Zone de comunicare

 zona intimă (0-0,5 m): în această situaţie două persoane îşi pot vorbi pe un ton
confidenţial, schimburile de informaţii fiind bogate din punct de vedere emoţional şi fiind
marcate de încredere reciprocă, este posibil chiar şi contactul fizic. Pătrunderea în acest
spaţiu declanşează un sentiment de insecuritate, spre exeplu, dacă sîntem într-un ascensor şi
un străin pătrunde în acest spaţiu, îi evităm privirea, refuzăm comunicarea sau o resimţim ca
pe o agresiune;
 zona personală (1-1,5 m): este posibilă o anumită interacţiune, care facilitează
observarea comportamentului celuilalt. Spre exemplu, cînd două persoane se întîlnesc pe
stradă, ele se opresc la o anumită distanţă una de cealaltă pentru a discuta, e posibil chiar să-şi
strîngă mîna, dar rămîn în fond neutri;
 zona socială (1,5-2,40 m): permite o comunicare verbală fără contactul fizic, la ea
recurge orice persoană care trebuie să comunice cu alta într-o situaţie socială, în care
schimbul de informaţii este non-personal şi poate fi auzit de către alte persoane (de cele mai
multe ori, o masă, un ghişeu îi vor menţine pe cei doi intelocutori la aceaşi distanţă):
 zona publică apropiată (pînă la circa 8 metri): permite o informare publică
destinată să fie auzită de un grup limitat de persoane. Este distanța adoptată în cadrul unei
reuniuni sau cea care îl separă pe profesori de studenţii săi. De fapt, imediat ce o persoană
începe să joace un rol, imediat ce adoptă o mască socială, ea preferă să-i ţină pe ceilalţi la
distanţă. Comunicarea se reduce la discursul raţional, iar relaţia este mai controlabilă;
 zona publică îndepărtată (peste 8 metri): reduce şi mai mult posibilităţile de
interacţiune, gesturile devin stilizate, simbolice, iar conţinutul mesajului este valorizat şi
devine mai formalizat. Este distanța adoptată pentru un discurs ţinut în cadrul unei reuniuni
publice, iar spectatorul este în acest caz un receptor pasiv.
Observarea distanţelor folosite poate indica tipul şi intensitatea relaţionării dintre o
persoană şi altele. Astfel, faptul că un manager rămîne la biroul său în momentul în care îl
invită la comunicare pe un subaltern presupune mai degrabă o distanţă formală, pe cînd faptul
de a-l invita la o discuţie, în cadrul căreia ei se aşează în două fotolii alăturate denotă o
discuţie partenerială. Cu cît cunoaştem mai bine o persoană, cu atît ne permitem să vorbim
într-un spaţiu mai personalizat. În literatura de specialitate se vorbeşte despre mai multe
elemente care dezvoltă influenţă asupra spaţiului ca act de comunicare:
 Statutul - persoanele care au statusuri egale/echivalente menţin, de obicei, o distanţă
mai mică între ele, decît persoanele care au statusuri inegale;
 Cultura - spaţiul folosit diferă de la cultură la cultură, în literatura de specialitate este
cunoscut un aspect intitulat „dansul diplomatic", fenomen care se explică prin influenţa
exercitată de cultură asupra spaţiului. Astfel, dacă doi oameni care aparţin unor culturi
diferite se întîlnesc, spre exemplu un englez care este obişnuit să păstreze un spaţiu mai
extins intre el şi o altă persoană şi un latin sau un arab (pentru care spaţiul dintre persoane
este mai redus), s-a observat că latinul/arabul tinde să se apropie de englez, moment în care
englezul se mută insesizabil cu un pas în spate pentru a reinstaura o distanţă confortabilă,
motiv pentru cel din prima categorie (pentru care distanța este inconfortabilă din cauza
mărimii) să facă un nou pas înainte;
 Contextul - de regulă, cu cît spaţiul general în care se situează două persoane este mai
mare, cu atît distanța dintre ele poate fi mai redusă şi invers (în general, două persoane care
se întîlnesc păstrează pe stradă o distanţă mai redusă decît în interiorul unui apartament,
deoarece cu cît spaţiul general este mai extins, cu atît mai mult se simte nevoia de a avea
control asupra acestuia);
 Natura problemei discutate - este de la sine înţeles că dacă se discută despre probleme
personale sau secrete, distanța va fi mai redusă decît dacă se abordează subiecte impersonale,
de interes general;
 Carcatersiticile individuale (sexul şi vîrsta) - cercetările denotă că, de obicei, femeile
stau mai aproape una de alta decît bărbaţii, iar zona dintre două persoane de sex opus este mai
mare; copiii stau mai aproape unii de alţii decît adulţii etc.;
 Evaluarea pozitiva şi negativă - distanța este de obicei mai mare cînd oamenii se
percep negativ unul pe celălalt şi scade cu atît mai mult cu cît aceştia au sentimente pozitive
reciproce.
T K.Gamble şi M.Gamble au elaborat o matrice, în care au inclus trei tipuri de spaţiu:
 informal - foarte mobil - care permite ca persoanele să fie ţinute la distanţă sau
permite apropierea acestora;
 semifix, care creează o anumită distanţă (plante, scaune, birouri şi alţi itemi mobili) şi
dispune participarea la comunicare. Spre exemplu, într-un restaurant scaunele sunt faţă în
faţă, pentru ca oamenii să poată conversa, biroul unui şef nu are de obicei un scaun în faţă
pentru a limita discuţia şi a o promova doar dacă respectivul şef doreşte să iasă de după birou,
iar în sala de aşteptare dintr-un aeroport sau o gară scaunele sunt aşezate în linie, deoarece
interacţiunea este mai puţin potrivită, fiind de presupus că se află acolo oameni care nu se
cunosc unii pe ceilalţi şi nici nu stau mult unul lîngă celălalt;
spaţiul fix constă în obiecte relativ permanente, care formează mediul înconjurător (pereţi,
uşi, străzi etc.). Este relevant exemplul cu diferenţa dintre apartamentele din ţara noastră
(unde există de obicei un hol/antreu destul de neîncăpător la intrare) şi cele din ţările
occidentale, în care imediat după intrare există un spaţiu larg, deschis pentru comunicare,
holul nefiind numai de trecere, ci servind drept spaţiu comun, de dezvoltare a petrecerii unui
timp mai îndelungat pentru comunicare.