UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI DIALOG PLURI-

IDENTITAR: PARADIGME CULTURALE ȘI DIDACTICE
CONTEMPORANE

REFERAT

Cultura și comunicarea
interculturală

AUTOR:

Scutelniciuc (Smerea) Elena

ANUL DE STUDIU:

Anul univ. 2018 – 2019

1
 CUPRINS

I. Considerații generale asupra Culturii și comunicarii ca ansamblu de limbaje

simbolice…………………………………………………………………........3

II. Apariția conceptul de comunicare interculturală …….…………………….3

III. Esența, trăsăturile specifice și importanța culturii și comunicării

interculturale ………………………………………………………………...4

IV. CONVERSAŢIA EURISTICĂ- componentă esențială în dezvoltarea

competențelor de gestionare a unui discurs.................................................5

Bibliografie………………………………………………………………………….8

2
 I. Considerații generale asupra

Culturii și comunicarii ca ansamblu de limbaje simbolice.

Conexiunea profundă dintre cultură şi comunicare poate fi considerată una de natură

ontologică pentru om, întrucât de la începuturile umanității şi până astăzi omul se
singularizează în universul cunoscut prin capacitatea sa de a utiliza limbaje simbolice tot mai
complexe pentru a se raporta la realitate şi pentru a comunica şi schimba mesaje cu semenii.
Această trasătură explică, în ultima instanţă, viaţa în comun a oamenilor, caracterul lor defiin
ţe sociale şi raţionale. Comunicarea este factorul care întemeiază şi menţine societatea, ca
mediu specific de existenţă pentru om. Aşadar, comunicarea este o trăsătură definitorie a
naturii umane şi această idee a fost documentată elocvent de cercetările antropologice. Dar, în
capacitatea de a comunica prin limbaje simbolice regăsim şi mecanismul primar şi universal
al culturii.

III Apariția conceptul de comunicare interculturală

Atât ca sintagmă, cât şi ca disciplină, comunicarea interculturală a apărut relativ recent.
Fireşte că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care aparţineau unor culturi
diferite, însă acestea au avut un caracter limitat.
Astăzi comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experienţă pe care, într-
o anumită măsură, o trăieşte oricare om. Întâlnirea cu o cultură străină sau cel puţin cu
anumite manifestări ale ei se produce chiar şi pentru cel mai puţin dispus să colinde lumea. E
suficient să deschizi radioul, sa manevrezi telecomanda televizorului sau să navighezi pe
internet pentru ca lumea, cu diversitatea ei culturală, să te copleşească. Ca disciplină,
comunicarea culturală a apărut pe de o parte, din necesitatea clarificării teoretice a unei
realităţi noi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, spre a oferi un anumit sprijin practic în vederea
unui comportament adecvat la întâlnirea cu celălalt.
Până la constituirea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze cultura
și comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienţei de a trăi pentru un
timp în cadrul unei culturi străine. Există în acest sens o literatură vastă şi fascinantă, plină de
reflecţii profunde şi de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. Înafara acestor
scrieri, care ţin mai degrabă de literatură decât de ştiinţă, anumite aspect ale comunicării
interculturale au fost tratate, încă din secolul al IXX-lea în cadrul unor discipline precum
antropologia, etnologia, filosofia istoriei şi istoria culturii.

3
 Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată de
etnologul și semioticiaului american T. H. Hall. Conceptul de „intercultural communication” a
apărut pentru prima dată în lucrarea sa „The Silent Language”, publicată în 1959, cunoscând o
largă răspândire.

III. Esența, trăsăturile specifice și importanța culturii și comunicării interculturale

Ca expresie, „comunicarea interculturală” este utilizată astăzi cu multiple semnificaţii.
Există, de pildă, dispute între specialişti dacă învăţarea organizată a unei limbi străine, simpla
receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în categoria comunicării
interculturale.
Termeni precum „intercultural”, „interculturalitate”, „transcultural” etc., desemnează
astăzi realităţi numite cu totul altfel în urmă cu mai bine de un deceniu. Oricât de diferite ar fi
definiţiile date conceptului de „comunicarea interculturală”, două elemente sunt subliniate de
majoritatea cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare care se
desfășoară între persoane conştiente de diferenţele lor culturale şi, în al doilea rând,
comunicarea este una interpersonală , directă, nemijlocită. „Dacă există o situaţie de
comunicare interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această
interacţiune poate fi desemnată drept comunicarea interculturală .”

Pornind de la cele expuse, „comunicarea dintre două persoane din două grupuri evident
diferite este desemnată drept comunicarea interculturală ” .
Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre naţiuni sau culturi constituie obiectul
de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre persoane.” 15 De aceea,
comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât auditivă cât şi vizuală ,
precizează un autor german.
Cercetătorul german Michael Schugk defineşte comunicarea interculturală drept
„comunicare între reprezentanţii a două (sau mai multe) culturi diferite” şi o distinge de
comunicarea internaţională : „Comunicarea interculturală poate avea loc, în principiu, şi în
cadrul unei naţiuni, şi anume între reprezentanţii diferitelor etnii, aşa cum comunicarea
internaţională poate avea loc şi în cadrul aceluiaşi spaţiu cultural.”
A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face , cum se spune în
literatura de specialitate, înseamnă a conferi acestui concept o semnificaţie prea restrânsă.În
sfera sa, afirmă cei care optează pentru o semnificaţie mai largă, intră nu numai dimensiunea
comunicativă a relaţiilor interpersonale, ci şi „comunicarea intercultural mediatizată în

4
diferitele ei forme, căreia i se acordă o importanţă sporită în toate domeniile: aceasta
înseamnă forme de reprezentare mediatică a comunicării interculturale în film, televiziune,
radio, internet şi alte mijloace de comunicare în masă.” 18
Ca disciplină, comunicarea interculturală se încadrează în rândul ştiinţelor culturii, alături
de antropologia culturală, etnologie, etnlingvistica, etnopsihanaliză.

IV. CONVERSAŢIA EURISTICĂ- componentă esențială în dezvoltarea

competențelor de gestionare a unui discurs

Metoda reprezintă o cale de organizare i conducere a activității de cunoaștere

(învățare) a studentului; o cale de conducere înspre construcșia cunoașterii individuale a
acestuia; un instrument didactic cu ajutorul căruia îi determină pe cei aflați pe băncile școlii
sau universitare la un demers de asimilare activă a unor noi cunoștințe și forme
comportamentale, de stimulare, în același timp, a dezvoltării forțelor lor cognitive,
intelectuale [3, p.18].

Metoda este interpretată drept o modalitate pe care profesorul o urmează pentru a-i
face pe studenți să găsească singuri calea proprie de urmat în redescoperirea adevărurilor sale,
în găsirea soluțiilor necesare la rezolvarea problemelor teoretice și practice, cu care ei se
confruntă în procesul învățării.

Metoda nu separă, ci unește într-un tot organic actul învățării și cel al predării și,
invers, acestea aflându-se într-o interdependență și influență reciprocă, strâns legate prin
scopul lor, obiectivul urmărit și prin munca în comun a celor doi parteneri. Metodele de
predare și de învățare nu se identifică cu metodele de investigație științifică, ele având un
specific aparte, o destinație pedagogică. Astfel putem spune că metoda este o cale urmată de
profesor pentru a preda materialul nou. Eficiența ei depinde de mulți factori. Fiecare temă sau
informație poate fi predată pe diferite căi, pentru a atinge anumite obiective.

O metodă de predare include principiile și metodele utilizate pentru instruire. Cele

mai des utilizate metode de predare pot include demonstrarea, recitarea, memorizarea sau
combinarea acestora. Selectarea metodei sau metodelor de predare depinde foarte mult de
informația sau abilitatea care este dezvoltată, de asemenea poate fi influențată de atitudinea și
entuziasmul studenților.

Este cunoscut că profesorul se găsește adeseori prins între exigențele contradictorii ale
obținerii unei corectitudini a limbajului și cele ale încurajării spontaneității de gândire a

5
elevului. Este de dorit ca elevul să fie lăsat liber să-și exprime gândurile, tolerându-i-se inițial
i anumite greșeli de exprimare, de lipsă de coerență, fără a întrerupe brusc ceea ce el
intenționează să spună, căci altfel există pericolul să se intimideze, să nu mai fie în stare să
continue discuția, să piardă firul gândirii. Numai după exprimarea răspunsului să se aducă
corectările necesare. Apoi se va pretinde ca răspunsurile să dovedească o elaborare personală,
conștientă, întemeiată pe în elegerea faptelor şi a legăturilor cauzale. Elevii trebuie să fie în
stare să motiveze afirmațiile lor.

Întrebările utilizate de profesor trebuie să fie așa-numitele întrebări deschise (adică

răspunsul la ele nu trebuie să fie da sau nu). Aceste întrebări trebuie să-l facă pe student să
gândească independent și să omită răspunsurile clişeizate. De asemenea, este foarte important
de a formula răspunsuri argumentate. Cum a fost menționat mai sus, răspunsurile trebuie să
fie creative.

În timpul conversației euristice profesorul nu pur și simplu comunică informația nouă,

deoarece studenții o vor memoriza, dar îndeplinește o activitate comună de gândire împreună
cu studenții prin anumite întrebări speciale, care ajută studenții să memorizeze și să utilizeze
informația precedentă pentru descoperirea noului. Aceste întrebări, care sunt create de
profesor cu o mare atenție, conduc la crearea noilor asociații.

În timpul procesului de predare / învățare profesorul pur și simplu comunică, în

majoritatea cazurilor, informația nouă, astfel el își impune viziunea asupra lucrurilor,
modalitatea de gândire şi de analiză. Cercetările arată că studenții asimilează foarte puțină
informație în acest caz. Deseori studenților nu li se oferă posibilitatea să sugereze căi
alternative, să exploateze mai multe soluții, astfel este foarte dificil să faci noi descoperiri. O
asemenea lecție poate provoca pasivitate din partea studenților.

Dacă analizăm o lucrare literară, va fi binevenit să oferim studenților posibilitatea să-și

exprime părerile referitor la un anumit fapt sau moment din operă. Dacă în text există un
moment care nu a fost înțeles de studenți, datorită vârstei, opiniilor şi intereselor lor, atunci
profesorul trebuie să inventeze unele activități speciale, discuții, dialoguri. Studentului i se va
pune întrebări creative, care îl vor conduce la descoperirea sensului corect. Această activitatea
o să-i antreneze vorbirea și o să-i îmbogățească vocabularul cu termeni literari.

O atenție deosebită urmează să se acorde “sancționării răspunsurilor”, întăririi pozitive

a acestora. Ea poate fi cognitivă sau afectivă, exprimată prin cuvinte (stimuli verbali), prin
mimică și gestică (stimuli muți) sau realizată cu ajutorul prezentării unei scheme, a unei hărți
sau a unui model etc., care confirmă sau infirmă răspunsurile bune sau rele. Uneori întărirea

6
poate lua formele încurajării, aprobării, reluării unor idei sau date și sublinierii a ceea ce au
esenţial, formele rezumării sau comparării lor, integrării acestora ca puncte de sprijin în
contextual lecției etc. sau vor fi supuse criticii, feedbackului restrictiv, respingerii,
dezaprobării totale etc.

Metode și procedee euristice:

 Aplicarea unei teorii deja cunoscute în domenii de activitate care nu au fost încă
studiate;

 Revizuirea ipotezelor, reluarea i perfec ionarea fundamentelor teoretice sau

experimentale care au condus la formularea unor principii;

 Tehnici de clasificare i ordonare a faptelor, ideilor, datelor experimentale după cât

mai multe criterii;

 Matricea descoperirilor i anticiparea unor fenomene, elemente necunoscute, ale căror

proprietă i sunt însă previzibile;

 Metoda prezentării datelor, ideilor sub cele mai variate scheme i coduri
( reprezentare grafică, scheme constructive, structurale, func ionale, diagrame, modele
materiale i ideale etc.);

 Metoda depăşirii limitelor metodologice, scoaterea unui fenomen sau obiect din
contextul perceptiv şi introducerea unor variaţii în acest context pentru a obţine o viziune
nouă asupra obiectului.

 Metoda fuzionării a două teorii, care să fie cât mai distincte între ele;

 Aplicarea unei teoreme, principiu cu caracter foarte general în orice domeniu de

activitate;

 Metoda limitelor, explorarea domeniului de graniţă dintre două concepte, fenomene;

 Metoda diferenţierii, analiza zonei de frontieră între două concepte, dintre care unul
este foarte bine cunoscut, iar celălalt – în curs de investigare.

Procedee de imaginare: brainstormingul, sinectica, adaptarea unui obiect la anumite

situaţii concrete, modificarea formei, a organizării interne a unui obiect, fenomen, substituţia,
argumentarea şi adiţionarea, diminuarea, multiplicarea, omisiunea, schematizarea, diviziunea,
amalgamarea şi aglutinarea, rearanjarea şi restructurarea, inversarea.

7
BIBLIOGRAFIE

1. Aganisian V.M., Учебный диалог как психологический фактор развития

эвристического мышления обучающихся: диссертация: 19.00.07. – S- Petersburg, 1999. 2.
Dercaci А.А., Scerbak S.F.,Педагогическая эвристика: Искусство овладения
иностранным языком. - Moscova: Педагогика, 1991.

3. Ioan Cerghit, Metode de învăţămînt. Ed. A 4-a, rev. – Iaşi: Polirom, 2006

4. Johnson, Fern, Cultural Dimensions of Discourse, în Intercultural Communication. A

Reader, Thomson Wadsorth, 2003

5. Muliucova Elena, Эвристические методы обучения как фактор развития личностного

опыта студента : диссертация кандидата педагогических наук : 13.00.01. - Orenburg,
2004.

6. NaurizbaevaR.N., Педагогическая система эвристического обучения учащихся

художественно-творческой деятельности средствами народного искусства: диссертация:
13.00.01. – Kazan, 2009.

7. Nichişin Mihail, Преемственность развития эвристичности обучения в системе

"школа-вуз" : диссертация кандидата педагогических наук : 13.00.01. -Saransk, 2001.