Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem.

II

C
p urs 10 Decizia de grup

Cuprins:

y Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup

y Modelul prevenirii gândirii grup
y Revizuirea fenomenului gândirea de grup
A. Coeziunea grupului
B. Stilul de leadership
C. Normele procedurale
1. General Group Problem-Solving Model
2. Group Support System
y Direcţii de cercetare viitoare în studiul gândirii de grup

Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup

Nu toate deciziile pe care un grup le elaborează au consecinţe pozitive. Oricare

capitol care abordează această problematică invocă numele lui Irving Lester Janis care a
lansat conceptul de gândire de grup (Groupthink). Conform lui Janis (1972, 1982),
sindromul gândirea de grup se referă la o formă de gândire pe care o dezvoltă un grup
atunci când depune eforturi pentru a menţine uniformitatea în ciuda analizei
cvasitotalităţii alternativelor care ar contribui la o decizie mai bună.
Acest fenomen a fost propus în urma analizei unor decizii politice care au avut
drept consecinţă un eşec lamentabil: în 1961 planul aprobat de către J. F. Kennedy de a
răsturna regimul comunist din Cuba prin invazia din Golful Porcilor (The Bay of Pigs),
decizia lui Harry Truman, aprobată de către în 1950 de a intra în războiul din Coreea de
Nord, atacul japonezilor din 1941 de la Pearl Harbor şi aprobarea campaniei militare în
Vietnam din perioada 1964-1967 de către Lyndon Johnson. Toate aceste cazuri au sfârşit
dramatic, înregistrându-se pierderi imense de vieţi omeneşti.
Aplicând metoda studiului de caz, Janis a identificat mai multe caracteristici care
pot fi grupate în trei categorii: antecedente, simptome ale gândirii de grup şi simptome
ale deciziei de grup defectuoase (Rose, 2011).
În cadrul primei dimensiuni, una dintre condiţiile de bază, considerată de Janis
necesară şi nu neapărat suficientă, se referă la existenţa unui grup înalt coeziv care
implică subsecvent alte două caracteristici: izolarea în cadrul luării deciziei a judecăţilor
altor persoane competente din afara grupului şi prezenţa unui leadership autoritar sau
imparţial, care dezvăluie încă de la început o soluţie personală prestabilită. Autorul a
constatat că luarea deciziilor se efectua conform unor proceduri nesistematice, sub
influenţa stresului provocat de factori externi, cum ar fi limita de timp. Datorită unor
eşecuri anterioare, membrii grupurilor ar fi înregistrat un nivel al stimei de sine temporare
scăzută.
Simptomele gândirii de grup postulate de către Janis (1982) pot fi grupate în trei
categorii (Rose, 2011):

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

I. Supraestimarea propriului grup

1. Iluzia invulnerabilităţii – majoritatea membrilor sunt dominaţi de un optimism
exagerat, de o încredere excesivă în forţele proprii. Aceasta facilitează producerea şi
susţinerea deciziilor extreme. Cel mai frecvent apelul la prudenţă sau conturarea unui
scenariu fatal este întâmpinat prin amuzament sau glume;
2. Iluzia moralităţii in-group-ului – grupul îşi consideră deciziile, şi consecinţele
pe care le implică, drept morale şi etice.

II. Gândirea „opacă” (Closed-mindedness)

3. Raţionalizarea colectivă – dacă un membru sesizează grupul privind o posibilă
limită sau pericol pe care alternativa discutată o implică, aceasta va fi ignorată. Întrebarea
de genul „şi dacă nu se va întâmpla astfel?” este auzită şi nu ascultată;
4. Stereotipizarea out-grup-ului – viziunea asupra grupului concurent este
exclusiv negativă şi subestimată; „cu siguranţă” grupul adversar nu are nici o intenţie să
negocieze sau este incapabil să adopte o decizie riscantă şi, prin consecinţă, să acţioneze
astfel. Grupul consideră că tactica pe care urmează să o aplice va surprinde pe nepregătite
celălalt grup, care nu are cum să facă faţă elementului surpriză. Acest simptom este în
strânsă corelaţie cu iluzia invulnerabilităţii.

III. Presiuni spre uniformitate

5. Presiuni pentru conformism (de grup) – aceste presiuni sunt manifestate faţă de
oricare membru al grupului care exprimă stereotipuri, iluzii sau credinţe diferite şi
neconcordante cu cele împărtăşite de către grup. O atare atitudine este catalogată drept
lipsă de loialitate şi devotament faţă de grup şi cauza susţinută. „Cine nu este cu noi, este
împotriva noastră” – este un îndemn pe care l-a auzit nu o dată.
6. Autocenzurarea ideilor deviante - atunci când o idee nu coincide sau este
contrară celei emisă de grup prin consens, are loc minimalizarea importanţei îndoielilor şi
a contraargumentelor. Orice ezitare faţă de o idee va fi considerată neimportantă şi va fi
depăşită în grabă.
7. Iluzia de unanimitate se referă la falsa credinţă că dacă un punct de vedere nu
este exprimat în grup, se presupune implicit că membrii sunt în acord cu acesta, prin
urmare nici nu merită a fi punctat. Se întâmplă uneori ca un delegat să prezinte ideea
proprie în numele grupului, fără însă a-l consulta în prealabil.
8. „Paznicii minţii” (self-uppointed mindguards) – unii membri îşi autoatribuie
rolul de a proteja grupul faţă de ideile contrare care ar putea oricând ameninţa plăcerea
grupului de a-şi considera deciziile eficiente şi morale.

Janis (1982) a afirmat că este dificil de a stabili care este numărul minimum de simptome
sau care ar fi ponderea fiecăruia în declanşarea gândirii de grup. El a presupus că şi în
condiţia activării lor parţiale se vor observa deficienţe la nivelul procesului luării
deciziilor şi anume: a-b) analizarea incompletă a alternativelor deciziei şi obiectivelor; c-
d) absenţa reanalizării gradului de risc al alternativei alese dar şi a celor respinse de la
începutul discuţiei; e) renunţarea în a căuta noi alternative; f) instalarea erorii de
procesare a informaţiilor (selective bias in processing information) şi g) lipsa unui plan
constructiv.

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

Modelul prevenirii gândirii grup

Din punct de vedere pragmatic, studiul gândirii de grup a permis creionarea unor
modalităţi de prevenire a acestui fenomen. Janis (1982) a propus 9 ipoteze prescriptive
care, odată ce sunt respectate, ar contracara apariţia şi consecinţele erorilor gândirii
raţionale şi a iluziei consensului sau a ignoranţei pluraliste – convingerea privată că
gândurile şi sentimentele proprii sunt diferite comparativ cu ale altor persoane aflate în
acelaşi context şi care manifestă un comportament similar.
Şi în acest caz Janis a recomandat verificarea empirică a postulatelor propuse:
1. Liderul grupului decizional va desemna fiecărui membru rolul de evaluator critic.
Aceasta presupune focalizarea atenţiei asupra oricărei obiecţii aduse sau informaţii
îndoielnice. Implicit, acest rol va fi autoasumat de către lider;
2. Pentru a asigura imparţialitatea şi influenţa asupra celorlalţi membri, încă de la
începutul discuţiei liderul se va abţine să-şi exprime oricare preferinţă pentru una dintre
alternative sau să estimeze impactul acesteia;
3. În procesul luării deciziei se vor respecta practicile administrative pe care grupul
le aplică în mod obişnuit, fără a opera excepţii sau abateri;
4. Din momentul în care s-a prefigurat o soluţie posibilă spre aplicare, grupul se va
scinda în două sau mai multe subgrupuri, prezidate de persoane diferite, care se vor
întruni separat pentru a analiza cât de fezabil şi eficient este ceea ce se propune. Membrii
vor „zdruncina” ideea pentru a vedea în ce măsură ea rezistă;
5. Este recomandată relansarea discuţiilor referitoare la problemă şi soluţie cu alte
persoane decât cei din grupul decizional, dar care fac parte din acelaşi mediu
organizaţional. Rezultatele vor fi comunicate ulterior grupului de decizie;
6. Este benefic ca la întrunirile grupului decizional să fie invitaţi experţi din afara
mediului organizaţional şi care să contribuie cu idei diferite;
7. Unul sau mai mulţi membri din grup vor avea un status special, cel de „avocat al
Diavolului”, scopul căruia este să identifice şi să scoată în evidenţă punctele slabe ale
soluţiei propuse. Dacă este cazul, ei vor relansa discuţia printr-o frază de genul: „Probabil
că am trecut cu vederea peste...”;
8. În cazul în care alternativa decizională se răsfrânge asupra unui alt grup, membrii
vor analiza totalitatea semnalelor de „avertizare” emise de out-grup şi îşi vor imagina alte
scenarii posibile pe care out-grup-ul le-ar pune în aplicare;
După ce s-a atins un consens în privinţa soluţiei posibile, grupul se va reuni pentru
a risipi orice îndoială rămasă şi va reanaliza holistic problema.
Abia în acest moment, soluţia poate să fie implementată.

Nu toate recomandările propuse de către Janis pot fi aplicate de către un grup

decizional. Există mai multe resurse interne şi externe de care trebuie să se ţină cont.
Liderul grupului sau membrii desemnaţi pentru rolul „avocatul Diavolului” trebuie
să demonstreze abilităţile unui bun negociator şi să poată rezolva eficient conflictele
psihosociale.
Dacă există o constrângere de timp, iar situaţiile de criză nu sunt o raritate, grupul nu
reuşeşte să realizeze o analiză aprofundată a alternativelor şi a tuturor consecinţelor pe
care le implică. Limita de timp va împiedica întrunirea grupului decizional de mai multe
ori sau va face imposibilă colectarea şi analiza altor informaţii din partea persoanelor care

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

au o anumită legătură cu problema discutată. În plus, nu tot timpul sunt disponibili

experţii externi sau aceştia sunt dificil de identificat.

Revizuirea fenomenului gândirea de grup

Modelul asupra gândirii de grup propus de către Janis a devenit foarte popular în
psihologia socială, provocând cercetări din punct de vedere teoretic, metodologic şi
empiric. În general, demersul investigativ asupra gândirii de grup poate fi categorisit în
trei arii: studii de caz, experimente de laborator şi abordări teoretice (Moorhead,
Montanari, 1986; Park, 1990, 2000; Aldag, Fuller, 1993; Esser, 1998; Rose, 2011).
Primele studii de caz analizate prin prisma gândirii de grup au fost pe larg analizate
de către Janis (1982). Câteva dintre aceste cazuri au fost reanalizate în urma analizei unor
documente desecretizate şi interviuri acordate de către foştii membri din grupurile
decizionale politice. Fără a nega contribuţia lui Janis pentru dezvoltarea psihologiei
sociale şi organizaţionale, s-a sugerat că o mai bună interpretare s-ar preta din punct de
vedere al psihologiei politice (Kramer, 1998; Raven, 1998).
O parte din autori au analizat alte evenimente soldate cu pierderi materiale sau vieţi
umane şi au încercat să analizeze felul în care fenomenul gândirii de grup poate explica
aceste consecinţe (Esser, 1998; Schafer, Crichlow, 2002). De exemplu, Esser şi
Lindoerfer (1989) şi-au centrat atenţia asupra deciziei care s-a soldat cu prăbuşirea în
1986 a navetei spaţiale Challenger; Badie (2010) a examinat consecinţele războiului din
Irak. În ambele cazuri, o parte din simptomele gândirii de grup au fost identificate.
Autorii au pus accent mai degrabă pe valorificarea cunoştinţelor referitor la modalităţile
de combatere a gândirii de grup în speranţa evitării pe viitor a unor experienţe similare.
Literatura de specialitate consemnează mai multe revizuiri teoretice a conceptului
de gândire de grup şi studii meta-analitice ale cercetărilor empirice (Park, 1990, 2000;
Moorhead, Montanari, 1986; Whyte, 1989, 1998; Aldag, Fuller, 1993; Street, 1997; ‘t
Hart, 1998; Boncu, 1999, Rose, 2011). Majoritatea dezbaterilor s-au axat pe investigarea
factorilor antecedenţi care declanşează gândirea de grup şi impactul acestora asupra
deteriorării deciziei de grup.

A. Coeziunea grupului
Cele mai multe dezbateri s-au referit la rolul coeziunii grupului, considerat fiind de
către Janis (1982) ca fiind un factor necesar dar nu şi suficient. Janis s-a referit la
coeziune drept „gradul în care persoanele din grup îşi valorizează membrii şi doresc să
rămână împreună” (p. 245).
Majoritatea cercetătorilor însă au considerat coeziunea de grup drept o condiţie
non-obligatorie (Flowers, 1977; Park, 1990; t’Hart, 1991; Aldag, Fuller, 1993; Mullen,
Anthony, Salas, Driskell, 1994; Boncu, 1999) sau au militat pentru excluderea acesteia
din problematica gândirii de grup (Whyte, 1998).
Au existat şi susţinători în ceea ce priveşte importanţa acestui factor în
determinarea gândirii de grup. Bernthal şi Insko (1993) au atras atenţia că Janis a fost
inspirat de concepţia lui Leon Festinger (1950) care a definit coeziunea drept „Rezultanta
tuturor forţelor care determină persoanele să rămână în grup. Aceste forţe se pot baza pe
atractivitatea sau non-atractivitatea grupului din punct de vedere al prestigiului său,
membrii sau activităţile în care grupul s-a angajat” (p. 274). Deşi această definiţie include

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

mai multe componente, se pare că Janis a abordat coeziunea unidimensional, mai degrabă
referindu-se la existenţa unor puternice relaţii interpersonale din cadrul grupului. Or,
conform lui Bernthal şi Insko (1993), coeziunea ar fi un construct bidimensional, compus
din:
a. coeziunea ce implică sarcina (task cohesion) - se referă la gradul în care
membrii sunt angajaţi sau susţin îndeplinirea sarcinii şi
b. coeziunea socioemoţională - ar include atât relaţiile interpersonale puternice
dintre indivizi, cât şi mândria de a fi membru al acelui grup. Resimţirea mândriei are
directă legătură cu perceperea prestigiului grupului.
Bernthal şi Insko (1993) au manipulat nivelurile celor două dimensiuni ale
coeziunii. Înainte de a forma grupuri de discuţii, subiecţii au completat două chestionare
fictive care îşi propuneau măsurarea abilităţilor sociale şi abilităţilor privind rezolvarea
problemelor. În condiţia de „coeziune socioemoţională” un grup de trei subiecţi au aflat
fie că au obţinut scoruri ridicate (94, 97 şi 86), fie scoruri scăzute (61, 80 şi 63) în
privinţa felului de a fi amabil, prietenos şi sociabil. În condiţia de „coeziune ce implica
sarcina” subiecţii au aflat că îi caracterizează în mare măsură (95, 95 şi 89) sau în mică
măsură (61, 80 şi 63) faptul de a fi analitic, perspicace şi reflexiv. Astfel, prin combinaţia
celor patru posibilităţi, s-au format patru condiţii de cercetare. Sarcina subiecţilor consta
în a discuta şi decide timp de 10 minute care este cea mai dezirabilă configuraţie a
utilizărilor unui dormitor din campusul studenţesc (educaţional, recreativ şi rezidenţial).
Subiecţii aveau la dispoziţie mai multe cartoane care înfăţişau prin grafice diferite
distribuţii obţinute în studiile realizate anterior. În final participanţii au completat un
chestionar cu 11 afirmaţii pe o scală de tip Likert care măsura amplitudinea gândirii de
grup percepute în propriul grup şi o listă de 14 adjective ce vizau stilul de interacţiune
dintre membri. În urma aplicării analizei factoriale exploratorii s-au obţinut 2 factori
principali (51% din varianţa totală a itemilor) – „Evaluarea relaţiilor” şi „Focalizarea pe
sarcină”.
În Tabelul 7 sunt prezentate mediile obţinute pentru variabilele dependente,
scorurile mici desemnând prezenţa într-o mai mare măsură a aprecierilor referitor la
factorii focalizarea pe sarcină şi sarcină.

Tabelul 7. Mediile obţinute pentru variabila dependentă focalizarea pe relaţii vs. sarcină.

Autorii au raportat obţinerea unui efect de interacţiune semnificativ pentru factorul

„Focalizarea pe relaţii” şi aceasta doar atunci când grupurile constituite înregistrează un
nivel scăzut al coeziunii socioemoţionale şi un nivel ridicat al coeziunii ce implică
sarcina. În cazul în care participanţii îşi focalizează atenţia pe sarcină, gândirea de grup
este apreciată mai puţin în cazul grupurilor înalt coezive din punct de vedere al sarcinii.

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

Rezultatele obţinute i-au determinat pe Bernthal şi Insko (1993) să afirme că

modelul gândirii de grup propus de către Janis ar trebui îmbunătăţit prin adăugarea unui
corolar în legătură cu factorul antecedent coeziunea. Autorii conchid că atât timp cât
membrii unui grup sunt coezivi în privinţa sarcinii, un nivel ridicat al coeziunii
socioemoţionale nu reprezintă nici un pericol în activarea gândirii de grup.

B. Stilul de leadership
În privinţa impactului stilului de leadership asupra gândirii de grup s-au obţinut
confirmări parţiale.
Flowers (1977) a realizat un studiu în care, înainte de a participa la discuţia şi
decizia de grup, subiecţii care urmau să fie lideri au fost instruiţi să joace acest rol într-un
mod specific. Liderii cu un stil deschis a) propuneau o soluţie la problema discutată doar
după ce fiecare membru din grup prezenta propria soluţie; b) solicitau şi încurajau
exprimarea opiniilor membrilor; c) la începutul discuţiei cât şi după 10-15 minute
menţionau că este esenţial ca membrii să prezinte toate soluţiile posibile pentru a ajunge
la soluţia bună. Liderii cu un stil închis a) încă de la începutul discuţiei exprimau soluţia
preferată referitor la problemă; b) nu încurajau discutarea fiecărei soluţii propuse de către
membrii grupului; c) la începutul discuţiei cât şi după 10-15 minute menţionau că cel mai
important pentru grup este să accepte soluţia pe care a propus-o. Rezultatele au constatat
un număr mai mic de soluţii propuse şi valorificarea în mai mică măsură a informaţiilor
cu referire la problema discutată atunci când este aplicat stilul de leadership închis. Aşa
cum am precizat anterior, Flowers nu a constatat influenţa nivelului de coeziune asupra
gândirii de grup.
Într-o altă cercetare de referinţă nu s-a constatat nici impactul coeziunii de grup,
nici un efect semnificativ de interacţiune a coeziunii şi a stilului de leadership asupra
gândirii de grup. În cercetarea întreprinsă de către Leana (1985), au fost constituite
grupuri de patru persoane, studenţi de la diferite specializări din cadrul universităţii cu
profil economic. Grupurile coezive erau constituite din studenţi care au experimentat în
trecut participarea în cadrul unor proiecte colective. Ei înşişi au desemnat membrii din
grup drept lideri în funcţie de aprecierea nivelului de influenţă ridicat pe care l-au
constatat anterior. În grupurile non-coezive studenţii se cunoşteau pentru prima dată.
Unul dintre membri grupului (vice-preşedintele), care avea sarcina de a manifesta stilul
de leadership participativ, trebuia să contracareze gândirea de grup prin respectarea
instrucţiunilor elaborate de Janis (1982): să se abţină în a-şi exprima opiniile sau
preferinţele în ce privea o soluţie, să încurajeze participarea membrilor în cadrul discuţiei
de grup şi să accentueze importanţa explorării şi identificării alternativei decizionale care
să garanteze o decizie bună. Liderul directiv trebuia să se comporte în mod opus. Fiecare
grup a decis soluţia pentru o problemă de afaceri. Rezultatele au constatat că membrii
grupurilor noncoezive s-au angajat în mai multe comportamente caracteristice rolului de
„evaluator critic”. În grupurile în care liderul a manifestat un stil „directiv”, ceea ce
însemna încurajarea scăzută pentru participarea membrilor la discuţia de grup, s-a
constatat propunerea şi discutarea unui număr superior de soluţii alternative referitor la
problema în cauză.
Cercetătorii au fost interesaţi în ce măsură factorul gen are impact asupra gândirii
de grup. Winter, Neal şi Waner (2001) au cerut unor studenţi înscrişi la un curs de

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

comunicare în domeniul afacerilor să aprecieze experienţele de a lucra în grupuri. După

finalizarea unui semestru ei s-au referit la activităţile colective în care au fost implicaţi şi
au apreciat nivelul de cooperare versus competiţie, împărtăşirea în grup a informaţiilor
legat de munca în grup şi felul în care au perceput rolul liderului. Grupurile au fost de 4-6
membri iar repartizarea în funcţie de factorul gen a fost randomizată, constituindu-se
astfel grupuri doar de femei, doar de bărbaţi şi grupuri mixte. Rezultatele au constatat că
indiferent de compoziţia grupului nu au apărut diferenţe în ceea ce priveşte perceperea
cooperării de grup, gradului de împărtăşire a informaţiilor legat de sarcină. Grupurile
compuse din subiecţi de gen masculin şi cele mixte au apreciat membrii ca fiind mai
competitivi. O altă diferenţă a apărut în perceperea rolului de lider. Grupurile mixte au
perceput liderii lor ca fiind mai „naturali” şi au apreciat mai mult ca aceştia să fie
reprezentaţi de o femeie (43%) decât de un bărbat (33%). Atunci însă când s-au referit la
preferinţele privind genul membrilor grupului, au militat în favoarea bărbaţilor (43%)
decât în favoarea femeilor (20%). Deşi cercetările anterioare la care s-au referit autorii
acestui studiu au constatat preferinţa mai degrabă pentru bărbaţi în a exercita rolul de
lider, rezultatele contradictorii obţinute au fost explicate pe baza perceperii tipului de
sarcină. Se pare că studenţii au considerat activitatea la care au participat mai degrabă o
sarcină „feminină”, preponderent fiind axată pe elaborarea în scris a unor proiecte. De
asemenea, ei au admis posibilitatea că în grupurile mixte femeile sunt mai predispuse
pentru interacţiunea dintre membri, iar în grupurile compuse din femei competiţia este
percepută mai favorabil.
Interesant de observat este că grupul de autori al acestui studiu a fost compus din
două femei şi un bărbat, iar activitatea dominantă a fost de elaborare şi scriere a
articolului empiric.

C. Normele procedurale
Janis (1982) a susţinut că lipsa unor norme procedurale în ceea ce priveşte
identificarea şi analiza alternativelor decizionale poate produce gândirea de grup. Această
ipoteză însă nu a primit suport empiric (Callaway, Marriott, Esser, 1985; Moorhead,
Montanari, 1986).
În studiul lui Callaway, Marriott şi Esser (1985) au participat subiecţi în grupuri de 4
persoane. Înainte de discuţia de grup, pentru jumătate dintre subiecţi experimentatorul a
prezentat şi rugat membrii grupurilor să respecte 3 norme procedurale, preluate de la
Janis, care erau destinate să combată gândirea de grup şi anume: atenţia sporită pentru
examinarea alternativelor emise, aplicarea criticii constructive şi respectarea diversităţii
opiniilor. Cealaltă jumătate de subiecţi nu a beneficiat de normele menţionate anterior.
Subiecţilor li s-a prezentat un caz elaborat de către Nemiroff şi Pasmore (20081) al unui
personaj aflat pe un iaht care luase foc (The lost at sea task). Sarcina consta în a ordona
15 obiecte în ordinea importanţei care să-i asigure supravieţuirea. Măsurarea variabilei
dependente a constat în calculul numărului de păreri cu care membrii erau de acord şi
dezacord precum şi timpul necesar în care s-a luat decizia. Rezultatele studiului au
constatat că aplicarea normelor procedurale a determinat un timp superior în luarea
deciziei (m = 649 secunde) decât atunci când acestea lipseau (m = 830,2 secunde).

1
Acest exerciţiu a apărut pentru prima dată în J. E. Jones, W. P. Pfeiffer (Eds.) (1975). The 1975
annual handbook for group facilitators. La Jolla, CA: University Associates, 28-34.

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

1. General Group Problem-Solving Model

Un fotograf profesionist cunoaşte cum poate fi realizată o fotografie calitativă.

Dacă însă produsul fotografic final este nesatisfăcător, el poate estima care sunt cauzele
posibile: expoziţia şi diafragma nepotrivită, temperatura prea înaltă sau prea scăzută a
revelatorului, revelatorului în timpul developării filmului sau a hârtiei fotografice etc.
Asemenea demersului unui fotograf, în cazul prevenirii gândirii de grup Aldag şi
Fuller (1993) au propus un model cu tentă predominant descriptivă General Group
Problem-Solving (GGPS). Acest model, prezentat în Figura 12, propune examinarea
procesului luării unei decizii în trei etape: identificarea problemei, generarea
alternativelor şi evaluarea combinată cu alegerea alternativei decizionale.
În categoria antecedentelor (1) Aldag şi Fuller (1993) au inclus nouă elemente
suplimentare care, deşi nu în formă explicită, sunt prezente în modelul gândirii de grup
propus de către Janis (1982). Cu cât o sarcină este mai complexă, cu atât va fi necesar
implicarea mai multor resurse în vederea soluţionării problemei. Este necesar de a lua în
calcul stadiul de dezvoltare al unui grup care poate avea un rol de mediere diferit în ceea
ce priveşte coeziune grupului. Din punct de vedere al tipului de grup, acesta poate avea
un rol consultativ sau poate fi total responsabil pentru decizia luată. Autorii modelului
susţin că anume în ultimul caz se manifestă cel mai frecvent gândirea de grup precum şi
în grupurile în care liderul îşi exercită mult puterea socială. Un rol important i se atribuie
şi viitorului grupului decizional, a felului în care membrii anticipează interacţiunile.
Politica organizaţională sau anumite motive politice ascunse ale unor membri pot să
determine perturbarea demersului raţional şi funcţional al luării deciziei. În fine, este
necesar să existe un consens în privinţa definirii şi fixării priorităţii scopului grupului.
Oricând există posibilitatea să existe scopuri multiple, contradictorii sau neelucidate
complet.
Caracteristicile emergente ale grupului (2) se referă la simptomele gândirii de grup,
aşa cum le-a definit Janis (1982), care se transpun în percepţiile şi procesele unui grup
restrâns.
Caracteristicile procesului decizional (3) insistă asupra felului în care a fost explicit
identificată şi definită. Credem că aici se potriveşte aplicarea înţelepciunii populare – „un
lucru bine început este pe jumătate făcut!” În mod evident, o cadrare incorectă sau
inexactă a scopului şi obiectivelor grupului prezice un eşec garantat. În privinţa calităţii
alternativei decizionale se porneşte de la premisa că cu cât numărul alternativelor este
mai mare, cu atât creşte probabilitatea identificării celei calitativ superioare. Aldag şi
Fuller propun acordarea atenţiei asupra alternativei preferate de grup şi evoluţia acesteia
în procesul discuţiei.
Evaluarea şi alegerea alternativei decizionale depinde de schema decizională pe
care grupul o defineşte şi respectă. O decizie unanimă este cel mai dificil de atins şi poate
implica resurse costisitoare pentru grup în ceea ce priveşte rezolvarea sau medierea
conflictelor, negocieri şi acceptarea concesiilor, acumularea stresului, angoaselor care
necesită energii şi timp. În cele din urmă, grupul trebuie să definească modalitatea de
aplicare a deciziei şi să urmărească felul în care aceasta rezolvă problema. Sustragerea de
la această etapă poate demasca încercarea de a muşamaliza punctele slabe ale deciziei.

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

Aldag şi Fuller (1993) au subliniat caracterul descriptiv al modelului pe care l-au propus,
invitând cercetătorii să-l testeze prin studii ce implică aplicarea metodei regresiei sau a
ecuaţiilor structurale complexe.

Figura 12. Modelul GGPS conform lui Aldag şi Fuller (1993, p.544)

2. Group Support System

În eforturile de a identifica mijloace pentru combaterea fenomenului gândirea de

grup a fost propus modelul Group Support System care se axează pe investigarea
antecedentelor şi normelor procedurale ale unui grup decizional.
Inspirându-se din lucrarea lui DeSanctis şi Gallupe (1987), Miranda (1994) şi
Miranda şi Saunders (1995) au elaborat un model în care, folosindu-se de dezvoltările
tehnologice, şi-au propus valorificarea şi combinarea aspectelor legate de comunicare
dintre membrii unui grup decizional prin intermediul computerului. Acest model se aplică
atunci când sarcina implică colaborarea dintre membri şi vizează facilitarea: a) focalizării
eforturilor membrilor unui grup asupra problemei sau sarcinii de rezolvat; b) stimulării
participării membrilor grupului în mod similar şi c) creşterii probabilităţii de a atinge
consensul.
În esenţă, fiecare membru al grupului participă la o şedinţă de grup prin intermediul
unui computer. Reţeaua este concepută în aşa fel încât să se asigure fiecărui participant
anonimatul. Cu alte cuvinte, nimeni din grup nu poate afla despre un membru când şi ce

9
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

informaţie disponibilă consultă, iar în momentul în care un mesaj este adresat grupului,
nu se cunoaşte sursa care l-a elaborat.
Miranda (1994) consideră că o astfel de derulare a unei discuţii de grup are
avantajul de a asigura:
- generarea ideilor şi opiniilor în mod anonim şi simultan;
- libertatea de a procesa, interpreta, împărtăşi şi evalua informaţiile legate de
sarcină;
- participarea şi influenţa similară a membrilor în grup.

Astfel, pot fi depăşite câteva dintre simptomele gândirii de grup: coeziunea

grupului, omogenitatea grupului, izolarea în cadrul grupului şi stilul de leadership
directiv.
Faptul de a conştientiza că identitatea fiecărui membru nu poate fi descoperită ar
contribui la depăşirea limitelor care sunt dificil de controlat în cadrul unei interacţiuni
faţă-în-faţă dintre membrii unui grup. Astfel, se pot evita conflictele relaţionale dintre
membri ceea ce ar contribui la o mai bună focalizare asupra sarcinii. De asemenea, lipsa
identificării membrilor va permite aducerea la un numitor comun al statusului social în
cadrul grupului; chiar dacă liderului grupului transmite un mesaj, acesta nu mai poate să-i
fie atribuit cu certitudine. Suplimentar, dispare necesitatea ca membrii să fie întruniţi în
acelaşi spaţiu fizic, ei având posibilitatea să participe de la distanţă, aspect care nu poate
fi neglijat din punct de vedere economic. Nu în ultimul rând, totalitatea informaţiilor
vehiculate în cadrul întrunirii pot fi cu uşurinţă stocate pentru o analiză ulterioară sau
acestea pot fi supuse unor prelucrări statistice.
În cercetarea realizată de Miranda (1994) au fost constituite grupuri de 5-6 subiecţi
sarcina cărora a fost de a analiza şi a lua decizii în baza unor cazuri prezentate. Subiecţii
au avut de rezolvat fie sarcini de tip „informaţional” în care exista o singură soluţie
corectă, fie sarcini „de judecată” reprezentate de dileme morale şi care presupuneau un
potenţial conflict al punctelor de vedere. Jumătate din lotul de subiecţi s-au întrunit şi au
interacţionat în manieră clasică, iar cealaltă jumătate din lot au participat la o întrunire de
tip on-line, înainte de care au beneficiat de instruire în vederea folosirii programului
elaborat în acest sens (VisionQuest software). Cercetătorii au măsurat cantitatea
alternativelor propuse şi timpul alocat discutării acestora, accesarea informaţiilor
adiţionale şi calitatea deciziei apreciată în mod independent de către doi evaluatori.
Rezultatele studiului au constatat că, prin comparaţie cu grupul care s-a întrunit în
mod tradiţional, grupul virtual a generat în medie:
a. mai multe alternative decizionale (mgr.virt = 8,15 vs. mgr.tr = 5,35) şi în special în
tipul sarcinii de judecată;
b. a avut nevoie de un timp mai mic pentru discuţie (mgr.virt = 50,58 vs. mgr.tr =
61,46) şi
c. a făcut apel mai mult la informaţiile externe (mgr.virt = 34,28 vs. mgr.tr = 19,02)
La nivelul tuturor rezultatelor prezentate mai sus s-a obţinut un prag semnificativ
din punct de vedere statistic (p = .0001).
Nu s-au constatat diferenţe semnificative în ansamblu referitor la evaluarea calităţii
deciziilor (3,95 vs. 3,94). Analiza separată în funcţie de tipul sarcinii a permis
următoarele constatări: atunci când sarcina era de tip informaţional, s-a apreciat un grad
mai mare al calităţii deciziei în grupurile tradiţionale (mgr.tr = 4,83 vs. mgr.virt = 4,22,

10
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

p=.0004), iar când sarcina a fost de judecată, aprecierea calităţii deciziei s-a făcut în
favoarea grupurilor virtuale (mgr.tr = 3,07 vs. mgr.virt = 3,69, p = .0013).

Direcţii de cercetare viitoare în studiul gândirii de grup

Cercetările axate pe studiul gândirii de grup au demonstrat în cele mai multe cazuri
confirmarea parţială a modelului propus de Janis.
În ultima revizuire teoretică, metodologică şi empirică asupra gândirii de grup Rose
(2011) a sugerat continuarea studiului acestui fenomen care să se concentreze pe:
a. realizarea studiilor empirice care să permită o mai bună testare şi definire a
teoriei gândirii de grup;
b. clarificarea dacă gândirea de grup este mai degrabă un model procesual sau se
asociază cu fenomenului de reducere a riscului în cadrul deciziei.
Mohamed şi Wiebe (1996) au analizat gândirea de grup militând pentru un model
teoretic procesual şi nu unul cauzal. Autorii sugerează că nu cauzele necesare şi
suficiente ar fi trebuit abordate, ci „cum” acest fenomen se desfăşoară, se dezvoltă.
Această viziune implică prioritar atenţia acordată doar totalităţii stărilor şi evenimentelor
necesare, ordinea derulării acestui proces fiind importantă şi nu cauzele ce au determinat-
o. Recurgând la o metaforă, Mohamed şi Wiebe (1996) preferă să vadă gândirea de grup
„mai degrabă ca un film, decât o succesiune de fotografii” (p. 420).
c. elaborarea unui instrument de măsurare a variabilelor ce implică gândirea de
grup;
Am identificat un singur instrument de măsurare a percepţiei asupra gândirii de
grup în articolul lui Bernthal şi Insko (1993). Chestionarul este compus din 11 întrebări
(scală de tip Likert) şi care reflectă fiecare simptom al gândirii de grup. În plus, subiecţii
evaluează o listă de 14 adjective prin care se evidenţiază stilul de interacţiune al grupului
(p. 75).
d. focalizarea eforturilor în ceea ce priveşte prevenirea gândirii de grup.

Am prezentat anterior 9 soluţii menite să combată gândirea de grup propuse de

Janis (1982) care vizează pe de o parte stilul comportamental deschis, imparţial şi cu rol
de încurajare din partea liderului, iar pe de altă parte se referă la implicarea membrilor
grupului în respectarea normelor procedurale, relansarea analizei problemei discutate în
cadrul unor subgrupuri sau cu alţi membri pertinenţi.
Aldag şi Fuller (1993) a propus modelul General Group Problem-Solving cu accent
pe investigarea antecedentelor şi a procesului de luare a deciziei. Miranda (1994) a
elaborat modelul Group Support System care valorifică resursele tehnologice actuale.
În 1998, t’Hart completează capitolul prevenirii gândirii de grup, conturând trei
modele. În primul rând, el sugerează că pentru a combate „monopolul” grupului
decizional şi a asigura democraţia în cadrul acestui proces să fie desemnate cel puţin două
grupuri cu drepturi egale în acest sens. În al doilea rând, în cazul unui eşec un for să
analizeze şi să sancţioneze întregul grup sau anumiţi membri care sunt răspunzători
pentru decizia defectuoasă admisă. Astfel, se va descuraja comutarea responsabilităţii
întregului grup şi ascunderea sub umbrela anonimatului. În al treilea rând, eforturile vor fi
depuse pentru a dejuca instalarea fenomenului conformismului de grup. În acest sens, se

11
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2018-2019, sem. II

va desemna fiecărui membru exercitarea rolului „Avocatul Diavolului” prin rotaţie, rol
care să fie prevăzut prin norme oficiale la nivelul instituţiei în care activează grupul.

Vor fi oare rezolvate limitele semnalate în literatura de specialitate referitor la

modelul gândirea de grup? Dificil de apreciat.
Oricare dintre noi poate fi liderul sau membrul unui grup decizional sau consultativ.
Chiar dacă nu avem posibilitatea să aplicăm toate strategiile menite să combată
fenomenul gândirii de grup cel puţin o parte dintre acestea pot fi implementate sau
sugerate. Este posibil şi fezabil să contribuim la bunăstarea unui grup cel puţin aducându-
i la cunoştinţă despre existenţa fenomenului (sau procesului) gândirea de grup şi
consecinţele care se pot răsfrânge asupra unei decizii colective.

12
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi