COMUNICAREA NONVERBALA:GESTURILE SI

POSTURA,SEPTIMIU CHELCEA(PAG.5-193)

Cap I Comunicarea nonverbală

1. Caracteristici ale comunicării nonverbale

y
Componentă esenţială a comunicării şi totodată factor de diferenţiere a culturilor,
limbajul nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar, cercetat din perspective
diferite : comunicaţională, antropologică, sociologică, psihologică , istorică ş.a.
Analizând rolul limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal, în comunicarea
socială, sociologul german Karl Delhees (1994) observă : „Iniţial, cercetătorii încercau să
explice diferenţele de exprimare nonverbală prin diverse însuşiri ale
persoanelor....Cercetarea modernă nu mai este atât de mult interesată de personalitatea
interioară, cât de dimensiunile sociale, interacţioniste ale limbajului nonverbal”.
Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunţate de Paul Watzlawick, care
stabileşte diferenţa dintre modalităţile de comunicare verbală şi nonverbală, autorul citat
precizează : „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală, în vreme ce
comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Comunicarea digitală combină
nişte semne convenţionale după anumite reguli, spre exemplu cele gramaticale. În
comunicarea analogă însă, nu se folosesc semne convenţionale, ci reale.” (Delhees,
1994).
Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparaţie cu
cele ale comunicării verbale şi distinge aspectele care le diferenţiază:
1. Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete şi reguli
structurale, prin care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru comunicarea
nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă, reguli structurale propriu-
zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi interpretate diferit şi sunt
echivoce în mare măsură.
2. Conţinutul : Pe care verbală comunicăm cel mai eficient informaţiile despre
lumea exterioară : persoane, obiecte concrete dar şi concepte, noţiuni abstracte
ş.a. Limbajul nonverbal este mai adecvat transmiterii de atitudini şi sentimente
existente faţă de cei cu care interacţionăm.
3. Durata: Comunicarea verbală are un început şi un sfîrşit clar defininite. Durata
unei comunicări, a pauzelor dintre mesaje, frecvenţa întreruperilor, succesiunea
dintre vorbit şi ascultat se pot delimita precis în timp. În cazul comunicării
nonverbale, durata ei coincide cu durata percepţiei reciproce a comunicatorilor.
4. Controlul : Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură,
comunicatorul poate decide ce vrea să spună şi poate prevedea efectele posibile
ale mesajelor sale. Comunicarea nonverbală este dificil de controlat deoarece este
în mare măsură inconştientă.
5. Eficienţa : Toţi cercetătorii apreciază că, în diferitele interacţiuni, ponderea cea
mai mare o au semnele şi simbolurile nonverbale faţă de cele verbale. Eficienţa
este o variabilă dependentă de conţinutul comunicării : limbajul verbal este mai
eficient în privinţa transmiterii informaţiilor care privesc aspectul de conţinut al
comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în transmiterea informaţiilor
referitoare la aspectul de relaţie dintre parteneri (raporturi de putere, emoţii,
sentimente etc.).

2. Funcţiile comunicării nonverbale

Funcţiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees (1994), de asemenea, în

raport cu cele ale limbajului verbal :
1. Redundanţa . Preluat din teoria informaţiei, termenul se referă la transmiterea
repetată a aceleiaşi informaţii. Adeseori în interacţiunile sociale este
recomandabilă transmiterea unui mesaj pe două sau mai multe canale sau coduri,
pentru o mai mare eficienţă. Atunci când semnalele nonverbale (gesturi, mimică
ş.a.) se referă la acelaşi conţinut al comunicării verbale, acestea sunt redundante.
2. Completarea. Mesajul în întregul său ia naştere din combinarea semnalelor
verbale şi nonverbale. Atunci când vorbim, facem adeseori mişcări cu mâinile sau
 alte părţi ale corpului, gesticulăm, completând ceea ce am comunicat verbal. Spre
exemplu, comunicări cu privire la dimensiunile, volumul unui obiect rămân
neînţelese fără anumite gesturi de completare, numite „ilustratori”. Nu numai
gesturile şi mişările fac posibilă completarea , ci şi alte semnale nonverbale
precum îmbrăcămintea, coafura, alte aspecte ale înfăţişării comunicatorului.
3. Sublinierea. „Ţintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin
semnale nonverbale, precum modulaţiile vocii, mişcări ale corpului, contextul
fizic, contactul vizual şi alte semnale nonverbale care sunt utilizate simultan. Spre
exemplu, când cineva vea să fie convingător, foloseşte o mimică şi gestică sporite,
poate vorbi mai tare şi mai repede. Prin subliniere, comunicarea verbală
dobândeşte o notă de obligativitate pentru receptor, sublinierea exprimă, de
regulă, atitudinea vorbitorului faţă de ascultător.
4. Coordonarea. Limbajul nonverbal controlează şi ghidează felul în care se
desfăşoară comunicarea verbală. Spre exemplu, dând din cap îl îndemnăm pe
interlocutor să ia cuvântul sau îi semnalăm să îşi încheie comunicarea. O
comunicare satisfăcătoare pentru toţi participanţii are loc atunci când succesiunea
comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale, ca gestica, ţinuta
corpului ş.a., prin care vorbitorul îşi exprimă intenţiile sale.
5. Substituirea. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale, deoarece
mimica feţei, a gurii, contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca
limbajul vorbit. Există mai multe situaţii când, de regulă, se recurge la semnalele
nonverbale în locul celor verbale :
a. când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experienţe
subiective, starea de spirit a comunicatorului, nuanţe ale relaţiilor dintre
partenerii de comunicare
b. în situaţii umane ambivalente, precum dragoste–ură, atracţie– respingere,
acceptare –refuz este preferabil să se folosească semnalele nonverbale
c. anumite convenţii sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului
nonverbal în locul celui verbal
d. când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic, cum ar
fi distanţa prea mare dintre interlocutori
 e. când se doreşte ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terţă persoană
f. când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid şi mai eficient decât
corespondentul lui verbal
6. Contradicţia . Atunci când nu există concordanţă între ceea ce se comunică
verbal şi ceea ce se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicţie în
comunicare. Aceasta derutează pe interlocutor şi exprimă, în acelaşi timp, tipul de
relaţie dintre partenerii de comunicare. Contradicţia poate fi conştientă sau
inconştientă pentru emiţător şi ea se manifestă cel mai adesea prin mimică,
mişcări ale corpului.
Aşa cum precizează Delhees (1994), funcţiile limbajul nonverbal sunt
interrelaţionate, se exercită adeseori simultan , un mesaj nonverbal poate îndeplini mai
multe funcţii în cadrul aceluiaşi act de comunicare.
Pentru Edward Hall, unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea
nonverbală şi relaţia acesteia cu cultura, „lumea comunicării” este una singură, chiar dacă
se fac dinstincţii între cuvinte/verbal şi comportamente/nonverbal: „Cuvintele reprezintă
o mică parte din această lume şi subliniază aspectele unidirecţionale ale comunicării, aşa
cum sunt , de exemplu, exprimate în procese, relaţii antagoniste sau discursuri prin care
fiecare se justifică, în timp ce comportamentul reprezintă cea mai mare parte a
comunicării. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor de afaceri, al oamenilor
politici şi al celor ce conduc guvernele lumii noastre. Cuvintele devin astfel instrumentul
puterii. Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a comportamentului, este
patrimoniul oricărui individ şi constituite un fond cultural, care îl ghidează în toate
situaţiile pe care le întâlneşte în viaţă”(Hall,1992).
Prin urmare, comunicarea nonverbală, deşi utilizată de toţi oamenii, este modelată de
cultura căreia îi aparţin indivizii. Din acest motiv, acelaşi semne sau simboluri pot avea
semnificaţii diferite în culturi diferite. Cultura are tendinţa să determine comportamentele
nonverbale specifice referitoare la gânduri, sentimente, stări ale comunicatorilor, de
asemenea cultura determină când este adecvat să comunicăm aceste lucruri, precizează
Samovar şi Porter (2003).Comunicarea nonverbală reliefează trăsăturile de bază ale unei
culturi. Zâmbetul şi strângerea mâinii indică faptul că o cultură valorizează amabilitatea,
postura şi gestul plecăciunii sugerează, în alte culturi, că sunt valorizate formalitaea şi
păstrarea ierarhiei de rang şi statut social.
Comunicarea nonverbală este o comunicare tăcută. Tăcerea trimite semnale
nonverbale despre situaţiile de comunicare la care participăm, ajută la obţinerea feed-
back-ului, informează emităţorul şi receptorul cu privire la claritatea unei idei şi a
semnificaţiei ei în schimburile interpersonale. Tăcerea poate fi interpretată atât ca semn
de acceptare, cât şi ca lipsă de interes. Cercetătorul Braithwhite (apud Samovar, Porter,
2004) precizează :”Una dintre competenţele de bază, atât lingvistică cât şi culturală, este
a şti când să nu vorbeşti într-o anumită comunitate. De aceea, a înţelege unde şi când să
fii tăcut şi înţelesul tăcerii înseamnă să ai o proiecţie în structura fundamentală a
comunicării”.
În cultura nord-americană, germană, franceză, cele din Europa de sud, ţările arabe
este valorizată vorbirea în detrimentul tăcerii. În culturile estice/asiatice este valorizată
tăcerea, în parte ca influenţă, cred unii cercetători, a budismului, care consideră că ceea
ce nu se spune este mai real decât ceea ce se spune. Cu alte cuvinte comunicarea „de la
inimă la inimă” este mai importantă decât comunicarea „de la minte la minte”. În Japonia
tăcerea este legată de credibilitatea unei persoane, deoarece cine este tăcut e perceput ca
fiind mai credibil decât cineva care vorbeşte mult şi, la fel ca alţi asiatici, japonezii
folosesc tăcerea pentru a evita conflictele. În India, tăcerea joacă un rol important,
probabil sub influenţa hinduismului care se bazează pe meditaţie şi introspecţie. În
privinţa tăcerii, unele co-culturi din SUA diferă de cultura dominantă. Nativii americani
consideră că tăcerea şi nu vorbirea este semnul unei persoane remarcabile. Tăcerea este
pentru aceştia dovada caracterului şi a unor virtuţi precum autocontrolul, curajul,
răbdarea şi demnitatea, precum şi un gest de respect faţă de persoanele cu autoritate, în
vârstă şi înţelepte (Samovar, Porter, 2004).
Cultura este implicit un fenomen nonverbal, pentru că multe dintre aspectele
culturii cuiva sunt învăţate prin observare şi imitare mai degrabă decât prin instruire
verbală explicită. Nivelul primar al culturii este comunicat implicit, parţial inconştient,
prin mijloace nonverbale. De aceea, pentru a interacţiona eficient în situaţiile de
comunicare interculturală trebuie să încercăm să înţelegem aceste diferenţe, ceea ce este
dificil, pentru că, de obicei, nu suntem conştienţi nici măcar de propriul comportament
nonverbal , afirmă Andersen (2003).
Repertoriul semnelor şi simbolurilor nonverbale este vast şi complex, utilizarea şi
semnificaţiile lor sunt datorate în mai mare măsură învăţării culturale decât faptului că ar
fi înnăscute. Cercetarea acestora a dat naştere la domenii de studiu interdisciplinare iar
rezultatele lor sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat răspunsurile la o mulţime de
întrebări, inclusiv în ceea ce priveşte problematica comunicării interculturale.

Cap II Semne,semnale,coduri si canale in comunicarea nonverbala

1.Kinezica

Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mişcări ale corpului, denumită kinezică de
către Ray Birdwhistell, iniţiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici : este
strict codificată ; este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură
posedând propriile sale norme în această privinţă ; este integrată într-un sistem
plurinivelar, implicând utilizarea spaţiului şi a timpului, în ce priveşte intensitatea,
durata, amplitudinea gesturilor sau mişcărilor; este contextualizată, semnificaţiile ei
decurg din contextul în care are loc interacţiunea. (Rovenţa-Frumuşani,1999).
Mişcările corpului comunică despre atitudinea faţă de o altă persoanăprecum şi
dorinţa de a controla mediul înconjurător. Cercetătorii americani Ekman şi Friesen (apud
Rovenţa-Frumuşani, 1999) au făcut o clasificare a repertoriului gestual :

 emblemele sunt gesturi convenţionale, specifice unei anumite culturi sau

epoci
 ilustratorii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri : ideografele ritmează sau
accentuează discursul verbal prin mişcări ale mâinilor, capului şi au rolul de a
 concretiza cursul gândirii; kinetografele evocă acţiuni concrete, precum a
merge, a dormi, a mânca etc.; pictografele sugerează forma sau mărimea
unui obiect
 gesturile care exprimă expresii afective
 regulatorii sunt gesturile de menţinere a controlului în comunicare, precum
mişcările capului, ale corpului care indică dorinţa unui vorbitor de a obţine
aprobarea din partea ascultătorilor, de a lua cuvântul sau de a afirma
adeziunea la cele afirmate de vorbitor
 body manipulators sunt gesturile şi mişcările de atingere ale corpului sau
obiectelor, determinate de anumite stări emoţionale, pe care comunicatorul
încearcă, eventual, să le stăpânească sau să le mascheze

Aşa cum se poate observa din această clasificare, gesturile îndeplinesc funcţii
diferite: completare, subliniere, coordonare, substituire ş.a. Pot fi înnăscute sau
dobândite, voluntare sau involuntare, codificate cultural sau personalizate. Conform lui
Birdwhistell, doar mâna poate genera circa 5.000 de gesturi verbalizate. Mesajele
nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact şi feed-back la fel de mari sau chiar
sporite faţă de cele verbale. Gestualitatea defineşte apartenenţa socială a unui individ,
sentimentul de identitate la grup, fiind în directă legătură cu comportamentul. Toate
culturile au sisteme de comunicare gestuală, „convenţii ale gestualităţii”, dictate de
modele culturale: „gestualitatea este determinată şi reglată de comportamente culturale,
cum ar fi variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc.), religia şi
chiar percepţia timpului.” (Rovenţa- Frumuşani, 1999).
Gesturile sunt deopotrivă înnăscute şi învăţate, sunt folosite în toate culturile, sunt
legate de procesele vorbirii şi sunt de obicei automate, afirmă Andersen (2003). Într-un
studiu referitor la 40 de culturi, Desmond Morris a identificat 20 de gesturi identice
făcute cu mâna, care au însă o semnificaţie diferită în fiecare cultură.Spre exemplu,
arătarea cu degetul este un gest foarte comun în SUA, pentru a indica cu degetul arătător
obiecte şi persoane. Cu aceeaşi semnificaţie, germanii folosesc degetul mic, japonezii
mâna întreagă, cu palma ridicată. În multe culturi asiatice, arătarea cu degetul spre o
persoană este considerat un gest urât.
 Există şi aşa-numitele „gesturi idiosincratice”, proprii unei culturi. În Argentina
învârtirea unei mustăţi imaginare semnifică faptul că „e în regulă”. În SUA, trasarea unui
cerc cu degetul mare şi arătător indică acelaşi lucru, dar în Japonia şi Coreea semnifică
bani.
Unele gesturi au acelaşi semnificaţii în mai multe culturi iar altele diferă în
această privinţă. Spre exemplu, acceptarea este semnificată, în majoritatea culturilor, prin
mişcarea de sus în jos a capului iar în Bulgaria prin mişcări de la stânga la dreapta şi de la
dreapta la stânga a capului, în Tahiti prin ridicarea sprâncenei. Salutul este semnificat în
Franţa prin sărutarea interlocutorului, în Spania prin îmbrăţişare iar la eschimoşi prin
sărutul nazal (Rovenţa-Frumuşani, 1999).
Japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către bărbaţi
depinde de context. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt mai relaxaţi şi mai expresivi faţă de
cei din grupul de apartenenţă dar în afara acestuia, limbajul trupului şi al gesturilor este
foarte restrâns. În public, atât femeile cât şi bărbaţii stau liniştiţi, cu mâinile nemişcate,
comportament care e desemnat să abată atenţia de la individ şi să menţină echilibrul
social. Una dintre convenţiile gestualităţii la japonezi interzice să se facă gesturi cu mâna
referitoare la cineva, în prezenţa respectivului, doar în absenţa aceluia sunt permise,
pentru a evita ofensarea. Dintre gesturile cele mai frecvente asociate kinezicii, în cultura
japoneză, plecăciunea este o parte repetitivă şi integrată interacţiunilor sociale zilnice,
folosită în numeroase împrejurări şi contexte : când se întâlnşte o persoană, când se
întreabă ceva, când se cer scuze, când se felicită, când se exprimă acordul cu cineva, când
se ia rămas bun ş.a. Gest de supunere, din punct de vedere istoric, plecăciunea e un ritual
contemporan, care exprimă respectul şi indică statusul ierarhic. Convenţiile dictează ca
persoana mai tânără să se plece prima, mai adânc şi mai mult timp iar o plecăciune făcută
impropriu poate fi considerată insultă. Tradiţional, femeile japoneze au mişcări distincte :
îşi acoperă faţa cu mâinile sau un obiect, gest care, iniţial, semnifica umilinţa precum şi
intenţia de „dirijare a impresiei”. Unele dintre aceste gesturi nu se mai practică datorită
schimbărilor culturale, ca efecte ale industrializării şi influenţei modelelor culturale
vestice (McDaniel, 2003).
În Thailanda, se folosesc mişcări şi gesturi similare plecăciunii japoneze, în
postura numită „wai”. Alipirea mâinilor în faţa celuilalt, cu vârfurile degetelor la nivelul
gâtului este un semn de respect, cu atât mai subliniat cu cât capul este mai mult înclinat.
În India, postura salutului e direct egată de ideea că hinduşii văd divinitatea în orice,
inclusiv în oameni. Plecăciunea uşoară, cu palmele împreunate şi vârfurile degetelor la
bărbie se numeşte „namaskar”.
Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual, performat cu mâinile, extrem de
bogat şi , în mod firesc, dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură : când o
persoană bate cu arătătorul drept peste mâna sa stângă doreşte să facă o invitaţie
interlocutorului ; întinderea braţelor şi apoi încrucişarea mâinilor semnifică dorinţa de a
felicita ; dacă cineva îşi întinde palma peste partea stângă a pieptului înseamnă că îşi dă
cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată ;gestul de a-şi muşca arătătorul
drept îndoit exprimă furie ş.a.
Frecvenţa şi mărimea gesturilor diferă de la o cultură la alta. Evreii, mexicanii,
arabii, grecii, sud-americanii, italienii sunt foarte animaţi când interacţionează, folosesc
multe gesturi ample. Nordicii şi germanii utilizează gesturi mai puţine şi mai restrânse.

2.Proxemica

Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima oară de E. T.Hall într-un studiu
din 1963 şi reluat în altul, publicat în 1968.
Conform lui Hall, proxemica „investighează modul în care individul structurează
inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiilor
în case şi clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor” .
Conform lui Delhees(apud.Septimiu Chelcea), din perspectiva comunicării
nonverbale, interesează conceptele de : distanţă socială, spaţiu personal, sferă privată, şi
teritorialitate.

 Distanţa socială se referă la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc sau îl

tolerează oamenii într-o anume situaţie. La întrebarea ce determină diferenţele, în
această privinţă, între indivizi şi între culturi, Delhees (1994) consideră că importanţi
sunt următorii factori : nevoile şi trăsăturile partenerilor de comunicare, socializarea
culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaştere reciprocă, sexul şi vârsta
persoanelor care interacţionează. În urma studiilor efectuate în SUA, E.Hall a
constatat că sunt folosite 4 distanţe fundamentale : distanţa intimă, de la contactul
fizic direct până la 45 cm ; distanţa personală , între 45 şi 120 cm ; distanţa socială,
între 120 şi 350 cm ; distanţa oficială, mai mare de 350 cm. De asemenea, Hall a
 constatat că în culturile sud-americane şi arabe distanţele sunt mai apropiate decât în
culturile nord şi central-europene.

 Spaţiul personal este definit de Delhees (1994) ca o „bulă de protecţie”, care însoţeşte
pretutindeni o persoană. Serveşte la păstrarea distanţei personale şi diferă de la un
individ la altul. Culturile care accentuează individualismul, precum cele din Marea
Britanie, SUA, Germania, Australia, Suedia ş.a. au, în general, reguli care pretind o
distanţă mai mare între participanţii la comunicare. În culturile colectiviste, preum
cele arabe, africane, sud-americane etc.,distanţele dintre participanţi sunt sensibil mai
mici. În unele culturi asiatice, elevii păstrează distanţa faţă de profesorii lor pentru a
exprima stimă şi respect.

 Sfera privată „este un domeniu personal protejat, care ia naştere prin retragerea de
bunăvoie şi temporară a unei persoane din faţa altor persoane”. Conform lui Westin
(1970, apud Chelcea) sfera privată are 4 funcţii fundamentale, care vin în
întâmpinarea unor necesităţi importante ale omului : nevoia de autonomie personală,
relaxarea emoţională, posibilitatea autoevaluării, comunicări limitate şi protejate.

 Comportamentul teritorial este manifestat în permanenţă de către oameni, ca şi de

unele specii de animale. „Teritoriul”personal este un fel de prelungire a propriului eu
dar există şi teritorii ale unui grup .

3. Oculezica sau contactul vizual

O mare parte din comunicarea nonverbală se desfăşoară prin intermediul contactului

vizual.
Autorul german Delhees diferenţiază două tipuri fundamentale de comportament
vizual la oameni : îndreptarea privirii spre cineva şi îndepărtarea privirii, care pot lua, la
rândul lor, diverse forme şi pot exprima diferite intenţii, stări interioare, sentimente,
atitudini. Contactul din priviri e utilizat deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe
cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorinţă sau respingere iar, de regulă,
mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda diferenţelor culturale, este de
părere Delhees (1994), în formele sale de bază, limbajul vizual este la fel de inteligibil ca
şi comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăţi în decodificarea exactă,
nuanţată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit sentimente pozitive sau
negative, respectiv de simpatie sau antipatie.
 Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moştenirii noastre biologice iar
privirea, ca semnal social, apare de timpuriu în viaţa copilului. Importanţa contactului
vizual în relaţiile interumane se evidenţiază şi în salutul din privire, care cunoaşte o mare
varietate. ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse popoare, gest
tipic uman şi probabil înnăscut, care are ca scop iniţierea sau confirmarea unei relaţii de
prietenie între diferite persoane.
Argyle şi Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla
nivelul de intimitate al interacţiunii. Cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de alţii,
cu atât contactul vizual este mai redus iar privirile au o durată mai mică.
In cultura japoneză, oculezica reflectă „temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului
social şi umilinţei. În Japonia tradiţională, contactul din privire este considerat grosolan,
ameninţător şi lipsit de respect, cu observaţia că, în interacţiunile cu străinii, această
regulă nu mai este îndeplinită. Copiii japonezi sunt învăţaţi să nu privească în ochi ci să
îşi fixeze privirea asupra gâtului persoanei cu care interacţionează . În majoritatea
culturilor europene şi în cea americană contactul cu privirea este considerat un semn de
politeţe şi bună creştere.
În cultura SUA, apar deosebiri şi în această privinţă : indivizii albi privesc
interlocutorii mai mult când îi ascultă iar afro-americanii atunci când li se adresează.
În unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai în
vârstă. În ţări precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să
privească în ochii profesorilor. În ţările arabe, funcţionează tabuu-ul privitor la femei,
cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe bărbaţi.

4.Olfactica:semnalele olfactive

Rolul comunicarii prin intermediul mirosurilor, în lumea animală, este cunoscut încă
din Antichitate. Considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai zoologiei,
datorită cercetărilor întreprinse împreună cu elevii săi, Aristotel observase, spre exemplu,
atracţia fluturilor pentru anumite mirosuri.
 Entomologul francez Jean Henri Fabre a demonstrat, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
că anumite specii de fluturi masculi sunt atraşi de mirosul emanat de femele. n structura
genetică umană a fost identificată o formaţie numită major histocompatibility complex
(MHC) care a dus la supoziţia că şi oamenii utilizează feromonii ca semnal olfactiv
pentru recunoaşterea similarităţii genetice. Cercetăile lui N. Nicolaides (1974) şi R.
Lewis (1984) au evidenţiat că fiecare individ posedă un miros distinctiv, o „semnătură
chimică” şi un mecanism de recunoaştere olfactică a similarităţii genetice, în care
feromonii au un rol imortant. Experimentele realizate de C. Wedekind şi colaboratorii
(1995) au ajuns la concluzia că femeile preferă bărbaţii în funcţie de MHC-ul lor, prin
urmare comunicarea olfactică influenţează alegerea partenerului de cuplu. . De asemenea,
o serie de cercetări din domeniul medicinii dar şi al psihologiei şi sociologiei au
evidenţiat că mirosul are un rol primordial în legătura afectivă dintre mamă şi copil,insa
nu se poate răspunde incă dacă semnificaţiile semnalelor olfactive sunt înnăscute sau
dobândite.
În ce priveşte utilizarea de către oameni a mirosurilor obţinute prin procedee chimice,
respectiv parfumurile şi alte produse de acest gen, asemenea obiceiuri au o tradiţie
milenară, atât în civilizaţia europeană cât şi în cele extraeuropene.

5.Haptica sau contactul cutanat

Această formă de comunicare nonverbală, în care este implicat simţul tactil şi nu

numai, are importanţa şi semnificaţiile sale în interacţiunile interumane, făcând trimitere
la ideea de intimitate, relaţii de putere, status social. Ca şi comunicarea prin contactul
vizual , cea tactilă este relaţionată cu problematica comunicării spaţiale, precum şi alte
mijloace şi semne.
Acest tip de comunicare i-a interesat de timpuriu pe unii oameni de ştiinţă , îndeosebi în
legătură cu procesul de socializare al copiilor iar pe baza acestor cercetări s-a ajuns la o
serie de concluzii: „Contactul cutanat dintre mamă şi copilul nou-născut se realizează
încă din primele momente de viaţă ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a
extremităţilor copilului, în primul rând a degetelor de la mâini, apoi de la picioare.
Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Există copii care
resping îmbrăţişarea mamelor (non-cuddlers) , copii care doresc îmbrăţişarea (cuddlers)
şi, desigur, o categorie intermediară.
Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a realizat un studiu despre relaţia
dintre atingere şi statusul socio-economic, sex , vârstă şi a ajuns la concluzia că
persoanele cu status mai înalt ating mult mai des persoanele cu status inferior. De
asemenea, în SUA, în diadele feminine s-a observat o frecvenţă mai mare a atingerilor
cutanate decât în cele de bărbaţi. În ce priveşte convenţiile tactile în cultura japoneză,
studiile despre îngrijirea maternă au arătat că atingerile sunt foarte dese între mamă şi
copil dar, după vârsta copilăriei, în contextele publice, atingerile scad semnificativ,
deoarece adulţii trebuie să se conformeze standardelor sociale de neatingere. Pentru
adulţi, atingerea e acceptabilă în interacţiunile intragrup dar, în afara grupului de
apartenenţă, atingerea e neobişnuită, cu excepţia spaţiilor foarte aglomerate, cum sunt
cele din unele mijloace de transport în comun din Japonia . Comunicarea tactilă şi studiul
acesteia, haptica, evidenţiază considerabile variaţii interculturale iar studiile recente au
relevat mari diferenţe în ce priveşte atingerea, ca frecvenţă, localizare, tip, precum şi în
manifestări publice ori private . În analiza variabilei culturale apropiere (immediacy),
autorul precizează că acele comportamente de apropiere şi căldură interpersonală sunt
acţiuni care semnalizează apropierea fizică, intimitatea, disponibilitatea pentru
comunicare şi se exprimă prin zâmbet, atingere, contact vizual, distanţe mai apropiate,
vocalizare mai animată.
Culturile care prezintă o considerabilă apropiere interpersonală sau „imediateţe”
au fost etichetate drept „culturi de contact”, deoarece oamenii din aceste ţări tind să stea
mai aproape unii de ceilalţi şi se ating mai mult. culturile de contact sunt localizate în
ţările mai calde, mai apropiate de ecuator iar cele cu slab contact se găsesc în climatele
mai reci, mai depărtate de ecuator. culturi de contact cuprind: în special ţările arabe,
inclusiv nordul Africii; regiunea mediteraneeană, respectiv Franţa, Grecia, Italia,
Portugalia şi Spania; evreii atât din Europa cât şi din Orientul Mijlociu; est-europenii şi
ruşii; virtual, toate ţările din America Latină. Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt
moderaţi în privinţa nivelului de contact.
culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de nord, incluzând Scandinavia,
Germania şi Anglia; americanii de origine britanică; anglo-saxonii albi, care au constituit
cultura primară a SUA; virtual, orice ţară asiatică, respectiv Burma, China, Indonezia,
Coreea, Filipine, Thailanda şi Vietnam. Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură
de noncontact extrem.
„Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărţire, este un tip de atingere corporală
cutanată puternic socializată şi îndelung studiată. ). În majoritatea culturilor europene,
salutul prin strângerea mâinii este iniţiat, în interacţiunile interpersonale, de persoana mai
în vârstă sau, dacă persoanele sunt de sex opus, de femei. Când există un grup de
persoane, mâinile se strâng pe rând: femeile între ele, apoi femeile şi bărbaţii, bărbaţii
între ei. În unele culturi, strângerea mâinii ca formă de salut este înlocuită de alte tipuri de
performări nonverbale. În India, pentru a saluta pe cei mai în vârstă, copiii învaţă regula
„namaste”: privirea plecată, înclinarea în faţa celuilalt, adoptarea unei poziţii de
supunere, chiar de rugăciune. Acelaţi ritual, numit „wai”, este învăţat de copiii din
Thailanda. Eschimoşii şi populaţiile indigene din insula Samoa şi Filipine se salutau
atingându-şi nasurile, la fel şi populaţia maori din Noua Zeelandă.La japonezi,strîngerea
mâinii este adesea înlocuită de plecăciuni.
Autoatingerile sunt, după Delhees (1994), „gesturi autoreferenţiale” care „transmit
informaţii despre starea în care se află persoana respectivă, dacă de exemplu se simte
frustrat, se află într-o situaţie conflictuală, este nesigur, îi este teamă etc.” Cercetători ai
comportamentului le numesc „acţiuni atavice”.
Ele constau în atingerea de către vorbitor a unei părţi a corpului său şi servesc exprimării
de sine. Intensitatea lor este diferită în funcţie de starea emoţională şi personalitatea
comunicatorului, despre care transmit, în mod neintenţionat, mesaje.
Ca toate celelalte forme ale comunicării nonverbale, semnificaţiile acestora sunt
dictate de reguli culturale. Atingerea nasului cu degetul arătător semnifică, în Marea
Britanie, confidenţialitate iar în Italia, avertizare prietenească. În Arabia Saudită şi în
Mexic, lovirea uşoară şi repetată a nasului cu arătătorul şi cu degetul mijlociu depărtate în
V, cu palma îndreptată spre faţa celui care face gestul este un semn de insultă. În Franţa,
rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare şi arătător semnifică invitaţia
sau dorinţa de a consuma alcool iar autoatingerea nărilor cu vârful indexului şi al
degetului mare comunică uşurinţa de a face un anumit lucru. În Japonia, când o persoană
vorbeşte despre sine, adesea îşi atinge vârful nasului cu extremitatea degetului arătător. A
duce arătătorul la mustaţă, în Iran, are aceeaşi semnificaţie cu gestul, întâlnit şi la noi, de
a bate obrazul cu arătătorul, pentru a arăta că cineva „nu are obraz”

Sărutarea mâinii-Acest gest este întâlnit după a doua fază de intrare în vasalitate.Textele
din secolul a19-lea reatează faptul că,sărutul era dat în semn de fidelitate sau credință.Se
crede a fi un gest de origine spaniolă sau orientală.Ca ritual este de origine creștină.
Teologul roman Tertullian a condamnat acest gest ca fiind unul păgân.
Azi,in cultura noastră acest gest este considerat unul demodat.

Sărutul pe gură-Pt Jaques Le Goff,sărutul pe gură pare să țină de credințe care

recomndă schimbul fie de răsuflări fie de salivă.Pt indienii miskito(populatie primitivă)-
felul nostru de a săruta pe gură pare a fi scârbos și îl privesc ca pe o formă ușoară a
canibalismului.
Etologii includ sărutul pe gură ăn categoria gesturilor relicvă,provenind din practica
primitivă de hrănire pe gură a mâncării mestecate de mame.Când îndrăgostiții iși
introduc limba unul în gura celulilalt,desigur nu știu că repetă un gest sublimat al
împărțirii hranei,dar pt ei acest tip de sărut reprezintă un semn de iubire cu conotații
sexuale.

Îmbrățișările-sunt semne de legătură cu conotații sexuale.Când două persoane se

reîntâlnesc după o perioadă lungă de timp se îmbrățișează astfel exprimîndu-se bucuria
revederii.

7.Vocalica sau parlimbajul

Denumită de Scherer (1982, apud Delhees, 1994) „comunicare vocalică”, paralingvistica

se ocupă de analiza fenomenelor vocalice, care însoţesc şi sprijnă vorbirea, aflându-se
într-o relaţie de reciprocitate cu aceasta.
 Există două categorii de mijloace de exprimare paralingvistice. Din prima
categorie fac parte caracteristicile vocii : registrul vocal, volumul, tempo-ul, ritmul şi
rezonanţa. Din a doua categorie fac parte diferitele forme de exprimare a sunetelor,
precum râsul, oftatul, plânsul, căscatul, mormăitul, fluieratul, gemetele şi sunetele
„parazite” precum „ăă”, „îî” etc., numite şi „eşecuri de vorbire”. Un caz aparte îl
constituie pauzele în vorbire. (Delhees, 1994). După părerea cercetătorului german,
acestea au fost relativ puţin studiate, în comparaţie cu alte forme ale comunicării
nonverbale. Peter Andersen (2003) constată, de asemenea, că paralimbajul sau vocalica a
fost mai puţin analizată din perspectiva comunicării interculturale.
Mijloacele de exprimare paralingvistică au o funcţie metacomunicativă implicită,
ele indică modul în care trebuie înţeleasă comunicarea verbală. Decodificarea şi
interpretarea mesajelor se face în corelaţie cu alte forme ale comunicării nonverbale,
precum gestica, mimica, ţinuta etc. Emoţiile , intensitatea lor, stările de spirit ale
comunicatorului sunt semnalizate de aceste mijloace ce însoţesc comunicarea verbală şi
pot avea funcţii diferite: de completare, substituire, coordonare ş.a. „Multe dintre
caracteristicile para sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicaţii despre
regiunea geografică, despre grupul de apartenenţă şi chiar despre statusul social al
individului” (Chelcea et. alii, 2005).
Arabii consideră că un volum ridicat al vocii semnifică putere şi sinceritate, iar
pentru israelieni, exprimă convingerea faţă de subiectul în discuţie. În relaţiile de muncă,
germanii folosesc un ton de comandă, care exprimă autoritatea şi încrederea în sine; în
Thailanda vocea ridicată este percepută ca nepoliticoasă ; pentru japonezi, ridicarea vocii
este un semn al lipsei de control, pe când o voce „moale” reflectă bune maniere şi ajută la
menţinerea armoniei sociale. În SUA există diferenţe în această privinţă între albi şi afro-
americani, cei din urmă uitlizează mai mult inflexiunile vocii, care este mai intensă şi mai
dinamică. Diferenţele de gen în privinţa paralimbajului indică faptul că femeile, spre
deosebire de bărbaţi, vorbesc mai repede şi fac mai puţine pauze în vorbire (Samovar,
Porter, 2004).
În cultura japoneză, utilizarea paralimbajului reflectă „temele culturale” ale
ierarhiei, echilibrului social şi empatiei (McDaniel, 2005). Japonezii apelează în mare
măsură la semnale vocalice în conversaţiile lor şi le însoţesc, în mod constant, de gesturi
restrânse ca amplitudine, unice din punct de vedere cultural, numite aizuchi. Frecvent,
atât vorbitorul cât şi ascultătorul emit semnale vocalice, precum hai, su, an, ii ş.a., care
au, după părerea autorului amintit, o motivaţie culturală: poziţia în ierarhia socială este
precizată prin ajustarea tonului vocii ; acest tip de feed-back indică faptul că ascultătorul
acordă atenţie vorbitorului, ceea ce ajută la menţinerea unor relaţii sociale pozitive între
interlocutori. (McDaniel, 2003).
Diferenţe culturale în privinţa folosirii şi semnificaţiilor semnalelor paravocalice
au fost evidenţiate de studiul lui S. White (1989, apud McDaniel, 2003), care a
înregistrat conversaţii în limba engleză dintre americani şi nativi japonezi. Analiza
acestora a arătat că participanţii japonezi au folosit în măsură semnificativ mai mare
decât americanii semnalele vocalice ca şi feed-back, în postura de ascultători. Aceasta a
sugerat că japonezii sunt mai sensibili şi mai atenţi la punctele de vedere şi sentimentele
interlocutorilor, demonstrează o sporită empatie.
Ca forme de comunicare nonverbală, pauzele în vorbire sau tăcerea au un rol
semnificativ în interacţiunile umane, sunt totodată influenţate de specificul cultural.
„Rolul esenţial al tăcerii în procesele de comunicare ale japonezilor este atribuit
neîncrederii generale faţă de cuvinte şi subliniază atenţia acordată intenţiilor celuilalt
(empatie). Tăcerea este considerată o virtute, ca şi un semn al respectabilităţii şi al
încrederii” (McDaniel, 2003). În această cultură, tăcerea este plurisemnificantă : poate
semnala, cu tact, dezaprobarea, ori neacceptarea, existenţa unei dileme, ca şi răgaz pentru
a formula un răspuns sau o părere, deferenţa faţă de interlocutorul mai în vârstă.
Conversaţiile japonezilor sunt, de asemenea, caracterizate de scurte pauze şi întreruperi,
care sunt atent urmărite de receptor .

8.Cronemica-percepția și semnificația utilizării timpului

Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată de către Edward T. Hall, (1959,
apud Chelcea et alii, 2005) pentru a desemna studiul percepţiei şi utilizării timpului.
Hall respinge ideea unui timp linear, distinge diferite tipuri de timp şi construieşte o
„mandala” a timpului, în care acestea sunt interrelaţionate:
 meta-timpul - este nivelul la care se situează conceptele integratoare ale
tuturor dimensiunilor timpului; acesta include tot ceea ce filosofii,
 antropologii, psihologii şi alţii au afirmat sau scris despre timp, în teorii,
discuţii, consideraţii despre natura timpului, privit ca o entitate abstractă
 timpul biologic - este reprezantat de succesiunile de perioade şi ritmuri,
încă de la începuturile vieţii pe Pământ : alternanţa zilelor şi a nopţilor,
mişcarea de rotaţie a Pământului, mareele, alternanţa anotimpurilor etc.;
ciclurile biologice sunt acordate cu ritmurile naturale şi cu cele proprii
mediului organismelor vii ; deşi există două tipuri de mecanisme
temporale, unul fizic şi altul biologic, ele funcţionează ca un tot omogen
 timpul individual – se referă la percepţia subiectivă a timpului de către
indivizi, în diferite contexte, cadre, stări emoţionale (percepţia timpului
ca fiind „lung” sau „scurt”, că „timpul fuge”)
 timpul fizic –se referă la diversele măsurători ale timpului, bazate pe
observaţiile astronomice, din vechime şi până azi
 timpul metafizic – se referă în principal la situaţii ale unor oameni , din
diverse culturi, care au experimentat fenomenul denumit „deja-vu”
 micro-timpul – reprezintă sistemul temporal propriu nivelului primar al
oricărei culturi ; monocronia şi policronia sunt unele dintre formele
micro-timpului
 timpul sincronic – de la expresia „a fi sincron” derivată din media
vizuale, când banda sonoră este sincronizată cu imaginile ; analize ale
unor imagini filmate au evidenţiat că, în cursul unor interacţiuni,
indivizii îşi sincronizează mişcările cu cele ale partenerilor, într-un mod
inconştient şi uimitor
 timpul sacru – este timpul mitic, imaginar, care se repetă dar nu
evoluează, este un timp magic; Hall precizează că oamenii din culturile
europene şi nord-americane au dificultăţi în înţelegerea acestui tip de
timp, deoarece tind să stabilească o relaţie fixă între sacru şi profan;
indigenii nord-americani, spre exemplu, trăiesc efectiv într-un timp
sacru, prin ceremoniile lor, perioadă în care pentru aceştia timpul profan
nu mai există
  timpul profan – este cel care domină viaţa cotidiană şi aspectele ei
obişnuite; este reprezentat prin sistemul explicit de măsurare a timpului

Autorii Samovar şi Porter (2004) propun să se examineze concepţia culturală

despre timp din trei perspective. Prima este cea a timpului informal, observând că, de cele
mai multe ori, regulile privitoare la timpul informal, precum punctualitatea, sunt
implicite, funcţionează la un nivel inconştient. „Cât de târziu este „târziu” ? În Marea
Britanie şi America se poate întârzia 5 minute la o întâlnire de afaceri dar nu 15 sau 30 de
minute, ceea ce e perfect normal în ţările arabe. Pe de altă parte, în Marea Britanie e
corect să întârzii 5-15 minute la o invitaţie la cină, pe când un italian poate ajunge 2 ore
mai târziu, un etiopian mai mult şi un japonez deloc, pentru că a acceptat invitaţia doar ca
să nu supere gazda” (Argyle, apud Samovar, Porter, 2004). În SUA, punctualitatea e în
funcţie de statutul social, e normal ca şefii să întârzie dar nu şi subalternii, în America de
Sud a ajunge mai târziu la o întâlnire e semn de respect. Pe când în Africa nu se dă
importanţă punctualităţii, în Germania aceasta e o obsesie.
A doua perspectivă este cea a ritmului sau cadenţei în care se oamenii desfăşoară
diferitele activităţi şi răspund la anumite evenimente. Din acest punct de vedere,
americanii par să fie întotdeauna grăbiţi, pe când francezii, la fel ca şi chinezii, japonezii,
indonezienii, africanii, arabii nu se grăbesc să realizeze anumite sarcini.
A treia perspectivă se referă la relaţia trecut- prezent- viitor, respectiv orientarea
cu preponderenţă a unei culturi spre unul dintre aceste segmente de timp. O cultură
orientată spre trecut, cum este cea britaică, pune accent pe tradiţie şi este adesea
percepută ca opunând rezistenţă schimbării. Cultura chineză şi cea japoneză, cu tradiţiile
lor de venerare a strămoşilor şi mândrie faţă de vechimea de mii de ani a civilizaţiei lor,
folosesc trecutul drept ghid pentru a trăi în prezent. Irlandezii şi americano-irlandezii sunt
foarte mândri de trecutul lor, ceea ce îi determină să fie orientaţi spre istoria şi strămoşii
lor. De asemenea, nativii americani sunt puternic orientaţi spre trecut. În limba indienilor
Navajo nu există timpul viitor, iar timpul este perceput ca ceva strict individual. Oamenii
din culturile care valorizează trecutul nu se grăbesc în lurea deciziilor şi respectă în mai
mare măsură decât alţii pe cei mai în vârstă. Filipinezii şi latino-americanii sunt
preponderent orientaţi spre prezent şi „trăiesc momentul”. Tind să fie mai impulsivi şi
mai spontanidecât alţii şi au un stil de viaţă relaxat. Americanii albi, de origine
europeană, sunt orientaţi spre viitor, pe care îl planifică permanent.

9.Expresiile faciale

Deşi importanţa expresiilor faciale în comunicare e acceptată de căte cercetători,

implicaţiile interculturale ale expresiilor sunt dificil de demonstrat, observă Samovar şi
Porter (2004). În culturile mediteraneene, oamenii exagerează semnele mâhnirii şi
tristeţii, iar plânsul în public e ceva obişnuit, ceea ce nu se întâmplă în cazul bărbaţilor
albi americani. Bărbaţii japonezi, coreeni şi chinezi îşi ascund expresiile mâniei, părerii
de rău,dezgutului, prin râs şi zâmbet.
Charles Darwin a fost cel care, în 1862, a postulat universalitatea expresiilor mimice la
oameni. Într-o abordare pur descriptivă, Darwin a surprins carateristicile mimice ale celor
opt emoţii fundamentale: atenţie/interes, bucurie, nemulţumire/tristeţe, surpriză, teamă,
furie/supărare, scârbă şi ruşine. Acesta a fost convins că mimica are la bază mecanisme
înnăscute, fapt confirmat de unele cercetări interculturale, din a doua parte a secolului
XX, care au evidenţiat expresii elementare ale feţei ce pot fi întânite în diferite culturi.
Ekman şi Friesen (apud Delhees, 1994) au ales subiecţi din patru spaţii lingvistice
diferite, Japonia, Brazilia, Chile şi SUA , cărora le-au fost arătate, pentru a le aprecia,
fotografii cu expresii ale feţei în cazul a şase emoţii fundamentale: supărare, tristeţe,
teamă, mulţumire/fericire, surpriză şi scârbă. În ciuda unor diferenţe culturale majore,
persoanele testate au atribuit expresiile respective, în majoritatea cazurilor, aceloraşi
sentimente. Au fost testaţi şi subiecţi din două culturi „primitive”, izolate, din Noua
Guinee şi Borneo, iar modelele mimice ale emoţiilor fundamentale au fost apreciate la
fel.
Dintre expresiile faciale, zâmbetul ocupă un loc aparte între formele de exprimare
nonverbală, fiind cel mai important gest de salut şi o invitaţie la comunicare. Formele în
care apare sunt foarte variate şi exprimă emoţii şi sentimente diferite : bucurie, simpatie,
prietenie dar şi antipatie. De aceea, există şi în limba română numeroase adjective care
califică zâmbetul : larg, cuceritor, prietenos, dezarmant, stânjenit, nesigur, fals, nervos
etc. „Limba română are circa 360 de epitete pentru a clasifica estetic zâmbetul şi
aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile şi particularităţile psihice ale
persoanei care râde”. ). Zâmbetul exprimă şi sentimente confuze. Când oamenii zâmbesc
din obligaţie, abordează un zâmbet prefăcut, încremenit, cazuri în care se păstrează unele
elemente ale zâmbetului autentic iar altele lipsesc.
După cum se ştie, există unele profesii, precum cea de vânzător, recepţioner, stewardesă
şi altele, în care zâmbetul este o obligaţie profesională.
Ekman a identificat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate, cele „naturale” se
deosebesc de cele „false” prin faptul că durează mai mult şi în performarea lor participă
atât muşchii feţei cât şi cei ai ochilor.(Chelcea et alii, 2005).
Deşi este o expresie universală, zâmbetul se supune, de asemenea, unor prescripţii
culturale. În cultura albilor din clasa de mijloc din SUA, funcţionează stereotipul ca, încă
din copilărie, fetiţele sunt învăţate să zâmbească, pentru a părea fericite şi pentru a face
plăcere celorlalţi, remarcă autoarele americane Deborah Borisoff şi Lisa Merril (2003),
într-un studiu despre diferenţierile comportamentelor nonverbale în funcţie de gen. În
cultura femeilor afro-americane din aceeaşi ţară, care sunt mai puţin înclinate să
zâmbească des, „feminitatea” are alte semnificaţii. În general, femeile sunt mai expresive
decât bărbaţii iar expresiile lor sunt decodificate mai exact decât ale celorlalţi. De
asemenea, remarcă autoarele, în cultura nord-americană, zâmbetul este folosit ca „mască”
pentru a obţine aprobarea cuiva care deţine puterea, astfel încât se aşteaptă ca
subordonaţii să zâmbească superiorilor. Membrii superiori ai ierarhiilor zâmbesc mai
puţin şi, în general, îşi dezvoltă în mai mică măsură sentimentele pe cale nonverbală,
afişând expresii neutre, impasibile, prin urmare au o mai scăzută predispoziţie spre
deschiderea de sine. La vârste mici, între băieţi şi fete au fost constatate puţine diferenţe
în ce priveşte zâmbetul dar, pe măsură ce cresc, băieţii zâmbesc tot mai puţin. Conform
lui Judith Hall: „aceasta sugerează că socializarea, presiunea sau modelarea socială le
induce băieţilor să îşi reducă emoţiile exprimate de faţă”.
„Cultura poate să influenţeze zâmbitul, atât prin determinarea
interpretăriievenimentelor care afectează cauzele fericirii, cât şi prin reguli de prezentare
care determină când este potrivit din punct de vedere social să zâmbeşti”(Krant şi
Johnson apud Samovar, Porter, 2004).În cultura americană, zâmbetul este semnul fericirii
şi al unei afirmaţii prieteneşti, fiind des utilizat. În Germania este folosit cu mai multă
discreţie, în general faţă de persoanele cunoscute. În Japonia zâmbetul e folosit pentru a
masca o emoţie şi a evita un răspuns la o întrebare, în Coreea zâmbetul excesiv e
interpretat ca un semn de nesiguranţă, pe când thailandezii sunt cunoscuţi şi pentru faptul
că zâmbesc foarte mult.
 .”Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate mai mare decât bărbaţii
conţine cel puţin un sâmbure de adevăr” afirmă Septimiu Chelcea (2005), bazându-se pe
rezultatele cercetărilor unor autori diferiţi. Acestea converg spre concluzia că femeile „au
o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoţii” (B.W. Eakins, R.G.
Eakins, 1978, LaFrance, C. Mayo, 1979, apud Chelcea et alii, 2005) şi că „femeile
transmit mai exact semnalele emoţiilor negative, în timp ce bărbaţii transmit mai exact
semnalele despre emoţiile pozitive” (Zaidel, Mehrabian, 1969, apud Chelcea et alii,
2005).
În cultura japoneză, există prescripţii culturale diferite de cele din majoritatea
culturilor vestice, în privinţa comunicării prin expresii faciale. De regulă, japonezii nu îşi
exprimă în public stările emotive, ci abordează expresii placide şi o ţinută neutră, un uşor
zâmbet, ceea ce constituie o parte a etichetei sociale, menită să menţină armonia socială.
Pentru oamenii din această cultură e de neiertat să tulburi pe cineva cu propriile stări
negative (McDaniel, 2003).
Ar fi geşit să se considere zâmbetul ca o formă mută sau mai slabă a râsului ,
deoarece, în evoluţia omului, zâmbetul apare mai devreme decât râsul. Şi copiii
nevăzători din naştere zâmbesc spontan, deşi nu au posibilitatea de a observa şi copia
aceste modele de exprimare la alţii (Thomson 1941, apud Delhees, 1994). Eibl-Eibesfeldt
(1987, apud Delhees, 1994) a studiat zâmbetul, râsul şi plânsul ca forme de exprimare
mimice la copiii nevăzători şi fără auz din naştere. În cazul copiilor care văd şi aud,
dispoziţia ulterioară de a zâmbi este determinată de evoluţia lor socială şi emoţională iar
deosebirile apar în urma feed-back-ului social pe care îl primesc în interacţiunile cu
persoanele de referinţă.
„Dacă este adevărat că fiinţele umane moştenesc zâmbetul şi râsul de la primate,
tot atât de adevărat este şi faptul că normele culturale ne impun când şi în legătură cu ce
ne este permis să râdem sau să zâmbim”. (Chelcea et alii, 2005).
Pentru japonezi, râsul poate avea variate înţelesuri. Poate semnaliza bucuria dar poate fi
şi o formă de mascare a unor stări şi emoţii precum stânjeneală, tristeţe sau chiar
supărare. În situaţiile din urmă, râsul este destinat să menţină armonia situaţională şi să
prevină orice fel de dezacord interpersonal.
10.Spațiul personal

În general oamenilor le place sa aibă un spaţiu propriu, cât de mic, pe care sa-l
aranjeze conform dorinţelor proprii. Spaţiul împrumuta ceva din personalitatea omului şi
transmite mesaje non verbale despre ocupant. Spaţiul personal poate fi definit ca fiind
distanta de la care exista disponibilitatea contactului cu ceilalţi

În domeniul comunicării non verbale exista distantele diferite de comunicare funcţie de

context şi de caracterul mesajului transmis.

Astfel:
1. – zona intima (personala), între 0,5-1,2 m este pentru discuţii cu caracter
personal, fiind însa total inacceptabila în alte cazuri;
2. – zona sociala (normala), între 1,2-2 m este folosita mai ales la comunicarea
interpersonala (colegi de serviciu aflaţi pe aceiaşi treapta ierarhica, prieteni, etc) ;
3. – zona consultativa, între 2-3,5 m este folosita în situaţii oficiale (superior,
subordonat, consultant-client, angajat - persoana care solicita angajarea,
gospodina- vânzătoarea de la magazin) ;
4. – zona publica, 3,5 m şi mai mult în care comunicarea este formala (cursuri,
şedinţe, discursurile politicienilor, etc) .

Dacă o persoana se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune şi chiar
ostilitate, stări care vor afecta comunicarea. Atunci când se produce invadarea (violarea)
spaţiului personal, persoana în cauza se retrage pentru a restabili distanta iar în cazul în
care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca "invadatorul" sa se retragă
la distanta cuvenita. Nu stânjeniţi pe cei cu care discutaţi apropiindu-va de ei mai mult
decât trebuie. De obicei când sunteţi în picioare, distanta necesara este aceea a strângerii
mâini

Cap 3 Mesajul corpului uman: cercetari experimentale si stereotipuri sociale

Constitutia corporala ne este data de la nastere, chiar daca se poate interveni prin dieta, exercitii
fizice, stil de viata sau artefacte.
Hipocrat din Kos a descris “tipurile temperamentale” sangvin, melancolic, coleric si flegmatic
dupa predominanta in organismul uman a uneia dintre umori: sange, bila neagra, bila galbena si
flegma.
Concepitia parintelui edicinei se bazeaza pe sistemul filozofic al lui Empedocle, care spunea ca
natura este compusa din 4 elemente necreate, indestructibile si imuabile: aer(cald si umed),
pamant(rece si uscat), foc(cald si uscat), apa(rece si umed).
Paul Popescu-Neveanu arata ca tipurile de activitate nervoasa superioara descoperite e Ivan
Petrovici Pavlov, au fost stabilite luandu-se drept criteriu urmatoarele insusiri ale proceselor
nervoase fundamentale(excitatia si inhibitia): 1)forta proceselor nervoase; 2)mobilitatea
proceselor nervoase; 3)echilibrul proceselor nervoase.
Vincent Sigaud, Marc Auliffe si F.Tissot au legat caracteristicile psiho-morale de unul sau altul
dintre marlile sisteme filozofice, identificand patru tipuri umane: tipul digestiv, tipul respirator,
tipul muscular, tipul cerebral.
Pe baza observatilor clinice, Ernest Kretschmer a stabilit ca persoanele “picnice”(grase) au un
temperament cicloid, iar persoanele de tip constitutional “leptosom”(subtire) au un temperament
schizoid.
Psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung a clasificat oamenii, dupa mediul inconjurator, in 2 tipuri
jenerale: extravertit si introvertit, la care a adaugat si un tip intermediar.
William H. Sheldon, medic, iisi bazeaza tipología constitutiei corporale pe dominanta uneia
dintre cele trei foite blastodemice: endomorful, mezamorful, ectomorful.
Marc-Alain Descamps aduce in discutie cercetari care confirma ca avem tendinta de a asocia
tipurilor constitutionale anumite trasaturi psiho-morale. A gasit ca tipul constitutional mezamorf
este preferat, ca femeile sunt mai severe in ceea ce priveste evaluarea volumului corporal, apoi
tinerii care evalueaza mai pozitiv corpurile musculoase. Numeroase cercetari psihosociologice au
pus in evidente ca “mezamorfismul reprezinta idealul cultural pentru barbati”, ca barbatii cu
constitutie corporala mezamorfa sunt mai atractivi sexual ssi mai eficiente fizic.
Fizionomia si frenología
In prezent, se acepta ca exista 3 mari clase de fizionomii:
negroida – ochi mari si rotunzi, nas cu nari largi, buze groase, pielea si parul negru
cauzaziana – ochi de marime medie, albastri, nas pregnant, buze de grosime medie, pielea alba,
parul blond
monogloida – ochi de culoare inchisa, nasul scurt, buze subtiri, pielea galbuie, parul de culoare
inchisa
Chipul omului un este mut. El ne vorbeste despre viata psihica a persoanei. Fata constituie un
element fizic. Este ca urmare intima si personala, dar fata este in acelasi timp “facuta si
infrumusetata” si subiect al modei. Prin cei 80 de muschi faciali, pot fi compuse peste 7000 de
expresii.
Psihiatru sovietic Vladimir Levi face trimitere la “titanul Antichitatii”, care aprecia ca “oamenii
ale caror brate ajung pana la genunchi sunt indrazneti, viteji, cinstiti i spontani in raport cu
ceilalti. Omul cu par zbarlit e fricos. Oamenii carea u buricul un la mijlocul pantecelui, ci mult
mai sus, n-au o viata lunga si sunt impotenti. Omul cu gura labartata e indraznet si cutezator”.
Aristotel spunea ca nasul butucanos ca notul noului constituie semn de lenevie, nasul cu narile
departate, ca ale porcului, tradeaza prostia, nasul proeminent, ca un cioc de cerb, exprima
imprudenta. Daca fata lui sugereaza botul unei vulpi, atunci va avea un carácter viclean, iar o
figura leonina va exprima vitejie.
Aristotel a pus in corespondenta sufletul cu zodiacul si figura omului cu cele sapte animale
zodiacale, Asa s-a ajuns sa se vorbeasca despre oameni lunatici, martieni, jupiterieni si sa se
identifice chipuri umane de “tip bovin” sau “leonin”. Astrologii studiau volta cereasca pt a evalua
caracterial oamenii si pt a le prezice viitorul.
Anumite semne – configuratia buzelor, a nasului, a barbiei, au fot puse in stricta corespondenta
cu caracteristicile psiho-morale. Francis Bacon credea ca fiziognomonia “este o arta profitabila,
car ene ingaduie sa-i deosebim pe cei buni de cei rai, pentru a-i frecventa pe unii si a-i evita pe
ceilalti”.
Johann Kaspar Lavanter, care credea ca evaluarea psihologiei unei persoane dupa trasaturile si
proportiile fetei depende de bunavointa lui Dumnezeu si de calitatile mistice ale celor alesi.
Cesare Lombroso a incercat sa depisteze raufacatorii dupa stigmatele figurii si dupa conformatia
craniului Sustinea ca infractorii pot fii identificati dupa maxilarele lor masive, proeminenta
deosebita a pometilor, orbítele si arcadele supraorbitale exagerat reliefate, urechile clapauge si
carnoase. Cei inclinati spre viol: urechi lungi, cranii turtite, ochi oblici foarte apropiati, nas turtit,
lungimea excesiva a barbiei. Hotii- prin mobilitatea obrajilor, ochi mici, ingrijorati si in
permanente miscare, sprancene stufoase, nasul turtit, fruntea joasa. Ucigasii- craniu ingust,
maxilare puternice, umerii obrajilor proeminenti.
Clement Blin a facut corespondenta intr. Forma nasului si caracteristicile pshilo-morale ale
persoanei:
-nasul putin proeminent(mic, scurt)- fire rezervata, modestie, indecizie, inhibitie
-proeminent(mare,lung)- extravertire, afirmare, alegere, decizie, ambitie
- drept – sensibilitate, delicatete
- concav(varf ridicat) – receptivitate, incredere, adaptare
- cocosat – perspicacitate, subtilitate
- carn – capricios, curios, impulsive, spiritual
- convex – voluntar, autoritar, organizator, dominator
- cazut – serios, rezervat, prudent, chibzuit, rabdator, melancolic
- coroiat- indraznet, intreprinzator, independent
- linia nasului subtire – delicatete, discernamant
- linia nasului lata – putere, vitalitate
- extremitate rotunda – bunavointa, sensibilitate
- extremitate ascutita – neincredere, critic, impertinenta, asscentism
- extremitate bilobata – spirit duplicitar, ambivalent, viclean, descurcaret
- baza ingusta(stramta) – retragere in sine, cerebralitate, control
- baza larga(dilatata) – extravertire, puterea instinctelor, impulsivitate

Pentru Marc Alain Descamps, nasul este organul care vorbeste cel mai mult.

FRENOLOGIA
Spre sf sec al XVIII lea s-a inventat o noua stiinta “frenologia”, care pretindea ca nu fata, ci
craniul, cu protuberantele lui, ofera cheia descifrarii caracteristicilor psiho-morale ale oamenilor.
Roger Squier si John Me wau ajuns la concluzia ca oamenii cu fata prelunga si barbia ascutita
sunt ami degraba veseli, insistenti peste masura si cu spirit practic, dar putin cam naivi. Oamenii
cu fata scurta si patrata ssunt capriciosi, imaginativi si perspicace.
Trasaturile fetei bine proportionate, conform canoanelor de frumusete, genereaza o fire oprimista,
incredere si stima de sine, spirit de colaborare, bunatate si ingaduinta fata de altii, ingeniozitate.
Persoana privita cu simpatie datorita chipului ei placut, raspunde cu acelasi sentiment de
simpatie. Fiind totdeauna acceptat de comunitatea interumana, a astfel de persoana isi exerseaza
si ii dezvolta capacitatea de exprimare a ideilor, dobandeste curajul de a afirma puncte de vedere
personale, iar in cele din urma devine mai inteligente. Pe de alta parte o figura umana
disproportionata un lasa nemodificata psihologia persoanei.

Sprancenele drepte exprima obiectivitate

Sprancele arcuite – subiectivitate
Sprancenele unite – semnul ideilor fixe
Sprancenele departate – semnul sensibilitatii
Sprancenele abia conturate – delicatete

ELEMENTE COMPONENTE ALE FETEI

Cercetarile experimentale au aratat ca diferite elemente ale fetei(fruntea, sprancenele, ochii,
nasul, gura, barbia), luate separat si in combinatie, influenteaza formarea impresiei despre
celalalt.

FRUNTEA
Fruntea dreapta si inalta este semnul inteligentei superioare, iar fruntea ingusta si tesita-semnul
lipsei de inteligenta si al pornirilor agresive. Cutele lungi si verticale de deasupra radacinii
nasului, numite si “cutele luptatorului”- sunt associate cu vointa, cu efortul de concentrare. Ele se
contureaza stabil dupa varsta de 20 de ani.
Cutele orizontale generate de contractia “muschiului atentiei” sunt associate cu ridicarea
sprancenelor si deschiderea maxima a pleoapelor. Ele pot exprima mirarea, frica, sau intelegerea
brusca a situatiei.
“Cutele incretite”, aparute pe frunte la intersectia cutelor verticale si orizontale, semnifica
mahnire, napastuire, o neputinta chinuitoare.

SPRANCENELE
Clement Blin descrie 9 tipuri de sprancene: abia conturate, cazute, de faun, foarte drepte, foarte
departate, groase, oblice, unite.
Sprancenele unite exprima intransigenta, idei fixe, blocaje afective
Sprancenele arcuite-receptivitate, afectivitate, subiectivitate
Sprancenele arcuite si abia conturate-semn de feminitate
Sprancenele groase,zbarlite-semn al masculinitatii.
Keating, A.Mazur si M.H.Segall au judecat ca fiind mai dominanti barbatii care aveau sprancene
coborate, in comparative cu cei care aveau sprancene ridicate.
Ridicarea brusca a sprancenelor este unul dintre semnalele de salut cele mai raspandite, este un
mod de a spune DA, ne sspune Horst H. Ruckle. “Este posibil ca sprancenele sa ia 40 de pozitii
diferite. Acestea cuplate cu pozitia pleoapelor si incretirea fruntii, pot genera un joc infinit al
exprimarii mimice”.

NASUL
Tipuri de nas: carn, cazut, cocosat, concave, convex, drept.
-Nas cazut-persoane melancolice
-Nas carn-persoane capricioase
-Inrosirea nasului si marirea lui cand o persoana nu spune adevarul
-Modificarea circumferintei narilor- stare de excitatie
-Strambatul din nas-dezgust, neplacere, perplexitate

GURA
Se apreciaza ca gura este “centrul bucuriei si al durerii”.
Tipuri de gura- Luandu-se in calcul si buzele(subtiri sau carnoase, iesite in afara ambele sau doar
una dintre ele), se vorbeste despre gura carnoasa si sinuoasa, cu buza inferioara protuberanta, cu
buza superioara protuberanta, cu comisurile cazute, cu comisurile ridicate, inclestata, mare, mica,
proeminenta, subtire si rectilinie.
Miscarea gurii transmite, constient sau inconstient, semnale care pot fi decofificate destul de
acurat. Ernest Koff a stabilit ca miscarea scurta si nervoasa si tremuraturile muschiului gurii
indica o nervozitate accentuate, constituie un semnal de alarma. Gura deschisa poate marca
intentia de a vorbi, dar si mirarea, imposibilitatea de a intelege ceva. Gura inchisa in mod voit
exprima dorinta de a intrerupe schimbul de replica. Cand spunem “i-am inchis gura” inseamna ca
l-am lasat fara replica pe interlocutor, ca l-am adus in starea de a se retrage de la discutii. Cand
caracterizam pe cineva ca “este gura mare”, ne referim la faptul ca vorbeste mult, cat mai ales
vorbeste fara teama. “Gura legata”(inchisa, cu buzele stranse), arata increderea in sine.

MATURITATEA FETEI
Indivizii cu maxilare puternice, cu fata proeminenta, buze subtiri si par putin sunt perceputi ca
fiind cei mai dominanti. Barbatii cu trasaturi dominante sunt considerati mai atractivi atat de catre
femei, cat si de catre barbati, subliniind faptul ca activitatea la barbate este strans legata de
dominanta. Dimensiunile ochilor si proeminenta buzelor sunt associate cu caracterul
dominant/nondominant al celui evaluat.

ASIMETRIA FETEI
O serie de cercetari au pus in evidenta relatia dintre asimetria faciala si viata psihica. S-a constatat
ca atunci cand asimetria este accentuate, avem de a face cu o persoana nevrotica. Partea dreapta a
fetei exprima de obicei, self-ul public al persoanei, iar partea din stanga-viata psihica
inconstienta.
F.G.Lynn si D.R.Lynn: daca persoanele au o lateralitate manuala si faciala dreapta(dupa cum
ridica in sus coltul gurii cand zambesc), atunci ele sunt mai expansive si mai bine integrate social
decat in cazul in care au lateralitate incrucisata.

HOLUL ATRACTIVITATII
Persoanele attractive obtin mai usor locuri de munca la interviurile pentru angajare si primesc
referinte mai positive la locul de munca decat persoanele mai putin attractive din punct de vedere
fizic. Persoanele attractive sunt considerate ca fiind mai fericite, au o probabilitate mare de a se
casatori si de a avea o casatorie reusita, iar in procesele juridice primesc pedepse mai blande
decat persoanele neatractive.
Se considera ca persoanele adulte cu fata de copil, ceea ce adduce impresia de naivitate, s-au
folosit de acest atribut pentru a face acte reprobabile.
Frumusetea fetei a unei personae include armonia, proportionalitatea, atractivitatea fetei. Aristotel
considera ca frumusetea consta in ordine, simetrie si proportie. Frumusetea oglindeste in exterior
ceea ce este in interior.
Americanii considera attractive figurile feminine asemanatoare cu cele ale copiilor – ochii mari,
nasul scurt, barbia mica. Persoanele adulte care au “fata de copil”, sunt percepute ca avand si
atributele copilariei: sinceritate, submisvitate, naivitate, neagresivitate.

OCHII
Ochii stabilesc un adevarat record in ceea ce priveste asocierea de epitete cu valoare stilistica.
Tipuri de ochi: 60 de culori si nuante cromatice: albastri-cu 12 nuante, maslinii, murgii, opalini,
otelii, pistruiati, smoliti, viorii.
Ochii reprezinta “oglinda trupului si sufletului”. In Zohar-ochii negri denota vigoarea spiritului si
virilitatea sentimentelor. La musulmani, culoarea cenusie a ochilor ii semnaleaza pe pacatosi si
inamici. Alchimistul si medical elvetian Paracelsus credea ca ochii cenusii exprima indecizia si
instabilitatea psihica a persoanei, iar ochii negri sunt semn al sanatatii, spiritului ferm, curajului si
onoarei. La englezi se spune ca ochii albastri semnifica bunatate si gentilete, iar ochii negri
senzualitate si dominarea pasiunilor. La romani exista povata “Ochii verzi niciodata sa nu-I
crezi!”

MAINILE
Pornind de la supozitia ca mana vorbeste despre starea psihica a persoanei, vom spune
catevacuvinte despre o noua disciplina stintifica pe cale de a se cristaliza, dermatoglifia.
Nicolae Vaschide a studiat timp de 10 ani practicile chiromantilor, fizionomistilor, ale
grafologilor si ghicitorilor in carti si in cafea din Franta, si a ajuns la urmatoarea cocluzie:
chiromantia este doar in aparenta o stiinta oculta. “Viitorul si prezicerea evenimentelor sunt
lucruri indoielnice”. Pentru cunoasterea psihologica a persoanei trebuie sa utilizam nu numai
datele mainii, ci de asemenea si ale fizionomiei si toate informatile furnizate de limbaj si mai ales
informatile verbale si prin gesture, care schitiaza, subliniaza si faciliteaza ghicirea unui character,
a unei fizionomii intelectuale. Cunoastem o persoana dupa configuratia mainilor care sunt
valabile pt intregul comportament nonverbal si pt problematica actuala a comunicarii nonverbale:
totdeauna trebuie sa avem in vedere integrarea semnalelor provenite prin intermediul cat mai
multor canale de informatie. Va trebui sa integram aceste informatii in sisteme, cal mai important
fiind sistemul comunicare nonverbala-comunicare verbala.
Chiromantia pretinde ca ar descrie dupa liniile din palma. “Specialistii in chiromantie” sustin ca
sunt capabili sa prevada evenimentele din viata omului. Pt a dobandi un plus de credibilitate, unii
folosesc computerele.
Dermatoglifele sunt desenele papilare situate pe fata interna a degetelor, in regiunea volara-a
plamei, si in cea plantara-a talpilor. Amprentele digitale-prin intermediul carora politia ii
identifica pe raufacatori-reprezinta o clasa speciala de dermatoglife. Antropologii studiaza
dermatoglifele nu pentru a-I identifica pe indivizi, ci dimpotriva, pt a vedea daca desenele
papilare de un anumit tip sunt comune unor grupuri umane.
S-au stabilit 3 tipuri de desene ale epidermei: in forma de arc, de bucla, si de spirala.
Dermatoglifia un pretinde “A citi” in desenul epidermei degetelor sau dupa cutele rezultate din
flectarea mainii decat corelatiile cu anomaliile genetice, avand o marja de incertitudine calculata.
Este foarte riscant, pornind de la particularitatile epidermei degetelor sau a palmelor- sa inferam
creativitatea, puterea de vointa, sensibilitatea, sociabilitatea si alte caracteristici psiho-morale.
Au fost identificate 6 tipuri constitutionale ale mainilor:
mana lata si scurta- altrusim, franchete, gandire corecta, pers dezinteresate, muncitori manuali
mana conica si ingusta – inteligenta, franchete, optimism, sinceritate, altruism, incredere in sine,
spontaneitate, pers imaginative, medici
mana patrata – franchete, duritate, consecventa, curaj, altruism, violenta, muncitori manuali.
mana ingusta si lunga – inteligente, sanatate subreda, fire artística, fruusete, egoism, agresivitate,
fragilitate, activitati artistice.
mana spatulata(ca o lopatica), avand degetele terminate cu un bulb – inteligente concreta,
perseverenta, lipsa de imaginatie,activitati fizice
mana rotunda – altrusim, misticism, influentabilitate, ipocrizie, sentimentalism, activitati
intelectuale dde birou.
S-a constatat ca diferitelor tipuri de mana, inclusiv de degete, li se asociaza trasaturi de
personalitate distincte.

GESTURILE, POSTURA SI MERSUL

Jean-Claude Schmitt considera ca “gesturile sunt imagini care se misca, un spectacol”.
Desmond Morris defineste gesturile ca fiind “orice actiune care transmite un semn visual unui
spectator”.

CLASIFICAREA GESTURILOR

EMBLEMELE
Astfel de gesturi reprezinta o traducere directa a cuvintelor, propozitilor si frazelor in semne,
emblemele fiind folosite mai ales cand comunicarea verbala un este posibila, de ex in cazul
muncitorulor care lucreaza intr.-un mediu fizic in care nivelul zgomotelor este ridicat. Sunt
utilizate insa si in convorbirile obisnuite, cand vrem sa fim siguri ca interlocutorii au inteles
exact ce dorim sa spunem. In comunicarea nonverbala, emblemele subliniaza si dubleaza
cuvintele.
Atingerea varfului mare cu varful aratatorului, formand un cerc, pastrand celelalte degete drepte
si palma orientata spre spectator, traduce cuvintele “all correct” – este in regula, OK.
In franta sau in Laos, a forma din cele doua degete un inel inseamna nimic sau pur si simple zero.
In japonia, acelasi gest sugereaza cuvantul bani. In únele tari mediteraneene, cum ar fi Grecia sau
Turcia, acest semn indica homosexualitatea sau o invitatie vulgara la o partida de sex, iar in
statele árabe exprima ostilitatea, este o insulta(daca este insotit de aratarea dintilor).
Emblemele sunt utilizate de obicei in pauzele dintre conversatii, la inceputul sau la sfarsitul undei
exprimari sau insotind anumite cuvinte pentru a le accentua. Ele pot fi folosite atat de catre
persoana care vorbeste, cat si de catre ce acare asculta. Limbajul emblemelor se invata mai rapid
decat limbajul verbal. Exista embleme care sunt utilizate doar de catre femei cand vorbesc cu
femeile sau de catre adulti cand se adreseaza autoritar copiilor.

ILUSTRATORII sunt elemente nonverbale care insotesc si completeaza mesajul verbal. Si

asupra utilizarii ilustratorilor avem un bun control. De ex “Ha isa mergem!” si executam o iscare
a capului sau a mainii in directia de mers. Ele sunt bine invatate si este greu sa executi miscari
improprii. Suntem doar partial constienti de ilustratori, ei par naturali, universali, cu o
semnificatie mai putin flexibila decat emblemele. Ilustratorii un sunt folositi independent de
limbajul verbal, fiind astfel elemente care unesc comunicarea verbala cu cea nonverbala.
Exista 8 tipuri de ilustratori realizati cu mainile: bastoane, ideografe, miscari deictice, miscari
spatiale, miscari ritmice, kinetografe, pictografe, sublinierile.

EXPRESIILE FACIALE le indica celorlalti un sens al starii noastre afective: comunica bucuria,
surpriza, tristetea, oboseala. Expresile emotiilor ne pot trada.

REGLATORII mentin si controleaza interactiunea cu interlocutorii. Cand ascultam vorbele

altora un ramanem pasivi, ci facem o serie de gesturi: dam din cap, directionam, privirea spre
interlocutor, miscam buzele sau folosim anumite semne paralingvistice.
ADAPTORII reprezinta gesturi stereotipe pe acre le realizam in spatii prívate sau publice, in
conditii de concentrare sau tensiune psihica(de ex pt femei rasucirea unei suvite de par au pt
barbati miscarea rítmica a picioarelor in pozitia sezand). Prin astfel de gesturi ne satisfacem
nevoie de confort, ne relaxam, mentinem comunicarea interpersoanala sau exprimam statusul.

GESTURILE EXPRESIVE sunt cele care apropie specia umana de cea animala. Expresiile
daciale dau sens starilor noastre emotionale si scapa controlului voluntar. Ele sunt aprópiate
gesturilor intamplatoare, insa un indeplinesc o functie mecánica, ci una comunicativa.
GESTURILE MIMATE sunte cele in care emitatorul incearca sa imite cat mai exact o persoana,
un obiect sau o actiune. Sunt specific umane, desi capacitatea de a mima anumite comportamente
se intalnesc si in randul primatelor. Din categoría gesturilor mimate fac parte: mimetismul social,
mimetismul teatral, mimare partiala, mimare in gol.

GESTURILE SCHEMATICE sunt strans legate de gesturile mimatr, reprezentand variantele

prescurtate ale acestora. Ele se dezvolta din nevoia de a imita in scurt timp mai multe
comportamente, actiuni.
GESTURILE SIMBOLICE semnifica o calitate abstracta. Acetsa categorie de gesturi comporta
numeroase variatii culturales si uneori originea lor este obscura.

GESTURILE TEHNICE sunt specifice unei anumite profesii si au semnificatie doar in cadrul
activitatii respective. Privite de catre un specialialist, ele sunt lipsite de semnificatie.

GESTURILE CODIFICATE se aseamana cu cele tehnice , pt ca sunt specifice unor receptori

care fac parte dintr-o anumita categorie avizata, insa difeta de acestea prin faptul ca ele se
combina pt a forma structuri cu sens dupa modelul limbajului vorbit.
La nivelul gesturilor interactive se face distinctie intre: gesturi facute in graba, gesturi “de citare,
gesturi de cautare, gesturi de reciprocitate.

SEMNIFICATIA GESTURILOR
Gesturi realizate cu mainile, capul, trunchiul, picioarele
Gesturile realizate cu mainile- se estimeaza ca putem face 1700 cu gesturi cu mainile, in
combinatie cu postura, cu articulatia mainii si cu degetele.

DEGETUL ATRATATOR participa la realizarea multor gesturi, cu semnificatii dintre cele mai
diferite: de la declaratii de iubire la admonestari si insulte.

DEGETUL MARE
Mana cu degetul mare in pozitie verticala si cu celelalte degete stranse echivaleaza in SUA, Rusia
sau Franta, cu adresarea unei felicitari pt lucrul bine facut. In Nigeria este considerat un gest
nepoliticos, prin care se exprima dezaprobarea totala, iar in Japonia, China si Coreea este utilizat
in numaratoare, indicand cifra 4 pt piloti si astronauti, este gest semnifica “total este OK”.

DEGETUL MIJLOCIU
Arabii indrapta degetul mijlociu in jos, romanii in sus. Sugerand falusul, miscarea rápida inainte-
inapoi a palmei cu degetul mijlociu in pozitie orizontala echivaleaza cu o insulta sexuala.

INELARUL parca nici un ar exista in comunicarea nonverbala. Nici in combinatie cu celelalte

degete un participa la limbajul gesturilor.

DEGETUL MIC un joaca nici el un rol interactiv in transmiterea prin gesturi a semnificatilor.
Participa impreuna cu aratatorul la transmiterea unor insulte.
PALMELE SI PUMNII “Frecarea palmelor” exprima o evaluare positiva a ceea ce va urma: o
afacere “pe cinste”, un aranjament foarte placut, o actiune mult dorrita.

FESTURI REALIZATE PRIN MISCAREA CAPULUI

La mai toate popoarele si populatiile, exprimarea dezacordului-negatia- se face in aelasi fel, prin
miscarea repetata a capului de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga.
Modalitati gestuale ale capului in 7 categorii:
miscarea capului indreptata inainte- arata interés fata de interlocutor
capul plecat – supunere, lipsa de vointa su speranta; in timpul salutului exprima amabilitate
datul din cap – pe verticala su repetat este receptat ca acord, ssprobare, intelegerea celor spuse de
interlocutor; insotit de ridicarea sporancenelor si de intredeschiderea gurii, datul din cap exprima
u n interés maxim pt informatiile transmise
inaltarea capului – siguranta de sine, sentimentul propriei valori, capacitatea de a actiona,
mandrie’ ridicarea batoasa a capului indica orgoliu si aroganta
miscarea capului spre spate si in sus – arata “deconectarea”, starea de visare, dorinta de detasare;
miscarea inapoi a capului poate fi si expresia unei dinamici agresive
inclinarea laterala a capului, leganarea capului – spre umarul drept transmite un semnal de
simpatie, lipsa de voiunta, renuntare; spre umarul stang exprima scepticism, o atitudine critica,
solicitarea de informatii suplimentare- exprima atat acordul cat si dezacordul; asociata cu
ridicarea umerilor si cu colturile gurii lasate in jos, semnaleaza indecizia si dezamagirea in
anumite situatii.

GESTURILE REALIZATE PRIN MISCARILE TRUNCHIULUI

Prin inclinare sau rasucire, partea superioara a corpului poate transmite semne clare: acordul sau
dezacordul, interesul sau dezinteresul, agresiune sau frica.

GESTURI REALIZATE CU PICOARELE

Picioarele un servesc numai la mers, ele transmit semnale, “vorbesc: atat cand se misca, cat si
atunci cand stau locului.
Daca picioarele sunt strans lipite unul de altul-exprima un gest de supunere si frica(la fel ca
atunci cand strangem mainile pe langa corp. La cei mai multi dintre noi, dreptul este “piciorul de
joaca” si stangul “piciorul de sprijin”.
Schimbarea frecventa a sprijinului de pe un picior pe altul poate semnifica modificarea dispozitiei
psihice a interlocutorului. Este bine deci sa urmarim continuu pozitia picioarelor, un numai gura
celui cu care conversam.
POSTURA
S-a spus ca postura este un “”gest incremenit”. In opozitie cu miscarea fluida a corpului, postura
se raporteaza la pozitia fixa a corpului. Durata unei pozitii a corpului se evalueaza in functie de
situatia sociala concreta. La om, pozitile corpului sunt limitate: ortostatica(verticala),
decubit(orizontala) si sezand. Gama posturilor este mult mai larga, semnalele sunt mult mai
varíate.
Robert Sommer a observat ca persoanele care stau la o masa patrata sau dreptunghiulara pt a
conversa se aseaza pe diagonala coltului mesei, un “fata catre fata” sau “profil catre profil””. Stau
“fata in fata” un cei care coopereaza, ci aceia care se opun unii altora.
Prin termenul de “postura” se intelege pozitia corpului sau a partilor sale fata de reperele
determinate. Albert mehrabian aprecia ca postura este mult mai expresiva decat gesturile.
Albert Scheflen apreciaza ca interactiunea dintre persoanele exista 3 dimensiuni de baza ale
posturii: includere/neincludere; orientarea paralela a corpului sau vizavi;
congruenta/incongruenta.

MERSUL
Gordon Allport avea dreptate cand spunea ca “mersul este in mod special un domeniu de studiu
fascinant”. In ciuda acestui adevar, cercetarile menite sa releve legatura dintre felul in care merg
oamenii si caracteristicile lor psihice un sunt deloc numeroase.
In legatura cu mersul, pot fi masurate urmatoarele caracteristici: regularitatea, viteza, presiunea,
lungimea pasului, elasticitatea, precizia directiei si viabilitatea.
Specialistul german in comunicare nonverbala analizeaza in lucrarea Limbajul corpului pentru
manageri un mai putin de 11 feluri de a merge: ritmic, sacadat, cu trunciul teapan, repede sau
incet, cu pasi uriasi, cu pasi mici, impiedicat, relaxat, pe varfuri, leganat, inadecvat.
W.Wolf a descoperit experimental un lucru interesant: fiecare dintre noi ne recunoastem proriul
mers cu o probabilitate de eroare mai mica decat in cazul persoanelor cunoscute. Concluzia ca
pe baza analizei mersului cunoastem :ceva mai bine decat la intamplare trasaturile de
personalitate”.