Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem.

II

Curs 08 Grupul şi identitatea socială

Cuprins:

y Categorisirea socială
Categorii şi scheme cognitive sociale
Teoria categorisirii E. Rosch (1978)
Aplicaţiile teoriei categorisirii în psihologia socială
Experimentul lui H. Tajfel şi A. L. Wilkes (1963)
y Teoria identităţii sociale
Interacţionismul simbolic
Premizele şi fundamentele teoriei identităţii sociale
Experimentul lui H. Tajfel (1970)

În copilărie am urmărit o producţie cinematografică, regizată de către Pasquale

Festa Campanile (1982), Bingo-Bongo, în care rolul principal a fost jucat de Adriano
Celentano. Înainte de prăbuşirea unui avion, în jungla africană a fost paraşutat un copilaş.
Fiind unicul supravieţuitor, acesta a fost educat de o familie de cimpanzei pe parcurs de
mai mulţi ani. După o perioadă de timp, „omul-maimuţă” este capturat şi transferat într-
un institut antropologic. Oamenii de ştiinţă depuneau eforturi în a-l cunoaşte şi a-l
reintegra în societate. Dincolo de aspectele amuzante ale acestui film, există un moment
în care personajul principal este antrenat într-un joc, de fapt, i se aplică un test clasic de
psihologie socială. Cercetătorul are în posesie mai multe cartoane pe care sunt
reprezentate imagini a unor fiinţe umane şi animale. I se explică subiectului ca imaginile
ce reprezintă fiinţele umane să fie clasate într-o categorie, iar imaginile cu animale – în
altă categorie. După ce cercetătorul face câteva demonstraţii cu titlul de exemplificare şi
se asigură că cerinţa a fost înţeleasă din punct de vedere cognitiv, îi înmânează restul
cartoanelor şi îi încurajează participarea. Fără nici o problemă acesta clasifică membrii
celor două categorii până la un moment dat. Mare îi fu uimirea atunci când pe una dintre
fotografii era înfăţişat chiar El!
Provocarea la care a fost supus personajul filmului nu este altceva decât o sarcină
cognitivă de categorisire a sinelui prin care să fie surprins procesul de identificare socială.

I. Categorisirea socială

Categorii şi scheme cognitive sociale

În cadrul psihologiei cognitive şi a cogniţiei sociale categorisirea [socială] este

studiată printre primele procese cognitive: pentru început, clasificarea stimulilor non-
sociali, urmată de obiectele sociale. Ne referim la o categorie ca fiind o clasă de obiecte
care cuprinde totalitatea membrilor cu un grad crescut de similaritate între ei. Din
momentul în care o persoană a perceput un stimul, imediat se declanşează categorisirea
care este un proces cognitiv prin care omul instituie categorii, clasează stimulii percepuţi

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

în clase de obiecte. Odată ce acest proces s-a încheiat, are loc activarea schemei cognitive
asociată stimulului care desemnează un ansamblul organizat şi structurat de cunoştinţe
despre un stimul, relaţiile pe care le are cu alţi stimuli asociativi relevanţi.
Am putea afirma că există tot atâtea scheme cognitive câte sigle lingvistice sunt
într-un vocabular. Literatura de specialitate din domeniul cogniţiei sociale menţionează şi
tratează multiple scheme cognitive: de sine, de persoană, de rol social, de grup, scheme
de scenariu / „evenimenţiale” (Iluţ, 2000, 69-70; Santioso, Brown, Lungu, 1999, 63).
Pentru tematica acestui volum ne vom axa în special pe schemele cognitive de sine,
de grup şi de rol social.
Cunoaşterea sinelui a suscitat cugetări din cele mai vechi timpuri. Celebrul îndemn
a lui Socrate a generat reflecţii filosofice, care au găsit expresie iniţial în reprezentarea
sociologică. În concepţia lui G. H. Mead, Eu-l a fost văzut ca fiind alcătuit din două părţi
componente: eu-l ca obiect al percepţiei („Mine”) şi eu-l ca subiect care percepe („Sine”)
(Bouhris, Leyens, 1997, p.55; Doise, Deschamp, Mugny, 1996, 37). Psihologia s-a
preocupat în esenţă de studiul „Sine”-lui - sediul tuturor motivaţiilor unei persoane,
înzestrată cu cogniţii şi afecte, generatoare de comportamente specifice. Deşi behavior-
iştii au ezitat în a aborda „cutia neagră”, cognitiviştii au considerat-o drept provocare.
Drept urmare, au propus conceptualizarea sinelui în spiritul ştiinţei cognitive.
Astfel, Schema cognitivă de sine (self-schema) se referă la totalitatea informaţiilor,
bine organizate între ele, pe care un individ le are despre propria persoană. Fiind o
realitate extrem de complexă, psihologii sociali au propus mai multe faţete ale sinelui
pentru a cadra tipul de informaţii asupra căruia se poate focaliza o persoană. De exemplu,
o abordare clasică distinge între sinele privat, acele informaţii pe care individul nu le
împărtăşeşte altor persoane, şi sinele public, totalitatea informaţiilor pe care o persoană le
prezintă unei entităţi sociale. Un eminent psiholog social E. T. Higgins (1987, 1989),
propune o împărţire în trei dimensiuni: sinele actual (actual-self), sinele ideal (ideal-self)
şi sinele pretins / trebuit / impus (ought-self), activarea cărora ar genera discrepanţe şi
resimţirea stărilor afective şi a emoţiilor preponderent negative.
În viaţa de zi cu zi, în funcţie de activarea unei faţete identitare, corelat cu contextul
social în care se află, comportamentele unui individ sunt tributare scopurilor urmărite,
normelor sociale prescrise sau presiunilor exercitate de alte persoane, de obicei, cu status
social ridicat. Schema cognitivă de rol social reprezintă ansamblul cunoştinţelor pe care
un individ le posedă în legătură cu un anumit rol social. Aceste roluri sunt diverse şi se
activează în funcţie de un context social specific. O persoană îşi activează conţinutul
cognitiv a unui rol social şi se comportă în consecinţă raportându-se la prescripţiile
normative formale sau informale. De exemplu, atunci când un individ este în rolul social
de student la specializarea psihologie, el va respecta normele oficiale stipulate în
regulamentul didactic din acel an universitar, cerinţele titularilor de curs, dar şi normele
neoficiale promovate de către colegii din grupa de studiu din care face parte. În cadrul
unui grup social restrâns se poate constata manifestarea unor roluri sociale de grup
caracteristice, subiect care va vi dezbătut în cadrul unei teme separate.
Fiind membru al unui grup social şi având contacte cu membrii altor grupuri cu
care se compară social, o persoană îşi va structura informaţiile despre grupurile sociale
sub forma unor reprezentări mintale ceea ce reprezintă schema cognitivă de grup. Trei
componente alcătuiesc schema cognitivă de grup şi anume stereotipul, prejudecata şi
discriminarea (Nastas, 2004; Gavreliuc, 2006). Stereotipul este un set de credinţe, având

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

o engramă preponderent cognitivă, pe care un individ le posedă faţă de un grup, categorie

socială sau societate. Prejudecata reprezintă un set de informaţii pe care individul le
utilizează pentru a caracteriza o persoană. Deşi este în esenţă o construcţie cognitivă,
accentul cade pe aspectul afectiv şi conativ în procesul evaluării unei persoane. Astfel,
sursa atribuie anumite caracteristici unei ţinte care, în esenţă, sunt extrase din conţinutul
stereotipului social şi care se activează în funcţie de felul în care s-a realizat categorisirea
socială iniţială. Aşadar, stereotipul şi prejudecata sunt construcţii mintale care sunt
responsabile pentru manifestarea unui comportament faţă de ţinta observaţiei. Datorită
presiunilor socio-morale şi legale, un individ îşi va înfrâna intenţia comportamentală faţă
de ţintă, îl va exprima fie indirect, fie dificil de observat. Dacă însă intenţia faţă de o
persoană sau un grup se materializează concret, această finalitate poartă denumirea de
comportament de discriminare.
Un exemplu care poate fi surprins în prezent se referă la comportamentul de
discriminare faţă de reprezentanţii etniei rome. Imaginaţi-vă o călătorie în transportul
public. În cazul în care într-o staţie călătorii constată că în tramvai urcă o persoană de
etnie romă, un observator fin va surprinde faptul că cei aflaţi în mijlocul de transport vor
verifică imediat hainele sau genţile unde se află obiectele de valoare, portmoneul şi actele
în principal. Să presupunem că indivizii şi-au manifestat această precauţie înainte sau
imediat la începutul călătoriei, doar că acest comportament a fost reiterat în mod aproape
sincron, de către majoritatea celor prezenţi. Deşi posibilul hoţ de buzunare poate fi
oricând de etnie română, comportamentul „prevăzător” este mai frecvent în primul caz.
Să fie oare o coincidenţă?

Teoria categorisirii E. Rosch (1978)

În cadrul studiului procesului de categorisire, în 1978, Eleanor Rosch a propus un

model care vizează tipurile de organizare al categoriilor, devenit clasic în psihologie.
Autoarea propune două modalităţi care se bazează pe principii diferite:
a. Organizarea pe verticală are la bază principiul incluziunii şi cuprinde trei
categorii - supraordonat, de bază şi subordonat. În cadrul acestei dimensiuni, nivelul
preferenţial este considerat cel de bază, membrii îndeplinind următoarele caracteristici:
cuvintele care desemnează aceste obiecte sunt cel mai frecvent folosite în limbaj, ele sunt
reprezentate de obicei printr-o singură siglă lingvistică, au corespondent în lumea reală,
sunt însuşite timpuriu în cadrul dezvoltării şi comportă definiţii ostentative1.

a. b. Organizarea pe orizontală se bazează pe principiul reprezentativităţii şi face apel

la conceptul de prototip. Prototipul este membru cel mai reprezentativ pentru o
categorie de obiecte şi poate fi de două feluri: prototipul real care are un
corespondent în lumea reală şi prototipul ideal – pentru care nu există neapărat un
exemplar în lumea reală şi care reprezintă o concepţie abstractă, un portret-robot,
similar unei definiţii abstracte.

1
Dacă unui copil i se cere să definească ce este un scaun, puţin probabil este să fie generată o
definiţie abstractă. După o examinare a obiectelor din jur şi identificarea corespondentului real, acesta îl va
defini prin arătare.

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Aplicaţiile teoriei categorisirii în psihologia socială

Teoria categorisirii a fost adaptată în cadrul psihologiei sociale. Atunci când se are
în vedere organizarea pe verticală, Turner (1999), inspirat fiind de concepţia lui E. Rosch,
consideră că un individ ia în calcul criteriul de definire a sinelui, fiind supus procesului
de depersonalizare:
- nivelul subordonat corespunde identităţii personale. În urma comparărilor
interpersonale, individul îşi defineşte sinele accentuând diferenţele, astfel conturându-i
unicitatea;
- nivelul de bază corespunde identităţii sociale de grup. În procesul autodefinirii,
individul va invoca apartenenţele la grupurile relevante din care face parte;
- nivelul supraordonat corespunde identităţii sociale cu cel mai mare grad de
abstracţie. Acesta se va defini fie ca membrul al speciei umane.

Dacă ne referim la categorisirea socială pe orizontală, se pune problema

identificării prototipului, adică a membrului cel mai reprezentativ din cadrul unui grup.
Hogg şi Reid (2006) încearcă să răspundă acestei întrebări analizând felul în care sunt
elaborate, comunicate şi respectate normele din cadrul unui grup. Analizând procesul de
(auto)categorisire socială şi raportarea la normele de grup din cadrul perspectivei
identităţii sociale, se pare că prototipul nu este altcineva decât liderul grupului. Cât
priveşte prototipul ideal, din perspectiva simţului comun există tendinţa să fie considerat
cel mai eficient stilul de leadership democratic, prin comparaţie cu stilul autoritar şi
laisser-faire. O persoană avizată în domeniu se va raporta la al patrulea stil de leadership
şi anume cel situaţional (McLaurin, 2006; Neculau, 2007).
În Figura de mai jos se poate observa sintetiza teoriei categorisirii elaborată de E.
Rosch şi adaptarea acesteia în cadrul psihologiei sociale.

Organizarea Tipuri / Exemple Niveluri / Exemple

Supraordonate interspecie
ex. Instrumente muzicale ex. Individul → fiinţă umană

I. pe verticală de Bază* intergrup

ex. Acordeon ex. Individul → membrul unui grup
principiul
incluziunii
Subordonate interpersonal
ex. Weltmeister ex. Individ → persoană unică
(Turner, 1999)

Leader-ul grupului
Real* Mahatma Gandhi (Hogg, Reid, 2006)
II. pe orizontală
Conceptul de persoană Concepţia despre
Ideal Leaderul
principiul morală
reprezentativităţii situaţional

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Psihologia socială a preluat principiile categorisirii şi le-a aplicat în studiul

identităţii personale şi a identităţii sociale.

6.1.4. Experimentul lui H. Tajfel şi A. L. Wilkes (1963)

Tajfel şi Wilkes (1963) au presupus că aplicarea unei judecăţi stereotipice poate

afecta inclusiv percepţia stimulilor non-sociali. Autorii au folosit drept stimuli 8
segmente de diferite mărimi, lungimea cărora varia cu 5%, de la 16,2cm. la 22,9 cm.
Fiecare segment a fost desenat pe un carton, iar o serie de 8 segmente au fost prezentate
spre evaluare de 6 ori, respectând ordinea randomizată. Sarcina subiecţilor a fost să
estimeze în centimetri lungimea acestora. Într-o condiţie, cele mai scurte segmente erau
însoţite de o eticheta cu litera „A” iar segmentele mai lungi – de o etichetă cu litera „B”
(classified). În a doua condiţie de cercetare literele-etichete erau asociate în mod aleatoriu
(randomly classified). În a treia condiţie, segmentele nu erau însoţite de etichete
(unclassified), aşa cum este prezentat în Figura 2. Aceeaşi subiecţi au participat la aceeaşi
sarcină după o săptămână de zile.

Figura 2. Materialul experimental din experimentul lui Tajfel şi Wilkes (1963)

Analiza rezultatelor a scos la evidenţă că atunci când exista o corespondenţă între

mărimea liniilor şi litera asociată (condiţia C) s-au minimalizat diferenţele de lungime
dintre linii atât pentru segmentele scurte cât şi pentru cele lungi. Comparând estimările
pentru segmentele din categoria „A” şi „B” s-a observat maximizarea diferenţelor.
Rezultatele pentru condiţia „R” şi condiţia „U” nu au pus în evidenţă un asemenea tipar.
Aşadar, chiar şi la nivelul unor stimuli non-sociali, conştientizarea faptului că există două
grupuri, fiecare având specificul său, determină perceperea într-o mai mare măsură a
similarităţii membrilor din fiecare grup (pentru segmentele asociate literei A şi B). Dacă
acestea sunt comparate ele între ele, diferenţele sunt accentuate.
Ulterior, rezultate similare au fost obţinute atunci când subiecţii categoriseau
stimuli sociali. Pentru a demonstra acest aspect, vom defini Teoria identităţii sociale şi
vom prezenta experimentul-princeps.

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Teoria identităţii sociale

Teoria identităţii sociale tratează oricare aspect care este legat de relaţia individ-
grup. Cadrele teoretice au fost elaborate deopotrivă în literatura de specialitate americană
şi europeană, cu toate că numeroşi autori care au activat în S.U.A. au fost de origine
europeană.
Problematica identităţii, în general, este vastă şi complexă. Identitatea personală şi
socială sunt văzute într-o strânsă legătură şi implică numeroase fenomene şi procese
psihosociale: conceptul de sine, in-grup versus out-grup, stereotip, prejudecată şi
discriminare, categorisirea socială, compararea socială, cooperarea şi competiţia,
coeziunea etc.

Interacţionismul simbolic
În anul 1890, William James aborda problematica eu-lui. Concepţia sa se sprijină
pe două aspecte:
a) eu-l este compus, de fapt, din mai multe eu-ri. Această idee este susţinută prin
faptul că fiecare dintre noi joacă mai multe roluri sociale în societate, manifestându-le în
funcţie de context. Aşadar, fiecare persoană are mai multe identităţi ceea ce îi conferă
complexitatea nu doar din punct de vedere cantitativ, ci şi calitativ;
b) stima de sine ar fi rezultatul raportului dintre aspiraţii şi realizări, fapt care se va
răsfrânge asupra identităţii sociale.
În anul 1902, Charles Horton Cooley s-a centrat asupra rolului stimei de sine,
subliniind importanţa relaţiei dintre indivizi, folosind în acest sens termenul sinele
reflectat în oglindă (looking-glass self […] as in a mirror). Atunci când persoana
întreprinde o acţiune, aceasta va atribui o semnificaţie în funcţie de reacţia celeilalte
persoane, indiferent dacă prezenţa este reală sau imaginară.
În 1934, George Herbert Mead aborda conceptul de „Eu” şi îl vedea drept un
compozit din alte două elemente: Sinele (I), cel care iniţiază acţiunile, care este Eu-l
văzut ca subiect psihologic şi Minele (ME), cel care este observat de către alţii, care este
Eu-l văzut ca obiect al percepţiei. Astfel, Eu-l ţine cont de elementele de cunoaştere din
mediul în care activează, fiind ghidat în atingerea scopurilor sale.
În 1980, Sheldon Stryker accentua ideea că pentru fiecare faţetă a identităţii omul
are o poziţionare desemnată şi interiorizată (internalized positional designation), ceea ce
ne conduce la identitatea de rol. O identitate este compusă din sensurile deja atribuite de
către persoanele semnificative, care au fost împărtăşite şi validate în procesul socializării.
O siglă lingvistică sau un simbol asociat declanşează activarea unei reprezentări mintale
care conţine informaţii specifice acumulate până în acel moment dat. Pe parcursul
existenţei, acest volum sporeşte atât în urma informării din surse obiective, cât şi
comparării viziunii şi expectanţelor asupra unui rol cu alte persoane (Stryker, 2000).
O altă contribuţie în studiul identităţii sociale îi aparţine lui Peter J. Burke în care
accentul este pus pe relaţia dintre identitate şi comportamentele persoanei. Două persoane
care au aceeaşi identitate se pot comporta diferit şi aceasta se întâmplă datorită sensului
pe care fiecare îl atribuie identităţii (Burke, Owens, Serpe, Thoits, 2003; Burke, 2006).
Acceptaţi o provocare? Încercaţi să răspundeţi la întrebarea: ce înseamnă să fii un
student bun? Acordaţi apoi aceeaşi întrebare colegilor dumneavoastră. Comparaţi
asemănările şi diferenţele. Observaţi dacă în urma discuţiilor aveţi tendinţa să modificaţi
răspunsul iniţial şi în ce sens.

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

Este foarte probabil ca la un moment dat să abordaţi concepţia dumneavoastră şi a

celorlalţi similari referitor la ponderea dintre timpul acordat studiului şi distracţiei.
Discuţia poate fi cadrată urmărind raportul, prestabilit de cercetător - 30% studiu şi 70%
distracţie versus 70% studiu şi 30% distracţie. Care este probabilitatea ca toţi studenţii să
împărtăşească acelaşi punct de vedere, apropiindu-se mai mult faţă de una dintre
variantele propuse? O altă cale pentru a deduce care este reprezentarea despre ce
înseamnă a fi un student bun poate consta în urmărirea comportamentelor unui student pe
parcursul anului universitar. Design-ul investigaţiei poate fi rafinat prin prezentarea unei
liste de trăsături de personalitate sau descriptori afectivi pe care subiecţii să le atribuie
unui „bun student” în general, membrilor dintr-un alt grup pertinent2, colegilor din grupul
de apartenenţă sau propriei persoane.

Premizele şi fundamentele teoriei identităţii sociale

Teoria identităţii sociale este legată de lucrarea fundamentală a psihologilor

europeni, H. Tajfel şi J. C. Turner, care au accentuat rolul stimei de sine a individului3 cu
impact direct asupra identităţii sociale. Astfel, reproducem cele 3 premize care reprezintă
fundamentul Teoriei identităţii sociale (Bouhris, Leyens, 1997, p.57-58; Doise,
Deschamp, Mugny, 1996, 42-43):
„1. Indivizii tind să-şi menţină sau să-şi augmenteze stima de sine – ei încearcă să
ajungă la o concepţie despre sine pozitivă.
2. Grupurile sociale sau categoriile (şi apartenenţa la ele) sunt asociate unor
conotaţii pozitive sau negative. În consecinţă, identitatea socială poate fi pozitivă sau
negativă în funcţie de evaluările (care tind să fie împărtăşite din punct de vedere social fie
în interiorul grupului, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la identitatea
socială a unui individ.
3. Evaluarea propriului grup se face în funcţie de alte grupuri specifice, prin
intermediul comparaţiilor sociale şi în termenii atributelor sau caracteristicilor încărcate
de valoare. Comparaţiile care au ca rezultat o diferenţă pozitivă între grupul de
apartenenţă şi un alt grup produc o ridicare a prestigiului; comparaţiile care rezultă într-o
diferenţă negativă antrenează o scădere a prestigiului.” (p. 57-58).

Astfel, prezentăm principiile teoretice ale teoriei identităţii sociale:

„1. Indivizii tind să ajungă la (sau să menţină) o identitate socială pozitivă.
2. Identitatea socială pozitivă se bazează, în mare parte, pe comparaţiile favorabile
făcute între grupul de apartenenţă şi alte grupuri pertinente. Grupul va fi perceput în mod
pozitiv ca diferenţiat sau distinct de alte grupuri pertinente.
3. Atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii tind fie să îşi
părăsească grupul pentru a se alătura unui grup mai pozitiv, fie să îşi evidenţieze
grupul într-un sens pozitiv.” (p. 58)

2
Care se pretează procesului de comparare socială.
3
A se vedea şi Hornsey, 2008, p. 214.

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

6.2.3. Experimentul lui H. Tajfel (1970)

Experimentele cele mai reprezentative şi ingenioase, care fundamentează teoria

identităţii sociale, au fost realizate de către H. Tajfel în 1970. Scopul general propus
urmărea maniera în care indivizii se raportează la membrii grupului din care fac parte şi
cei care fac parte dintr-un alt grup. Cercetătorul intuia prezenţa favorizării a membrilor
in-grup şi defavorizării membrilor din out-grup. Pentru identificarea comportamentului
de discriminare şi eliminarea pe cât posibil al factorilor externi, trei premize au fost
urmărite şi respectate în cadrul experimentului-princeps şi anume eliminarea oricărei: a)
raţiuni în termenii unui interes individual; b) atitudini ostile sau conflict din trecutul
istoric dintre grupuri; c) atitudini ce ar implica prejudecăţi faţă de membrii unui out-grup.
Primul experiment a constat în aprecierea cât mai exactă de către subiecţi a
numărului de puncte dintr-o mulţime. Am optat pentru prezentarea celui de al doilea
experiment, care a rafinat modalitatea de măsurare.
Subiecţilor li s-a precizat că urmează să participe la o sarcină de apreciere estetică.
Pentru aceasta, au fost selectate reproducerile a 12 picturi: 6 dintre acestea aparţin lui
Paul Klee, celelalte 6 – lui Wassily Kandinsky; exemple de picturi sunt ilustrate în figura
de mai jos. La studiu au participat 48 de băieţi, cu vârste între 14-15 ani, repartizaţi în trei
grupuri a câte 16 membri. Participanţilor li s-au prezentat serii a câte două imagini,
selectând câte o pictură a fiecărui pictor, sarcina constând în exprimarea gradului de
preferinţă pentru fiecare dintre acestea. Fără a ţine cont de estimările realizate, la scurt
timp, fiecare membru a aflat că preferinţele s-au distribuit relativ similar între
participanţi. Astfel, fiecare dintre subiecţi a luat la cunoştinţă care este pictorul care le-a
plăcut cel mai mult, iar preferinţele celorlalţi s-au împărţit aproximativ în mod egal, fără
însă a şti nominal cine şi ce preferinţe are.

Kandinsky – Composition 8, 1923 Klee – Red Ballon, 1922

Exemple de imagini utilizate în experimentul lui Tajfel (1970)

Dorind să remunereze toţi subiecţii studiului pentru participare, experimentatorul le

declara că această decizie o vor lua chiar ei. În acest sens, au fost elaborate 4 matrici
diferite, sub forma unor piese de domino. Fiecare matrice conţinea un număr de 13

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

cartoane, separate în două rânduri, care aveau înscrise câte două numere4 şi care
reprezentau valoarea remunerării destinate pentru doi membri. Variabila independentă
manipulată viza tipul membrilor care urmau să fie remuneraţi: doi membri din propriul
grup, doi membri din out-grup (cei care preferase picturile celuilalt pictor) sau varianta
mixtă – un membru din propriul grup şi un membru din out-grup. Reprecizăm faptul că
subiectul nu ştia cine erau cei doi membri în mod concret. Analizând fiecare matrice, se
pot observa două posibilităţi logice: cei doi membri primesc remunerări din ce în ce mai
similare, chiar egale, sau din ce în ce mai diferite, aşa cum se poate observa în figura 16.

Exemple matrici de tip „A”

19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25

23 22 21 20 19 18 17 16 15 14 13 12 11
5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29

Exemple matrici de tip „B”

777 88
8 999 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25

11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29

Figura 4: Matricile utilizate în scop de remunerare, utilizate în experimentul lui Tajfel,

1970, p. 100.

Luând în calcul gradele variabilei independente şi modalitatea de concepere a

matricilor, atunci când propune remunerarea celor doi membri, un subiect se confrunta cu
situaţia în care: a) ambii membri făceau parte din in-grup; b) ambii membri erau din out-
grup; c) un membru era din in-grup şi celălalt - din out-grup5 pe de o parte, iar pe de altă
parte, alegerea cartonului îi putea avantaja / dezavantaja fie similar, fie diferenţiat.
Rezultatele au confirmat aşteptările cercetătorului. Atunci când o persoană decide
remunerarea a doi membri din propriul grup, în cazul matricii de tip „A” sunt alese
cartoanele din centru, iar în matricea „B” - cartoanele din extrema dreapta, ceea ce denotă
optarea pentru un maximum de profit. Dacă însă membrii fac parte din grupuri diferite iar
partea de sus a cartonului reprezenta remunerarea pentru membrul din in-grup, sunt
preferate cartoanele din stânga pentru ambele forme de matrici. În matricea de tip „A”,
membrul propriului grup este clar avantajat. În matricea de tip „B”, varianta aleasă
pledează pentru maximizarea diferenţelor de remunerare dintre membrii celor două

4
Numerele reprezentau zecimi de penny, echivalentul a zecimi de cenţi al dolarului american în acel
timp.
5
Prin consemn şi foaia de răspuns, în dreptul fiecărui rând al matricii era menţionat din ce categorie
făcea parte cel care urma să fie remunerat respectiv membrul „Klee” sau „Kandinsky”.

9
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2018-2019, sem. II

grupuri. Această alegere, în fapt, dezavantajează membrul din propriul grup care putea
câştiga o remunerare obiectiv mai mare. Or, această opţiune ar însemna ca membrul din
out-grup să primească o remunerare şi mai mare!
Grupurile au fost constituite ad-hoc iar în istoricul acestora, prin postulatele
enunţate chiar de la început, lipseau oricare conflicte sau atitudini ostile dintre membri.
Cu alte cuvinte, cele două grupuri nu înregistrau nici trecut, nici viitor. Dacă am
presupune că cele două grupuri ar fi fost în mod real în relaţii de competiţie sau trecutul
acestora ar fi fost marcat de tensiuni, cel mai probabil atitudinile ar fi mai intense iar
discriminarea mai accentuată.
Studiul lui Tajfel (1970) a generat stipularea „paradigmei grupurilor minimale”,
înţelegerea căreia necesită cunoaşterea şi integrarea Teoriei categorisirii sociale a sinelui,
Teoriei comparării sociale, Teoria atribuirii sociale şi cunoştinţele referitor la psihologia
stereotipurilor. Însăşi percepţia unei entităţi sociale, prin prisma activării identităţii
sociale, generează la rândul său multiple erori ce survin în cadrul procesării informaţiilor
sociale.
O lucrare mai recentă a lui Kashima, Foody şi Platow (2002) prezintă o sinteză ale
consecinţelor atunci când o identitate socială este activată / (salientă6). În acest caz,
persoana are tendinţa de a:
1. atribui sinelui caracteristicile grupului social;
2. atribui sinelui atitudinile sau valorile in-grupului;
3. se comporta ca un membru interşanjabil din cadrul grupului;
4. accentua percepţia omogenităţii sau similarităţii grupului;
5. produce asimilarea sine-in-group versus contrast sine-out-grup;
6. accentua similarităţile intragrup şi diferenţele intergrup;
7. intensifica omogenitatea la nivel de in-grup şi out-grup;
8. favoriza crearea stereotipurilor consensuale despre in-grup şi out-grup (p. 154-
155).

În concluzie, Teoria identităţii sociale este absolut necesară în cunoaşterea dinamicii

grupului social, dinamică care este responsabilă în esenţă de schimbarea socială
(Hornsey, 2008). Oricare psiholog social este preocupat de studiul factorilor care
cauzează schimbarea socială şi a felului în care aceasta evoluează. Altfel, această ştiinţă
nu ar avea nici un sens.

6
Prin „salienţă” (în engleză salience) se înţelege proprietatea unui stimul de a ieşi în evidenţă. În
domeniul psihologiei sociale cognitive salienţa presupune activarea unei informaţii la nivelul conştiinţei.

10
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi