilatoriu, are nevoie de perspectiva oferită de istoriografie,
pentru a se orienta în timp şi a face evaluări cît mai pertinente.
În ce priveşte relaţia dintre presă şi cultură aici lucrurile sunt mai complicate. Se
poate spune însă că, presa şi-a afirmat de-a lungul timpului patru funcţii: de informare, de
educaţie, de divertisment și de comunicare. Acestea nu pot fi separate în practică, dar a
informa pare a fi funcţia primordială a presei, dacă înţelegem prin informare, actul de a
oferi informaţii cu caracter util publicului.
Lipseşte de aici aparent orice funcţie culturală. Este adevărat, media tinde astăzi
în cea mai mare parte a sa să ignore orice apropiere de fenomenul cultural. Trebuie totuşi
aici distins între cultura implicită şi cultura explicită, între referenţialul cultural ca atare şi
referenţialul cultural disimulat, interiorizat de mediatori, între media generalistă şi media
specializată, între cultura publică, cultura populară dominantă, şi cultura savantă,
academică, profesională.
În acelaşi timp, presa este încă un eficace vulgarizator al cunoaşterii. Unii
cercetători au văzut aici o funcţie specifică a presei: aceea de culturalizare. De fapt este
vorba de o dublă funcţie: pe de o parte „de o funcţie educativă neutră", aceea de a
transmite modele şi valori, iar pe de alta de a vulgariza cunoaşterea umană şi de a servi ca
referinţă pentru procesul de constituire a experienţei colective şi chiar a memoriei sociale.
Prin urmare, în raporturile dintre presă şi cultură putem face următoarele
observaţii:

considerând aceasta drept o relaţie oximoronică, în cel mai bun caz utopică; ideea de cultura jurnalistică i
se părea mai curând amuzantă. Desigur, aici cultura ne apare ca un sinonim al civilizaţiei şi mai cu seamă
ca un concept normativ, canonic.

11
1. presa este un martor cultural precum și un intermediar între cultura populară şi cultura
înaltă. Sub acest aspect, mai cu seamă, media poate crea un spaţiu lărgit de deliberare în
chestiuni culturale şi poate reprezenta un mijloc de educaţie publică.
3. presa poate reprezenta în anumite situaţii un suport posibil al culturii: instrument de
comunicare, de clasificare şi înregistrare a valorilor şi cunoştinţelor, dar mai ales de
difuzare a inovaţiei; de asemenea, presa poate stimula creativitatea culturală şi raţionaliza
câmpul creaţiei culturale (prin critica specializată mai ales, prin polemici etc.).
3. relația dintre presă și cultură trebuie evaluată în funcție de context (mediatic, istoric,
cultural) și în funcție de tipologia fenomenului mediatic la care ne referim: dacă este
vorba de presa generală sau specializată, culturală sau de știri etc.

În concluzie, nu este vorba de a trata evoluţia presei în raport cu istoria culturii şi

nici de a vedea cum anume presa şi istoria culturii s-au intersectat; obiectivul demersului
de faţă, din punct de vedere intelectual, este de a evidenţia rolul pe care presa, media şi
orizontul receptării în general, îl au în evoluţia unei culturi, apoi de a vedea cum anume
istoria culturii marchează istoria fenomenului media dar mai ales cum presa dă seama de
evoluţia sensibilităţilor colective. Pe scurt, disciplina Presa în istoria culturii românești
își propune să prezinte sumar și sinoptic, pe cât posibil, relația dintre presă și cultură în
lumea românească în raport cu evoluțiile specifice ale fiecărui domeniu.
În acest sens, cultura şi presa nu sunt văzute ca fiind nici în mod obligatoriu şi
absolut compatibile sau complementare, nici în relaţie de adversitate; în acelaşi timp,
cultura apare ca un domeniu complex: structurat pe nivele şi sub forme foarte diferite,
uneori surprinzătoare; la rândul său media ne apare ca un fenomen în continuă mişcare şi
mai ales pluridimensional; nu avem prin urmare, nici istoric vorbind, nici din punct de
vedere analitic, o singură cultură sau o presă monobloc.
Abordarea acestor realităţi multiple își propune să îmbine unghiul pur cronologic
cu cel tematic, istoria ideilor cu istoria literaturii, istoria presei cu teoria culturii; o mare
importanţă va fi acordată evoluţiei culturii politice, ca indicator şi fundal al evoluţiilor
culturii şi mai ales a presei;
Din punct de vedere metodologic avem mai multe perspective în raport cu care se
va organiza conţinutul disciplinei de faţă:

12
1. Perspectiva factual-cronologică: evidențierea evoluției culturii și presei sub raport
cronologic și în raporturile lor directe; aceasta urmărește punerea în perspectivă istorică a
demersurilor culturale și mediatice și analiza lor ca fenomene interconectate: lectura
fenomenului cultural și mediatic se va realiza în contextul lor genetic şi în raport cu
provocările şi obiectivele proprii ale acestora.
2. Lectura culturală a faptelor mediatice: prezentarea evoluției practicilor media sub
raportul contribuției la istoria culturii: rolul practicilor jurnalistice în evoluția
imaginarului intelectual, pamfletul și contribuția sa la configurarea limbajului literar și a
discursului critic, media și canonul cultural național etc.
3. Proiecţia istoriei presei româneşti în contextul cultural şi politic românesc precum şi în
contextul evoluţiei presei europene; punerea în relaţie a evoluţiei presei cu istoria
tehnologiei şi a culturii politice.
4. Istoria presei și a culturii ca istoriei formelor de receptare: istoria publicului și a
contextelor de discurs, cultura înţeleasă ca o formă de mediere culturală.

3. Organizarea activităților didactice

În raport cu obiectivele mai sus enunțate, se va acorda o mare pondere mai mare
seminariilor în raport cu prelegerile teoretice. De asemenea, se va pune un accent pe
stabilirea unui just raport între abordările sintetice şi cele analitice, considerându-se că
studenţii la Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării trebuie să fie familiarizaţi cu o categorie
cât mai largă de probleme şi situaţii ale istoriei culturii şi presei româneşti, care să le
ofere o anume cantitate de informaţii cât şi o perspectivă de ordin general asupra
evoluţiei şi identităţii acestora.
Conţinutul prelegerilor este structurat deopotrivă istorico-cronologic şi tematic.
Se va urmări aşadar pe de o parte momentele cele mai semnificative ale istoriei culturii
româneşti, din unghiul istoriei generale, iar pe de alta felul în care aceste momente se
structurează în raport cu anumite teme dominante: problema comunicării culturale,
problema tradiţiei şi inovaţiei, problema influenţelor culturale, sincroniei şi originalităţii,
problema valorii şi a demersurilor critice etc. Vom încerca de asemenea să configurăm
aceste prelegeri din perspectiva evoluţiei istoriei culturilor politice precum şi a istoriei
vieţii intelectuale, considerând că termenul de cultură nu mai poate fi utilizat în sensul
său restrâns, aşa cum a fost acesta elaborat către sfârşitul secolului XIX, după cum nu se

13
poate înţelege evoluţia formelor culturii fără o abordare a felului în care se naşte cultura,
mai ales sub forma unei genealogii a intelectualilor, fie aceştia creatorii propriu-zişi, fie
mediatorii demersului cultural.
Astfel, tematica prelegerilor a fost organizată în trei categorii de probleme: 1.
Teoria şi metodologia istoriei presei şi a istoriei culturii; 2. Evoluţia culturii româneşti şi
problema producţiei şi transmisiunii culturale; 3. Contribuţia presei la fenomenul cultural
românesc.
Activităţile de seminar urmează doar parţial scenariul tematic al prelegerilor.
Pentru a se încuraja spiritul critic, cultura dezbaterii și opiniei argumentate, seminarul
este conceput în jurul unor teme cu caracter general dar care sunt specifice mai ales unui
anume moment istoric. De asemenea, discuţiile vor avea la bază analiza unor texte cu
caracter reprezentativ, pentru a se încuraja lectura aprofundată, interpretarea şi
înţelegerea surselor istorice.
În sprijinul activităţii la această disciplină, studenţii vor primi sub formă
electronică următoarele documente:
1. Un syllabus al disciplinei pe acest an, conţinând tematica prelegerilor şi
seminariilor, bibliografia de bază, chestiuni organizatorice;
2. Conceptul fiecărei prelegeri, care cuprinde structura cursului, tematica în
rezumat, cuvintele-cheie, bibliografia etc.;
3. Un Reader (crestomaţie de texte), în care sunt adunate o parte din textele
necesare activităţii de seminar, precum şi alte texte sau documente care facilitează
înţelegerea problematicii expuse în cadrul prelegerilor;
De asemenea, în sprijinul studenţilor la această disciplină se organizează
săptămânal un program de consultaţii tutoriale, care se desfăşoară în fiecarejoi, între
orele 14-16, pe platoforma Microsoft Teams sau pe Skype.

2. Evaluare şi norme ale activităţii studenţilor

La această disciplină, evaluarea cunoştinţelor se face atât la seminar, cât şi în
cadrul unor şedinţe de examinare speciale. Astfel, nota finală este suma calificativelor
primite în urma a trei forme de evaluare:
a. Evaluarea activităţii de seminar (oral şi scris): 50 % din nota finală

14
b. Examenul parţial de la mijlocul semestrului (scris): 25 %
c. Examenul semestrial final (oral, scris): 25 %
Evaluarea se va face potrivit metodologiei următoare:
Nota la seminar evaluează măsura calităţii participării studenţilor la această formă
de activitate, respectiv, capacitatea studenţilor de a se informa şi discuta liber pe
marginea unei tematici impuse, precum şi de a concepe şi redacta un text scris
(prezentare de carte, eseu, recenzie etc.). Această formă de evaluare ia în discuţie
participarea efectivă la activităţile didactice: frecvenţa, disponibilitate la discuţii,
realizarea de dosare tematice, expuneri scurte asupra unor probleme, recenzii etc.
Prezenţa studenţilor la prelegeri şi seminarii este obligatorie!
De asemenea, studenţii au obligaţia de a prezenta liber în cele șapte ședințe de
seminar a cel puţin două lucrări cu privire la una din temele de seminar: fie un expozeu
critic cu privire la o problemă anume, fie o recenzie la o lucrare dintre cele sugerate în
bibliografie. Acestea vor fi prezentate oral şi comentate critic de către cei prezenţi, care
vor fi astfel notaţi.
Expozeul poate avea ca sursă un dosar de caz. Acesta conține în general dosarul
unei probleme: fișe de lucru, scurt excurs teoretic și istoriografic asupra temei/problemei
în discuție, mici analize, extrase dintr-un text etc., prin care intervenientul își susține un
punct de vedere, vrea să contribuie la clarificare unei probleme ș.a.m.d.
Recenzia va trebui să aibă 3-5 pagini, dactilo, şi să fie redactată în protocolul
academic. Aceasta ar trebui sa conţină: 1. Observatii bio-bibliografice: date despre autor,
date despre operă/text, îndeosebi contextul intelectual şi istoric al apariţiei, ecourile şi
posteritatea acesteia; 2. Observaţii critice asupra lucrării în raport cu tema şi bibliografia
consultată; 3. Extrase/citate semnificative din textul discutat care să susţină o idee sau
temă exprimată de intervenient.
Evaluarea (notarea) la seminar va ține seama deci de: calitatea participării la
discuţii (intervenţiilor orale) şi calitatea recenziei sau altor lucrări de seminar. Acestea
trebuie să ateste: 1. Nivelul lecturilor din bibliografia recomandată; 2. Măsura în care
studenţii se arată capabili să comenteze şi să folosească un text din bibliografia
seminarului; 3. Gradul de asimilare a referinţelor istorico-metodologice cu privire la

15
problematica seminarului; 4. Disponibilitatea de a participa la discuţii, într-o manieră
critică şi argumentativă.
Intervenţiile orale vor fi punctate după următoarea metodologie: se vor acorda 5
puncte pentru o intervenţie care urmărește explicitarea temei principale a seminarului;
aceasta trebuie să cuprindă o abordare precisă şi informată; se vor acorda 4 puncte unei
intervenţii la tema principală, care să propună o interpretare originală şi bine articulată
conceptual; se vor acorda 3 puncte pentru o intervenţie cu caracter corectiv la cele două
intervenţii anterioare; se vor acorda 2 puncte pentru o intervenţie corectivă sau polemică
în raport cu o temă secundară. Pentru a putea fi declarat admis la proba de evaluare prin
seminar, este obligatoriu realizarea a minimum cinci puncte la finalul semestrului.
Interpretarea unui text implică apelul la o grilă de lectură care să cuprindă: scurte note
despre autor (biografia sa intelectuală mai ales), prezentarea sumarului lucrării, pornind
de la analiza titlului, cuprinsului, structurii și capitolelor lucrării; o prezentare a ideilor
sau tezelor autorului și argumentelor acestuia; opiniile studenților despre text sunt
încurajate, dar acestea trebuie să fie documentate, respectiv să aibă ca fundament fie o
referință la o autoritate în domeniul respectiv, fie un citat semnificativ din opera
discutată.
Complementar, pentru starea generată de pandemia actuală, vom apela și la altă
formă de evaluare, respectiv, realizarea a cinci dosare de lectură a unor cărți din
bibliografia facultativă (de la finalul acestui syllabus). Acest dosar trebuie să cuprindă:
date despre autor, un rezumat al conținutului lucrării respective, note, comentarii și fișe
de lectură (citate reprezentative) etc. Dosarul trebuie realizat până la finele semestrului
(activității de seminar).
Evaluarea pe baza examinărilor periodice se desfăşoară în două şedinţe. Prima,
care va avea loc la mijlocul semestrului, are ca obiect testarea cunoştinţelor teoretice
expuse în cadrul primelor şapte prelegeri şi va consta într-o lucrare scrisă. Participarea
este obligatorie; lucrarea nu se repetă; cine nu participă nu poate primi note la celelalte
probe!
A doua probă va testa totalitatea abilităţilor şi cunoştinţelor dobândite la această
disciplină în cadrul activităţilor de seminar sau în cadrul prelegerilor. Forma sa urmează a

16
se stabili de comun acord între studenţi şi titularul disciplinei, înaintea sesiunii de
examene semestriale.

Bibliografie
Berger, Bennett M. : Introduction in An Essay on culture: symbolic structure and social
structure, Berkeley / Los Angeles / London, University of California Press, 1995
Eco, Umberto: Înainte ca racul. Războaie calde şi populism mediatic, traducere din limba
italiană de Geo Vasile, București, Editura Rao, 2006
Paulsen, Friedrich: Bildung, în: W. Rein (Hrsg.): Encyclopädisches Handbuch der
Pädagogik, 2. Auflage. Langensalza, 1903, p. 658-670.
Voltaire, Œuvres Complètes, Vol. 11A, 2019

17