Sunteți pe pagina 1din 8

Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem.

II

Curs 06 Facilitarea socială

Cuprins:

y Cercetările timpurii şi primele explicaţii asupra facilitării sociale


y Contribuţia lui Robert Zajonc. Teoria Impulsului
y Revizuirea teoriei facilitării sociale
A. Teoria fricii de evaluare
B. Teoria Monitorizării sociale
C. Teoria (atenţională) Distragere-Conflict
y Facilitarea socială mediată de compararea socială şi semnificaţia celuilalt
y Facilitarea socială mediată de factorii de personalitate
y Abordarea multidisciplinară a facilitării sociale

Psihologia ca ştiinţă are o istorie relativ scurtă şi se datorează în special aplicării


metodei experimentale. Se consideră că, începând cu anul 1879, prin înfiinţarea primului
laborator de psihologie experimentală la Leipzig de către Wilhelm Wundt, psihologia a
căpătat statutul de ştiinţă. O perioadă îndelungată de timp s-a întâmplat ca cercetătorii
preocupaţi de variate aspecte psihologice să publice lucrări în reviste de specialitate
consacrate altor domenii, iar unele dintre acestea au fost descoperite în mod surprinzător
după mai multe decenii. În cazul psihologiei sociale exemplul cel mai relevant în acest
sens se referă la descoperirea primelor contribuţii în domeniul lenei sociale după aproape
un secol! (Kravitz şi Martin, 1986).
În general, sursele ideilor de cercetare s-au bazat pe observarea şi reflecţia asupra
unor constanţe comportamentale din lumea animală şi cea umană. Aplicând demersul
idiografic sau nomotetic, sau o combinaţie dintre acestea, intuiţiile cercetătorilor se
materializau în postulate sau ipoteze de cercetare. Chiar dacă cadrul metodologic nu se
afla încă într-o etapă avansată, implementarea verificării empirice era absolut esenţială.
Atunci când rezultatele mai multor cercetări atingeau un punct de convergenţă, se crea
pretext pentru generalizarea datelor în cadrul populaţiei studiate. Astfel, premisele iniţiale
conturau principiile unor teorii care, la rândul lor, urmau să fie reanalizate şi
îmbunătăţite.

Primele preocupări din domeniul psihologiei sociale s-au concentrat asupra


întrebării dacă şi în ce fel performanţa dintr-o sarcină individuală poate fi influenţată de
prezenţa socială pasivă sau activă a unui public. Or, multe dintre activităţile pe care le
desfăşurăm frecvent se pot derula în compania altor membri care ne asistă pasiv fără să
intervină sau îndeplinesc în acelaşi timp şi independent aceeaşi sarcină.
Istoria psihologiei sociale debutează cu cercetarea facilitării sociale şi lenei sociale,
ambele fiind fenomene specifice grupurilor restrânse şi care au fost captate prin
intermediul metodei experimentale.

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Facilitarea socială a cunoscut o evoluţie deosebită şi sincopatică în psihologia


socială. Acest fenomen a fost semnalat în 1898 de către Norman Triplett, prima definiţie
a conceptului fiind propusă peste două decenii, de către Floyd Allport. Deşi o serie de
studii au constatat iniţial că prezenţa altor persoane îmbunătăţeşte performanţa
individului într-o sarcină colectivă comparativ cu performanţa din condiţia singur,
ulterior alte cercetări au descoperit rezultate opuse: prezenţa unui public determina
scăderea performanţei individuale. O astfel de contradicţie a descurajat cercetările în
acest domeniu din cauza lipsei unei viziuni unificatoare. Abia în 1965, Robert Zajonc a
identificat soluţia, care la rândul ei a fost contestată de către alţi cercetători. Deşi se părea
că un nou cadru explicativ rezolva (aparent) problema, alţi factori explicau efectele
facilitării sociale. În prezent, cercetările insistă pe rafinarea viziunilor alternative propuse
anterior ceea ce conferă dinamicitate acestei teorii.

Cercetările timpurii şi primele explicaţii asupra facilitării sociale

Norman Triplett a surprins fenomenul facilitării sociale în contextul desfăşurării


curselor de ciclism, organizate în cadrul Racing Board of the League of American
Wheelers. Fiind însuşi pasionat de acest domeniu, Triplett a aplicat metoda observaţiei
participative şi a constatat că acelaşi ciclist obţine performanţe superioare într-o cursă
colectivă, comparativ cu performanţele măsurate în cadrul unei curse solitare. De
asemenea, se putea constata o îmbunătăţire a performanţelor ciclistului şi în condiţia în
care publicul doar asista la cursă sau îl încuraja în acest sens. Date similare au fost
obţinute urmărind copiii care practicau pescuitul prin intermediul mulinetelor. Aceştia au
dat dovadă de o îndemânare superioară atunci când manipulau mulinetele alături de alţi
copii care erau implicaţi simultan în aceeaşi sarcină.
Două explicaţii a fost înaintate de către Triplett şi care au stat la baza Teoriei
Dinamogenezei. În primul rând, autorul a luat în considerare impactul unor factori de
natură mecanică pentru a explica legătura dintre creier şi musculatura corpului. Astfel,
ciclistul din faţă înfruntă primul aerul, ceea ce ar favoriza întâmpinarea unei rezistenţe
mai scăzute pentru cicliştii ce-l urmau.
Chiar dacă reprezintă o explicaţie insuficientă, nu se poate neglija o parte din
justeţea acesteia. De exemplu, un stol de păsări călătoare întâmpină în zborul lor
îndelungat curenţi de aer cărora trebuie să le facă faţă. Pentru ca scopul să fie atins,
structura şi organizarea păsărilor din stol în timpul călătoriei este foarte importantă:
membrii cei mai puternici ocupă poziţiile din faţă, înlesnind pe cât posibil înfruntarea
rezistenţei aerului pentru membrii cei mai slabi.
Al doilea factor explicativ care a fost preferat mai mult se apropia mai mult de
realitatea psihologică. Îmbunătăţirea performanţei individuale în cadrul grupului s-ar
datora în special competiţiei dintre membri.
Important de menţionat este că cercetările realizate de către Triplett s-au desfăşurat
într-un cadru natural, iar aceasta asigura îndeplinirea validităţii ecologice. Totuşi,
dezavantajul major al oricărui experiment natural presupune controlul deficitar al
factorilor externi. Prin urmare, era necesar ca cercetările ce urmau a fi întreprinse să fie
supuse metodei experimentului de laborator, asigurându-se astfel un mai bun control
asupra variabilelor cercetării.

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

În ansamblu, fenomenul facilitării sociale s-a înscris în cadrul a două paradigme,


care au fost explorate concomitent sau separat.
Paradigma Publicul-ui pasiv urmărea felul în care performanţa individuală era
influenţată doar de simpla prezenţă a unui public. În timpul executării sarcinii, subiectul
era asistat de către alte persoane care se aflau într-o proximitate spaţială fără să intervină
în vreun fel.
Paradigma Co-acţiunii a luat în calcul rolul activ al publicului, ceea ce înseamnă că
alte persoane realizau în paralel şi în mod independent aceeaşi sarcină în care era implicat
subiectul naiv.
Din punct de vedere metodologic, variabila dependentă a fost captată prin
intermediul unui experiment care respecta un design de cercetare transversal sau
longitudinal. Indiferent de strategia cercetătorului, era necesar ca într-o primă etapă să fie
măsurată performanţa individuală în cadrul unei sarcini iar în a doua etapă aceeaşi
performanţă urma să fie captată în prezenţa unui public pasiv şi / sau activ.
Iniţial, majoritatea studiilor asupra facilitării sociale au fost realizate utilizându-se
sarcini mecanice simple. Cercetările s-au extins luând în considerare sarcinile care
implicau efort cognitiv. Indiferent de natura stimulului sau paradigma facilitării sociale,
s-a constatat că în sarcinile colective performanţa individuală se îmbunătăţea
semnificativ.
Astfel, în 1924, Floyd Allport a definit conceptul de facilitare socială, referindu-se
la amplificarea unui răspuns în urma manifestării unui comportament similar de către alte
persoane (apud Guerin, 1993, p. 17). Dacă explicaţia lui Triplett se baza pe impactul
competiţiei dintre indivizi, Allport a sugerat luarea în considerare a factorului rivalitatea.

În anii ’30 cercetările asupra facilitării sociale au constatat rezultate opuse: în unele
cazuri prezenţa activă a publicului determina creşterea performanţei, iar în alte cazuri –
înrăutăţirea acesteia. O astfel de contradicţie dintre rezultate empirice ameninţa
epistemologic conceptul de facilitare socială (Boncu, 1999; Gavreliuc, 2006).

Contribuţia lui Robert Zajonc. Teoria Impulsului

Anul 1965 este considerat unul crucial pentru teoria facilitării sociale. Robert
Zajonc a reuşit să identifice o soluţie prin care a dat coerenţă şi unitate acestei teorii şi
care s-a concretizat în Teoria Impulsului. Două aspecte majore sunt necesare de a fi
punctate pentru a înţelege viziunea autorului.
În primul rând, s-a avansat noţiunea de răspuns dominant (Zajonc, Sales, 1966)
care se referă la răspunsul pe care un subiect îl elaborează cu cea mai mare probabilitate
atunci când este expus la un stimul. În cazul în care o sarcină este simplă, şi prin aceasta
se înţelege faptul că este stăpânită sau învăţată de către o persoană, răspunsul dominant
va fi cel mai probabil corect. În cazul în care sarcina este una nouă sau complexă -
răspunsul dominant va fi mai degrabă unul greşit.
În al doilea rând, fiind influenţat de lucrările behavioriştilor din epocă, Zajonc s-a
inspirat din concepţia lui Hull şi Spence, modelul cărora poate fi rezumat astfel:
potenţialul de reacţie a unui răspuns este dat de produsul dintre „puterea de obişnuinţă cu
acel răspuns” şi „nivelul de impuls”. Zajonc a considerat că impulsul este amplificat de

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

prezenţa pasivă sau activă a publicului, care are o funcţie asemenea unui catalizator.
De principiu, în sarcinile simple ne aşteptăm ca o persoană să elaboreze un răspuns
corect, iar în cele dificile să eşueze. Dacă respectăm teza înaintată de Zajonc, prezenţa
unui public ar avea rolul de a întări emiterea răspunsului dominant iar consecinţa va
depinde de nivelul de dificultate a sarcinii: o îmbunătăţire a performanţei în primul caz şi
o înrăutăţire a performanţei în al doilea. Aprecierea gradului de dificultate a sarcinii se
poate realiza doar prin raportare la experienţa subiectului. De exemplu, în cadrul şcolii
muzicale un elev capătă cunoştinţe şi abilităţi pentru interpretarea unor compoziţii
muzicale a căror nivel de dificultate urmează să crească. Condiţia optimă pentru însuşirea
noului material presupune exersarea compoziţiei în lipsa unei audienţe, deci, în condiţia
singur. După mai multe încercări, se va constata un progres iar piesa va fi executată
corect. Putem estima că, dacă elevul va fi solicitat să interpreteze piesa învăţată în faţa
unui public, el va înregistra o performanţă superioară comparativ cu cea constatată în
condiţia de izolare. Realitatea este că repertoriul unui începător nu este foarte mare şi se
epuizează destul de repede. Publicul în schimb de obicei doreşte prelungirea satisfacţiei
estetice şi, de cele mai multe ori, insistă ca novicele să divulge noile proiecte la care
lucrează. Dacă provocarea este acceptată, ne putem aştepta ca interpretarea să cumuleze
un număr şi mai mare de greşeli decât în timpul exersării individuale.

Revizuirea teoriei facilitării sociale

După anul 1965, s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a numărului studiilor în


domeniul facilitării sociale (Guerin, 1993), care a fost revizuită şi completată de mai
mulţi cercetători. S-a constatat faptul că doar şi numai simpla prezenţă a unui public nu
era suficientă pentru a creşte nivelul de impuls în emiterea răspunsului dominant. O parte
dintre explicaţiile înaintate s-au bazat pe noţiunea de impuls, iar altele au vizat alte
fenomene şi procese cognitive.
Prezentăm în ceea ce urmează trei modele explicative, ai căror factori au concurat
într-o mai bună determinare a efectelor facilitării sociale.

A. Teoria fricii de evaluare a fost propusă în 1972 de către Nicholas B. Cottrell.


Conform autorului acestei teorii, impulsul este amplificat nu de simpla prezenţă a
celorlalţi, aşa cum era postulat de către Zajonc, ci de percepţia persoanei că un public ar
putea evalua performanţa sa dintr-o sarcină. Individul învaţă şi dezvoltă o astfel de
anticipare a reacţiilor pozitive versus negative din partea celorlalţi în procesul socializării.
Menţionăm că în acea perioadă, teoriile behavioriştilor asupra învăţării încercau să
explice acest proces prin intermediul relaţiei dintre remunerare versus pedeapsă. Astfel,
chiar dacă un public este prezent, acesta nu va amplifica apariţia răspunsului dominant
decât în condiţia în care persoana conştientizează că i se poate evalua gradul de reuşită în
sarcină.
Pentru a demonstra empiric această ipoteză, Cottrell, Wack, Sekerak şi Rittle
(1968) au realizat un experiment în care urmau să manipuleze frica de evaluare. Subiecţii
experimentului au fost anunţaţi că scopul cercetării urmăreşte felul în care oamenii învaţă
o limbă străină. Li s-a prezentat o listă de asociaţii de cuvinte fără sens pe care subiecţii
trebuiau pentru început să o înveţe. În a doua etapă urma o sarcină de rememorare în trei

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

condiţii experimentale diferite. În condiţia „singur”, subiecţii desfăşurau activitatea într-o


sală separată, fără ca cineva să se afle prin preajmă. În condiţia „audienţă”, doi complici
intrau în sala în care era subiectul naiv, iar experimentatorul informa subiectul naiv că
aceştia urmau să participe într-o altă sală la un experiment legat de percepţia culorilor. El
îi permitea să aştepte, cu condiţia să nu deranjeze activitatea în curs de desfăşurare.
Complicii aveau sarcina de a urmări cu interes participarea subiectului naiv la
experiment. În condiţia „simpla prezenţă”, în mod analog, două persoane ajungeau în sală
şi experimentatorul genera explicaţii similare cu o singură diferenţă: complicii erau legaţi
la ochi. Rezultatele au constatat creşterea apariţiei răspunsurilor dominante doar în
condiţia „audienţă”, atunci când prezenţa publicului inducea frica de evaluare.
Pentru a fi siguri că prezenţa celorlalţi induce frica de evaluare, Henchy şi Glass
(1968) au realizat un experiment asemănător cu cel a lui Cottrell şi colaboratorii săi.
Utilizând o sarcină similară, subiecţii naivi erau asistaţi de către complici despre care
aflau că aceştia sunt „experţi” în ceea ce priveşte percepţia şi învăţarea umană. În plus,
experimentatorii au captat şi măsurători fiziologice (electroconductibilitatea epidermei şi
frecvenţa bătăilor inimii). Deşi din punct de vedere fiziologic nu au fost identificate
diferenţe semnificative, s-a constatat că performanţa mnezică a fost influenţată doar
atunci când subiecţilor li s-a activat frica de evaluare.

B. Teoria Monitorizării sociale a fost propusă de către Guerin şi Innes în 1982. Autorii
au valorificat cercetările întreprinse de către Yarbus (1967), care s-a axat pe studiul
modalităţilor de percepere vizuală a obiectelor sociale şi non-sociale. În cadrul studiului,
participanţii au fost expuşi la diverse imagini statice simple şi complexe, iar prin
intermediul unui aparat complex care permitea surprinderea mişcărilor globilor oculari,
se putea constata priorităţile atenţiei vizuale în timp şi spaţiu. De exemplu, din momentul
în care subiecţii au fost expuşi unei reproduceri a picturii lui I. Repin „Reîntoarcerea
neaşteptată” s-a constatat că are loc focalizarea atenţiei în mod prioritar pe chipurile
umane.
În studiul său din 1983, Guerin a fost interesat în ce fel doar şi numai
conştientizarea faptului că un public este prezent în aceeaşi încăpere produce efecte
asupra facilitării sociale. Pentru aceasta, fiecare subiect a fost implicat într-o sarcină
simplă sau complexă în patru condiţii experimentale. El evolua singur, în prezenţa unui
complice care era aşezat în faţa lui sau era poziţionat lateral şi, în ultima condiţie,
complicele era plasat în spatele subiectului naiv. Deşi nu-l putea observa în mod direct,
prezenţa celuilalt era conştientizată fenomenologic. Nu s-au constatat diferenţe în ceea ce
priveşte performanţa la nivelul sarcinii simple în prezenţa complicilor. În sarcina
complexă însă s-a înregistrat un număr crescut de erori în special atunci când subiectul
naiv ştia că performanţele sale puteau fi monitorizate de către persoana aflată în spatele
său. Autorul concluzionează faptul că prezenţa unui public poate produce facilitarea
socială doar atunci când există o ameninţare la adresa stării psihologice de bine şi când
publicul nu poate fi cu uşurinţă monitorizat.

C. Teoria (atenţională) Distragere-Conflict a fost emisă de către R. S. Baron în 1986 şi


se referă la faptul că prezenţa fizică activă sau pasivă a altor persoane produce un conflict
atenţional atunci când un individ este implicat într-o sarcină. În mod contraintuitiv, acest
fapt amplifică impulsul şi favorizează emiterea răspunsului dominant (Baron, 1986;

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Baron, Moore, Sanders, 1978), proces ilustrat în Figura 1:

Figura 1. Modelul Distragere-Conflict în cadrul facilitării sociale

Efectele facilitării sociale au fost explicate şi prin intermediul unor teorii alternative
care se îndepărtează de teoria impulsului. Aceste modele au luat în considerare
mecanismele de conştientizare a sinelui: conştiinţa obiectivă de sine conform lui
Wicklund şi Duval în 1972, orientarea către standardele de referinţă a sinelui a lui Carver
şi Sheier din 1981 şi modelul prezentării sinelui elaborat de către Bond în 1982. (Bond,
Titus, 1983; Boncu, 1999, Guerin, 1993). Deşi nu şi-au propus în mod direct să abordeze
facilitarea socială, rezultatele unor studii au generat explicaţii parţiale subsecvente în
legătură cu acest fenomen.

Studiul empiric a oricărui fenomen sau proces psihosocial înregistrează după un


interval de timp un volum de informaţii care necesită la un moment dat o revizuire. În
acest sens, de obicei o echipă de cercetători aplică metoda meta-analizei care oferă
avantajul prezentării structurate a informaţiilor acumulate într-un domeniu şi oferă
posibilitatea identificării unor limite sau inconsistenţe în demersul cercetării. Astfel, cei
care sunt interesaţi să dezvolte cercetarea dintr-un domeniu specific au ocazia să-şi
(re)orienteze atenţia mai rafinat pentru a surprinde unele aspecte care fie nu au fost încă
explorate, fie nu au fost investigate consistent până în acel moment.
În cazul facilitării sociale s-a realizat un studiu meta-analitic de către Bond şi Titus
în 1983. Ei au analizat un număr de 241 studii asupra facilitării sociale şi au constatat că,
deşi numeroşi autori avansau ideea că prezenţa unui public stimulează emiterea
răspunsului dominant în sarcinile simple şi complexe, acest fenomen a înregistrat un efect
slab în explicarea varianţei în studiile experimentale (maximum 3%). Autorii au conturat
patru aspecte referitor la impactul prezenţei publicului care îndeplinea rolul de a:
a) creşte activarea fiziologică doar dacă sarcina în care sunt implicaţi subiecţii este
de nivel complex;
b) prezice un timp scăzut în îndeplinirea sarcinilor simple şi un timp ridicat în cazul
sarcinilor complexe;
c) îmbunătăţi acurateţea performanţei în sarcinile simple şi deteriorează acurateţea
în sarcinile complexe; şi
d) surprinzător pentru cercetători, nu s-a constatat o corelaţie dintre activarea fricii
de evaluare prin prezenţa unui public şi efectele pe care le produce facilitarea socială.

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

În majoritatea studiilor s-a respectat design-ul de cercetare care a implicat


comparări între grupuri de subiecţi (between) şi mai puţin centrate pe măsurări repetate
sau aplicarea unui demers longitudinal (within). În plus, multe dintre cercetări s-au
dovedit a fi inconsistente sau chiar contradictorii în special atunci când subiecţii erau
implicaţi în sarcini complexe.
În concluziile finale, Bond şi Titus au încurajat continuarea investigaţiilor asupra
efectelor pe care le poate produce un public asupra performanţei individuale. Ei au
atenţionat, în special recenzenţii revistelor de specialitate să ia în considerare şi studiile
care nu au fost admise spre publicare. Studiile empirice au calitatea unor măsurări mai
precise în testarea modelelor explicative asupra facilitării sociale, stabilind cu exactitate
ceea ce unii autori afirmă în manieră narativă.
Avansul teoriilor din psihologia socială, în special în urma contribuţiilor din
domeniul ştiinţelor cognitive (Miclea, 1999), au stimulat cercetătorii să revitalizeze
anumite cadre teoretice propuse în explicarea facilitării sociale, contribuind astfel la
revizuirea şi îmbunătăţirea modelelor explicative.

Facilitarea socială mediată de compararea socială şi semnificaţia celuilalt

Huguet, Galvaing, Monteil şi Dumas (1999) au fost interesaţi de efectele pe care le


poate produce un public asupra performanţei individuale într-o sarcină cognitivă de tip
Stroop. Sprijinindu-se pe teoria impulsului, efectele simplei expuneri a unui public pasiv
şi activ (Zajonc, 1965), autorii au repus în discuţie teoria distragere-conflict (Baron,
1982) şi au combinat-o cu principiile din cadrul teoriei comparării sociale (Festinger,
1954).
Într-o sarcină clasică în care se manifestă efectul interferenţei de tip Stroop se
măsoară timpul de reacţie a unei persoane atunci când denumeşte culoarea cernelii cu
care sunt scrise variate sigle lingvistice. De exemplu, în „condiţia de control” prima listă
conţine sigle lingvistice se referă la diferite obiecte imprimate cu culori diferite („fişă”
scris cu culoarea albastru), în „condiţia congruenţă” a doua listă prezintă denumirile unor
culori tipărite cu vopsea similară („albastru” scris cu culoarea albastru) iar în „condiţia
incongruenţă” a treia listă cuprinde cuvinte ce desemnează culori, însă cu o cerneala
diferită decât o anunţă („portocaliu” scris cu culoarea albastru) (MacLeod, 1991). Se
poate considera că sarcina din condiţia „incongruenţă” este una dificilă pentru o persoană
în virtutea existenţei unui conflict atenţional. Astfel, tendinţa de a emite primul răspuns
(răspunsul dominant) va înregistra mai multe erori sau un timp mai mare în prelucrarea
informaţiei, ceea ce nu se întâmplă în celelalte două condiţii.
Conform teoriei lui Zajonc din 1965, simpla prezenţă a altor persoane ar trebui să
întărească elaborarea răspunsului dominant. Prin urmare, recunoaşterea culorii cuvintelor
„incongruente” s-ar realiza cu mai multă dificultate în prezenţa unui public decât în lipsa
acestuia şi viceversa - mult mai rapid în cazul denumirii cuvintelor congruente. Conform
teoriei lui Baron, conflictul atenţional produs de un public ar trebui să amplifice impulsul
şi să contribuie la apariţia răspunsului dominant.
În cele trei experimente pe care le-au aplicat Huguet et al. (1999) au folosit
paradigma publicului pasiv şi co-acţiunea.
În primul caz s-a manipulat poziţia subiectului complice: în condiţia „public

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

neatent”, complicele era plasat în faţa subiectului fără să-l privească, în condiţia „public
atent”, complicele îl privea aproximativ 60% din timp şi în condiţia „public invizibil”,
complicele era plasat în spatele subiectului în timp ce-şi desfăşura sarcina. Rezultatele au
scos în evidenţă o creştere a performanţei în special când publicul era invizibil sau atent,
comparativ cu publicul pasiv sau condiţia singur.
În al doilea caz, s-a manipulat percepţia statusului complicelui din punct de vedere
al competenţei în sarcină. Acesta termina rezolvarea sarcinii în acelaşi timp cu subiectul
naiv (compararea socială similară), mai rapid cu 40 secunde (compararea socială de tip
upward) sau mai târziu cu 40 secunde decât subiectul naiv (compararea socială de tip
downward). Efectul de interferenţă Stroop a scăzut, ceea ce însemna înregistrarea unei
performanţe individuale mai bună, în condiţia în care complicele era perceput ca fiind
superior sau similar comparativ cu perceperea complicelui mai inferior sau condiţia în
care sarcina era realizată în lipsa unui public.
Rezultatele obţinute susţin mai degrabă modelul distragere-conflict decât impactul
simplei prezenţe. Totuşi, în explicarea datelor este necesar de a se ţine seama şi de
direcţia comparării sociale.

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

S-ar putea să vă placă și