Notiuni de lingvistica aplicata in analiza discursului

Analiza discursului este disciplina definită mai mult în funcţie de obiectul de cercetare; cu
tradiţii şi metode diferite; abordări interdisciplinare.

Discurs:
(a) (din perspectivă lingvistică) – unitate de comunicare verbală superioară
enunţului.
Presupune: o organizare interioară, coeziune şi coerenţă, context, destinatar,
scop.
Alte abordări: discurs = monolog argumentativ; discurs = corespondentul
oral al textului; discurs = procesul de constituire a unui text etc.
(b) (din perspectivă sociolingvistică) – tip de limbaj sau de text, cu caracteristici
proprii, adaptat unui anume conţinut: discurs juridic, discurs ştiinţific etc.
(c) (din perspectivă sociologică, antropologică, filosofică) – ansamblul mesajelor
produse de o societate pe o anumită temă, într-un anumit domeniu etc., reflectând
anumite cunoştinţe, credinţe şi opinii comune.
Lingvistica – stiinta care studiaza limba, limbajul si vorbirea, este diversificata si
multiforma, iar obiectul de studio este multiplu. Stiinta limbajului se diversifica intrand in
sfera de studio a lingvisticii propriu-zise si a unor stiinte de granita: psiholingvistica si
sociolingvistica. Aceste 2 discipline studiaza fenomenul limbii,al vorbirii si al limbajului
din perspectiva sociala, individuala si psihologica.
Limbajul reprezinta un ansamblu care cuprinde limba, ca sistem, si vorbirea,
discursul reprezinta aspectul social si aspectul individual. Limbajul are 2 componente
principale: limba si vorbirea.
Analiza discursului se bazează pe elemente ale teoriei comunicării şi are ca unităţi
fundamentale actele de vorbire, entităţi minimale ale unui dialog care reprezintă acţiuni
întreprinse de interlocutor prin intermediul formulărilor sale. Discursul depăşeşte
câmpul disciplinar al lingvismului întrucât nu se limitează doar la analiza frazei. De
analiza discursului se leagă noţiuni şi concepte precum: comunicare, funcţii ale
limbajului, subiect psihologic si social, dialogism, (co)enunţare, acte de limbaj, coeziune
si coerenţă, limbaj-acţiune-interacţiune, statut, rol, competenţe şi strategii discursive,
conversaţie, operatori retorici, operatori argumentativi, referenţiere etc.

Discursul se raportează la 3 factori:

- limba: ca ansamblu finit de semne şi reguli;
 - textul: ca ansamblu organizat de enunţuri;
- discursul propriu-zis: ca ansamblu infinit de fraze posibile, factori pe care-i vehiculează
locutorul într-o anume organizare şi în împrejurări care să-i favorizeze intenţiile de a
influenţa auditorul, polul opus al contextualităţii.1

Analiza discursului presupune lectura atentă a unui text (eventual transcrierea uneiconversaţii)
şi examinarea limbajului utilizat, pentru a înţelege mai bine felul în care participanţii concep un
fragment de realitate, structura interacţiunii acestora, modul în care intenţiile lor comunicative
sunt reflectate în limbaj. Adică, în multe cazuri, practica analizei discursului este similară, chiar
dacă se porneşte de la presupoziţii teoretice diferite.

În acest sens, analiza discursului se află la intersecţia mai multor discipline – retorica,lingvistica,
filosofia, sociologia, psihologia – şi fiecare aplică metodologia de analiză (deseorivirtualmente
identică) într-o manieră proprie şi în interese proprii.

Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi"analiza
tematică a datului textual", aşa cum este ea practicată în lingvistica franceză contemporană (cf.
Martin, 1995).

Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica

textului. În această categorie ar intra, de exemplu, analiza naraţiunii, în varianta practicată de
W.Labov.

Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obişnuit, iar J.
L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie privit nu
atât ca set de propoziţii abstracte şi a-contextuale, cât ca activitate.

Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviştii

specializaţi în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru
reprezentanţii filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunţ se suprapune peste intenţia lui
comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e
studiat, de fapt, acelaşi aspect şi se stabilesc legături între intenţia comunicativă şi expresia ei
lingvistică.

1 Vişinescu, Victor – „Stilistica Presei”, Editura Victor, Bucureşti, 2003, pag. 34.
 Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o descriere a structurii
textuale;abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie prezente în text. Trecerea
de la un pol la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care nu este nici pur descriptivă,
nicicritică ideologică.

Abordările interdisciplinare preiau elemente din diferite tipuri de analiză a

discursului, pe care le nuanţează în funcţie de disciplina de provenienţă a cercetătorului.

Metodologiile de analiză a discursului sunt suficient de versatile pentru a se

adaptadiferitelor scopuri şi programe de cercetare, precum şi unor teorii cuprinse într-o gamă
extrem delargă – de la construcţionismul social la gramatica cognitivă.

Analiza discursului nu se referă la organizarea textuală sau la la situaţia de comunicare.

Scopul ei este identificarea şi interpretarea legăturii între regularităţile lingvistice (conectori,
scheme, macrostructuri) şi semnificaţii ţi finalităţi care ies în evidenţă prin intermediul
discursului. 2

Saussure sublinează importanţa teoretică a relaţiilor dintre semne notand faptul că, în mod
normal nu ne exprimăm prin folosirea de semne lingvistice simple, ci cu ajutorul grupurilor de
semne. În mod practic Saussure a tratat cuvântul individual ca fiind exemplul primar al
semnului.

Gândirea şi comunicarea depind în mod concret mai mult de discurs decât de semne izolate,
Saussure concentrandu-se mai mult pe sistemul de exprimare decât pe folosirea lui. Persoanele
care folosesc metode structurale studiază textele din punct de vedere al structurii sintagmatice.

Comunicarea tine inainte de orice, de limbaj, limbajul fiind considerat drept legatura
determinanta si evidenta intre membri unei societati.

2 Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza Discursului”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag.12

Comunicarea lingvistica, este in fond un proces complex in care enunturile sunt selectate
contextual in functie de normele si cerintele recunoscute, admise dpdv social.

Perspectiva teoretica care sta la baza analizei discursului public din societatea romaneasca este
comuna pragmaticii si socio-lingvisticii, metodele pot fi cele ale lingvisticii interactioniste si
analizei de discurs.

Indiferent de perspectiva abordata, trebuie luate-n calcul doua premise fundamentale:

1. Tratarea tuturor nivelelor limbii ca fiind subordonate-n mod ierarhic si specializat

functiei comunicative a limbajului
2. Orice forma de comunicare, text sau discurs este guvernata de principiul dialogic, prin
urmare enuntul trebuie privit drept un produs al relatiei reciproce, intre locutor si
interlocutor.

Analiza discursului poate fi implementată şi în practica didactică – pentru a

sporisensibilitatea elevilor şi studenţilor la datele textuale, pentru a furniza instrumente de
examinarea textelor, dar şi pentru a-şi construi modalităţi proprii de elaborare a unor texte
personale.
Discursul formează obiectul de studiu al tuturor disciplinelor socio-umane;
astfel,cercetători aparţinând tuturor disciplinelor socio-umane pot utiliza în mod
profitabilinstrumentele de lucru, modelele şi teoriile furnizate de analiza discursului.

Bibliografie

1. Note de lectură şi comentarii după lucrarea “Curs de lingvistica generală” de

Ferdinand de Saussure;

2. Rovenţa-Frumuşani, Daniela – „Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze.”, Editura

Tritonic, Bucureşi, 2004.
3. Vişinescu, Victor – „Stilistica presei”, Editura Victor, Bucureşti , 2003.