1.1.

Etape ale dezvoltarii comunicarii umane- istoric-

Arheologii si istoricii ne-au zugravit experienta timpurie a speciei umane pe planeta
Pamant din punctul de vedere al diferitelor epoci in care piatra, bronzul sau fierul au fost pe rand
la mare rang. Stramosii nostri isi petreceau mai tot timpul confectionand unelte, dezvoltand si
testand tot felul de tehnologii care sa ii ajute sa-si rezolve problemele legate de producerea
hranei si confectionarea armelor de vanatoare. Numai ca fara o oarecare abilitate de a schimba,
inregistra, descifra, recupera si disemina informatii legate de viata lor de zi cu zi, formele
hominide care s-au succedat de-a lungul erelor de evolutie nu ar fi avut nici o sansa sa acumuleze
si sa transmita urmasilor lor solutiile optime pentru rezolvarea problemelor de viata, sa
gandeasca progresiv si mereu sa mai inventeze cate ceva care sa le schimbe modul de viata.
Progresele in toate directiile facute de homo sapiens trebuie sa fi depins nu numai de materialele
din care isi construiau uneltele si armele, ci si de sistemele de comunicare pe care le-au dezvoltat
si perfectionat.
Putem spune ca abilitatea din ce in mai mare de a comunica complet si precis a fost cea care
a condus la dezvoltarea progresiva a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor,
explicatiilor, obiceiurilor si regulilor complexe de comportament care fac posibila civilizatia.
Astfel, in limba latina, verbul comunico-are provine din adjectivul munis-e a carui
semnificatie era care isi face datoria, indatoritor, serviabil.
Desi termenul este de origine latina, primele preocupari pentru comunicare le-au avut
grecii. Pentru acestia, arta cuvantului, maiestria de a-ti construi discursul si de a-l exprima in
agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean (trebuie insa sa avem in vedere faptul ca
accesul la functiile publice ale cetatii era accesibil oricarui cetatean grec doar prin tragere la
sorti).
Elemente concrete de teorie a comunicarii apar insa prima data in lucrarea lui Corax din
Siracuza, Arta retorici, in secolul VI ante.Hr. Platon si Aristotel vor continua aceste preocupari,
institutionalizand comunicarea ca disciplina de studiu, alaturi de filosofie sau matematica, in
Lyceeum si in Academia Greaca.
Romanii vor prelua de la greci aceaste preocupari (ca de fapt in toate domeniile de
activitate), dezvoltandu-le si elaborand in jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de
comunicare.
Evul Mediu, odata cu dezvoltarea bisericii si a cresterii rolului sau in viata oamenilor, odata
cu dezvoltarea drumurilor comerciale si cu cristalizarea primelor formatiuni statale, va conferi
noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o institutionalizare a acestei activitati, in
sensul ca in toate statele existau pe langa liderul autohton indivizi instruiti care aveau tocmai
menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea
legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenta unui sistem comun de semne si simboluri
pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu
preponderenta a limbii slave in zona rasariteana, ca limba de circulatie, ca sistem comun de
semne si simboluri, si a limbii latine pentru zona apuseana. In secolele care urmeaza nu mai este
adus nimic nou in teoria comunicarii umane.
Dupa anul 1600, problemele comunicarii reapar in centrul vietii sociale; aceasta pe de o
parte, datorita diminuarii rolului bisericii, ca sursa unica de putere politica, iar pe de alta parte,
datorita aparitiei statelor nationale, a regimurilor democratice si a universitatilor. Toate acestea
contribuie la cresterea libertatii de exprimare, la dezvoltarea literaturii si sporirea numarului
de publicatii.
In ceea ce priveste Romania, pana in 1989, nu au existat preocupari legate in mod expres
de comunicare, ca o disciplina academica de sine statatoare. Au existat insa o multime de articole
sau studii publicate in diverse reviste, in special de sociologie sau psihologie, precum si de
management, care se ocupau de probleme legate de comportamentul sau stilul managerului
sau de procesul decizional, in care se facea referire si la comportamentul de comunicare.
Epoca moderna a reprezentat boom-ul dezvoltarii comunicarii sub toate aspectele ei.
Progresul tehnico-stiintific a favorizat aparitia telefonului, a trenului, a automobilului,
intensificand comunicarea nu atat intre indivizi, cat mai cu seama intre comunitati; de asemenea,
a determinat crearea de noi sisteme si modalitati de comunicare.
In opozitie cu alte pareri conform carora dezvoltarea comunicarii s-a realizat concomitent
cu evolutia societatii, potrivit lui Marshall Mcluhan, istoria omenirii se imparte in patru etape
mari in functie de evolutia mijloacelor de comunicare. Aceasta etapizare nu tine cont de impactul
pe care l-au avut factorii sociali si economici in societate.
Iata, cronologic, etapele despre care vorbeam mai sus:
1. Era tribalismului prealfabetic (cultura orala)
2. Era scrisului (Grecia dupa Homer)
3. Era tiparului (1500-1900)
4. Era electronic(epoca moderna)
O istorie completa a existentei umane trebuie sa faca referire si la etapele distinctive in
dezvoltarea comunicarii umane, iar fiecare din acestea a avut un cuvint de spus in evolutia vietii
sociale individuale si colective.
Astazi, mijloacele de comunicare sunt extrem de variate: dialogul sau comunicare
interpersonala, zgomotele, memoriile, documentele, posta clasica, posta voice si posta
electrinica, telefonul, faxul, telexul, telefaxul,calculator, internetul, mass-media. Progresul tehnic
a permis dezvoltarea si imbunatatirea continua a mijloacelor, atat de indispensabila in perioada
actuala. In urma celor mai recente studii in ceea ce priveste dezvoltarea limbii putem distinge 6
epoci:
1. Epoca semnelor si semnalelor. La inceput, fiintele umane comunicau cu ajutorul
sunetelor pe care reuseau sa le produca din punct de vedere fizic (maraituri,
mormaieli, tipete), precum si prin miscarile si pozitiile corpului. Acest prim sistem de
comunicare era deosebit de limitat, astfel ca mesajele transmise nu puteau fi decit
foarte simple. Chiar si in cazul unui sistem deosebit de sofisticat de semne si semnale,
eficienta comunicarii scade datorita ritmului scazut de generare, transmitere si
receptionare a mesajelor. Aceasta limitare a avut implicatii majore asupra naturii vietii sociale si
mai ales asupra proceselor de gindire.
2. Epoca vorbirii si a limbajului. Aceasta noua epoca este plasat in timp acum circa
40.000 de mii de ani.. Pe masura ce oamenii s-au raspandit in alte regiuni unde au avut de
infruntat noi probleme, modalitatile de vorbire s-au dezvoltat si diversificat. Lingvistii au
identificat insa un numar mare de cuvinte in vocabularele unor limbaje preistorice din numeroase
limbi moderne, cuvinte apartinand unui fond pro-Indo-European.
3. Epoca scrisului Istoria scrisului este cea a evolutiei de la reprezentari pictografice la
sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la
folosirea literelor pentru a sugera anumite sunete. Primul pas spre scriere a fost facut prin
standardizarea semnificatiilor imaginilor. Istoricii plaseaza aparitia primelor inscriptii
(pictograme conventionalizate) carora li se pot asocia anumite semnificatii in Mesopotamia si
Egipt, in jurul anului 4000 B.C . Marele progres al epocii scrisului a fost eliberarea mintii umane
de corvoada memorarii valorilor culturale ale popoarelor si reproducerii lor in constiinta
generatiilor care s-au succedat.
4. Epoca tiparului. Prima carte din lume (Diamond Sutra) a fost tiparita de chinezi in anul
868 A.D. In Europa, spectaculoasa inventie apartine unui obscur aurar din Mainz, Johann
Gutenberg, iar primele carti tiparite incep sa apara odata cu secolul al XV-lea. Tiparul a permis
reproducerea mult mai rapida a cartilor si eliminarea treptata a erorilor de transcriere.
5. Epoca mijloacelor comunicarii in masa. Reteaua de circulatie a informatiilor s-a
diversificat odata cu aparitia mijloacelor de comunicare premergatoare ziarului. Actul de nastere
al presei periodice se semneaza la inceputul secolului al XVII-lea cu aportul a doua imprejurari
benefice: perfectionarea tiparului si organizarea postei ca serviciu regulat. Tiparirea ziarelor a
marcat nu numai o cotitura in istoria comunicarii de masa, dar a fost perceputa si ca o inovatie de
factura socio-culturala ce va influenta intreaga societate umana. Odata cu inceputul secolului al
XIX-lea, ziarul va fi secondat de telegraf si telefon, iar la inceputul secolului al XX-lea, de radio
si televiziune.
6. Epoca mijloacelor de comunicare computerizata. Ceea ce s-a schimbat de-a lungul
secolelor si mai ales in ultimele decenii sant modalitatile si amploarea cu care informatia este
produsa, colectata, prelucrata, pastrata si difuzata. Sistemele informationale sant supuse astazi
unor importante schimbari tehnologice. Microelectronica este cea care pune la punct modalitati
tentante si cantitativ incredibile de prelucrare si pastrare a datelor, in timp ce telecomunicatiile se
indreapta spre anularea distantelor in comunicare. Daca e sa ne referim numai la comunitatile
virtuale romanesti, intre news group-urile care se vanzolesc pe Web, SCR (soc.culture.romanian)
este din punct de vedere cronologic primul grup compact de comunicare romanesc. In cazul
listelor de discutii primul loc il detine Romanians, probabil si una dintre cele mai vechi, ajunsa
acum la o impresionanta cifra de 900 de membri.
Sa nu uitam insa ca totul a pornit de la gest, zgomot, gest, cuvant, care treptat au contribuit
la aparitia scrisului, modalitate de comunicare ce a constituit adevaratul start a ceea ce se poate
numi sistemul mijloacelor de comunicare sau nu. Comunicarea apare intr-o situatie data, intr-un
anume context, care se deosebeste de altul. Aceasta inseamna ca elementele constitutive ale
procesului de comunicare, participantii, difera in functie de situatii. Contextul in care apare
comunicarea poate fi: interpersonal, in grupuri mici, organizational, public, de masa,
intercultural, familial, in domeniul sanatatii sau politic. Natura comunicarii se schimba si este
influentata de context.
1.2. Delimitari conceptuale
Cand incercam sa dam o definitie asupra comunicarii trebuie sa avem in vedere
multitudinea studiile facute asupra acestui proces. Inainte de a trece la analiza propriu-zisa a
fenomenului comunicarii este necesara o definire a conceptului. Cea mai simpla definitie a
comunicarii si cel mai des intalnita este cea de mijloc de transmitere a ideilor. Este insa o
definitie limitata, deoarece nu surprinde decat procesul, nu si implicatiile acestuia. Astfel,
ramane descoperit aspectul comportamental al fenomenului, interactiunea directa indusa de
simplul fapt al comunicarii. Level si Galle subliniaza caracterul de interactiune al comunicarii,
definind-o ca: o intalnire a mintilor in scopul de a transmite informatii, de a forma convingeri,
de a da nastere unor emotii sau de a induce comportamente. (Level si Galle, 1998 ,pagina 32 ).
Alaturi de aspectele procesuale si comportamentale prin care se caracterizeaza actul comunicarii,
trebuie mentionat si rolul interpretarii. Prin interpretare ne referim la ceea ce, in termeni comuni,
numim intelegerea mesajului, a ceea ce este comunicat. Interpretarea este pasul intermediar
intre transmiterea unui mesaj si reactia comportamentala indusa de acesta. Este activitatea de
procesare, de punere in context a ceea ce este comunicat. In acest scop, sunt luate in considerare
circumstantele in care se situeaza comunicarea respectiva, normele si valorile implicate (atat
interne, personale, cat si externe, sociale). O definitie a comunicarii ce subliniaza acest aspect
e cea a lui Smith (1992): Comunicarea este procesul de trimitere, receptare si interpretare a
mesajelor, prin intermediul caruia relationam unii cu altii si cu lumea inconjuratoare. In multe
din capitolele rezervate domeniului se prefera definitia directa si focalizata pe comunicare ca
instrument; spre exemplu: comunicarea este un proces in care oamenii isi impartasesc
informatii, idei si sentimente.(Hybels, S., Weaver, R.1986, pagina 6). Insusi Ross (Speech
Communication 1986, apud I.O.Panisoara, 2008, pagina 16) cand incearca o definire a
comunicarii ne prezinta un inventar al definitiilor asupra comunicarii:
Comunicarea isi focalizeaza interesul central pe acele situatii comportamentale in care o
sursa transmite un mesaj unui receptor cu intetia manifesta de a-i influenta
comportamentele ulterioare(Gerald, R. Miller).
Comunicarea se petrece in clipa in care persoanele atribuie semnificatie mesajelor
referitoare la comportament (Mortensen, C. David)
Comunicarea reprezinta un proces de viata esential prin care animalele si oamenii
genereaza sisteme, obtin, transforma si folosesc informatia pentru a-si duce la bun sfasi
activitatile sau viata(Brent ,D. Ruben)
In conceptia lui Ross actul de comunicare reprezinta un proces mutual, precis, fiecare
parte influenteaza pe cealalta in fiecare clipa, este intotdeauna schimbator, dinamic si reciproc.
O alta definitie a comunicarii o gasim in The World Book Dictionary.Aceasta are
urmatoarele sensuri:
1. furnizarea de informatii sau stiri pe cale orala sau scrisa.
2. scrisoare, mesaj, informatie sau stire.
3. un mijloc de a trece de la unul la celalalt; legatura dintre cele doua instante.
4. actul de a transmite;transferul de informatii.
Dupa opinia specialistului Dan Voiculescu, in lucrarea sa, Negocierea-forma de
comunicare in relatiile inter-umane(1991, pagina 20) care considera ca in mod cert
comunicarea umana este un sistem complex si din aceasta cauza trebuie inteleasa holistic.
Comunicarea, ca act in sine, este un sistem de transmitere a mesajelor, care sunt preluate de catre
oameni (receptori) de la oamenii din jurul lor (emitatori) si prelucrate pentru a fi intelese.
Paradigma sistemului de comunicare, ca suma de cinci procese si anume:
1. categorizare; perceptia, memorarea si redarea informatiilor (individul, aflat fie
pe pozitie de emisie, fie de receptie, localizeaza informatii pe care le clasifica si
le inmagazineaza pentru folosinta ulterioara)
2. conceptualizare; natura cunoasterii, obtinerea si interpretarea informatiilor (o
data memorate, datele sunt interpretate, primesc sensuri noi)
3. simbolizare; natura simbolurilor si selectarea lor (sensurile noi reprezinta si
moduri noi de exprimare a continutului)
4. organizare; modul de ordonare si stabilire a cadrului de relatii (noile simboluri
sunt adaptate la contextul social in functie de selectarea cadrului de relatii)
5. operationalizare; modul de transmitere a mesajului (dupa definitivare urmeaza
transmiterea mesajului printr-o forma fizica)
Cuvantul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un
spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci si
muzica, artele vizuale, teatrul, baletul si, in fapt, toate comportamentele umane.( Hybels si
Weaver,Communicating Effectively, 1986) ).In anumite cazuri, este poate de dorit sa largim si
mai mult definitia comunicarii pentru a include toate procedeele prin care un mecanism
afecteaza un alt mecanism.
Intr-o carte clasica, Introduction to communication Studies(1990) dedicata studiului
teoretic al comunicarii, John Fiske, incearca sa dea o unitate acestui studiu; pentru aceasta, el
pleaca de la prezentarea presupozitiilor de baza asupra naturii comunicarii:
toate tipurile de comunicare implica semne si coduri. Semnele sunt artefacte sau acte
care se refera la altceva decat la ele insele; prin aceasta, ele sunt constructii semnificative.
Codurile sunt sisteme in care semnele sunt organizate si in care sunt precizate ce semne pot fi
corelate cu altele, precum si in ce mod.
semnele si codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea si receptarea lor este
o practica sociala;
comunicarea este punctul central in viata culturilor: fara comunicare, orice cultura nu
poate supravietui; in consecinta, studiul comunicarii trebuie sa implice si studiul culturii in care
ea este integrata;
Plecand de la aceste considerente, Fiske defineste comunicarea drept interactiune
sociala prin intermediul mesajelor, si considera ca, in studiul comunicarii, putem deosebi doua
mari scoli: scoala proces si scoala semiotica.
Scoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este modul iin
care emitatorii si receptorii codeaza si decodeaza un mesaj, modul in care transmitatorul
foloseste canalele si mediile comunicarii. Scoala proces este interesata in special de probleme ca
eficienta si acuratetea transmiterii mesajului. Aceasta scoala vede comunicarea ca un proces prin
care o persoana afecteaza comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. Daca efectul
este diferit de ceea ce se intentiona sa se comunice, tendinta este sa se interpreteze acest lucru
drept un esec al comunicarii si sa caute motivul esecului de-a lungul desfasurarii procesului de
comunicare.
Pentru scoala semiotica, desfasurarea comunicarii reprezinta o producere si un schimb de
sensuri (semnificatii). Obiectul de interes il reprezinta studierea modului in caremesajele
(textele) interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri (sau semnificatii) si rolul
textelor in cultura noastra.
Scoala semiotica foloseste termeni ca semnificatie si nu considera neintelegerile ca fiind
neaparat efecte ale esecului de comunicare, ci considera ca ele pot rezulta din diferentele
culturale dintre emitator si receptor. Pentru aceasta scoala, studiul comunicarii este studiul
textului si a culturii. Principalele metode de analiza provin din interiorul semioticii.
Scoala proces tinde sa se rasfranga asupra stiintelor sociale, mai ales asupra psihologiei
si sociologiei si se autodefineste ca studiul actelor de comunicare. Fiecare scoala
interpreteaza definitia data comunicarii (interactiune sociala a mesajelor)in termenii specifici.
Prima defineste interactiunea sociala ca fiind procesul prin care o persoana relationeaza cu altele
sau afecteaza comportamentul, starea de spirit sau reactiile emotionale ale unei alte persoane si
invers. Acesta este intelesul obisnuit. Semiotica defineste interactiunea sociala ca fiind ceea ce
constituie individul Cele doua scoli se diferentiaza, de asemenea, prin conceptia lor despre
ceea ce inseamna mesajul. Scoala proces vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de
comunicare. Multi dintre continuatori considera ca intentia este un factor esential in definitia
mesajului. Intentia emitatorului poate fi declarata sau nedeclarata..
Scoala semiotica vede mesajul ca o constructie a semnelor care, prin interactiunea cu
receptorii, produc intelesuri.Emitatorul, definit ca transmitator al mesajului, isi declina
importanta, accentul este pus pe text si pe cum este el citit. Aceasta negociere are loc pe masura
ce cititorul introduce aspecte ale experientei sale culturale in descifrarea codurilor si semnelor
din care este constituit textul. De asemenea, este de la sine inteleasa multitudinea de interpretari
pe care o poate lua unul si acelasi text in interactiune cu diferiti cititori.Trebuie doar sa vedem
cum diferite texte transmit acelasi eveniment (fapt) in mod diferit pentru a ne da seama de cat de
importanta este acesta intelegere, acesta conceptie asupra lumii pe care fiecare text o imparte cu
cititorii sai. Faptul ca receptori proveniti din diferite culturi interpreteaza diferit acelasi text, nu
este un efect al esecului de comunicare.
Mesajul nu este ceva trimis simplu de la A la B, ci este un element dintr-o relatie
structurala ale carei elemente includ atat realitatea externa, cat si producatorul de text/cititorul.
Producerea si citirea textului sunt vazute ca procese paralele, dar nu identice, in care A si B
ocupa acelasi loc in relatia structurala. Am putea modela aceasta structura ca un triunghi in care
sagetile reprezinta interactiunea constanta; structura nu este statica, ci este o realitate dinamica.
Toate definitiile date comunicarii umane, indiferent de scolile de gandire carora le apartin
sau de orientarile in care se inscriu, au cel putin urmatoarele elemente comune: comunicarea este
procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un
fiecare dintre noi zilnic si pana la activitatile complexe desfasurate la nivelul organizatiilor,
societatilor, culturilor, nu pot fi concepute in afara procesului de comunicare.
Comunicarea reprezinta schimbul de informatii, in timp ce relatia de comunicare cu
mediul inconjurator este cea mai importanta conditie pentru sanatatea psihica
Comunicarea presupune interactiune sociala, prin intermediul modurilor de comportare
innascute sau dobandite, precum si existenta unor semnale verbale sau nonverbale care sunt
emise si receptionate, constient sau inconstient.
1.3.Elemente componente ale comunicarii si stiluri de comunicare
1.3.1. Elemente componente
Dupa cum am aratat in partea anterioara, comunicarea este un proces de transmitere a
informatiilor, astfel ca ea pesupune existenta a:
1. Emitatorul (E ) -manager sau executant - este persoana care initiaza comunicatia si poate
reprezenta un individ sau o institutie care:
- poseda o informatie mai bine structurata decat receptorul;
- presupune o stare de spirit (motivatie);
- presupune un scop explicit (alaturat mesajului) si unul implicit (motivul transmiterii mesajului,
uneori necunoscut receptorului).
Constientizand faptul ca procesul de emitere a mesajelor este mult mai complex decat se
crede si ca acesta nu se poate realiza sub semnul simultaneitatii, unii autori, (T. Slama - Cazacu,
apud Virgil Frunza, pagina 107) au decelat existenta mai multor etape care se ierarhizeaza in
urmatoarea configuratie:
Starea psihica (constatare a unui fapt etc.)

Intentia de comunicare + semnificare.


Prelucrarea 'materialului', plan general pentru exprimare prin:.
a) Folosirea 'uneltelor' - analizarea ansamblului, selectarea componentelor
expresive.
b) Folosirea uneltelor - organizarea intr-un intreg pe plan interior.
c) Folosirea uneltelor - desfasurarea in exterior, secvential.
2. Receptor (R) este persoana sau grupul de persoane beneficiare ale mesajului informational.
Reprezinta destinatia spre care se indreapta mesajele transmise de emitator, care are rolul de a le
capta si de a le acorda semnificatia cuvenita. (Virgil Frunza, 2003, p.12).
In majoritatea situatiilor de ciomunicare emitatorul are parte de o libertate in a allege
limbajul, cuvintele pe care le va folosi, chiar si canalul prin care va transmite informatia dorita;
in schimb in actul comunicarii, receptorul are nevoie de o reprezentare despre sine, despre
celalalt, despre sarcina si context, in vederea decodarii si interpretarii informatiilor dorite.



3. 3.Mesaj (M) - reprezinta forma fizica a informatiei transmise de emitator spre receptor, ce
poate sa se afle in varianta verbala sau nonverbala; Mesajul trebuie sa aiba un scop clar, cu
probleme distincte, interactiuni implicite si un modul de rezolvare. Informatia trebuie organizata
logic, in termeni clari, accesibili receptorului, cu evitarea detaliilor exagerate. Transmiterea
mesajului se face pe canale adecvate continutului, cu respectarea cerintelor formale la mesajele
scrise (structura, aspect), iar canalele definite prin organigrama, trebuie sa fie cat mai directe si
scurte pentru ca receptia mesajului sa fie facuta la cote optime.Emitatorul poate facilita
intelegerea si acceptarea prin crearea unor motivatii pentru receptia mesajului, trezirea
interesului pentru continut si finalitate, alegerea momentului potrivit.
4.Feed-backul este o componenta deosebit de importanta a comunicarii. Gamble defineste
feedback-ul drept toate mesajele verbale si nonverbale pe care o persoana le transmite in mod
constient sau inconstient ca raspuns la comunicarea altei persoane (Gamble, T. K., Gamble M.,
1993, pagina 151). In teoria comunicarii, acest termen se aplica intoarcerii reactiei receptorului la
emitator.. Modelele de comunicare utilizeaza acest termen preluat din cibernetica pentru a putea
arata in ce masura a fost eficienta transmiterea mesajului. Termenul este util mai ales in
analizarea modului in care se transmite informatia: timpul de reactie si claritatea raspunsului pe
care receptorul i-l da emitatorului. (vezi tabelul 1, anexe)
Fiind unul din elementele cheie ale performantelor inalte, feedback-ul trebuie sa fie:
- Imediat, cat mai apropiat de momentul realizarii performantei;
- Concret si precis;
- Concentrat pe performanta. Feedback-ul trebuie sa se concentreze pe sarcina si nu pe
persoana.
- Pozitiv. Un feedback pozitiv produce efecte superioare celui negativ
.
O alta cale de a obtine feedback este sa puneti intrebari dupa ce a fost transmis mesajul.
Modalitatea cea mai potrivita de a verifica daca mesajul a fost receptionat si inteles corect este sa
parafrazati, adica sa solicitati primitorului sa reformuleze mesajul cu propriile sale cuvinte.Daca
profesorul apeleaza la latura mai putin evidentiata de evaluarea asa-zis traditionala de
actiune formativa a evaluarii, este evident ca un astfel de aspect nu trebuie ignorat.
DeVito precizeaza ca feedback-ul, in calitatea sa de informatie trimisa inapoi la sursa
(DeVito, 1988,apud I. O.Panisoara, 2008 ), poate fi pozitiv sau negativ, imediat sau intarziat; la randul
sau, Gamble ne sugereaza o distinctie dintre feedback-ul evaluativ si feedback-ul nonevaluativ. Astfel,
feedback-ul nonevaluativ este eficient in a intretine si optimiza comunicarea.
5.Canalul- este calea de transmitere a informatiilor, strans legata de mesaj. Daca ne referim la canalul de
comunicare, putem regasi comunicatii formale, precizate riguros prin intermediul unor acte normative,
dispozitii cu caracter intern etc. si concretizate in informatii strict necesare derularii proceselor de munca
si comunicatii informale, stabilite spontan intre posturi si compartimente si regasite in informatii cu
caracter non verbal.
Daca luam in considerare directia de transmitere a mesajului informational se pot delimita:
comunicatii verticale descendente, de sus in jos, ce apar si se manifesta intre manageri
si subordonati si concretizate in transmiterea de decizii, instructiuni, regulamente, sarcini
din solicitarea de informatii referitoare la domeniile conduse .
comunicatii verticale ascendente, de jos in sus, regasite intre subordonati si manageri,
prin intermediul carora acestia din urma intra in posesia reactiei, a modului de
receptare de catre subordonati a mesajelor transmise sub forma deciziilor, instructiunilor
etc. Concomitent, sunt furnizate informatii cu privire la starea domeniilor conduse
realizari, abateri
s.a.m.d.
comunicatii orizontale, stabilite intre posturi si compartimente amplasate pe acelasi nivel
ierarhic, intre care exista relatii organizatorice de cooperare. Se concretizeaza in
informatii necesare pentru realizarea unor situatii informationale
complexe.
comunicatii oblice, regasite intre posturi si compartimente aflate pe niveluri ierarhice
diferite, fara ca intre acestea sa fie relatii de autoritate de tip ierarhic. Se concretizeaza in
indicatii metodologice referitoare la derularea unei actiuni, indeplinirea unor obiective
etc.
Transmiterea mesajului de la emitator la receptor este afectata de o serie de variabile care
tin de ambii agenti, de structura mesajului, de canalul folosit sau de moment.
a. Acuratetea mentinerea unitatii si a semnificatiei prin codificare/decodificare la
nivelul emitatorului, respectiv al receptorului si este influentata atat de credibilitatea
sursei E, cat si de structura mesajului.
b. Deschiderea depinde de fiecare emitator in parte. Diplomatii sunt foarte inchisi,
mesajele lor trebuie sa fie traduse.
c. Distorsiunea este reproducerea incorecta a unei informatii obiectiv corecte prin
exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea
sau omiterea completa a unor date, constienta sau nu.
d. Excesul de informatie se produce atunci cand E transmite mai multa informatie
decat poate receptiona R. Problema este de a stabili, dupa caz, limita la care incepe
excesul.
e. Deficitul de informatie poate afecta negativ performanta, mai ales cand este legata
direct de procesul muncii; deficitul e compensat de aparitia zvonurilor, ele iau
nastere prin emiterea si raspandirea unor opinii de catre un lant sau o retea de
comunicare. Distorsiunea interpretarii este accentuata de suprapunerea si
amplificarea unor opinii ale emitatorilor succesivi si de credibilitatea unor lideri
de opinie.
Sistemul comunicarii interumane presupune existenta unuia sau a mai multor coduri
comune lui E si R (sisteme de semnificatii convenite pentru fiecare simbol sau element
component). Emitatorul isi codifica gandurile si sentimentele semnificatie intentionata in
simboluri pe care le emite M folosind anumite mijloace de transmitere C existente intre el si
receptor. Canalul de comunicare (vizual, auditiv) ales de E declanseaza functionarea simturilor
lui R. Unitatile de informatie ale mesajului sunt insa interferate de alte informatii existente
simultan la nivelul canalului zgomot de canal si astfel M ajunge intr-o forma distorsionata. R
preia mesajul si il decodifica folosindu-se de acelasi sistem de coduri, in semnificatie perceputa,
care difera de cea intentionata nu numai din cauza bruiajului de pe canal, ci si datorita faptului
ca decodificarea presupune folosirea unor semnificatii partial diferite de la o persoana la alta. R
emite semnale de confirmare a receptiei, la randul lor afectate de zgomotul de pe canal si de
subiectivitatea lui E si decodificate de acesta in termeni proprii. In functie de continut., E isi
ajusteaza mesajele ulterioare pentru a se face inteles si a-si atinge scopul propus.
Pe baza studiilor facute despre comunicare pana in prezent se pot identifica:
comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni in legatura unii cu ceilalti.
in procesul de comunicare, prin continutul mesajului se urmareste realizarea anumitor
scopuri si transmiterea anumitor semnificatii;
orice proces de comunicare are o tripla dimensiune: comunicarea exteriorizata
(actiunile verbale si nonverbale observabile de catre interlocutori), metacomunicarea
(ceea ce se intelege dincolo de cuvinte) si intracomunicarea (comunicarea realizata de fiecare
individ in interior, la nivelul sinelui);
orice proces de comunicare se desfasoara intr-un context, adica are loc intr-un anume
spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal
procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorita faptului ca orice comunicare,
odata initiata, are o anumita evolutie si se schimba;
procesul de comunicare are un caracter ireversibil, in sensul ca, odata transmis un
mesaj, el nu mai poate fi oprit in drumul lui catre destinatar.:
in situatii de criza, procesul de comunicare are un ritm mai rapid si o sfera mai mare
de cuprindere;
semnificatia data unui mesaj poate fi diferita atat intre partenerii actului de
comunicare, cat si intre receptorii aceluiasi mesaj;
orice mesaj are un continut manifest si unul latent, adeseori acesta din urma fiind mai
semnificativ.
1.3.2. Stiluri de comunicare
Comunicarea orala reprezinta, ca si comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli si
norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita factorilor extra si para lingvistici si a
influentei decisive a cadrului situational. O analiza nuantata l-a facut pe cercetatorul Martin Joos
(apud Mihai Dinu, Comunicarea) sa distinga un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce
constituie tot atatia pasi ai indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise:
Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi
cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui
dintai. E cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai pentru ca
se stie ca inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.
Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de
data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si in acest caz, discursul prezinta un nivel
inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita
sistematic repetitiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in
suspensie a unor propozitii incepute.
Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor
si tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu se mai poate vorbi de un
plan detaliat al comunicarii, ci numai de informatie de baza, imbogatita pe parcurs, in
conformitate cu solicitarile partenerilor de discutie. Absenta unei preelaborari a discursului
determina aparitia unor elemente lexicale parazite, a ezitarilor si a reluarilor, a unor exprimari
semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.
Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni. De data aceasta a disparut
chiar si baza informationala minima pe care trebuia sa se construiasca dialogul. Participantii trec
fara restrictii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. In plus, isi fac aparitia expresiile
eliptice si folosirea unor termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din
interactiuni verbale anterioare.Apelul la elemente de argou este si el destul de frecvent.
Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept
obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale
subiectului. Asadar, functia referentiala e cu totul pusa in umbra de functia expresiva, emotiva
a comunicarii.





1.4 .Modele ale comunicarii:
O forma simpla de comunicare a fost propusa de Karl Buhler, in 1934, in lucrarea sa
Die Sprachtheorie(figura 1) ,ulterior completata de Roman Jakobson (Figura 2.)
Mesaj
Emitator Receptor

Feed-back
Figura 1- Triada E.M.R. a lui K. Buhler
*E.M.R = EMITATOR, MESAJ, RECEPTOR
Context/ Mesaj/ Continut (Mijloace)
Emitator
Receptor
Contact/ Cod/ Limbaj


CODARE/ DECODARE
Figura 2- Schema lui Roman Jakobson
Schema lui R. Jakobson este mult mai complexa pentru ca acesteia i s-a mai adaugat si
cod, canal, context, asa numiti cei trei C. Astfel relatia de comunicare se realizeaza dupa
cum urmeaza:emitatorul trimite un mesaj, care va fi inscris intr-un cod, printr-un proces
numit codare;odata ajuns la receptor, mesajul va fi supus decodarii, adica descifrarea
informatiei transmise.In lucrarea sa, Probleme de stilistica, Jakobson arata ce anume
presupune procesul de comunicare:
- un transmitator ( emitator, vorbitor)
- un destinatar (receptor, ascultatator)
- un mesaj care se refera la un context.
- un cod, ce trebuie sa fie comun ambilor parteneri aflati in contact.
Trebuie avuta in vedere diferenta dintre cod si mesaj, care sunt diferite- primul este
abstract, are un numar redus de semne si poate fi verbal sau scris, in timp ce al doilea este
concret, nuantat si mult mai bogat.Suprematia mesajului in raport cu codul este evidenta, una
dintre principalele tendinte ale comunicarii fiind o cat mai buna adecvare a codului la mesaj.
In 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The
Mathematical Theory of Communication)in care propune o schema a sistemului general de
comunicare, problema comunicarii fiind de a reproduce intr-un punct dat, in mod exact sau
aproximativ, un mesaj selectionat intr-alt punct. Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei
comunicari intre doi poli in prezenta unor perturbatii aleatorii, numite zgomot, perturbatii
indezirabile, nedorite, deoarece impiedica izomorfismul, adica deplina corespondenta intre cei
doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite si la
costuri minime.


In 1949, Shannon impreuna cu Weaver propun o noua schema liniara in care defineste o
origine si semnaleaza un sfarsit, comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti:
sursa de informatie care produce un mesaj;
encoder-ul sau emitatorul care transforma mesajul in semnale in scopul de a-l face
transmisibil;
canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;
decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale;
destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul.
Cei doi autori au elaborat-o initial pentru a putea servi explicarii procesului
de telecomunicatii, dar acest model este apt si sa explice aceste pozitii suplimentare
de intrare/iesire ale mesajului.Ceea ce-i lipseste totusi acestui model clasic, linear este o bucla de
intoarcere a transmisiei, un feedback ( reprezinta un proces prin care reactia la mesajul decodat
este transmisa inapoi la cel care l-a codificat ; este procesul de verificare a mesajelor, a
intelegerii corecte a semnificatiei lor.) .
Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii
sociale, procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces
stohastic, adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanturilor de simboluri
in literatura), intre un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care il trimite, si un destinatar, care
primeste aceasta informatie impreuna cu toate constrangerile ei.
1.5. Forme ale comunicarii:
Literatura de specialitate semnaleaza existenta mai multor forme de comunicare pentru a
caror delimitare se folosesc criterii specifice iar cele mai importante sunt:
In functie de natura si numarul celor carora le este destinat mesajul comunicarea poate
fi:
1. Comunicare intrapersonala se refera la ganduri si sentimente si la modul in care ne
vedem pe noi insine, astfel ca suntem in acelasi timp si emitatori si receptori.``Comunicarea
intrapersonala se refera la gandirea si activitatile de procesare a informatiilor care nu sunt
observabile extern, cu toate ca persoanele interesate pot sa aiba acces la date despre acest
process.La acest nivel de analiza, suntem focalizati in special pe cautarea in afara, receptarea,
interpretarea si, mai departe, procesarea mesajelor sau semnelor primate din mediul inconjurator,
de la obiecte, evenimente sau alte persoane. ``(Berger,Chaffee,1987,apud Ion O.Panisoara, 2008,
pagina 334)
2. Comunicarea interpersonala, care are loc intre doua persoane diferite, fiecare dintre
acestea asumandu-si, pe rand, rolul de emitator si de receptor de mesaje.Prin comunicarea
interpesonala , indivizii doresc sa invete ceva pe cineva; sa transmita sau sa primeasca informatii
si diverse cunostinte; sa influenteze comportamentele celorlalti; sa exprime sentimente; sa
intretina si sa pastreze legaturi cu colectivitatea sau grupul social de care apartin sau la care vor
sa adere; sa clarifice o serie de probleme, fie ele discutabile sau controversate; sa stimuleze
interesele propii in rapot cu cei din jur.
3. Comunicarea intragrup, cand comunicarea se desfasoara intre persoane care fac parte
din acelasi grup (familie, grupa de studenti, colectiv de munca s.a.); un membru al grupului, in
calitate de emitator, se adreseaza celorlalti, considerati destinatarii mesajului emis. In acest caz,
in pozitia receptorului nu se mai afla un individ, ci mai multe persoane, apartinand
aceluiasi grup.
4.Comunicare intergrup, ce se realizeaza intre doua sisteme diferite, care functioneaza,
fiecare, dupa propriile reguli. In procesul de comunicare, cele doua sisteme au, alternativ, rolul
de emitator si rolul de receptor (pentru exemplificare, se poate considera relatia dintre doua
intreprinderi diferite - furnizorul de materii prime si beneficiarul acestora, sau relatia dintre o
intreprindere si anumite organe ale statului).
Figura 4.
Comunicare
intrapersonala ( adaptare dupa Hybels si Weaver ,1989)
5.Comunicare in masa, ce presupune emiterea de mesaje catre un public larg, care poate
include atat indivizi, cat si organizatii. Despre functiile comunicarii in masa s-a scris foarte mult
si s-au facut diferite clasificari. De aceea, va prezint cateva functii ale comunicarii prin mass-
media, ce vor fi regasite in cele mai multe lucrari de specialitate.
1. Functia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea si Internetul sunt canale
care, prin informatiile difuzate satisfac o nevoie fundamentala a omului modern: informarea.
2. Functia de interpretare. In calitate de consumatori de informatii, puteti fi ajutati direct
in interpretarea unor evenimente prin productii specifice de tipul editorialului sau al
comentariului.
3. Functia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizeaza prin difuzarea de
informatii, cunostinte cultural-stiintifice.
4. Functia de liant. Aceasta functie este consecinta celor anterioare si se refera la faptul ca
poate genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de exemplu.
5. Functia de divertisment. Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni de
divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu
participarea la concerte si alte spectacole.
Cercetatorul american, Roman Jakobson a realizat o clasificare a functiilor comunicarii
1. Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starii interne a emitatorului.
Aceasta functie este extrem de importanta, in special in campaniile electorale. Candidatul trebuie
sa stie sa-si exprime foarte bine emotiile in contact cu o realitate de pe teren.
2. Functia conativa sau persuasiva sau retorica. Constructia mesajului este la modul
imperativ prin excelenta.
3. Functia poetica se refera in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul
cum se spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe ce se
spune.
4. Functia referentiala vizeaza contextul in care are loc transmiterea unui mesaj Sunt
autori sociologi care contesta acuratetea acestei functii si propun impartirea acesteia in doua:
a) functia propriu-zis referentiala, axata pe continutul comunicarii.
b) functia contextuala sau situationala, care tine cont de cadrul in care se desfasoara
procesul de comunicare.
5. Functia metalingvistica. Uneori un mesaj de o anumita natura este spus pe un ton
serios, desi sala zambeste si se amuza. In aceasta situatie apare uneori necesitatea de a atrage
atentia asupra adevaratului mesaj, care poate fi o ironie. Deci este necesar sa se atraga atentia
asupra codului utilizat, fie prin gesturi (zambet in coltul gurii), fie in perifraze explicative
(explicatii de genul glumesc, desigur).
6. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere caracteristicile canalului de
comunicare si controlul bunei functionari a acestuia.
Aceste functii coexista practic in orice comunicare. Structura verbala a unui mesaj
depinde, in primul rand, de functia predominanta.

II. In functie de natura simbolurilor utilizate, comunicarea poate fi :
1. Comunicare verbala, aceasta presupunand utilizarea limbajului ca forma de
exprimare. Comunicarea verbala se poate realiza in masura in care au loc urmatoarele procese:
vorbire-ascultare (in cazul comunicarii orale), scrierecitire (in cazul comunicarii in scris), sau
gandire (in cazul comunicarii intrapersonale). Comunicarea verbala este cea mai evidenta forma
de comunicare si cel mai usor de identificat. Aceasta presupune existenta unui limbaj, a unor
coduri verbale ce ajuta la transmiterea si descifrarea mesajului. Un rol important in acest caz il
are limba in care se comunica si care asigura fluiditatea procesului. De asemenea, esentiale sunt
intelesurile pe care le poarta fiecare cuvant sau constructie verbala. O ilustrare a acestui aspect
este data de existenta jargoanelor (profesionale, de grup etc.), care marcheaza apartenenta la o
anumita microcomunitate. La scara mai larga, limbajul indica apartenenta la o anumita cultura si
incorporeaza simbolurile, traditia si valorile acesteia. De exemplu, in anumite culturi, formulele
de adresare sunt mai elaborate, reflecta stratificarile sociale, permit un grad mai mare de
interpretare (in sensul ca mesajul verbal este mai vag), sunt structurate dupa anumite forme de
respect, acorda o importanta mai mica sau mai mare detaliului etc.
Un alt aspect important al comunicarii verbale il reprezinta comunicarea scrisa care, la
randul ei, da seama de particularitatile culturale mentionate anterior. In acest caz, formulele de
adresare si cliseele folosite sunt mult mai evidente in special in cazul scrisorilor profesionale
cum ar fi scrisoarea de intentie in vederea obtinerii unui slujbe sau a continuarii educatiei, al
scrisorilor de felicitare sau de condoleante etc.
In comunicarea verbala exprimata oral apar aspecte care nuanteaza mesajul verbalizat si
care, la nivelul interpretarii, ii pot chiar schimba sensul: este vorba despre ton, intonatie,
frecventa si volum.
Astfel, tonul pe care il folosim atunci cand comunicam ceva este, in general, adecvat
continutului mesajului. Daca este vorba de un fapt banal, tonul va fi neutru; daca este implicat un
fapt important, tonul va fi grav; daca se transmite o veste buna, tonul va fi voios, plin de bucurie.
Tonul este intotdeauna insotit de frecventa cu care se succed cuvintele si care corespunde starii
de spirit a vorbitorului sau de volumul vocii. De exemplu, la o ceremonie sau la o comemorare,
tonul va fi grav, vocea va fi scazuta, iar cuvintele vor fi spuse rar; la o petrecere, totul va fi la
polul opus: ton vesel, frecventa marita a cuvintelor, volumul vocii ridicat.
Toate aceste aspecte afecteaza eficienta comunicarii; o pot spori sau diminua, in functie de
context si de adecvarea la continutul mesajului transmis.
2.Comunicare nonverbala, ce presupune utilizarea unor simboluri nonverbale, exprimate
prin manifestari ale corpului: gesturi, mimica, accent, intonatie, interjectii s.a.Comunicarea
nonverbala o insoteste pe cea verbala si apare ca un element de intarire a acesteia. Am vazut
anterior cum comunicarea verbala este de doua tipuri: scrisa si orala. Insa, in general, prin
comunicarea verbala se face referire la cea orala si la aceasta se va raporta si lucrarea de fata in
tratarea relationarii cu comunicarea nonverbala.
Cel mai des intalnite forme de comunicare nonverbala sunt: mimica (expresia faciala),
gestica, postura, atitudinea, vestimentatia, comunicarea cu ajutorul distantelor (proxemica),
comunicarea cu timpul. Acestea confirma sau infirma mesajul verbal, in functie de manifestarile
lor.
1. Mimica este cea mai evidenta forma de comunicare nonverbala si cel mai usor de
observat. Privirea (deschisa sau evitanta), zambetul sau grimasele, umbrele
care apar pe figura cuiva atunci cand comunica toate dau seama de
autenticitatea/inautentcitatea mesajului transmis, de gradul sau de importanta, de
atentia pe care o acorda vorbitorul interlocutorilor sai. Mimica este adesea
involuntara si numai in cazurile in care se doreste sublinierea mesajului verbal
este constient controlata.
2. Gestica este a doua forma de comunicare nonverbala ca importanta si aceasta
datorita gradului sau relativ de receptare. Majoritatea persoanelor, atunci cand
doresc sa sublinieze ceva, au o gestica adecvata. Cel mai des intalnita este
miscarea mainilor, dar alaturi de aceasta sunt: batutul din picior, privitul repetat
la ceas, aranjarea ritmica a parului etc.
3. Postura se refera la pozitia pe care o adoptam atunci cand ne aflam intr-o situatie
de comunicare (cum ar fi interviul profesional), mai exact, la pozitia corpului.
Aceasta apare ca o reflectare a starii noastre psihice la momentul respectiv.
Postura poate spune foarte mult despre noi, atat intr-o situatie data, cat si in
general. De exemplu, revenind la cazul interviului, daca avem o pozitie relaxata,
deschisa, ocupand tot spatiul in care stam si nu utilizand numai un colt de scaun,
daca nu stam ghemuit, cu mainile stranse la piept si cu picioarele incrucisate,
producem impresia ca avem incredere in propria persoana, suntem constienti de
propriile calitati si de propriul statut, dornici sa stabilim o comunicare eficienta.
Postura la polul opus denota nesiguranta, teama, dorinta de a trece nevazut, de a
ocupa cat mai putin loc posibil. Postura este relevanta in special in situatiile
profesionale, cand se desfasoara negocieri (pentru o pozitie, un contract, o
promovare, obtinerea unei sume de bani etc.), deoarece subliniaza pozitia
interlocutorului.
4. Atitudinea apare ca o continuare a mesajului posturii; denota, de regula, gradul
de asumare a unei situatii. Se poate vorbi despre o atitudine relaxata, grava,
serioasa, inchisa, respingatoare, deschisa, ezitanta etc. Atitudinea are un grad mai
mic de observabilitate decat postura si caracterizeaza, in general, pozitiile sociale
(sau de grup). Astfel, s-a constatat ca persoanele ce ocupa pozitii importante au o
atitudine relaxata, sigura, expansiva si dominatoare in situatiile cu care se
confrunta. Atitudinea este un indicator al pozitiei adoptate in fata unei situatii
in particular, sau in viata in general.
5. Vestimentatia este o forma mai subtila de comunicare nonverbala, a carei
descifrare nu este accesibila tuturor. In forma sa cea mai simpla, transpare din
felul cum ne imbracam in anumite ocazii, atunci cand comunicam intr-un anumit
context. Astfel, o anumita vestimentatie este specifica intalnirilor profesionale si
o alta celor din viata personala. Daca sunt inversate dimensiunile (sau daca sunt
nediferentiate), putem deduce usor importanta pe care o acorda persoana in cauza
celor doua contexte de viata. La un nivel mai profund, vestimentatia poate indica
starea de spirit si personalitatea fiecaruia. Culorile, accesoriile, modelul hainelor,
lungimea sunt toti atatia indicatori ai sistemelor personale de valori. Astfel,
spunem despre unele persoane ca se imbraca extravagant, clasic sau sport, iar
prin aceasta facem deductii despre modul de viata si personalitatea lor. De
asemenea, in ceea ce priveste vestimentatia, sunt importante rutina, frecventa cu
care ne schimbam hainele si felul cum le purtam. Prin aceasta ne declaram, de
fapt, starile de spirit si coordonatele spatiului nostru de viata.
6. Proxemica sau modul in care comunicam cu si in spatiu este o alta forma de
comunicare nonverbala, care isi are radacinile atat in sistemul cultural in care ne
situam, cat si in propriul sistem de valori si de ordonare a lumii. Proxemica este,
de fapt, teoria distantelor. Cercetatorul american Edward Hall este cel care a pus
bazele acestei teorii, identificand distantele fizice pe care oamenii le pastreaza
intre ei in anumite situatii. Se diferentiaza astfel patru zone de comunicare:
intima: 0-45 cm;
personala: 30 cm 1,20 m;
sociala: 1,20 m 3,6 m;
publica: peste 3,6 m.
Trebuie spus insa, ca aceste distante sunt specifice culturii americane; ele difera de la
o cultura la alta, iar respectarea lor reprezinta o conditie a unei comunicari eficiente.
Constientizarea acestor zone duce la o mai usoara comunicare, deoarece astfel sunt stabilite
coordonatele intre care are loc si contextele care o definesc.
3. Comunicarea paraverbala este un nivel mai profund de comunicare si opereaza cu
aspecte si forme ale comunicarii verbale si nonverbale discutate anterior (inflexiunea vocii,
tonul, postura, mimica etc.). La acest nivel, accentul cade, in principal, nu pe ceea ce este spus, ci
pe cum este spus; nu pe simpla receptare a mesajului si a formelor de comunicare adiacente, ci
pe analiza acestora din urma si pe integrarea lor in mesajul propriu-zis. Comunicarea paraverbala
opereaza cu nuante si este factorul esential in personalizarea comunicarii si in perceperea
autentica a mesajului.
4. Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicarii si, totodata, cel mai profund. Prin
intermediul acesteia se realizeaza operatia de control al comunicarii dintre parteneri. Nu este
vorba numai de intelegerea, decodarea mesajului, ci si de actiunea asupra lui prin aplicarea
rationala si acceptarea sa, odata cu generarea de feedback. Reflexie a comunicarii,
metacomunicarea stabileste conditiile de interpretare a discursului pentru destinatar, impunand si
obligativitatea reactiei de raspuns.Astfel, metacomunicarea este mai mult decat decodarea si
interpretarea mesajului implica si pozitionarea receptorului fata de continutul care i-a fost
transmis.
Dezavantajele metacomunicarii sunt evidentiate de traseul deteriorarii relatiei de comunicare
dintre cei doi protagonisti.Exista patru etape care au acest rezultat,process de numit Formula K
(A. Cardon, 2002, apud I. O. Panisoara 2008):
1. Cei doi protagonisti stabilesc un contract care contine o parte implicita (aceasta
poate deveni o posibila zona de eroare).
2. Comiterea erorii (clientul primeste alt produs decat cel asteptat-nerespectarea
continutului- nerespectarea termenului; moment in care clientul se va simti inselat
fara sa tina cont ca, prin metacomunicare, afost co- resposabil de aceasta eroare)
3. Dubla de valorizare ( clintul se ve intalni ciu furnizorul si ii va exprima nemultumire
sa , iar furnizorul va reactiona similar fata de client)
4. Beneficiul negativ ( fiecare protagonist nutreste in el un sentiment negative,
deoarece simte ca are si el o parte de resposabilitate fata de problema in cauza).
De altfel, stim ca metacomunicarea este guvernata de principiile comunitatii de
comunicare (asa cum se prezinta ea in etnografia comunicarii); dezvoltarea conceptului de
comunitate, care nu este una acelor care au in comun aceeasi limba, ci a celor care au in comun
reguli ce guverneaza derularea si interpretarea schimbului comunicational, poate conduce la
diminuarea fenomenului metacomunicational.
Nici unul dintre aceste tipuri ale comunicarii nu poate da seama de autenticitatea
comunicarii in absenta celorlalte; acestea sunt interdependente si constituie conditii esentiale ale
comunicari eficiente. Ignorarea oricareia dintre acestea are drept rezultat distorsionarea
mesajului, crearea unui raspuns inadecvat si a unei situatii dizarmonice. Din motive practic-
instrumentale, pentru simplificarea ecuatiei si facilitarea intelegerii comunicarii (si a aspectelor
care intervin in aceasta), analiza se opreste de multe ori la nivelul comunicarii verbale si
nonverbale. Avand in vedere finalitatea demersului de fata, am considerat insa oportuna
evidentierea tuturor celor patru niveluri, pentru crearea premizelor de intelegere a comunicarii si
importantei sale in procesul educativ.
III. In functie de natura emitatorului, comunicarea poate fi:
1. Comunicare personala, in acest caz emitator fiind un individ care se adreseaza altuia
/altora din motive de ordin personal, de cele mai multe ori in nume propriu.
2. Comunicare organizationala, cand initiatorul procesului de comunicare are in vedere
realizarea unor obiective specifice organizatiei. Chiar si in situatiile in care rolul emitatorului
este jucat de un individ, acesta se adreseaza receptorului in numele organizatiei din care face
parte sau pe care o reprezinta. Comunicarea de tip organizational se desfasoara in doua directii:
in interiorul si in exteriorul organizatiei. In interiorul organizatiei, procesul de comunicare
presupune transmiterea acelor mesaje care, permit membrilor organizatiei sa-si desfasoare
activitatea curenta, iar pe de alta parte sa asigure stimularea angajatilor si obtinerea adeziunii
acestora la obiectivele organizatiei. Abordarea acestui domeniu atat de vast si totodata complex
al comunicarii in contextul dezvoltarii relatiilor specifice schimburilor internationale reprezinta
la randul sau o provocare menita sa contribuie la elucidarea unor aspecte esentiale,definitorii
pentru orientarea strategica a unei organizatii in contextual comunicational actual al pietei
internationale.
3. Comunicarea didactica. Comunicarea didactica sau pedagogica este cea care mijloceste
realizarea fenomenului educational in ansamblul sau, indifereant de
continuturile,nivelurile,formele sau partenerii implicati.Din perspectiva educatiei formale,
comunicarea didactica constituie baza procesului de predare-asimilare a cunostintelor in cadrul
institutionalizat al unei institutii de invatamant.
Ambele apar ca forme specializate ale fenomenului extrem de complex si dinamic de
comunicare umana, care poate fi definit ca si relatie prin care interlocutorii se pot intelege
reciproc prin intermediul schimbului continuu de informatii, divers codificate.
Comunicarea didactica urmareste esential indeplinirea catorva obiective, care au ca
finalitate realizarea eficienta a invatarii. Se are in vedere realizarea obiectivelor pedagogice,
transmiterea unor continuturi purtatoare de instruire si nu in ultimul rand, stimularea implicarii
afective a elevului/studentului. Esentiale sunt metodele pe care le gaseste pedagogul in stabilirea
unor puncte de comunicare atractive. Astfel statutul de emitator al profesorului si de receptor al
elevului devin discutabile. Analiza exclusiva a informatiilor codificate prin cuvant si deci
concentrarea pe mesaje verbale, pierde tot mai mult teren in fata cercetarii diversitatii codurilor
utilizate(cuvant, imagine, gest, mimica)si acceptarii multicanalitatii comunicarii(vizual, auditiv,
tactil, olfactiv).
Din perspectiva acestei realitati devine tot mai evident faptul ca, si in situatie didactica,
comportamentul inerlocutor, in ansamblul sau, are valoare comunicativa.A comunica, ca forma
de interactiune, presupune castigarea si activarea perceptiei comunicative, care este deopotriva
aptitudinala si dobandita. Absenta acesteia sau prezenta ei defectuasa explica, de cele mai multe
ori , esecul sau dificultatile pe care profesorii, foarte bine pregatiti stiintific in domeniul
specialitatii lor, il au sistematic in munca cu generatii si generatii de elevi.
In acest caz, trebuie sa intelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere
care se realizeaza mai ales prin mass-media. In mod firesc, trebuie ca aceasta imagine, altfel
spus, reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana in cauza, sa fie puternica si in acelasi
timp favorabila; in caz contrar, vom spune ca persoana vizata nu reuseste sa comunice'.
Imaginea sa nu este cea pe care doreste sa o ofere. In loc sa o lase astfel la voia intamplarii, este
in interesul ei sa o consolideze si sa faca in asa fel incat sa fie pozitiva, insa aceasta depinde de o
multitudine de factori, cum ar fi imbracamintea, aspectul fizic, timbrul vocii, elemente care
adesea nu au nimic de-a face cu personalitatea reala a persoanei respective. Ramane de stabilit
daca vorbim de comunicare in adevaratul sens al cuvantului doar in masura in care acesta imagine
este voita) sau si atunci cand anumite indicii spun neintentionat ceva' asupra persoanei in cauza.
Comunicarea este indispensabila naturii umane iar realizarea conexiunilor existente intre
limba si limbaj este specifica fiecarui individ si fiecarui popor. Trebuie recunoscut faptul ca fara
limba nu avem un limbaj, iar fara limbaj, comunicarea ar deveni ineficienta chiar inexistenta.
Dupa cum am putut observa, in final, nu putem da o definitie clara asupra comunicarii, ea
imbracand tot atatea forme cate cercetari au fost facute in vederea studierii acestui proces
complex. Cert este faptul ca fara comunicare omul nu poate (con)-vietui in aceasta lume in care
informatia inseamna putere si fiecare gand, sentiment si dorinta este exprimat prin limbaj. Astfel,
odata cu diversificarea si masificarea informatiilor, comunicarea devine mult mai importanta,
necesara daca nu chiar inevitabila in relatiile interumane .De la o simpla scrisoare sau un bilet
care poate parea banal, pana la e-mail, limbajul si implicit actul comunicarii detine un loc
important in viata uman, chiar si atunci cand refuzi sa comunicii, o faci tot prin limbaj, de
aceasta data, nonverbal. Fiecare gest, fiecare privire si fiecare cuvant reprezinta un mod de a
comunici. Desi nu realizam, este usor sa vorbesti dar nu este atat de usor sa comunici.


Referinte bibliografice:
1. Breban. Vasile, Dictionar explicativ al limbii romane,- editia 2-, Edit. Enciclopedica,
Bucuresti, 1992
2. Fiske. J., Introduction to Communication Studies, Edit. Routledge, London, 1990
3. Hybels. S.,Weaver R. , Communicating Effectively, Edit. Random House, New
York,1986
4. Haines. Ion, Introducere in teoria comunicarii, Edit. Fundatia de Maine, Bucuresti, 1998
5. Hayes, N., Orrel, S., Introducere in psihologie, Editura All, Bucuresti, 1997
6. Level. A.David Jr., Galle P.W., Managerial Communication, Edit. Plano Texas Bussines
Publication Inc, 1998
7. Panisoara. I. Ovidiu, Comunicarea Eficienta, Edit. Polirom, Iasi, 2008
8. Piajet. J., Psihologie si Pedagogie, (tradus), Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
11972
9. Stanton. Nicki, Comunicarea editie revazuta, Societatea de Stiinta si Tehnica S.A.,
Bucuresti, 1995
10. Tran. Vasile, Irimia Stanciungelu, Tehnici de Comunicare -Manual- Edit. Mediameira,
Cluj-Napoca, 2001
11. Soitu. Laurentiu, Pedagogia comunicarii, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997
12. Zlate. Mielu, Fundamentele Psihologiei, Edit. Universitara, Bucuresti, 2006
13. www. SCRIBD.com
14. www.WIKIPEDIA.com
15. www.Cultura si Comunicare. Com Publicatie a Comisiei de Comunicare si Jurnalism,
Academia Romana, Filiala Timisoara, anul 2, nr. 2, 2008
16. www.BRAINSTORMING.com/uk
17. www.The World Book Dictionary.com