Curs Grupuri Sociale

Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2017-2018, sem.
II
Curs 01 Psihologia grupurilor sociale - Introducere
Cuprins:
y Introducere
y Cadrarea teoretică a psihologiei grupurilor sociale
Definiţia psihologiei sociale
Nivelurile de analiză în psihologia socială
y Domenii de aplicare a psihologiei grupurilor sociale
Elaborarea unui curs în domeniul psihologiei presupune nu doar transmiterea unui

set de informaţii, ci elaborarea unei viziuni din partea autorului, în care aspectele
teoretice, metodologice şi empirice esenţiale, prezentate coerent şi exhaustiv, să genereze
reflecţii imediate şi la un nivel latent. Lectura trebuie să provoace o analiză mai profundă
a sinelui, a celorlalţi, să creeze substrat pentru intuirea schimbării în mai bine. Greu de
crezut că un autor va fi (cândva) pe deplin mulţumit de ceea ce a creat.
În procesul construcţiei acestui manual am întâmpinat câteva constrângeri:
documentarea, reflecţia şi selecţia sunt consumatoare de timp, iar accesul la materiale -
deseori limitat. Este adevărat că avem posibilitatea de a accesa bazele de date care
stochează cele mai prestigioase reviste de specialitate tematice încă de la prima apariţie
până în momentul actual, însă mai dificil este de a identifica sursele bibliografice non-
periodice timpurii.
În 1978, Weigel şi Corazzini afirmau că este practic imposibil pentru oricine să fie
la curent cu toate materialele din literatura de specialitate sau ceea ce este în curs de
apariţie la un moment dat. Probabil din acest motiv un manual de specialitate sau
reeditarea unei lucrări adăugite şi revizuite apare cu o cadenţă de aproximativ un deceniu.
Autorii nu se limitează doar în prezentarea acestor obstacole, ci propun soluţii viabile şi
posibile.
Alteori, o temă abordată cumulează foarte multe informaţii, fiind dificilă
realizarea unei sinteze economice. Însăşi decizia pentru implementarea unei strategii
didactice este dificilă: să se parcurgă mai multe teme şi să fie abordate relativ sumar sau
un număr mai mic de teme şi mai aprofundat? Există avantaje şi dezavantaje indiferent de
opţiune, iar calea de mijloc este greu de găsit... Vom încerca în ceea ce urmează să ne
axăm pe esenţial şi să păstrăm echilibrul în măsura posibilităţilor.
Introducere
Expresia „omul este o fiinţă socială” pare a fi un pleonasm psihologic. Să reflectăm
asupra momentelor cvasigenerale din evoluţia fiinţei umane, de la naştere până la apusul
existenţei sale.
Primul strigăt crează un grup primar ancestral pe care îl cunoaşte omenirea –
familia. Însăşi apariţia unui individ are loc în cadrul unui grup şi dă naştere unui grup.
Constituit din medic, asistentă medicală şi tânăra mamă în devenire (în unele cazuri este
1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2017-2018, sem. II
prezent şi tânărul tată!) toţi contribuie la transformarea cuplului în familie. Noii membri
se reunesc acasă, şi, pentru o perioadă relativă de timp, se instituie o izolare a noului
membru de ceilalţi în scopul protejării până când sistemul imunitar se va întări. În acest
context şi în funcţie de posibilităţi, părinţii oferă credit bunicii pentru ajutor. După o
perioadă de timp de adaptare şi un număr restrâns de vizite ale celor apropiaţi, micuţului i
se va destăinui o nouă lume cu noi interacţiuni. Simţul comun foloseşte conceptul de
„socializare” care este diferit de cel din literatura de specialitate şi presupune mai mult
decât comunicarea cu alte persoane. Plimbările pe alei sau parcuri atrag zâmbete şi
investigări repetate a datelor sociodemografice elementare.
În curând, urmează o provocare atât pentru micuţ dar cât şi pentru părinţi. Se
deschide un capitol major care vizează implicarea în constituirea, cunoaşterea şi
integrarea etapizată într-un grup relativ numeros din cadrul creşei şi / sau grădiniţei.
Acest mediu oferă experienţe de interrelaţionare frecvente, regulate şi supravegheate.
Sunt învăţate şi exersate norme sociale de grup conform unor scenarii prestabilite dar şi
rolurile sociale aflate în stadiul incipient. Ghidat de personalul grădiniţei şi prin
colaborare cu părinţii, copilul este invitat să parcurgă un anevoios traseu „complezenţă-
identificare-interiorizare” faţă de normele sociale. În paralel, eforturile sunt concentrate
în pregătirea tranziţiei de la microsocial la macrosocial. Grupul de la grădiniţă se va
dizolva într-un final pentru ca mai apoi copilul să devină membru al unui nou grup cu noi
provocări.
Perioada şcolarizării presupune o trilogie, fiecărei părţi revenind câte patru ani. Prin
trei grupuri noi se va perinda copilul şi fiecare grup îi va oferi prilej pentru dezvoltarea şi
afirmarea personalităţii. Încă de la început, sunt câteva descoperiri nebănuite şi care
afectează fundamental percepţia socială şi strategiile comportamentale adoptate: jocul nu
mai este activitatea predominantă iar cooperarea din cadrul grupului pare să concureze cu
competiţia. Urmează o (re)definire şi o (re)negociere a rolurilor din cadrul grupului, o
rafinare a acestora. Sfârşitul ciclului primar hărăzeşte o perioadă de zbucium a
personalităţii. Perioada adolescenţei oferă un potenţial remarcabil în ceea ce priveşte
aderarea la noi grupuri. Marcat de curiozitate, revoltă, nevoie stringentă de a demonstra
unicitatea, cu un avânt nesăbuit pentru aventură, deseori riscantă, şi picaj în depresie,
adolescentul va accepta şi încuraja participarea la activităţi de grup, ceilalţi similari având
rolul de a facilita procesul de acumulare a noi experienţe. În unele cazuri, energia va fi
consumată cultivând şi maturizând personalitatea, pretext pentru sedimentarea valorilor şi
conturarea principiilor de alegere a noilor grupuri. În alte cazuri, adolescentul poate cădea
pradă grupurilor deviante care vor exercita presiuni pentru comiterea actelor ce vor aduce
cu sine necazuri.
Perioada tinereţii promite noi oportunităţi, aderarea la noi grupuri. În acest răstimp
are loc pregătirea parţială sau totală pentru exercitarea unei meserii printr-o formare
socioprofesională mai specifică, de data aceasta parţial obligatorie şi asigurată. În timpul
rămas liber, tânărul are posibilitatea să decidă independent şi să se implice în activităţi
care îmbină utilul şi plăcutul: formări teoretice şi aplicative specializate, voluntariat,
implicarea în activităţi cu caracter cultural-artistic şi sportiv. Se activează, din ce în ce
mai des, necesitatea angajării parţiale sau totale în câmpul muncii. Activarea în cadrul
grupurilor socioprofesionale se poate întinde pe tot parcursul vieţii. În ansamblu, alegerea
grupurilor este mai pretenţioasă, iar integrarea se realizează cu mai multă cumpătare.
2
Mai devreme sau mai târziu, după mai multe sau mai puţine încercări, tânărul adult
va practica meseria însuşită. Doar în cazul în care activitatea profesională nu este una
solitară, individul îşi va petrece poate mai mult de jumătate din existenţa sa în grupul
socio-profesional. În mod normal, în această perioadă un cuplu va deveni familie şi ciclul
existenţei va triumfa.
Chiar dacă cazurile diferă, în general perioada vârstei a treia nu mai este abundentă
nici în numărul grupurilor la care persoana participă, nici în timpul acordat acestora. La
primă vedere, în această etapă persoana ar avea un exces de timp liber, deseori însă
aceasta este doar un mit. Ajutorul pus la dispoziţia copiilor, disponibilitatea pentru
activităţi meticuloase sau preocuparea pentru îngrijirea sănătăţii nu mai pot concura cu
elanul implicării în viaţa de grup aşa cum s-a întâmplat anterior. Proximitatea fizică a
celorlalţi similari constituie un factor care amplifică valorizarea relaţiilor de vecinătate.
De principiu, dacă individul pierde motivaţia de a fi util social iar activităţile întreprinse
nu sunt validate social, se înregistrează progresiv izolarea socială. În caz contrar, creşte
probabilitatea implicării în activităţi prosociale. Experienţa de viaţă şi muncă îi
transformă în buni povestitori şi sfătuitori pentru persoane sau grupuri indiferent de
vârstă. Un exemplul potrivit în acest caz îl reprezintă comunitatea de bătrâni.
Dezvoltarea armonioasă a omului are loc prin intermediul interacţiunilor umane.

Istoria semnalează un caz nemilos ieşit din comun; în încercarea de a demonstra cu orice
preţ originea limbajului, în secolul XIII, împăratul roman Frederic al II-lea a izolat nişte
copii nou născuţi care urmau să fie crescuţi cu anumite restricţii. Îngrijitorii le satisfăceau
nevoile fiziologice, dar aveau interdicţie de a comunica verbal cu aceştia în oricare fel.
Toţi copiii au decedat. Există alte numeroase exemple ale copiilor care au fost crescuţi
pentru perioade mari de timp în compania animalelor sălbatice, reabilitarea însă a fost
realizată cu multă dificultate şi până la un anumit nivel.
Prin urmare, este greu să ne imaginăm studiul individului în afara grupului social.
Viaţa ne oferă posibilităţi enorme de a participa, contribui, crea o constelaţie de grupuri
prilej cu care îi cunoaştem pe ceilalţi, de fapt, ne cunoaştem pe noi înşine. Dacă
cunoaşterea sinelui este indispensabil legată de ceilalţi, de grupurile sociale din care
facem parte, atunci studiul psihologic al grupurilor sociale devine o prioritate implicită.
Cadrarea teoretică a psihologiei grupurilor sociale

În general, psihologia este disciplina care studiază comportamentul uman
observabil şi încearcă să-l explice apelând la structurile şi procesele psihice prin
intermediul metodei ştiinţifice. Deşi psihologia are o perioadă relativ scurtă de existenţă
ca ştiinţă, problematica complexă pe care o abordează a determinat crearea mai multor
subdomenii de cercetare. Andrei Cosmovici (1996) prezintă cele mai importante ramuri
ale psihologiei prin intermediul unei scheme sintetice. Aşa cum se poate observa din
figura 1, harta dezvoltării psihologiei ca ştiinţă începe prin delimitarea psihologiei
animale şi umane, normale şi patologice. Urmează acordarea atenţie ramurilor care se
ocupă de studiul individului şi a socialului, psihologia socială ocupând un rol distins şi
influenţând la rândul ei alte domenii teoretice şi aplicative.
3
a muncii; a transporturilor; economică
practică medicală; pedagogică; judiciară
militară; a sportului; a artei

evoluat
generală
analitică
fiziologică
a individului teoretică
normală sintetică – a persoanei
umană socială evoluat

în dezvoltare
Psihologia
patologică în dezvoltare
animală
Figura 1. Ramurile psihologiei conform lui Cosmovici, 1996, p. 20.
Pentru a cadra teoretic psihologia grupurilor sociale ne vom sprijini pe două

aspecte importante: definiţia psihologiei sociale şi nivelurile de analiză în psihologia
socială.
Definiţia psihologiei sociale
Conform definiţiei de bază elaborată în 1935 şi revizuită în 1954 de către Gordon

Allport, psihologia socială studiază felul în care gândurile, sentimentele şi
comportamentele indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginară sau implicită
a altor persoane (apud Boncu, 2002).
Oricare manual sau curs de psihologie socială invocă definiţia lui Allport în mod
prioritar înainte de a aborda oricare fenomen sau proces psihosocial. Prezentăm în ceea ce
urmează o variantă extinsă şi comprehensibilă a definiţiei psihologiei sociale aşa cum
aceasta este împărtăşită studenţilor în „prolog”-ul iniţierii în psihologia socială (Nastas,
2017). Aşadar, psihologia socială se preocupă de studiul individului, de fapt, de
comportamentul său, care poate fi verbal, non-verbal, para-verbal sau / şi
(neuro)fiziologic, explicându-l prin apel la totalitatea stărilor şi proceselor cognitive,
afective şi motivaţionale atunci când acesta se află în prezenţa reală, imaginară sau
implicită cu o altă entitate socială: individ, grup sau societate.
Deşi poate părea o definiţie dificil de a fi memorată (din punct de vedere al
cantităţii unităţilor informaţionale), considerăm binevenită o schemă grafică structurată şi
organizată pentru a facilita procesul înţelegerii acesteia, ilustrată în Figura 2:
4
cogniţia individ
afectivitatea comportament prezenţa grup*
motivaţia societate
- verbal - actuală
- non-verbal - imaginară
- paraverbal - implicită
- (neuro)fiziologic
Figura 2. Schema definiţiei psihologiei sociale a lui G. Allport, 1935, 1954

adăugită şi revizuită conform Nastas, 2014.
Se poate observa că unul dintre scopurile psihologiei sociale este îndreptat spre
studiul comportamentelor unui individ atunci când se află în prezenţa unui grup social.
Chiar dacă prezenţă celorlalţi este imaginară, este suficient ca să producă modificări
comportamentale evidente. Acest aspect poate fi descoperit în rezultatele studiului
realizat în 1987 de către Baldwin şi Holmes1 în care conştientizarea (salience) audienţei
private compusă din persoane similare i-au determinat pe subiecţi să fie mai toleranţi în
aprecierea unei probleme delicate, şi anume, atitudinea faţă de sexul premarital.
În mod cert, termenului de „prezenţă” îi putem adăuga şi cel de „interacţiune”. În
realitate, individul nu petrece tot timpul aflându-se singur, iar când este în prezenţa altor
persoane nu rămâne doar un simplu spectator, ci îşi poate asuma un rol activ în cadrul
interacţiunii. Într-un studiu axat pe motivaţia afilierii în viaţa de zi cu zi, realizat în 1996
de către O’Connor şi Rosenblood, s-a testat empiric pertinenţa a două modele teoretice:
Modelul afilierii sociale (Social Affiliation Model) şi Teoria privării regulate (Privacy
Regulation Theory). Subiecţii erau echipaţi cu pagere2 şi erau invitaţi, la intervale
neregulate de timp, să răspundă la două întrebări: cu cine sunt în momentul atenţionării şi
în ce ipostază îşi doresc să se afle într-un viitor apropiat. Au fost prevăzute trei forme de
răspuns pentru fiecare întrebare: a) singur, b) în contact social fără interacţiune şi c) în
contact social cu interacţiune. Explorarea rezultatelor a scos în evidenţă o distribuţie
relativ similară a ratei persoanelor aflate în condiţia singur şi contact social, în acelaşi
timp ultima categorie împărţindu-se echitabil între cei aflaţi în cadrul unor interacţiuni
versus fără interacţiune.
Definiţia influenţei sociale aproape că se suprapune peste definiţia psihologiei
sociale, înlocuind elementul „prezenţa” cu „interacţiunea” (Boncu, 2002; Wren, 2002).
Mai mult decât atât, interacţiunea este sinonimă psihologic cu termenul de „presiune”.
Majoritatea fenomenelor de influenţă socială (conformism, obedienţă, influenţa
minoritară, reactanţa psihologică etc.) analizează tipul presiunii, directă şi explicită sau
indirectă şi implicită, manifestată de către entitatea socială în rolul de sursă a influenţei.
1
Acest studiu empiric a fost analizat în cadrul tematicii de seminar la disciplina psihologia socială I.
2
Un aparat folosit în trecut care era destinat transmiterii şi recepţionării de mesaje text; în engleză
beeper.
5
Nivelurile de analiză în psihologia socială
Psihologia socială abordează obiectul de studiu la mai multe niveluri de analiză.

Examinând oricare manual de psihologie socială, se poate observa de regulă structurarea
temelor în funcţie de mai multe dimensiuni (DeLamater, 2006; Kruglansky, Higgins,
2007; Hogg, Cooper, 2007; DeLamater, Ward, 2013). Numărul acestora poate varia în
funcţie de viziunea autorilor. Am considerat necesar să includem un nivel suplimentar de
analiză care este deseori evitat sau subinclus, astfel rezultând următoarele cinci
dimensiuni, aşa cum este ilustrat în Figura 3:
I. intra-individual
II. interpersonal
Niveluri de analiză intra-grup

din psihologia III. de grup inter-grup
socială
IV. categorial intra-categorial
inter-categorial
V. societal
Figura 3. Nivelurile de analiză în psihologia socială
I. Primul nivel este intraindividual, cel care studiază totalitatea proceselor

cognitive, afective şi motivaţionale care se desfăşoară la nivelul psihicului. Cunoştinţele
de la acest nivel reprezintă „ABC”-ul unui psiholog care le utilizează pentru explicarea
comportamentul individului. Fenomenele şi procesele cognitive, afective şi motivaţionale
sunt studiate iniţial în cadrul psihologiei generale, fiind aprofundate mai apoi la disciplina
psihologia cognitivă. În urma creării în anii ’50 a domeniului ştiinţa cognitivă, s-a creat o
disciplină de hotar între psihologia socială şi psihologia cognitivă care poartă denumirea
de psihologia socială cognitivă sau cogniţia socială. Aceasta este preocupată de studiul
felului în care omul cunoaşte şi îşi reprezintă realitatea socială, pe sine însuşi şi pe ceilalţi
(Santioso, Brown, Lungu, 1999; Yzerbyt, Schadron, 2002). De fapt, fenomenele şi
procesele psihice fundamentale sunt importate atunci când funcţionarea lor este legată de
context social şi când percepţia vizează un obiect social. Exemple de fenomene şi procese
intraindividuale sunt numeroase, menţionăm doar câteva dintre acestea: categorisirea
socială, formarea impresiei, atribuirea socială, gândirea contrafactuală, disonanţa
cognitivă, construcţia şi schimbarea atitudinilor, activarea schemelor cognitive, euristicile
etc.;
II. Al doilea nivel este interindividual sau interpersonal, cel care se axează pe
analiza relaţiilor dintre doi indivizi. În urma interacţiunii a două persoane pot rezulta un
număr impresionant de tipuri de relaţii. De exemplu, în 1976, Wish, Deutsch şi Kaplan au
constituit o listă care conţine 45 tipuri de relaţii interpersonale.
6
Domeniul influenţei sociale, care studiază tipul şi consecinţele interacţiunii dintre o

sursă şi o ţintă, se poate regăsi la acest nivel, dacă cele două entităţi sociale sunt
reprezentate prin doi indivizi. În cazul în care sursa şi / sau ţinta este un grup, este nevoie
să ne comutăm atenţia spre următorul nivel de analiză. Pentru a evita o posibilă confuzie,
denumirea fenomenului studiat i se ajustează termenul de „interpersonal”. Un exemplu în
acest sens se referă la studiul complezenţei. Complezenţa de grup implică în mod necesar
o sursă sau o ţintă reprezentat de un grup social, iar dacă cele două entităţi sociale sunt
două persoane, ne vom referi la complezenţa interpersonală (Boncu, 2002).
Iată câteva teme care sunt abordate cel mai frecvent în cadrul acestui nivel de
analiză: atracţia interpersonală, complezenţa interpersonală, reactanţa psihologică,
imitaţia, altruismul şi comportamentul de ajutorare, agresivitatea, gelozia, invidia etc.;
III. Deşi elemente distincte din punct de vedere didactic, nivelul de grup are în
vedere două dimensiuni: intra-group şi inter-group. Ele se află în strânsă relaţie, cel mai
des fiind interdependente, aspect care va fi dezvoltat ulterior în cadrul capitolului
referitor la „Paradigma grupurilor minimale”. În plus, termenul de „grup social” este unul
polimorf şi, în funcţie de mai multe criterii, poate îmbrăca variate forme.
Volumul de faţă se va focaliza preponderent pe fenomenele şi procesele grupurilor
sociale restrânse, chiar dacă în anumite cazuri se va face apel inevitabil şi la dimensiunea
intergrup. Facilitarea socială, lenea socială, normalizarea, conformismul de grup,
polarizarea socială, deindividualizarea, gândirea de grup, ostracismul etc. sunt teme
predilecte abordate de către psihologii sociali în studiul grupurilor sociale restrânse
(Paulus, 1983; Brehm, Kassin, 1990; Hogg, Tindale, 2001; Pennington, 2002; Levine,
Moreland, 2006). Compararea socială, obedienţa, influenţa minoritară, stereotipul,
prejudecata şi discriminarea, privarea relativă etc. implică un demers comparativ cel
puţin între două grupuri (Brown, Gaertner, 2001).
IV. Dimensiunea suplimentară de analiză pe care am inclus-o este cea a categoriei
sociale şi care, la rândul său, implică două niveluri analizate în paralel: intra-categorial şi
inter-categorial. Vom menţiona deocamdată doar că există o diferenţă dintre termenii
„categoria socială” şi „grupul social”, acest aspect urmând a fi dezvoltat ulterior, într-un
capitol separat. Studiul fenomenelor şi proceselor psihosociale pot fi extrapolate la
entităţi sociale mai vaste precum: categoria socială de gen, mediu de provenienţă, tip de
ocupaţie socioprofesională, vârstă etc.
V. Ultimul nivel este societal şi care are gradul cel mai crescut de generalitate. Aici
ne referim ca şi unitate de analiză la mase sau mulţimi psihologice, comunităţi largi,
societăţi. Analiza din cadrul acestei dimensiuni este extrem de complexă şi dificil de
abordat. Reprezentarea socială, memoria socială, ideologia sunt doar câteva exemple care
nu pot fi abordate decât printr-o coroborare a psihologiei sociale cu psihologia politică şi
transculturală, sociologia, antropologia, istoria şi alte discipline socio-umane conexe
(Neculau, 1996, 2004). Se poate intui uşor că aplicarea metodei experimentului de
laborator este practic imposibilă, locul acesteia fiind parţial suplinit de experimentul
natural.
Structura nivelurilor de analiză prezentată anterior este destinată mai degrabă
trasării unei hărţi de ansamblu care să permită reperarea ţintită unui fenomen sau proces
de interes. În realitate, între aceste dimensiuni există o strânsă legătură; cunoaşterea
conţinutului proceselor şi fenomenelor psihosociale din cadrul fiecărui nivel permite
abordarea următorului nivel de analiză. În altă ordine de idei, abordarea unei societăţi
7
necesită cunoaşterea categoriilor sociale, dar mai ales a grupurilor sociale aflate în
interacţiune care o compun. La rândul lor, acestea sunt alcătuite din varietăţi de relaţii
interpersonale, or înţelegerea lor se poate realiza prin raportare la comportamentul unui
individ, expresie a ceea ce gândeşte, simte şi îşi doreşte.
Studiul grupurilor sociale ne obligă să cunoaştem pentru început fenomenele şi
procesele fundamentale de la nivelul intra- şi inter-individual, pregătind o rampă de
lansare eficientă pentru abordarea societăţii în ansamblul său.
La un nivel general vom defini psihologia grupurilor sociale ca parte componentă a

psihologiei sociale care se ocupă de studiul şi explicarea comportamentelor unui individ
şi a unui grup social ca un tot unitar aflat în prezenţa sau interacţiunea cu un grup
social.
Domenii de aplicare a psihologiei grupurilor sociale

Domeniul psihologiei sociale, care are în centru atenţiei grupul social, se bucură
de un cadru teoretic, metodologic şi empiric vast. Cunoştinţele din cadrul psihologiei
grupurilor sociale şi a dinamicii de grup sunt aplicate în numeroase domenii prezentate
schematic în Figura 4:
- relaţii elev-elev - loc de muncă (organizaţii, industrii)

- relaţii elev-profesor - personal (recrutare, selecţie)
- relaţii profesor-profesor - vânzări (publicitate, persuasiune)
educaţie economie
- consiliere
drept - psihoterapie
psihologia
grupurilor sociale /
dinamica de grup clinică
- gr. delincvente
- gr. juraţi
politică sport
- gr. de decizie politică - de echipă (leadership,

- influenţa maselor cooperare, competiţie)
- procesul electoral
Figura 4. Domenii de aplicare ale psihologiei grupurilor sociale şi a dinamicii de grup
8
Dacă un practician care îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupurilor sociale va

folosi cunoştinţele teoretice, metodologice şi empirice din psihologia grupurilor sociale,
atunci identificarea problemelor cu care se confruntă grupul vizat va fi mai rapidă şi mai
ţintită. Un diagnostic corect va permite astfel elaborarea şi implementarea unui proiect de
intervenţie menit să diminueze impactul factorilor negativi şi să îmbunătăţească
performanţa grupului atât în ceea ce priveşte sarcina, cât şi relaţiile dintre membri
(Neculau, 2001).
O poveste terapeutică este binevenită în acest caz:
Trăia odată un bun fermier care îşi achiziţionase un tractor cu care se împăca de minune. Îl cunoştea ca
pe cele cinci degete ale sale. Ori de câte ori tractorul se strica, îl repara cu uşurinţă. A venit însă ziua în
care nici o euristică nu i-a mai fost de folos. După mai multe încercări, s-a decis să cheme un specialist.
Acesta din urmă, înainte de a întreprinde ceva, invită fermierul să descrie cu exactitate ce s-a întâmplat.
Apoi, a examinat cu atenţie tractorul în zona care părea să fi creat problema. La un moment dat, i-a
cerut fermierului să-i aducă un ciocan şi a lovit o singură dată şi cu o anumită putere o plăcuţă.
Scepticismul fermierului s-a risipit când a constatat că tractorul funcţiona perfect. Nota de plată l-a
uimit pe fermier: pentru o singură lovitură de ciocan trebuia să achite 100 de dolari. Specialistul i-a
explicat că lovitura de ciocan valorează 1 dolar, restul de 99 - pentru faptul că a ştiut locul potrivit.
Psihologia socială, la fel ca oricare ramură a psihologiei, abordează obiectul său de

studiu, în cazul de faţă - relaţia individ-grup şi se axează pe studiul cunoştinţelor sociale
şi a proceselor implicate care intervin în achiziţia, utilizarea şi transformarea acestor
informaţii prin intermediul apelului la metoda ştiinţifică. Uneori este necesară aplicarea
unui demers de cercetare explorativ / descriptiv, de obicei în prima fază a cercetării,
alteori - un demers constatativ / predictiv.
Studiul grupurilor sociale este chintesenţa cunoaşterii persoanei prin grup şi a
grupului prin persoană. Cum am putea concepe altfel dezvoltarea umanităţii?
9
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2017-2018, sem. II
Curs 02 Grupul social I
Cuprins:
y Introducere
y Grupurile sociale
Abordarea sociologică
Abordarea psihologiei sociale
y Dimensiuni în definirea unui grup social restrâns
A. Număr membri
B. Timp şi proximitatea fizică
Grup restrâns vs. echipa
C. Motivaţii, scopuri şi interacţiuni
Introducere
În timpul facultăţii, domnul profesor Adrian Neculau ne-a propus nouă, studenţilor
prezenţi la cursul de psihologie socială, să ne imaginăm o călătorie cu trenul. Într-un
compartiment se află opt persoane şi toţi îşi propun să ajungă în acelaşi oraş. Se întrevăd
deja câteva criterii care ne-ar putea duce cu gândul că avem de a face cu un grup: sunt
mai mult decât două persoane, călătorii au acelaşi scop, se află în proximitate fizică, se
întrezăresc, şi chiar au loc, interacţiuni minime „aici şi acum” în timpul destinat
călătoriei. Totuşi, deocamdată este prematur să vorbim despre un grup, ci mai degrabă de
un agregat social. Acum să ne imaginăm că, în timpul deplasării, trenul face o oprire
neprogramată. Cel mai probabil, se iscă o discuţie în compartiment despre acest incident
şi necesitatea de a clarifica ce s-a întâmplat. Este greu de imaginat că toţi cei opt vor
merge pentru a afla mai multe detalii. Mult mai pragmatic ar fi să meargă cineva, un
delegat al membrilor din acel compartiment, să constate cauza şi, ulterior, să o comunice
tuturor. Putem cocheta cu ideea că, începând cu acest moment, se prefigurează bazele
creării unui grup social. Să sperăm că problema s-a remediat şi trenul ajunge la destinaţie.
Două posibilităţi de încheiere a acestei călătorii pot exista. Foarte probabil, fiecare
călător îşi continuă calea pentru atingerea scopului personal. Ei nu se mai reunesc în
aceeaşi configuraţie nici o dată. Oricât de lungă ar fi călătoria, se pare că timpul în care
indivizii au interacţionat, mai mult sau mai puţin, pare insuficient să li se acorde titulatura
de grup social. Este posibil să se întâmple un alt final. După acel incident, membrii
constată necesitatea unor întâlniri ulterioare. Dacă aceeaşi idee este împărtăşită de fiecare
membru în mod voluntar şi reciproc, se stabilesc şi se respectă primele norme ale
grupului abia constituit, cel puţin privind participarea la o reuniune de grup în viitor.
Ulterior, se pot fixa noi scopuri şi obiective; membrii pot să propună un nume grupului
etc.
Asistăm la geneza unui grup social restrâns.
1
Grupurile sociale
Identificarea unei definiţii pentru termenul de grup este mai degrabă o aventură
costisitoare. Acest termen este folosit deopotrivă în ştiinţele exacte şi socio-umane; sigla
social delimitează mai precis aria de căutare.
Din punct de vedere semantic, grupul se referă la mai multe elemente
asemănătoare care sunt aflate laolaltă şi care alcătuiesc un tot (conform Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, 1998). Cel puţin, plecând de la această definiţie, putem
observa existenţa a două criterii fundamentale: numărul elementelor constitutive şi
asemănarea dintre acestea.
Atunci când ne referim la termenul „grup social” aceasta ne obligă într-o fază
incipientă să ne axăm pe două aspecte deja menţionate dar cu alt sens: elementele
constitutive se referă la obiecte sociale iar abordarea aparţine familiei de ştiinţe socio-
umane. Este posibil ca obiectul percepţiei să fie non-social, dar dacă prin aceasta este
implicat într-o anumită măsură un grup social sau individul îşi activează o faţetă a
identităţii sociale / de grup sau însuşi obiectul reprezintă o miză identitară, ne aflăm cel
mai probabil în spaţiul psihologiei grupurilor sociale.
În general, studiul grupurilor sociale cunoaşte trei abordări cvasigenerale:
psihanalitice, sociologice şi psihologice. Termenul de „grup social” cunoaşte multiple
definiţii care sunt formulate într-o manieră mai generală sau mai specifică. În anumite
cazuri, în definirea unui grup social teoreticienii propun şi se ghidează după anumite
criterii, fapt ce ne permite să înţelegem la care tipuri de grupuri se fac referiri.
Sociologia a fost legitimată ştiinţific anterior psihologiei, ceea ce i-a conferit
posibilitatea de a cadra teoretic grupurile sociale. Pe spaţiul acestui volum ne vom
rezuma la un număr restrâns de abordări sociologice, scopul pe care îl urmărim este
grupul social ca obiect de studiu al psihologiei sociale şi a disciplinelor psihologice
înrudite.
Abordarea sociologică
Aproape toate materialele teoretice consultate invocă distincţia dintre două
categorii de grupuri sociale propusă de către sociologul american Charles Horton Cooley
(1864-1929). În viziunea sa, grupurile primare, de mici dimensiuni şi de lungă durată,
sunt marcate de un substrat afectiv bogat, prezent în relaţiile interpersonale intime ale
membrilor, în care domină cooperarea şi buna înţelegere. În cadrul acestora membrii
împărtăşesc valorile culturale, credinţele şi idealurile urmărite. În cadrul grupurilor
primare are loc dezvoltarea identităţii personale şi a identităţii sociale. Spiritul de „Noi”
este interiorizat şi manifestat de către indivizi în mod natural. Autorul inventariază patru
grupuri universale pe care le cunoaşte umanitatea din cele mai vechi timpuri şi care
impregnează existenţa individului:
- Familia: după momentul naşterii individul este dependent de securizarea afectivă
şi asigurarea hranei de către persoanele care vor avea grijă, în majoritatea cazurilor fiind
vorba de părinţi. Aici se învăţă cele mai elementare deprinderi până în momentul în care
se capătă o relativă independenţă.
- Grupul de joc al copiilor: aici se dezvoltă abilităţile fundamentale ale individului
care îl vor ajuta să înfrunte mai târziu două nevoi fundamentale - cele referitor la
obţinerea hranei şi asigurarea securităţii sau apărării. Mai degrabă din punct de vedere
2
antropologic, aceste îndemânări au fost transmise şi învăţate din cele mai vechi timpuri,
pregătind persoana pentru ocupaţiile fundamentale: vânătoarea şi identificarea /
construcţia adăpostului. Nu în mod întâmplător în toate culturile copiii exersează
abilităţile prin intermediul a două jocuri prototipice: „de-a ascunselea” şi „de-a
prinselea”1;
- Grupul de vecinătate: intuit şi demonstrat, persoanele aflate în proximitate fizică
tind să se asocieze cu o mai mare probabilitate.
- Comunitatea de bătrâni: printre cauzele care stau la baza asocierii persoanelor de
vârsta a treia amintim valorificarea celor mai longevive relaţii interpersonale din istoricul
individului, necesitatea împărtăşirii experienţelor, resimţirea nostalgiei. În această
perioadă ritmul existenţei nu poate concura cu cel al tinerilor sau adulţilor care
traversează perioade mult mai solicitante.
Grupurile secundare sunt de dimensiuni mari iar primatul afectiv cedează unor relaţii
mai reci şi mai formale. Grupurile organizaţionale impun persoanei respectarea unor
standarde normative instituţionale care sunt mai rigide şi care atentează mai mult la
libertatea individuală.
Anzieu şi Martin (1994) propun un tabel sintetic în care, ghidaţi în funcţie de
şapte criterii de analiză, identifică o gamă mai largă de grupuri sociale. Atenţia noastră
este centrată în special pe caracteristicile grupului primar, care pot fi identificate în
Tabelul 1:
Efectul
Număr Relaţii
asupra Conştiinţa Acţiuni
Denumirea Structura Durata de între
credinţelor, scopurilor comune
indivizi indivizi
normelor
minute apatie sau
foarte contagiune credinţe
Mulţimea x mare slabă acţiune
slabă zile emoţională latente
paroxistică
ore contagiune spontanietate
Banda Slabă x mic întărire mijlocie
luni emoţională neimportantă
rezistenţă
săptămâni relaţii
mic- slabă / pasivă,
Gruparea Mijlocie x umane menţinere
luni mare mijlocie acţiuni
superficiale
limitate
Grup zile relaţii
x spontanietate
primar / Ridicată zeci de mic umane schimbare ridicată
importantă
restrâns ani bogate
Grup luni acţiuni
foarte mijlociu- relaţii introduce slabă /
secundar / x planificare,
ridicată decenii mare funcţionale presiuni ridicată
organizaţia rutină
Tabelul 1. Taxonomia grupurilor sociale după Anzieu, Martin, 1994, p. 42.
Se poate observa că definirea grupului secundar este relativ similară cu cea

propusă de Cooley. Abordarea psihologică a grupului secundar este subscrisă mai
1
Recomandăm aprofundarea acestei idei în lucrarea semnată de către istoricul Johan Huizinga (1949)
Homo ludens, operă tradusă în limba română în 2012 la editura Humanitas, Bucureşti.
3
degrabă disciplinei psihologia organizaţională şi psihologia personalului cu care

psihologia socială este înrudită.
Cei mai frecvenţi termeni cu care grupul social se suprapune este „mulţimea” şi
„categoria socială”. Grupul social şi mulţimea sunt două entităţi sociale care se deosebesc
radical. Astfel, mulţimea se referă la un număr mare şi eterogen de indivizi, reuniţi pentru
o durată relativ scurtă de timp, care au la bază un pretext oarecare. În mulţime există
tendinţa individului de a-şi pierde identitatea personală şi de a cădea pradă contagiunii
emoţionale şi comportamentale. În aprofundarea înţelegerii mulţimilor din perspectivă
psihologică se impune parcurgerea unei lecturi reprezentative în acest sens elaborată de
către Gustave Le Bon, „Psychologie des foules” în 1895.
Conceptul de „categorie socială” a fost abordat de către Max Weber în 1920, atunci
când se făcea o distincţie de termenul „clasa socială”. În psihologia socială categoria
socială se referă la mai mulţi indivizi care au în comun cel puţin o caracteristică
psihosocială sau sociodemografică. Se pot inventaria numeroase criterii de grupare
invocate de obicei de către un cercetător: etnia, apartenenţa religioasă, specializarea din
cadrul facultăţii, anxietatea ca stare sau trăsătură etc.
Am constatat, din proprie experienţă, la studenţii care urmează specializarea

psihologie şi care solicită coordonarea lucrării de licenţă un caz frecvent. De obicei, se
anunţă intenţia de a studia un anumit fenomen psihosocial şi se estimează obţinerea
diferenţelor semnificative la grupuri sociale diferite. Cele mai frecvente criterii invocate
vizează genul persoanei, mediul de provenienţă şi... nivelul stimei de sine globale. Îmi
exprimam îndoiala că vor identifica cu atâta uşurinţă grupurile sociale vizate, fapt care îi
nedumerea. Un alt exemplu se referă la o experienţă în care un student îşi apăra2 teza de
licenţă şi care a stârnit iniţial curiozitatea membrilor din comisie. Candidatul pretindea că
a studiat două grupuri de subiecţi din cadrul unei şcoli - fete şi băieţi. Prima întrebare
viza să clarifice dacă grupurile erau naturale sau candidatul a folosit genul drept criteriu
pentru a obţine cele două loturi de subiecţi. În ambele exemple expuse anterior nu era
vorba despre grupuri sociale.
În concret, atunci când ne referim la un grup social, este absolut necesar să se

precizeze mai multe informaţii decât numărul de membri şi o caracteristică psihosocială
comună. Fiecare grup social s-a format în condiţii specifice, cunoaşte o evoluţie şi o stare
actuală particulară. Membrii se cunosc reciproc, au propriile norme de grup, sancţiuni
pentru nerespectarea acestora etc. De exemplu, ne putem referi la un grup specific de
studenţi doar că în acest caz trebuie precizate mai multe detalii: sunt din cadrul
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
specializarea psihologie, anul III, forma de învăţământ zi, grupa a patra, din anul
universitar 2017-2018. Un astfel de grup social reprezintă doar o parte din categoria
socială mai largă a studenţilor din cadrul specializării de psihologie. Dacă se descoperă o
constanţă comportamentală la grupul anterior menţionat, pentru a generaliza datele,
studiul trebuie aplicat sau replicat la toate grupurile din aceeaşi generaţie, din mai multe
centre universitare româneşti, europene etc. în funcţie de opţiunea cercetătorului.
2
preferăm utilizarea termenului de „apărare” a tezei, comparativ cu cel de „susţinere”. De altfel, în
engleză se vehiculează formularea defending thesis.
4
Abordarea psihologiei sociale

Investigarea literaturii de specialitate ne oferă multiple tentative de a defini grupul
social. În general, psihologii sociali care studiază teoretic grupurile sociale iau în calcul
mai multe definiţii propuse, referindu-se şi citând în prima fază personalităţi din
domeniul sociologiei, apoi completează sinopticul cu punctul de vedere a psihologilor
sociali. Psihologia socială şi sociologia abordează realitatea socială complementar, de la
particular la general sau invers, fiecare disciplină revendicând obiectul de studiu pe care
se focalizează: sociologia este orientată preponderent pe studiul macrogrupurilor sociale,
psihologia socială porneşte de la studiul individului pentru a aborda microgrupurile
sociale. Iată încă un argument care ne îndeamnă să ne concentrăm eforturile în studiul
grupurilor restrânse.
Unul dintre scopurile urmărite de psihologia socială, caracteristic de altfel pentru
oricare disciplină ştiinţifică, se referă la elaborarea de legităţi generalizate care să permită
predicţii [comportamentale] cât mai acurate. Cercetătorii care aplică studii de explorare
sau bazate pe corelaţii nu se opresc de regulă aici, relansând cercetarea cu scopul de a
demonstra o relaţie de tip cauză-efect, care implicit semnifică utilizarea metodelor
experimentale. Dacă presupoziţia cercetătorului nu este probată empiric, ipoteza netestată
echivalează cu o simplă opinie sau intuiţie. Nicidecum nu se poate deduce din cele
afirmate că metoda experimentului sau cvasiexperimentului sunt cele mai pertinente şi
utile în studiul comportamentului unui individ / grup social. O astfel de poziţie ne-ar
determina să abolim folosirea metodelor non-experimentale, de exemplu metoda studiului
de caz. În sfârşit, dacă experimentul rămâne a fi metoda de bază în psihologia socială să
ne imaginăm cel puţin cât de fezabil este de a-l aplica pe o mulţime psihologică?
French şi Vince (1999) au observat că mulţi autori invocă un aspect important în
definirea grupului social: membrii să se definească ca grup şi să se cunoască reciproc sau
să îşi reprezinte fiecare membru. Totuşi, datorită polisemiei siglei lingvistice de „grup
social”, termenul este folosit atunci când oamenii se referă la mai multe tipuri de
colectivităţi şi anume când se raportează la:
1. Un număr de persoane adunat la un loc (a cluster of people), fără ca neapărat
aceştia să constituie un grup;
2. O serie sau un şir de persoane care sunt legaţi de un anumit obiect sau
eveniment, fără ca neapărat să relaţioneze între ei;
3. Întâlnirea faţă-în-faţă cu mai multe persoane şi pe parcursul unui timp
îndelungat;
4. O întrunire, sesiune sau eveniment la care aceştia participă;
5. O grupare socială – indiferent dacă membrii sunt prezenţi fizic sau nu, aceştia se
consideră părţi componente al unui grup;
6. Un sistem social – aici autorul se referă la lucrările sociologilor de la începutul
anilor 1900 şi a lui Sigmund Freud care au în vedere colectivităţile, asociaţiile şi
comunităţile;
7. O categorie socială – persoane care au o caracteristică în comun şi care nu
neapărat se cunosc între ei. De exemplu, dacă bunicii locuiesc într-un sat şi le faceţi o
vizită, puteţi constata că localnicii vă urează o zi bună sau dau dovadă de familiaritate
care vă poate fascina (p. 25).
5
Cele mai multe „încercări” de a defini grupul social restrâns pot fi identificate în
lucrările psihologilor sociali din anii ’50-’60. John DeLamater (1974) atenţionează că
existenţa mai multor tentative de a cadra teoretic termenul de „grup social” nu trebuie
văzută ca fiind un soi de concurenţă a autorilor în încercarea de postula o singură
definiţie standardizată. Fiecare autor prezintă concepţia sa, stăruindu-se să clarifice
modalitatea de operaţionalizare a acestui concept, de care să se ţină cont în conturarea
strategiei de cercetare.
În articolul său teoretic John DeLamater analizează şase definiţii preexistente în
literatura de specialitate, elaborate de personalităţi de prim rang din această perioadă şi
anume: R. F. Bales, R. B. Cattell, G. C. Homans, D. Krech şi R. S. Crutchfield, R. K.
Merton şi T. M. Newcomb. Analiza tuturor definiţiilor componenţiale l-a condus în final
la elaborarea propriei definiţii, un compozit de proprietăţi complementare. Autorul insistă
ca operaţionalizarea conceptului de grup social să ţină cont de fiecare componentă.
Aşadar, un grup social restrâns este definit prin prisma a patru criterii:
a) interacţiunile faţă-în-faţă se referă la faptul că fiecare individ, care manifestă
un comportament, influenţează şi este influenţat la rândul său de alţi membri prin
intermediul comportamentelor elaborate;
b) perceperea mutuală are loc nu doar între membrii grupurilor, ci se va avea în
vedere rolurile sociale de grup şi dezvoltarea acestora. Perceperea mutuală este una
împărtăşită;
c) legăturile afective vizează trăirile, dezvoltarea şi împărtăşirea stărilor afective,
pozitive şi negative, faţă de membrii grupului;
d) interdependenţele sau rolurile sociale contribuie la atingerea scopurilor
propuse.
Autorul precizează că cele patru dimensiuni reprezintă un tot unitar în funcţie de
care se poate analiza un grup social, o organizaţie sau mulţime. Aceşti factori au
intensităţi variabile dar, în mod cert, diferite de zero. De exemplu, în cadrul grupurilor
organizaţionale relaţiile afective nu pot lipsi în totalitate, acestea fiind prezente într-o
proporţie mult mai mică decât în cadrul grupurilor primare.
Un alt psiholog social de origine americană, Joseph E. McGrath (1997), constată un
avânt în ceea ce priveşte studiul grupurilor restrânse în tradiţia nord americană şi
canadiană la începutul anilor ’60. El prezintă în primul număr şi articol al revistei Group
Dynamics: Theory, Research, and Practice trei modalităţi de abordare a grupurilor
sociale, ţinând cont de iniţierea şi multiplicarea cercetărilor empirice şi metodologice în
acest sens:
1. Şcoala Michigan defineşte grupul ca fiind un sistem social cu influenţă asupra
membrilor, luându-i ca referinţă pe K. Lewin, L. Festinger, J. W. Thibaut şi H. H. Kelley,
S. Schachter, J. P. French şi B. Raven etc. Grupurile au fost studiate preponderent prin
metoda experimentală care însemna desfăşurarea în condiţii artificiale de laborator, cu un
număr limitat de membri, întruniţi pentru prima dată şi pentru o perioadă scurtă de timp;
2. Şcoala Harvard consideră grupul un sistem social de paternuri de interacţiune.
Personalităţi precum R. F. Bales, E. F. Borgatta, A. P. Hare etc. au folosit preponderent
metoda observaţiei, colectând un volum impresionant de date, la început în format audio
şi mai apoi video. Ei au folosit un tip de analiză specific proceselor de interacţiune
(Interaction process analysis), propusă de către Bales, ceea ce a condus la crearea unui
model complex de codare a informaţiilor generate în cadrul unui grup;
6
3. Şcoala Ilinois consideră grupul drept un sistem menit să obţină performanţe în

sarcini. Pornind de la cercetările lui N. Triplett, F. Allport, I. Steiner etc., au fost studiate
experimental în cadrul laboratoarelor modalităţile de rezolvare a problemelor şi luarea
deciziilor în grup. În plus, au fost analizate structura, componenţa grupurilor şi totalitatea
proceselor care conducea spre o performanţă în sarcini.
Dimensiuni în definirea unui grup social restrâns
A. Număr membri
Unul dintre criteriile pe care-l propunem spre dezbatere vizează numărul membrilor dintr-
un grup restrâns. Vom evita să considerăm un grup restrâns alcătuit doar din două persoane,
considerând mai potrivit utilizarea termenului de cuplu sau diadă. De altfel, explorarea tuturor
fenomenelor şi proceselor psihosociale între două persoane este consacrat nivelului interpersonal
de analiză din psihologia socială.
Moreland (2012) relatează o provocare adresată în cadrul unei conferinţe ştiinţifice centrată
pe o polemică: nivelurile interpersonal şi de grup de analiză din psihologia socială trebuie incluse
în aceeaşi categorie sau acestea trebuie tratate separat? Această problematică s-a concretizat într-
un articol de reflecţie a cărui obiectiv a urmărit să elucideze pe cât posibil dacă un cuplu, o diadă
poate fi considerat cu adevărat un grup social. Moreland (2012) prezintă astfel patru argumente
care sunt prezentate în continuare:
1. Diadele comparativ cu grupurile sunt mai efemere. Dacă un grup este constituit din cel
puţin 3-4 persoane, atunci există trei, respectiv şase relaţii interpersonale. Chiar dacă relaţia dintre
doi membri din grup devine problematică, acest grup încă nu este compromis, comparativ cu
diada a cărei relaţie interpersonală încheiată semnifică şi dispariţia propriu-zisă a diadei. În plus,
procesele de formare şi dizolvare are o durată mai mare în grup decât în cadrul unei diade.
2. În cadrul diadelor sunt resimţite emoţii mai intense şi diferite decât în cadrul grupului şi
aceasta deoarece în cadrul diadei interacţiunile, participarea la variate activităţi sunt mai frecvente
iar impactul relaţiei este mai mare. Deseori, în cadrul grupurilor se fixează standarde normative în
privinţa unor comportamente care sunt expresia resimţirii emoţiilor.
3. Diadele sunt mai simple decât grupurile. Moreland invocă mai multe fenomene de grup
care nu au cum să se manifeste strict la nivel interpersonal: structura şi compoziţia grupului,
dinamica de grup, socializarea, formarea coaliţiilor, influenţa majoritară versus minoritară.
4. Chiar dacă anumite fenomene pot fi manifestate atât în diadă cât şi într-un grup, acestea
se desfăşoară în mod diferit, de exemplu, procesul de negociere, ostracismul total sau parţial,
autodezvăluirea.
Aşadar, putem considera că cel mai mic grup psihosocial este compus din trei
membri. Majoritatea autorilor consideră că cel mai vechi grup pe care îl cunoaşte
omenirea este familia, iar în componenţa acesteia, dacă ne limităm la trei persoane, fac
parte strict mama, tata şi copilul acestora. În privinţa numărului celui mai mare de
membri pe care îl poate avea un grup nu există un consens în acest moment.
Criteriul numeric rămâne important în analiza unui grup restrâns. Deşi mulţi autori
evită să specifice cu exactitate limitele, acestea se pot răsfrânge asupra altor fenomene
psihosociale care caracterizează grupul. În 1973, John F. Runcie abordează problematica
formării grupului din perspectivă teoretică şi empirică. În urma analizei definiţilor
elaborate în perioada anilor 1950-1960 (L. Broom şi P. Selznik; M. S. Olmstead; G.
Homans; R. K. Merton; L. Yablonsky; P. Feelin şi E. Litwak) autorul extrage 4 condiţii
7
comune şi de bază pentru grupul restrâns, în cadrul cărora se poate observa invocarea
criteriului numeric:
a) distanţa mică dintre membri;
b) număr mic de membri;
c) permanenţa relativă a grupului;
d) interacţiunea faţă-în-faţă.
Conform lui Runcie, aceste condiţii influenţează alte aspecte ale grupului ca
imaginea sinelui, consensul de grup, interacţiunile membrilor în interiorul grupului şi cu
membrii altor grupuri, dezvoltarea culturii de grup.
Credem că mai util este să determinăm un număr optim de membri dintr-un grup în
funcţie de un aspect specific urmărit.
În 1955, Solomon Asch a continuat studiul-princeps asupra conformismului de grup
în care şi-a propus să identifice o relaţie dintre numărul de participanţi şi gradul influenţei
pe care o majoritate unanimă l-ar putea exercita asupra unei minorităţi. În acest sens,
Asch a variat numărul de complici, de la o persoană la 15, care participa(u) alături de
subiectul naiv în îndeplinirea sarcinii propuse. Rezultatele obţinute sunt contraintuitive
simţului comun, care se aşteaptă că o dată ce creşte numărul complicilor să crească şi
magnitudinea influenţei majoritare. Ceea ce s-a constatat însă probează o altă realitate.
Influenţa a doi indivizi are impact în 13,6% din totalul răspunsurilor eronate, iar când
sunt trei persoane - influenţa atinge pragul de 31,8%. Adăugarea succesivă de alţi membri
nu creşte semnificativ din punct de vedere statistic conformismul de grup. Valoarea
maximă obţinută în cazul a şapte complici a atins limita de 37,1% din totalul
răspunsurilor eronate, după care s-a înregistrat o fază de platou cu o scădere treptată a
influenţei. Graficul 1 surprinde dinamica rezultatelor obţinute de către Asch:
Graficul 1. Poligonul de frecvenţă a ratei de

eroare în funcţie de variaţia numărului de
complici, Asch, 1955, p. 35.
Aceste date sugerează că numărul de 3-4 membri ai grupului majoritar, care au o

părere unanimă, este suficient pentru a provoca o influenţă semnificativă. Se poate
observa că termenul de „influenţă” presupune de fapt existenţa unei forme de „presiune”
exercitată sau percepută de către o entitate socială, în acest caz de către o minoritate.
O altă perspectivă este anunţată de către teoreticienii şi practicienii din domeniul
dinamicii de grup. „Numărul magic 7±2” este considerat optim pentru desfăşurarea
şedinţelor de formare (training) sau atunci când se aplică exerciţii structurate de dinamică
de grup. Dacă participă mai puţin de 5 persoane, este foarte probabil ca dinamica de grup
să fie săracă sau riscă să fie acaparată, dominată de către un singur membru al grupului.
Dacă grupul depăşeşte 12 persoane, în mod aproape inevitabil şi firesc grupul se va
scinda în cel puţin două subgrupuri. De asemenea, majoritatea grupurilor terapeutice sunt
constituite dintr-un număr limitat de participanţi.
8
În domeniul formării educaţionale o clasă de elevi sau o grupă de studenţi poate

varia de la 15 la 35 de persoane (chiar dacă această limită deseori este depăşită).
La extremă, am putea invoca grupul parlamentar actual3 din România care
însumează 332 deputaţi. Grupul parlamentar „ar putea fi” considerat cel mai numeros
grup social restrâns. Dacă da, merită să reflectăm dacă această entitate socială
îndeplineşte şi celelalte criterii din cadrul definiţiei grupurilor restrânse.
În scrierile istorice şi cele de beletristică, pictură sau în producţiile cineaştilor se

pot identifica numeroase cazuri în care are loc portretizarea destinelor numeroaselor
grupuri sociale de mărimi variate: Grupul celor 4 muschetari, aventurile căruia au fost
descrise de către Alexandre Dumas (tatăl) şi care au cucerit copilăria sau adolescenţa
multor cititori; Grupul celor 5 Măreţi Compozitori Ruşi4; celebrul grup muzical Beatles
sau ABBA; scrierea biblică care invocă pe Mesia şi 12 apostoli; constituirea dificilă şi cu
scopuri nobile a unui grup este glorificată în legenda despre Regele Arthur şi 12 cavaleri
ai Mesei Rotunde; grupul compus din 12 juraţi confruntaţi cu analiza dificilă a unui caz
reflectat excelent în producţia cineastă regizată de Sydney Lumet din 1957 (12 Angry
men) şi care rămâne un film de referinţă pentru domeniul dinamica de grup; un grup
compus din 300 spartani curajoşi care a fost sortit pieririi în bătălia de la Termopile etc.
Lista prezintă doar câteva exemple pe care vă invităm să o completaţi.
B. Timp şi proximitatea fizică

De cât timp este nevoie ca un număr de indivizi să devină un grup? O întrebare la
care răspunsul nu are din nou limite fixe, ci aproximative. Conform taxonomiei
grupurilor sociale elaborată de către Anzieu şi Martin în 1994, pe care am prezentat-o
anterior în cadrul abordării sociologice a grupului social, grupul primar ar avea o viaţă de
la câteva zile până la zeci de ani.
În urma reflecţiilor şi experienţelor de participare la întrunirile colective organizate
într-o instituţie spitalicească, William Shalinsky (1983) afirma că se poate vorbi de
transformarea unui agregat social într-o formă de grup social doar după o singură sesiune
de întâlnire, adică după epuizarea aproximativ a 90 minute!
Se pare că stabilirea duratei de timp optime pentru un grup social intră sub
auspiciul relativităţii. Totuşi, o aproximare mai rafinată va fi dezvăluită atunci când se va
dezvolta problema formări unui grup şi analiza comparativă dintre un grup şi o echipă.
Grupul social vs. echipa

Atunci când ne referim la o echipă înţelegem prin aceasta o asociere a unui număr
restrâns de persoane care îşi canalizează eforturile pentru a atinge cel puţin un obiectiv
comun. După ce echipa a dus la un bun sfârşit sarcina, aceasta se dizolvă de obicei, iar
3
În momentul scrierii notelor de curs la nivelul anului 2014;
4
La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, în Sankt-Petersburg, arhivistul, criticul artistic şi
literar V. V. Stasov a inspirat crearea unei asociaţii culturale ruseşti pe fondul apariţiei mişcărilor de protest
a clasei intelectualilor ruşi. Grupul care a primit titlul de „măreţ” i-a întrunit pe M. A. Balakirev, M. P.
Musorgskii, A. P. Borodin, N. A. Rimskii-Korsakov, C. A. Cui.
9
membrii vor avea ocazia să participe, foarte probabil alături de alte persoane şi într-o altă
componenţă, pentru a atinge alte obiective.
Poate deveni o echipă un grup? O tipologiile a grupurilor restrânse a fost elaborată
în 1999 de către Chantal Leclerc care menţionează, alături de alte grupuri prototipice,
„grupul format la sfârşitul unei cercetări” (apud Neculau, 2007, p. 20). Acest tip de grup
a fost în trecut o echipă, care s-a întrunit pentru a atinge un scop, în cazul nostru a unei
cercetări, şi a l-a finalizat. Putem lesne să presupunem că în acest caz, în timpul şi după
atingerea scopului propus, membrii au constatat existenţa mai multor afinităţi între ei la
nivel valoric dar şi relaţional. Foarte probabil, în mod reciproc şi declarativ membrii au
împărtăşit dorinţa pentru a se reîntâlni şi pentru a se implica în alte sarcini sau cel puţin
pentru a petrece confortabil timpul.
În cazul în care membrii echipei de cercetare şi-au atins scopul şi sunt mulţumiţi
de produsul final, este foarte probabil ca fiecare dintre aceştia să elaboreze un pronostic
în privinţa implicării posibile în viitor alături de ceilalţi membri cu ocazia noilor proiecte.
Dacă echipa se va reuni iar membrii vor manifesta atitudini favorabile pentru continuarea
colaborării, aceasta se va metamorfoza într-un veritabil grup primar.
C. Motivaţii, scopuri şi interacţiuni

În cadrul studiului perceperii persoanelor Rosenberg, Nelson şi Vivekananthan
(1968) au propus un model teoretic de organizare a 64 trăsături de personalitate atunci
când are loc formarea impresiei. Cercetătorii au constatat că descriptorii au tendinţa de a
se organiza în jurul intersecţiei dintre două dimensiuni - „axa dezirabilităţii sociale” şi
„axa dezirabilităţii intelectuale”. Această modalitate de organizare se sprijină pe două
motive fundamentale care prezic interacţiunile sociale. Astfel, individul va decide să
iniţieze şi să menţină un contact social cu o altă persoană necunoscută dacă estimează că
aceasta îi va conferi un confort cognitiv sau afectiv.
Un „bun intelectual” este perceput ca fiind inteligent, competent, savant, care
posedă informaţii şi competenţe care se pot dovedi foarte utile. Împărtăşirea cunoştinţelor
creşte şansa identificării unor soluţii, pe care le caută iniţiatorul contactului social, sau
pot satisface curiozitatea pentru cunoaştere în general. „Un bun social” este o persoană
caldă / afectuoasă într-o relaţie interpersonală, iar interacţiunea cu aceasta este plăcută şi
reconfortantă. Bineînţeles, ar fi ideal să fim înconjuraţi de oameni care posedă
caracteristicile unui „bun intelectual” şi „ bun social”.
Un mecanism relativ similar al interacţiunii dintre dimensiunile axate pe sarcină şi
relaţii poate fi identificat în abordarea conflictului psihosocial (Stoica-Constantin, 2004).
În anii ’60, Robert Blake şi Jane Mouton propun un model atitudinal care a servit în
analiza stilului de leadership şi care presupune analiza felului în care are loc centrarea pe
producţie şi centrarea pe oameni.
În definirea şi analiza unui grup restrâns se va ţine cont de tiparul interacţiunii
interpersonale şi felul în care grupul acordă atenţie sarcinii şi / sau relaţiei în vederea
atingerii scopului propus. De altfel, capitolul destinat analizei rolurilor sociale de grup va
prezenta într-o manieră mai aprofundată un număr de tipare comportamentale prototipice
care, la rândul lor, se structurează în funcţie de dimensiunile menţionate anterior. O astfel
de viziune este tributară aplicării metodei observaţiei pentru o perioadă îndelungată şi
sistematică asupra grupurilor sociale.
10
Propunem o definiţie a grupului social restrâns în urma analizei elementelor

prezentate anterior.
Grupul social restrâns se referă la un număr minimum de trei membri (dar nu mai mare
de 12 membri), care au un istoric comun şi planuri de viitor, se cunosc între ei,
interacţionează faţă-în-faţă pentru o perioadă îndelungată de timp, centrându-se pe
sarcină şi relaţii în vederea atingerii scopurilor comune, respectând un set de norme
specifice de grup împărtăşite.
11
Curs 03 Modele de analiză a unui grup social restrâns
Cuprins:
y Analiza unui grup social [restrâns]

1. „General System Model”
2. Analiza problemelor cu care se confruntă un grup
3. Ciclurile de dezvoltare a grupului
y Tipuri de grupuri sociale restrânse
Analiza unui grup social [restrâns]

Există mai multe modalităţi de a aborda un grup social restrâns. O analiză globală,
preponderent descriptivă, oferă prilejul de a pătrunde în sufletul unui grup, în filosofia sa.
Care grupuri sociale ar putea atrage atenţia unui cercetător? Atunci când un grup s-a
remarcat prin ceva deosebit, a atins nişte rezultate extraordinare, a cunoscut un progres
fără precedent şi istoricul acestuia ar putea inspira, într-o oarecare măsură, pe cineva care
doreşte să creeze sau să îmbunătăţească performanţa unui grup particular. Se analizează
şi acele grupuri care înregistrează un eşec răsunător, o nereuşită cu consecinţe grave care
ar putea inspira, într-o oarecare măsură, pe cineva care doreşte să preîntâmpine un
parcurs şi un final nefericit pentru un grup. În ambele cazuri metoda de aplicare cea mai
potrivită este studiul de caz. Uneori, studiul de caz nu se poate aplica propriu-zis: grupul
este ermetic, îşi închide graniţele, admiterea este restricţionată care face practic
imposibilă documentarea sau aplicarea observaţiei sau a observaţiei participative. Mai
multe exemple ilustrative pot fi identificate în cartea tradusă în limba română a lui Robert
K. Yin (2005) în care abordează problematica studiului de caz.
Un alt tip de analiză se poate realiza urmărind în ce măsură componentele unei
definiţii se regăsesc la nivelul unui grup. De exemplu, Runcie (1973, p. 189) a aplicat o
grilă de analiză în funcţie de 4 criterii în aprecierea grupului ideal, luând în considerare
reprezentanţii meseriei de tipografi, mineri, poliţişti, muncitori şi maşinişti. Runcie a
constatat că un grup ideal este caracterizat printr-un număr mic de membri, distanţă mică
dintre aceştia, permanenţă ridicată, dacă interacţiunea dintre membri este mai degrabă
sporadică, absentă sau persistentă, şi multe interacţiuni faţă-în-faţă.
În ceea ce urmează vom prezenta 3 modele de analiză aplicabile unui grup social
restrâns, din perspective diferite, în care autorii propun şi se ghidează în funcţie de un
număr prestabilit de categorii şi unităţi de analiză operaţionalizate.
1
1. General System Model

Contribuţia lui Kurt Lewin este în strânsă relaţie cu domeniul dinamica de grup,
numele căruia este înscris printre pionierii care s-au axat pe studiului grupurilor restrânse.
Fiind influenţat de curentul Gestalt, Lewin vedea grupul social ca pe un tot unitar iar
membrii angrenaţi într-o complexă constelaţie de relaţii interdependente.
Luând drept reper viziunea structuralistă asupra grupului social restrâns, în 1980
Gerald G. O’Connor propune un model teoretic, denumit A General System Model, care
oferă posibilitatea de a analiza un grup social restrâns la un nivel analitic şi holistic.
Cercetarea unui grup social poate conduce la elaborarea unui plan de cercetare-
intervenţie menit să sporească eficienţa în rezolvarea unei sarcini sau în procesul luării
deciziilor. Autorul propune o „hartă cognitivă” structurată pe categorii şi unităţi de
analiză, care poate fi vizualizată în Tabelul 1:
y motive şi necesităţi
y istoric personal
I. Caracteristici ale membrilor y sine bio-psiho-social
y experienţe fenomenologice în grup
y stil de relaţionare interpersonal
y acţiuni ale indivizilor
II. Comportamente
y scheme de clasificare
y scopuri
y status social / roluri sociale
y norme sociale
III. Caracteristici ale grupului
y menţinerea şi funcţiile sarcinilor
y atmosfera
y procedurile
y scene, evenimente, întâmplări împărtăşite
IV. Episoade
y fenomene de masă
y achiziţii formale
V. Finalităţi
y nevoia de satisfacţie în grup
Tabelul 1. Variabile de analiză a unui grup, conform lui O’Connor, 1980, p. 148.
O’Connor prezintă cinci categorii din care primele două sunt axate mai degrabă pe
analiza individului, iar ultimele trei vizează grupul social. Aşadar, debutăm cu
prezentarea elementelor axate pe investigarea membrilor unui grup social restrâns.
A. Atunci când ne referim la membrii unui grup, analiza va lua în calcul totalitatea
caracteristicilor individuale. Informaţiile de care ar trebui să ţinem cont se referă la
istoricul indivizilor atât dinaintea cât şi în timpul participării la viaţa de grup. Fiecare
membru adaugă bagajului experienţial noi informaţii ce decurg în urma exersării şi
dezvoltării rolurilor sociale. Acestea contribuie la îmbogăţirea identităţii sociale
multifaţetate. În cadrul unui grup social individul tinde să-şi atingă scopurile personale
care, foarte probabil, se suprapun peste scopurile grupului. Atunci când un grup se
formează, membrii împărtăşesc scopurile personale urmărite. Acest fapt permite
identificarea scopurilor individuale comune şi care poate constitui un bun prilej pentru a
defini scopurile de grup specifice.
2
O altă unitate de analiză se referă la comportamentele desfăşurate exclusiv în

cadrul grupului social. În cazul în care grupul este orientat pe sarcină, atenţia se va axa
predominant pe cercetarea acţiunilor întreprinse în cadrul rezolvării de probleme sau
luării deciziilor. Cercetătorul va explica aceste comportamente apelând preponderent la
fenomenele şi procesele cognitive. În cazul în care grupul este de orientare terapeutică
sau de dezvoltare/experienţial, comportamentele presupun diverse reacţii afective.
Autorul insistă ca atenţia să fie îndreptată asupra interacţiunilor dintre membri. În lipsa
acestora nu se mai poate vorbi de un grup, ci de un agregat social.
B. Atunci când ne referim la grup [social], trebuie cunoscute mai multe
caracteristici ale acestuia, în primul rând - identificarea scopurilor şi obiectivelor care pot
fi imediate dar şi de lungă durată. Fiecare membru are o anumită contribuţie privind
sarcina grupului şi un anumit stil de relaţionare în grup. În literatura de specialitate există
mai multe taxonomii ale rolurilor sociale de grup care creionează un tipar atitudinal şi
comportamental pe care un individ îl poate manifesta. Un rol social de grup poate fi
dominant, atunci când o persoană în calitate de membru îl manifestă cel mai frecvent sau
acesta îl caracterizează cel mai bine şi un rol secundar, atunci când se exteriorizează mai
rar, din punct de vedere al duratei de manifestare, apare spontan şi depinde mai degrabă
de context. În funcţie de gradul de implicare în rezolvarea unei sarcini sau capacitatea de
a influenţa alţi membri din grup, un individ ocupă poziţii sociale de grup diferite, mai
mult sau mai puţin dezirabile. Altfel spus, putem să ne referim la status-ul social al
persoanei în grup, concept care va fi dezvoltat într-un capitol ulterior.
O’Connor afirmă că, în general, ne putem referi la două dimensiuni în jurul cărora
gravitează rolurile sau status-ul social:
a) dimensiunea instrumentală – indivizii sunt orientaţi spre sarcină;
b) dimensiunea socioemoţională – indivizii sunt orientaţi spre relaţii.
Analiza rolurilor sociale trebuie să clarifice dacă acestea sunt formale sau
informale, asumate sau impuse. Sunt cazuri în care, pentru a eficientiza munca în grup, se
recurge la desemnarea unui rol social pe care un membru să-l manifeste. În baza
experienţelor de interacţiune în grup, un lider sau moderator estimează gradul cel mai
ridicat de compatibilitate dintre un rol social, pe care îl consideră necesar de exercitat
într-o etapă sau eveniment ce-l traversează grupul, şi membrul care să-l exercite. În cazul
în care grupul nu cunoaşte exact semnificaţia şi utilitatea unui rol social, se va proceda la
o clarificare cognitivă în acest sens. De exemplu, pentru a contracara fenomenul gândirea
de grup (groupthinking), care stă la baza deteriorării calităţii deciziei colective, se
recomandă ca cineva din grup să joace rolul de „avocat al diavolului”. De principiu, acest
rol consta în expunerea criticilor ce vizează un plan sau opinie preferată de către un
membru al grupului sau grupul ca întreg şi semnalarea tuturor aspectelor slabe a unei idei
(Janis, 1972, 1982; Schwenk, 1984).
Oricare grup are la bază un set de valori, exprimate prin principii şi materializate
prin norme sociale de grup. Normele sociale definesc marja comportamentală acceptată
şi neacceptată în cadrul grupului. Neîndeplinirea sau încălcarea acestora pot conduce
iniţial la ameninţarea cu pedeapsa sau aplicarea propriu-zisă a sancţiunilor. În cazul în
care norma nu este respectată, grupul poate apela la forma de pedeapsă extremă –
eliminarea persoanei din grup. Dacă un membru nu poate fi îndepărtat fizic din grup,
3
eliminarea poate fi simbolică (de exemplu, boicotul). Acest fenomen poartă numele de
ostracism (Williams, 2001; Williams, Forgas, von Hippel, 2005).
Întrunirile de grup se desfăşoară în mod diferit la fiecare grup în parte. Pentru o
bună desfăşurare a şedinţelor / reuniunilor de grup, recomandabil este ca membrii să
cunoască şi respecte un cod de proceduri (Hall, 1976; Quaranta, 2009). O procedură este
un set de reguli, de prescripţii comportamentale care sunt atribuite unor roluri de grup
specifice, fiecare având responsabilităţile sale, şi care sunt aplicate în manieră logică şi
cronologică, de la debutul până la sfârşitul întrunirii de grup. În plus, aceasta conţine
reguli de urmat în cazul în care se constată abateri de la procedură. Cele mai cunoscute şi
frecvent utilizate proceduri sunt Robert’s Rules of Order şi Codul Morin (Quaranta, 2009,
167-186). În cazul T-group-urilor1, administrarea procedurii îi revine în primul rând
facilitatorului sau moderatorului. Uneori, un moderator poate desemna un rol specific
unui membru din cadrul grupului. De exemplu, cineva este însărcinat să „vegheze”
respectarea unei norme care este deseori încălcată, să preia rolul de „secretar” care are
drept sarcină de a nota conţinutul intervenţiilor membrilor sau să atenţioneze grupul
atunci când se atinge o limită de timp.
Episoadele se referă la incidente şi conflicte, evenimente, întâmplări care au loc în
cadrul unui grup. Acestea se datorează iniţiativelor preluate de către membrii activi,
actorii grupului, spre deosebire de membrii pasivi, observatorii din grup. O propunere
emisă de către cineva ar fi trebuit supusă discuţiei şi clarificării. Dacă grupul ia o decizie
favorabilă iar ideea este complexă, are loc implementarea acesteia prin acţiuni concrete
pe parcursul mai multor faze succesive.
Finalităţile înseamnă produsul final pe care grupul tinde să-l atingă. Autorul
invocă numele lui K. Berrien care, în 1972, propune două tipuri diferite de finalităţi şi
anume:
a) nevoia de satisfacţie a grupului (group need satisfaction) este înscrisă în cadrul
dimensiunii socioemoţională şi este bazată pe relaţiile dintre indivizi. În mod reciproc,
membrii grupului împărtăşesc stările afective, încurajează şi facilitează exprimarea
emoţiilor, sentimentelor, creând astfel o atmosferă asemănătoare catharsis-ului.
b) achiziţiile formale (formal achievement) derivă din obiectivele urmărite şi se
materializează sub forma unor obiecte concrete; de exemplu, elaborarea şi depunerea
unui proiect de cercetare sau / şi intervenţie, elaborarea unui articol sau confecţionarea
unor jucării care să fie donate persoanelor cu nevoi speciale etc.
De obicei, cele două tipuri de finalităţi sunt legate strâns între ele, iar neglijarea
uneia are consecinţe negative pe un termen mai scurt sau îndelungat asupra celeilalte.
Dacă un grup şi-a propus să finalizeze un raport în termen dar prin aceasta membrii
parcurg un traseu anevoios marcat de conflicte relaţionale, astfel de conflicte se vor
transforma în tensiuni iar acestea vor inhiba orice dorinţă de a mai contribui, în mod
voluntar, în cadrul îndeplinirii unei sarcini ulterioare. În cazul în care membrii menajează
în exces relaţiile dintre membri, se poate pierde din vedere îndeplinirea cu succes şi la
timp a sarcinii, ceea ce afectează achiziţia formală şi implicit relaţiile dintre membri.
1
Sintagma T-grop aparţine domeniului dinamica de grup şi semnifică Training-grop.
4
2. Analiza problemelor cu care se confruntă un grup

Cunoscutul psiholog social european Serge Moscovici definea psihologia socială
ca fiind ştiinţa care se ocupă de conflictul psihosocial dintre individ şi societate.
Conflictele prezente în cadrul unui grup social sunt expresia dintre constrângerile impuse
şi nevoia de libertate a individului. Dificultăţile de a depăşi obstacolele în vederea
atingerii unui scop se răsfrâng asupra relaţiilor interpersonale ale membrilor şi implicit
asupra calităţii vieţii de grup. Psihologii sociali care se axează pe studiul grupurilor sunt
preocupaţi de diagnosticul cauzelor negative, identificarea factorilor moderatori sau
mediatori care contribuie la menţinerea sau amplificarea consecinţelor nocive şi
propunerea unor modalităţi concrete de intervenţie.
Weinberg, Rovinski, Weiman şi Beitman (1981) s-au preocupat de identificarea,
categorisirea şi stabilirea ratei celor mai frecvente probleme cu care se confruntă de
obicei un grup social restrâns. Pentru aceasta a fost aplicat un studiu descriptiv pe 125
grupuri naturale. O varietate de dificultăţi au fost surprinse de către observatorii instruiţi
în acest sens. Modalitatea de triere a problemelor s-a bazat şi pe aspectele teoretice
raportate de către cercetătorii notorii din domeniu printre care îi menţionăm pe F.
Haiman, L. Festinger, I. Janis. Datele au fost categorisite independent de către 3 codori,
folosindu-se metoda panelului, astfel rezultând nouă arii de probleme specifice aşa cum
acestea sunt prezentate în Tabelul 2:
1. Conflict la nivel de scopuri → 16,13%

2. Ambiguitatea sarcinii ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 11,56%
3. Facilităţi fizice ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 6,45%
4. Interferenţe fizice ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 8,33%
5. Conflictele personale ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 25,00%*
6. Coeziunea ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 69,89%**
7. Formarea sub-grupurilor ⋅⋅⋅⋅ → 35,22%*
8. Stilul de leadership ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 47,31%*
9. Tipare de comunicare ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ → 22,04%
Tabelul 2. Cele mai frecvente probleme cu care se confruntă un grup social restrâns
conform lui Weinberg et al., 1981, p. 84.
În cadrul fiecărei arii pot fi identificate neclarităţi, confuzii, factori perturbatori

sau inadvertenţe care perturbă parţial sau total buna funcţionare a unui grup. Analiza
rezultatelor a constatat că cele mai frecvente probleme surprinse apar la nivelul
menţinerii coeziunii din cadrul grupului, stilul de leadership aplicat inadecvat, formarea
şi multiplicarea subgrupurilor şi discrepanţele dintre aşteptările unui membru în privinţa
rolurilor sociale manifestate sau a respectării normelor sociale. Dacă problema cea mai
des constatată la nivelul grupurilor se referă la coeziune, atunci aceasta trebuie urmărită şi
abordată prioritar.
5
3. Ciclurile de dezvoltare a grupului

O altă viziune de a analiza un grup a fost concretizată de către William Shalinsky
(1983). În urma unor reflecţii şi experienţe, acumulate în calitate de participant activ la
câteva întruniri de grup, Shalinsky a fost preocupat să răspundă la o întrebare: este posibil
ca un agregat social să se transforme într-un grup social doar în urma participării
membrilor la o întrunire de grup?
Perspectiva propusă se bazează pe identificarea tuturor fazelor posibile pe care un
grup îl traversează, înainte de a fi constituit propriu-zis şi până la dizolvarea sa. Astfel,
modelul stipulează 5 etape prezentate în schema de mai jos:
1. Pre-grup – această etapă a fost denumită şi tuning in în care sunt create

premisele formării unui grup. Iniţiativa pentru constituirea grupului aparţine unei sau mai
multor persoane, care concep un plan ce vizează iniţial componenţa viitorului grup în
funcţie de scopurile şi obiectivele propuse. Mai precis, se încearcă depistarea abilităţilor
şi competenţelor necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor şi atingerea obiectivelor.
Se proiectează şi apoi se aplică modalitatea de selecţie a noilor membri. Cooptarea
candidaţilor se poate realiza în funcţie de obţinerea rezultatelor la un test de cunoştinţe,
elaborarea unei scrisori de motivaţie, analiza datelor CV-urilor, participării la interviu sau
în funcţie de performanţele înregistrate la alte probe specifice. Deocamdată, potenţialilor
membri li se prezintă aria de interes la nivel general, data şi ora la care aceştia trebuie să
se prezinte pentru prima întâlnire. Tot în această etapă, organizatorii schiţează conţinutul
care urmează să fie transmis la prima întrunire propriu-zisă a grupului. Este posibil, de
asemenea, ca tematica să fie dezvăluită parţial sau integral, în funcţie de strategia
elaborată anterior.
2. Debutul – aici are loc prima întâlnire a grupului în care fiecare membru îşi
prezintă sinele şi îşi formează primele impresii despre noii membri. Sunt explicate
raţiunile care au determinat organizatorii să iniţieze crearea grupului, scopul este mai
bine precizat, sunt punctate obiectivele pe termen scurt şi lung. Membrii intuiesc şi
înţeleg mai bine că au fost selectaţi în grup deoarece posedă, mai mult decât foştii
concurenţi, anumite calităţi. Moderatorul încurajează schimbul de informaţii dintre
membri şi îi îndeamnă să interacţioneze.
3. Explorarea – în cadrul acestei etape moderatorul oferă prilej pentru cunoaşterea
reciprocă dintre membri la un nivel mai profund. Fiecare analizează stilul personal al
celorlalţi membri, stil care este analizat la rândul său. Membrii au posibilitatea să verifice
dacă estimările privind gradul de potrivire cu alţi membri se validează. Aceasta este
important şi pentru eventualitatea în care o sarcină va fi împărţită pe subsarcini. Se
încearcă definirea status-ului în grup. Uneori, se poate constata că membrii se angrenează
într-o dispută pentru accesarea şi exercitarea puterii sociale. Este o fază în care are loc
conturarea structurii noului grup şi cunoaşterea dinamicii grupului.
4. Funcţionarea – grupul capătă maturitate în structura şi funcţionarea sa. După ce
o sarcină este definită şi înţeleasă, sunt desemnate sau autodesemnate rolurile specifice
6
necesare atingerii obiectivelor. O potrivire dintre calităţile unui membru al grupului şi

cerinţa sarcinii va creşte şansa ca obiectivele fixate să fie realizate mai rapid şi mai
eficient. Dacă grupul cunoaşte progres în ceea ce priveşte centrarea pe sarcină şi relaţii, el
devine din ce în ce mai independent, iar liderul îşi poate permite aplicarea stilului de
leadership laisser-faire. În sfârşit, grupul constată care sunt punctele sale forte şi poate
aborda sarcinile la nivel de expert. Identificarea membrilor cu grupul se intensifică,
identitatea socială de grup, implicit stima de sine, este pozitivă şi puternică.
5. Dizolvarea – aşa precum fiecare început are şi un sfârşit, în această etapă
grupul se pregăteşte şi se întruneşte pentru ultima întâlnire. Este momentul în care se
inventariază, evaluează din punct de vedere cantitativ şi calitativ totalitatea activităţilor
încheiate. Are loc un fel de debriefing totalizator. Eventual, membrii împărtăşesc
planurile personale pe care le au în vedere să le atingă în perioada post-grup, pe termen
scurt şi îndelungat. Din toate punctele de vedere se merită ca finalul să fie de tipul opera
aperta.
Tipuri de grupuri sociale restrânse

Aşa cum nu există doi indivizi la fel, nu există nici două grupuri sociale la fel.
Dincolo de disputa etern actuală dintre nomotetic şi idiografic în psihologie, calea de
mijloc este anevoioasă, dar nu şi imposibil de atins. Să ne gândim cel puţin că aceeaşi
dificultate reprezintă o provocare pentru psihologia personalităţii: generalizarea unui tipar
comportamental pornind de la individ către grup sau invers. Am putea afirma că sunt tot
atâtea personalităţi câte persoane există. În cadrul domeniului psihologia personalităţii
există multiple taxonomii ale personalităţii, fără ca acestea să ştirbească omului într-un
fel unicitatea sau ca acesta să fie inclus în categorii prestabilite.
În psihologia grupurilor sociale există extrem de multe criterii de clasificare a
grupurilor, inventarierea tuturor formelor s-ar transforma într-o muncă sisifică.
La un nivel extrem de generalitate putem clasifica grupurile în funcţie de variate
criterii. Ne rezervăm dreptul de a inventaria dimensiunile cele mai importante şi uzitate în
literatura de specialitate.
1. Grupuri primare versus grupuri secundare

În 1968, Charles Cooley se referă la grupurile primare formate dintr-un număr relativ
mic de membri, care interacţionează faţă-în-faţă, în care domină un climat afectiv
puternic. În aceste grupuri membrii parcurg un complex proces de socializare în care îşi
formează valorile şi principiile de bază. Are loc procesul de identificare cu grupul, sine-le
devine un punct de reper secundar. Atenţia este focalizată pe grup ca unitate în care
spiritului de „Noi” triumfă. Membrii manifestă solidaritate şi întrajutorare reciprocă.
Aceste caracteristici pot fi întâlnite în cadrul grupului familial, de prieteni sau alte grupuri
care au o importanţă vitală în formarea şi dezvoltarea psihosocială a individului.
Grupurile secundare sunt de dimensiuni mai mari, în care relaţiile sunt formale, ghidate
de standarde normative care sunt prescrise şi rigide. În acest caz ne referim la diverse
grupuri instituţionale sau organizaţii mari.
7
2. Grupuri formale versus grupuri informale

O categorisire asemănătoare celei propuse de către Colley este anunţată de către
Muzafer Sherif în 1961. Grupurile informale, denumite şi spontane, sunt caracterizate
prin interacţiuni libere dintre membri, aderarea şi participarea la viaţa grupului fiind
voluntară. Normele sociale sunt produsul grupului, mai puţin restrictive şi permisive
schimbării sociale. Se încurajează mai mult ierarhia pe orizontală, iar ierarhia pe verticală
poate să lipsească în totalitate. Această ultimă idee este expres semnalată în studiul
elaborat de către Pichevin, Rossignol, în 1976 care a vizat percepţia elementelor esenţiale
ce caracterizează un grup de prieteni.
Grupurile formale presupun raportarea la cadre normative prescrise, rigide şi mai
degrabă de natură constrângătoare. Fiecare membru este informat încă de la început cu
referire la natura sarcinii de îndeplinit, modalităţile de relaţionare cu ceilalţi membri,
consecinţele nerespectării normelor sociale şi durata oficială prevăzută pentru existenţa
grupului. Accesul şi exercitarea statutului organizaţional este bine reglementată şi
supravegheată de către o putere legitimă, iar ierarhia pe verticală este de obicei
reprezentată printr-o organigramă instituţională. Grupurile formale mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de grupuri instituţionale.
3. Grupuri majoritare versus grupuri minoritare

Din punct de vedere semantic, criteriul de bază în definirea unei majorităţi şi
minorităţi se axează pe raportul numărului de membri (50%±1). În psihologia socială, în
definirea celor două entităţi sociale primează o altă dimensiune şi anume accesul la
puterea socială, criteriul numeric fiind o componentă secundară. În 1959, John R. P.
French şi Bertram H. Raven au definit bazele şi tipologia puterii sociale rezultând cinci
forme: puterea de remunerare, coerciţie, legitimă, de identificare şi de competenţă /
informaţională. Această taxonomie reprezintă un punct de sprijin în explicarea
fenomenului de obedienţa şi conformism de grup. Astfel, grupurile care au acces la
exercitarea puterii sociale sunt considerate grupuri majoritare, calitative sau cantitative,
şi care de obicei dispută puterea cu grupurile minoritare. Un grup majoritar este de obicei
mai numeros, dar mai rigid în ceea ce priveşte schimbarea socială. Grupul minoritar care
se supune majorităţii este denumit anomic, iar dacă reuşeşte să producă schimbări la
nivelul normei sociale, ne referim la minoritatea nomică, activă sau inovativă.
Atunci când grupurile sunt abordate din perspectiva accesului la puterea socială se
impune să precizăm o altă viziune. Fabio Lorenzi-Cioldi (1988/1997) foloseşte conceptul
de grupuri de colecţie care se referă la grupurile dominante dintr-o instituţie sau
societate, având un prestigiu superior (de exemplu, status/statut social ridicat, nivel de
remunerare mare etc.) şi grupuri agregat care au un prestigiu mai scăzut, sunt lipsite de
anumite privilegii şi care sunt dominate de grupurile colecţie. Aceste două tipuri au fost
studiate în strânsă relaţie cu tematica care abordează identitatea personală şi identitatea
socială, fenomenul comparării sociale. În general, s-a constatat că membrii din grupurile
colecţie se caracterizează şi manifestă nevoia de diferenţiere interpersonală. Aceştia
accentuează importanţa identităţii personale mai mult decât membrii unui grup agregat la
care se înregistrează mai frecvent procesul de depersonalizare. Dacă relaţiile dintre
membrii grupului colecţie sunt dominate de competiţie, relaţiile dintre membrii grupului
agregat se caracterizează mai degrabă prin cooperare.
8
4. Grupuri mature versus grupuri imature

Am prezentat anterior un model de analiză a unui grup care defineşte 5 etape de
dezvoltare a unui grup (Shalinsky, 1983). Vom considera un grup imatur cel care
parcurge primele două etape („debut” şi „explorare”). La limită, grupul poate ajunge şi în
etapa a patra („funcţionare”) dar, din cauza unor impedimente, grupul îşi poate încheia
existenţa, ajungând în ultima etapă de dezvoltare a grupului („dizolvare”). În cazul în
care sunt parcurse toate etapele iar grupul activează o perioadă relativ mai îndelungată în
faza de „funcţionare”, îl vom considera un grup matur sau longeviv.
Atunci când ne referim la dimensiunea care analizează nivelul maturităţii unui
grup, este necesar să luăm în considerare în prima fază timpul interacţiunii dintre membri
şi experienţa acumulată de grup.
Perspectiva prezentată de către Karl J. Krayer (1988, p. 259-260) adaugă o altă
variabilă - stilul de leadership. Conform autorului, un grup matur este activ, bine
organizat, iniţiază şi dezvoltă o perspectivă temporală asupra activităţilor, are un istoric al
muncii în grup şi este capabil să funcţioneze independent faţă de lider. În general, se
recomandă drept cel mai potrivit stil de leadership cel laisser-faire şi uneori cel
democratic. Prin opoziţie, un grup imatur depinde de lider în desfăşurarea activităţilor.
Prin urmare, în general se recomandă aplicarea stilului de leadership autoritar. Grupul
imatur este mai pasiv, mai dezorganizat, are o perspectivă temporală mai scurtă asupra
activităţilor şi nu înregistrează un istoric bogat al muncii de grup.
Clasarea grupurilor restrânse în viziunea practicienilor
O clasificare mai recentă a grupurilor restrânse a fost propusă de către o asociaţie

de practicieni americani, care organizează şedinţe de tip „training” şi care se axează în
principal pe transmiterea, însuşirea şi dezvoltarea cunoştinţelor şi
2
abilităţilor/competenţelor. The Association for Specialists in Group Work definesc patru
categorii de grupuri, prezentate mai în detaliu de către Corey, Corey, Corey (2008):
a. grupul de sarcină (task group/task facilitation group) – este cel mai întâlnit tip
de grup care poate fi regăsit în diferite arii educaţionale şi socioprofesionale. Moderatorii
se bazează pe principiile regăsite în cadrul disciplinei dinamica de grup, focalizându-şi
atenţia asupra trei nevoi: ale membrilor unui grup, a organizaţiei şi a comunităţii.
Elementele de bază vizează clarificarea scopurilor şi a obiectivelor, rolul colaborării şi al
cooperării, stilul de leadership aplicat şi modalităţile de rezolvare a conflictelor
psihosociale.
b. grupul psihoeducaţional (psychoeducational group) – oferă un substrat
membrilor pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi comportamentală. În majoritatea
cazurilor, membrii sunt copii şi adolescenţi care sunt în procesul descoperirii şi cultivării
abilităţilor de relaţionare cu colegii, cadrele didactice şi părinţii. În plus, moderatorii
analizează problemele specifice vârstei şi etapei de dezvoltare în care se află grupul ţintă,
anticipează şi exersează strategii de prevenţie a comportamentelor neconstructive,
asocierea cu persoane delincvente etc.
c. grupul de consiliere (counseling group) – reprezintă o resursă pentru potenţialul
de soluţionare a problemelor personale sau interpersonale fireşti cu care se confruntă
2
Pagina Web al asociaţiei: www.asgw.org
9
indivizii şi pe care aceştia nu le pot rezolva în mod autonom. Problemele sunt dintre cele
mai variate şi uneori foarte bine mascate. Cauzele pot fi de natură cognitivă, afectivă sau
motivaţională. Analiza psihosocială a sinelui şi identificarea strategiilor comportamentale
optime sunt facilitate prin intermediul celorlalţi membri. În cadrul grupului de consiliere
se pune accent pe interacţiunea membrilor, împărtăşirea reciprocă a experienţelor şi
trăirilor, identificarea posibilelor soluţii, crearea intenţiilor de implementare şi aplicarea
acestora în viaţa de zi cu zi. Atitudinea binevoitoare, asigurarea şi respectarea
confidenţialităţii contribuie la sporirea încrederii în propriile forţe, conştientizarea şi
manifestarea toleranţei faţă de ceilalţi. Grupul reprezintă o resursă importantă şi poate
conduce către schimbarea socială.
d. grupul psihoterapeutic (psychotherapy group) – întruneşte persoane afectate de
tulburări psihice. În multe cazuri, psihoterapia aplicată în grup creşte probabilitatea
diminuării efectelor nocive comparativ cu aplicarea psihoterapiei individuale. Activităţile
au drept scop să modeleze dimensiunile personalităţii, atentează la procesele
(sub)/(in)conştiente. În momentul de faţă sunt cunoscute numeroase direcţii
psihoterapeutice care dispun de anumite tehnici specifice aplicate în funcţie de mai mulţi
factori. Unele dintre cele mai spectaculoase experienţe au fost relatate de către Jacob Levi
Moreno care şi-a dedicat existenţa lucrului cu pacienţii care acuzau tulburări dintre cele
mai grave, unele dintre acestea fiind inaccesibile altor forme de psihoterapie practicate în
epocă3.
Clasarea grupurilor restrânse în viziunea simţului naiv
Probabil, taxonomia care include cel mai mare număr de grupări sociale şi care
încearcă să acopere un spectru mai larg aparţine lui Lickel, Hamilton, Wieczorkowska,
Lewis, Sherman, şi Uhles (2000). Cercetătorii au realizat trei substudii în care au propus
participanţilor, americani şi polonezi, să aprecieze 40 entităţi sociale diferite reprezentate
de diade / cupluri, grupuri sociale, categorii sociale, comunităţi largi. Au fost utilizate 9
dimensiuni de analiză care au fost extrase din diferite surse din cadrul literaturii de
specialitate: entativitatea4, interacţiunea, importanţa, scopurile, rezultatele, similaritatea,
permeabilitatea, mărimea şi durata. Aplicând variate şi complexe metode statistice de
analiză a datelor, s-a constatat că subiecţii ierarhizează stimulii în funcţie de gradul de
prototipicalitate5. Astfel, s-au obţinut 5 categorii distincte, primele fiind considerate
grupuri sociale proeminente. Prezentăm în continuare exemple de entităţi sociale aferente
celor cinci categorii:
1. grupurile intime: familia, cuplurile în care relaţia interpersonală este romantică,
prietenii, banda străzii, orchestra, echipa sportivă sau formaţia muzicală rock;
2. categorii sociale: cetăţenii polonezi şi americani, femeile, afroamericanii, evreii;
3. grupuri de sarcină: echipajul de la bordul unui avion, comitetul unei companii,
membrii implicaţi într-un proiect, grupul de juraţi sau medici;
3
Moreno atrăgea atenţia că pacienţii care înregistrau tulburarea de narcisism puteau fi abordaţi, ceea
ce era imposibil pentru reprezentanţii orientării psihanalitice.
4
în acest caz, entativitatea se referă la gradul în care membrii unei entităţi sociale sunt percepuţi
drept entităţi sau unităţi coerente (p. 224).
5
În psihologia cognitivă şi cogniţia socială, „prototipul” se referă la membrul cel mai reprezentativ
dintr-o categorie.
10
4. asociaţii (întâmplătoare): vecinii, persoanele care ascultă muzică clasică;

5. grupuri sociale tranzitorii: persoane aşteptând în staţie autobuzul, un şir de
indivizi din faţa unei bănci, spectatorii din cinema.
În viziunea simţului comun, grupurile prototipice întrunesc membrii care alcătuiesc

echipe sportive, familia, formaţii muzicale rock, iar cele care se îndepărtează de
prototipicalitate – şirul de persoane din faţa unei bănci, indivizi care aşteaptă autobuzul în
staţie sau cei care vizionează un film în cinema. Observăm că două persoane aflate într-o
relaţie romantică sunt considerate tot grup. Fiind un studiu care s-a centrat pe analiza
rolului entativităţii, s-a constatat că dimensiunea care a corelat pozitiv cel mai mult cu
aceasta este interacţiunea dintre membri, urmată de percepţia importanţei grupului, a
scopurilor, rezultatelor şi a similarităţii. Entativitatea a corelat slab şi negativ cu
dimensiunea permeabilitate, mărime şi durată.
Fără pretenţia de a fi epuizat toate criteriile de categorisire şi tipurile de grupuri
sociale, dorim să precizăm delimitarea a doi termeni care apar frecvent în literatura de
specialitate şi care se axează pe problema analizei proceselor de grup şi a relaţiilor
intergrupuri. Un in-grup este grupul din care membrii fac parte iar un out-grup – din care
membrii nu fac parte (Allport, 1954; Hamilton, 1979).
Un caz particular de grup întâlnit în cercetarea empirică din domeniul psihologiei îl

reprezintă grupul de cercetare care are câteva caracteristici speciale.
Grupul de cercetare
Într-un articol empiric de psihologie [socială], în cadrul secţiunii destinate descrierii
metodei, există un subcapitol care este destinat descrierii participanţilor studiului -
eşantionul6 sau lotul de subiecţi. Generic, se foloseşte termenul de grup de cercetare,
care, în majoritatea cazurilor, este compus din persoane care nu se cunosc între ei,
întruniţi pentru scurt timp şi care au în comun cel puţin o caracteristică psihosocială.
Constituirea unui grup de cercetare are două tipuri de raţiuni, statistică şi
psihologică, care sunt în legătură strânsă.
a) din punct de vedere statistic, în general într-un curs de metodologie se
recomandă un număr minimum de 30 participanţi per condiţie de cercetare. Acest număr
poate să ajungă şi la aproximativ 300 de subiecţi, dacă studiul este de factură
metodologică şi necesită aplicarea analizei factoriale sau a regresiei statistice. De
exemplu, adaptarea şi validarea unui instrument de cercetare pe o anumită populaţie
impune folosirea unui număr ridicat de participanţi.
b) din punct de vedere psihosociologic, caracteristicile grupului de cercetare,
identificate în definirea variabilelor independente, sunt în legătură strânsă cu obiectivele
de cercetare urmărite. În cazul în care un cercetător este preocupat de geneza unui
fenomen psihosocial, aceasta îl va determina să realizeze studiul la nivelul mai multor
categorii de vârstă.
Probabilitatea ca toţi participanţii studiului să se cunoască reciproc este foarte mică
sau chiar contraindicată. Aplicarea principiului randomizării creşte şi mai mult şansa ca
6
Termenul de „eşantion” se referă la o populaţie reprezentativă iar numărul se stabileşte conform
unei formule speciale de calcul (vezi cursul metode de cercetare în psihologie).
11
participanţii să evolueze alături de persoane necunoscute, chiar dacă numărul membrilor

unui grup de cercetare este mic. De exemplu, în studiul-princeps realizat asupra
normalizării de către Muzafer Sherif, subiecţii se puteau doar auzi, nu şi vedea!
După părerea noastră, grupul de cercetare este de fapt o parte dintr-o categorie
socială, membrii având un număr restrâns de caracteristici psihosociale comune. Dacă
cercetarea respectă, în special, un design de cercetare transversal, atunci, mai indicat ar fi
să-l considerăm o echipă de cercetare sau în caz extrem – un grup social restrâns imatur.
Din punct de vedere ştiinţific, studiul grupurilor sociale contribuie la

comprehensiunea şi utilizarea corectă a conceptelor teoretice în cadrul psihologiei sociale
şi implicit la nivelul disciplinelor conexe din domeniul ştiinţelor socioumane.
Cunoaşterea fenomenelor şi proceselor caracteristice grupului social fundamentează
interpretarea psihologică a datelor obţinute în urma aplicării unor studii empirice de
factură explorativă sau predictivă. Liantul dintre teoretic şi empiric este asigurat de
aplicarea metodei ştiinţifice, toate cele trei elemente completându-se reciproc şi
asigurând o armonie a demersului ştiinţific.
Cunoaşterea metodologiei în studiul grupurilor sociale contribuie la procesul
identificării „căii de acces în labirintul cunoaşterii”, subiect ce va fi dezbătut cu ocazia
următorului curs.
12
Curs 04 Metodologia studiului grupurilor sociale
Cuprins:
y Etapele demersului ştiinţific

I. Debutul – generarea ideii de cercetare
II. Rafinarea ideii de cercetare
III. Aplicarea ideii de cercetare
IV. Analiza şi interpretarea rezultatelor
V. Prezentarea cercetării
y Filosofia cercetării grupurilor sociale restrânse
În domeniul lingvisticii sunt cunoscute două forme de estetică: „estetica lui ce” şi
„estetica lui cum” între care există diferenţe atât cantitative, cât şi calitative. Unii autori
se întreabă „oare ce să mai scriu?”, iar alţii – „oare cum să mai scriu?”
O hartă bună în mâinile unui explorator de cunoaştere ştiinţifică va contribui la
creşterea şanselor de izbândă în a concepe şi implementa o idee de cercetare. Să luăm în
considerare şi posibilitatea că prin intermediul metodei se poate pătrunde în labirintul
cercetării. Oricare ar fi sursa de inspiraţie, ideea sau / şi metoda, ne vom concentra
asupra înţelegerii, conceperii şi organizării unei investigaţii empirice. Comparativ cu
cercetările teoretice şi metodologice, cele empirice sunt mai numeroase şi mai accesibile.
Astfel, ne-am propus să prezentăm elementele esenţiale din cadrul metodei
ştiinţifice aplicate în domeniul psihologiei sociale, urmând să o adaptăm specificului
studiului empiric al grupurilor restrânse în următoarea etapă.
Etapele cercetării empirice în psihologia socială

Referindu-ne la o cercetare empirică, aceasta poate fi asemănată cu o poveste, un
film artistic sau o piesă de teatru; se începe cu un prolog şi se încheie cu un epilog. Chiar
dacă cercetările diferă în privinţa conţinutului, acestea respectă în mare măsură aceeaşi
structură. Standardul pe care ne bazăm este elaborat de către Asociaţia Americană de
Psihologie A.P.A.1, care a elaborat şi un manual de referinţă util atât în facilitarea
comprehensiunii articolelor ştiinţifice din domeniul psihologiei, cât şi scrierii acestora2.
Regizorul, care în cazul nostru este cercetătorul sau un grup de cercetători, fixează
primul moment în geneza cercetării - identificarea temei care suscită interes. Ultimul
moment se materializează printr-o comunicare ştiinţifică, un material publicat. Între
aceste două momente există numeroase elemente şi etape care sunt organizate logic şi
cronologic.
1
American Psychological Association – organizaţie ştiinţifică şi profesională din S.U.A., care
întruneşte numeroşi psihologi din variate domenii a psihologiei. Pentru mai multe detalii: www.apa.org
2
Publication Manual of the American Psychological Association, Sixth Edition, 2009, 272 pagini.
1
I. Debutul – generarea ideii de cercetare

De unde apar ideile de cercetare şi cum acestea pot fi materializate? De multe ori,
prima întrebare îl împotmoleşte pe cercetătorul debutant, chiar dacă a făcut cunoştinţă cu
logistica desfăşurării unei cercetări. Pentru a înţelege geneza unei idei de cercetare
trebuie să ne întrebăm care sunt posibilele surse de inspiraţie.
Surse de inspiraţie
a) Analiza sinelui şi a experienţelor personale pot genera idei de cercetare.
Individul poate fi preocupat iniţial de constatarea şi apoi de încercarea de a explica
consistenţa comportamentală a sinelui care a fost provocată de anumiţi factori (stimuli).
El se întreabă dacă felul de a gândi, simţi şi comporta sunt caracteristice şi altor persoane
similare. b) Observarea celuilalt ar putea preocupa cercetătorul să investigheze şi
stabilească gradul de generalizare a comportamentelor constatate. Indiferent care este
sursa de inspiraţie ce îl inspiră şi provoacă pe cercetător, c) reflecţia asupra fenomenelor
este inevitabilă. Uneori, un cercetător poate combina prin excelenţă atât analiza
fenomenului care a suscitat atenţia cât şi observaţia participativă. Desigur, trebuie să
existe o astfel de posibilitate. În caz afirmativ, cercetătorul va fi preocupat să nu
influenţeze într-un fel mersul firesc al lucrurilor. O cercetare care îmbină elementele
expuse anterior a fost realizată de către Shalinsky din 1983. Există şi posibilitatea
aplicării metodei „dublul-ui orb” – un alt cercetător aplică procedeul în totalitate,
nefiindu-i cunoscute ipotezele de cercetare.
În prima etapă, generarea ideii de cercetare, se va purcede la delimitarea ariei
tematice generale, se va contura scopul şi obiectivele acelei cercetări care se situează,
deocamdată, la un grad de generalitate ridicat. Se va identifica cadrul teoretic cel mai
potrivit din domeniul ştiinţific de bază precum şi din cadrul disciplinelor conexe.
Conceptele-cheie vor fi definite, urmărindu-se identificarea sau elaborarea definiţiilor
operaţionale. Tot în această etapă sunt descoperite cercetările relevante din punct de
vedere teoretic, metodologic şi empiric pentru a constata care este nivelul cunoaşterii
actuale a fenomenului vizat. În linii generale, se conturează metodele de cercetare,
tehnicile şi procedeele care urmează a fi implementate.
De obicei, şi corect din punct de vedere metodologic, se elaborează şi aplică un
studiu preliminar. Acesta va permite să se constate dacă ideaţia este una reală. În cazul în
care fenomenul ţintit este un mit, o construcţie cognitivă subiectivă al cercetătorului care
nu are corespondent în realitate, se vor căuta noi idei de cercetare.
Studiile explorative urmăresc captarea unor date preliminare care vor reconfigura şi
rafina ideea şi strategia de cercetare. În această etapă, sunt utile metodele preponderent
calitative: convorbirea, observaţia, interviul sau chestionarul. Aplicarea întrebărilor de tip
deschis îşi vor aduce contribuţia referitor la colectarea informaţiilor de factură calitativă.
În prelucrarea acestor date se apelează de obicei la metoda analizei de conţinut
categorială / tematică. Nu este exclus ca în faza iniţială un singur studiu să fie insuficient,
ceea ce-l poate determina pe cercetător să aplice mai multe cercetări preliminare, care îl
vor ghida în definirea mai precisă şi mai specifică a problemei de cercetare.
În cazul în care, în urma documentării sau prelucrării datelor preliminare, gradul
de certitudine, claritate în privinţa ideii de cercetare creşte, şansa ca aceasta să fie
continuată de asemenea creşte.
2
II. Rafinarea ideii de cercetare

Constatările teoretice, metodologice şi / sau empirice obţinute îl determină pe
cercetător să elaboreze un proiect de cercetare. În această etapă, sunt încorporate noile
lecturi şi reflecţiile personale. Cadrul teoretic este mai bine ancorat, obiectivele sunt mai
precise care sunt pe calea materializării sub forma unor ipoteze de cercetare. Se
aproximează numărul total de participanţi care să ia parte în cadrul studiului precum şi
criteriile de selecţie a lotului de subiecţi sau a eşantionului. Informaţiile de ordin
metodologic, fiind într-o formă mai avansată în această fază, oferă prilej pentru
conturarea ţintită a design-ului de cercetare; se vor lua decizii în privinţa instrumentelor /
materialelor de cercetare care pot fi construite sau adaptate. Dacă cercetarea presupune
organizarea în mai multe etape, se va construi un scenariu care va preciza respectarea
tuturor paşilor din punct de vedere logic şi cronologic. Suplimentar, se recomandă ca
cercetătorul să simuleze modalitatea concretă de prelucrare statistică a datelor.
III. Aplicarea ideii de cercetare

În această etapă are loc aplicarea propriu-zisă a cercetării, urmărindu-se
corectitudinea respectării condiţiilor prevăzute în raportul de cercetare. Este pusă în
aplicare procedeul sau etapele desfăşurării cercetării, urmărindu-se măsurarea corectă a
variabilelor independente şi dependente.
IV. Analiza şi interpretarea rezultatelor

Datele brute colectate în urma aplicării instrumentelor de cercetare vor fi
introduse într-o bază de date. Prelucrările statistice inferenţiale sunt precedate de
explorări statistice descriptive. Sunt analizate cu prioritate scorurile extreme obţinute,
care se abat foarte mult de la distribuţia obţinută (opţiunea box-plot din cadrul
programului SPSS3). Dacă cazurile sunt foarte puţine şi exagerate, subiecţii pot fi omişi
din cadrul studiului, răspunsurile lor datorându-se probabil unor factori externi greu de
dedus. Aceste excepţii pot servi ca punct de plecare pentru aplicarea metodei studiului de
caz. Dacă se constată un număr ridicat de scoruri extreme, fie cercetarea a fost
compromisă datorită impactului unor factori externi neprevăzuţi, fie se poate ajunge la
constatarea că ipotezele au fost formulate greşit!
În cadrul aplicării unui experiment cu măsurări repetate, în afară de etapa iniţială şi
finală, se vor capta date în fazele intermediare. Chiar dacă această strategie este mai
costisitoare şi presupune riscul de a pierde subiecţi din cadrul cercetării, aplicând-o se va
putea capta dinamica evolutivă a unităţilor de analiză urmărite. Înainte de a dezvălui
adevăratele scopuri ale cercetării (etapa denumită debriefing), cercetătorul verifică dacă
şi în ce măsură participanţii au intuit legătura dintre variabile (check of suspicion).
Cercetarea poate fi compromisă dacă subiecţii naivi îşi propun să confirme /
infirme ipotezele intuite înainte sau în timpul participării sau dacă comportamentele sunt
expresia unor factori motivaţionali care să fi declanşat manifestarea unor comportamente
dezirabile.
3
În cadrul programului informatic SPSS (Statistical Package for Social Sciences) graficul box-plot
permite printre altele afişarea cazurilor extreme (Lungu, 2001, p.49-51).
3
În cazul în care suspiciunile nu au fundament, interpretarea statistică va demonstra

dacă ipotezele au fost confirmate total / parţial sau infirmate. Constatările urmează să fie
interpretate psihologic şi, în acest caz, cadrul teoretic construit anterior joacă un rol
esenţial. Se va stabili în ce măsură datele obţinute se înscriu în linia cercetărilor
anterioare, dacă acestea sunt contradictorii sau complementare.
După elaborarea concluziilor, cercetătorul anunţă limitele studiului pe care speră
să le depăşească într-o cercetare ulterioară. În mod firesc, sunt anunţate direcţiile pentru
continuarea cercetării – noi întrebări, noi obiective, noi provocări – ceea ce s-a obţinut
poate fi considerată o rampă de relansare a cercetării.
V. Prezentarea cercetării
O cercetare neîmpărtăşită comunităţii ştiinţifice sau publicului larg este asemenea
fructelor neculese la maturitate. Efortul depus merită a fi valorificat, iar în cazul nostru
aceasta echivalează cu o prezentare în cadrul unui eveniment ştiinţific (congres,
conferinţă, colocviu) sau / şi publicarea rezultatelor care să fie materializat printr-un
articol ştiinţific – raport de cercetare, articol teoretic, metodologic sau empiric. Toate
indicaţiile privind forma de prezentare a unei scrieri ştiinţifice din domeniul psihologiei
sunt recomandate în Manualul de Publicare A.P.A.
Există şi câteva excepţii. Uneori, în cadrul listei a surselor bibliografice se pot
identifica titluri ale unor lucrări pe care autorii le-au declarat ca fiind materiale
nepublicate. Acest fapt presupune existenţa unui manuscris care, din diferite motive, nu a
fost publicat (încă): este posibil ca datele obţinute în acea cercetare să fie considerate
insuficiente sau inconsistente, iar raţiunile – puţin fundamentate în acel moment dat.
Am prezentat pe scurt etapele cvasigenerale ale desfăşurării unei cercetări de

psihologie4 socială5, iar în continuare ne propunem să analizăm şi prezentăm elementele
din cadrul unei cercetări adaptate studiului grupurilor sociale restrânse.
Filosofia cercetării grupurilor sociale restrânse

O abordare multidimensională asupra grupurilor restrânse, elaborată de către
Burlingame, Fuhriman, Drescher (1984), invită oricare cercetător să răspundă la patru
întrebări esenţiale, în care se urmăreşte calitatea măsurării conceptelor psihologice:
y cine? – populaţia investigată din studiu care în domeniul psihologiei este

reprezentată de individ iar în cazul nostru ne referim la grupul social restrâns;
y ce? – fenomenele sau procesele psihosociale, care pot fi deduse analizând
variabilele independente şi dependente ale cercetării. După definirea conceptuală la nivel
abstract, se impune elaborarea definiţiilor operaţionale care vor servi drept bază pentru
etapa în care acestea vor fi măsurate;
4
pentru aprofundare recomandăm sursa bibliografică Havârneanu, 2000.
5
pentru aprofundare recomandăm sursa bibliografică Jordan, Zanna, 1999.
4
y cum? – strategia de măsurare apelează la metode specifice domeniului de studiu;

sunt precizate modalităţile concrete de captare şi măsurare a fenomenelor şi proceselor
psihosociale;
y când? – nivelul de dezvoltare atins de entitatea socială care urmează a fi studiată.
Atunci când un capitol de metodologie este destinat metodelor de studiu a

grupurilor restrânse, postularea acestora a cunoscut în prima etapă reexaminarea,
selectarea şi adaptarea unor metode aplicate la nivelul de analiză individual din
psihologia socială (Keyton, 1994).
Studiul grupurilor restrânse ia în considerare modalităţile de analiză la nivel
individual, interpersonal şi de grup, deoarece cele trei entităţi sociale sunt omniprezente
în cadrul grupului restrâns. Conform lui Burlingame, Fuhriman, Drescher (1984)
populaţia investigată („cine?”) în cazul nostru poate fi constituită din următoarele
subunităţi de analiză posibile:
a. un membru al grupului;
b. liderul, formal şi / sau informal al grupului;
c. subgrupurile, formate din asocierea a doi membri (diade), trei membri (triade)
sau mai multe persoane. Liderul însuşi poate face parte dintr-un astfel de subgrup; adepţii
care susţin prioritar şi manifest normele propuse de către lider îi vor facilita menţinerea
sau întărirea status-ului în cadrul grupului;
d. grupul analizat ca un tot unitar.
Prin urmare, explicaţiile cognitive, afective şi motivaţionale invocate în cadrul

analizei unui comportament de grup (de exemplu, luarea deciziei colective, polarizarea
socială, gândirea de grup etc.) sunt indispensabil legate de analiza şi explicarea
comportamentelor fiecărui membru în parte, care pot sau nu implica interacţiunea
interpersonală (de exemplu, opinia, atitudinea sau decizia individuală, complezenţa
interpersonală etc.). Interpretarea unui fenomen colectiv nu se rezumă doar la suma
reacţiilor individuale, ci la toate elementele care vor fi sudate într-un tot unitar, asemenea
modalităţii şi principiilor avansate de gestalt-işti6.
Modelul multidimensional a lui Burlingame, Fuhriman, Drescher (1984) a fost
analizat într-o manieră critică de către Dies (1985), care a propus mai multe îmbunătăţiri.
Autorul a luat în considerare perspectivele cercetătorului şi a practicianului, activităţile
cărora sunt legate de grupul social restrâns.
La nivel global, a fost propusă o nouă dimensiune de analiză, prin introducerea
întrebării unde?, referindu-se la contextul social în care entitatea socială activează (Dies,
1985, p. 438).
La nivel specific, în cadrul dimensiunii cum? sunt propuse 6 categorii de măsurare
(p. 434-435) care, în esenţă, reprezintă subunităţile de analiză din cadrul dimensiunii ce?
Astfel, un cercetător ar trebui să conceapă strategii de măsurare specifice în funcţie
de posibilele subunităţi urmărite:
1. indicatori fizici – componentele nonverbale şi fiziologice ale comportamentului
manifestat;
6
Esenţa Şcolii Gestalt – „Întregul este mai mult decât suma părţilor componente”, la baza căreia
există mai multe legi dintre care amintim cele mai importante: legea asemănării, legea celei mai mici
distanţe, legea pregnanţei.
5
2. stil verbal – modalitatea de comunicare a informaţiilor;

3. conţinut verbal – substanţa ideilor din cadrul conversaţiei;
4. comportamente deschise7 – atitudinile, gradul de implicare, empatia;
5. comportamente închise – cogniţii, afecte, motivaţii;
6. intervenţii terapeutice – intenţiile şi comportamentele liderului grupului.
O altă viziune de abordare a grupurilor restrânse a fost propusă de către McGrath şi

Altermatt (2001) viziune care urmăreşte strategic parcurgerea a trei etape generale:
a) obţinerea informaţiilor în privinţa interacţiunilor membrilor grupului (recording)
D b) transformarea datelor brute în date nete, din punct de vedere cantitativ şi calitativ
(coding) D c) procesarea datelor şi analiza acestora (analysis).
În mod analog, autorii propun cercetătorilor care sunt axaţi pe studiul grupurilor
sociale restrânse să reflecteze şi să răspundă la un set de patru întrebări, fiecare având
patru componente. Scopul interogaţiilor este să surprindă informaţii legate de entităţile
sociale analizate, natura şi calitatea sarcinii şi contextul temporal în care se desfăşoară
activitatea, conţinutul dimensiunilor fiind prezentate în Tabelul 1.
I. cine? – sursa activităţii: III. când? – caracteristicile temporale

doar grupul static
actorul multifazic
actorul şi ţinta secvenţele din cadrul unui act
mai mulţi membri implicaţi într-o timpul real
activitate
II. ce? – natura actului IV. cât de mult? – magnitudinea actului

activitatea concretă categorial – prezenţa / absenţa unei
procesele implicate unităţi de analiză
conţinutul intensitatea / amplitudinea activităţii
procesele şi conţinutul calitatea dedusă în urma unor analize
cantitative
durata / extensia temporală a activităţii
Tabel 1. Parametrii sistemului de codare a interacţiunii din cadrul grupului, conform lui
McGrath şi Altermatt (2001, p. 535).
Referitor la prima dimensiune, care vizează sursa ce iniţiază acţiunea, entitatea

socială analizată poate fi reprezentată de un individ sau grupul luat ca întreg.
Manifestarea comportamentală printr-o formă de comunicare (verbală sau nonverbală) şi
/ sau acţiunea concretă va fi măsurată în funcţie de unităţile de analiză, asemenea
principiilor dictate de metoda de analiză de conţinut categorială / tematică. Aceasta poate
avea forma deschisă, urmărind demersul inductiv, prin care unităţile de analiză vor fi
7
Conform autorului, termenul de „deschis” s-ar referi mai degrabă la „direct observabil”; de
exemplu, pentru ca empatia să poată fi captată este necesar ca aceasta să se manifeste prin intermediul unui
comportament empatic, ceea ce impune operaţionalizarea acestui concept.
6
descoperite pe parcursul observării. În cadrul formei închise se aplică demersul deductiv,

adică unităţile de analiză sunt prestabilite sau mixte.
În cazul în care se înregistrează interacţiuni dintre membrii grupului, o întrebare
suplimentară poate fi luată în considerare – pe cine? – de fapt, se urmăreşte ţinta căreia i
se adresează sursa / actorul acţiunii.
A doua dimensiune se focalizează pe natura actului: activităţi, procese şi context. În
privinţa activităţii cercetătorul poate constata prezenţa versus absenţa acesteia; prin
procese se urmăreşte în ce măsură activităţile influenţează performanţa în realizarea
sarcinii, calitatea relaţiilor interpersonale şi funcţionarea grupului ca un tot unitar;
informaţiile legate de context contribuie la rafinarea înţelegerii particularităţii grupului,
mai ales atunci când acesta urmează a fi studiat în mediul său natural.
Dimensiunea a treia cadrează temporal activităţile grupului din două perspective: în
sens calendaristic (an, lună, zi, oră) şi din punct de vedere al etapei de dezvoltare în care
se află grupul în momentul investigaţiei. Atunci când cercetătorul intenţionează să aplice
metoda experimentală, acesta preferă să asiste la geneza unei norme sociale de grup şi să
urmărească evoluţia ei. De exemplu, în studiul conformismului de grup cercetătorul
preferă forma conformismului de mişcare, comparativ cu tipul de conformism de
congruenţă (Boncu, 2002, p. 125). Astfel, se va evita pe cât posibil posibilitatea influenţei
experienţelor anterioare ale membrilor, ceea ce reprezintă un potenţial de erori dificil de
identificat, eliminat sau controlat. Dacă însă grupul înregistrează un istoric al existenţei
sale, pentru o mai bună înţelegere a modalităţii de interacţiune actuală dintre membri din
momentul măsurării, este necesară o informare ante- / post-factum a specificului evoluţiei
acelui grup, cel puţin în privinţa etapelor imediat anterioare pe care grupul le-a traversat.
Ultima dimensiune investighează actul din punct de vedere calitativ. Fiind
înregistrată prezenţa unui fenomen sau proces de grup, pentru o măsurare mai rafinată, se
va stabili magnitudinea acestora. Trei parametri sunt propuşi spre examinare:
a) intensitatea – pe baza unor indicatori concreţi şi scale de măsurare, cel puţin de
tip ordinal, observatorul va aprecia magnitudinea manifestării actului comportamental;
b) calitatea – aici se are în vedere cât de bine a fost îndeplinită sarcina sau cât de
eficientă a fost acţiunea întreprinsă de către entitatea socială care a iniţiat acţiunea;
c) durata – se precizează cât timp a durat actul propriu-zis.
În urma analizei perspectivelor descrise anterior, propunem un model integrativ ce

configurează elementele esenţiale de cercetare din cadrul psihologiei grupurilor sociale.
Modelul „Labirintul cercetării unui grup social restrâns”, ilustrat în Figura 1, se axează pe
cinci puncte cardinale sau întrebări; răspunsurile pot fi obţinute examinând ramificaţiile,
subcomponentele având grad de specificitate din ce mai ridicat.
În momentul în care sunt stabilite scopul şi obiectivele cercetării, se vor formula

ipoteze de cercetare în caz ideal, ceea ce implică în mod indispensabil raportarea la
conceptele teoretice din literatura de specialitate (ce?).
Se va defini entitatea sau entităţile sociale vizate, în cazul de faţă ne referim la
unitatea de analiză reprezentată de grupul social restrâns ca un tot unitar şi, posibil,
elementele sale componente (individ, diadă, subgrup) (cine?).
Sunt necesare informaţii referitor la etapa de dezvoltare a grupului. Este posibil ca
grupul să fie abia constituit sau să fi traversat mai multe experienţe, în acest caz urmând
7
să fie stabilit nivelul maturităţii pe care l-a atins. În plus, se va decide momentul de
aplicare a investigaţiei prin desemnarea intervalului de timp din punct de vedere
calendaristic (când?).
Obiective
Cadru
Ipoteze
Teoretic
Evolutiv
Individ Astronomic
Design
Grup
Metode
Sub-grup
Tehnici /
Instrumente
Laborator Mediu
artificial natural
Figura 1. Model multidimensional în studiul grupurilor sociale restrânse
Urmează etapa de proiectare a cercetării şi conturarea cadrului metodologic.

Cercetătorul va defini tipul de proiect pe care intenţionează să-l implementeze - proiect
de cercetare, proiect de intervenţie sau proiect de cercetare-intervenţie (Neculau, 2000) şi
tipul de design de cercetare, care poate fi pe de o parte transversal sau longitudinal sau,
pe de altă parte, de tip within sau / şi between.
În cazul în care se urmăreşte evoluţia doar a unui grup social, se va urmări
modificările survenite dintre starea iniţială, formarea grupului, şi starea finală, momentul
8
cercetării, în urma unor factori controlaţi, de exemplu, manipularea variabilei

independente de către cercetător. Dacă cercetarea vizează un demers comparativ, se vor
stabili care sunt entităţile sociale care urmează a fi analizate – două grupuri de cercetare,
eventual, grupul căruia i s-a aplicat o intervenţie psihosocială şi un grup de control sau de
contrast. Măsurarea se va concretiza prin tehnici şi instrumente menite să capteze
variabilele independente şi dependente.
Informaţia ce urmează a fi măsurată poate fi surprinsă prin aplicarea metodei
observaţiei. În acest sens, cea mai cunoscută grilă de observare a comportamentelor
manifestate în cadrul unui grup fost elaborată de către Robert Fred Bales în perioada
1940-1950. Grila categorială Bales’s Interaction Process Analysis (I.P.A.) este constituită
dintr-o listă de 12 categorii comportamentale, observatorii consemnând, cel puţin,
frecvenţa de apariţie a fiecărui indicator comportamental manifestat de către membrii
grupului. Pentru ca metoda observaţiei să respecte criteriul fidelităţii, se recomandă
participarea concomitentă a 2-3 observatori care îşi desfăşoară activitatea în mod
independent. La finalul observării, datele vor fi comparate, urmărindu-se ca valoarea
coeficientului de fidelitate inter-evaluatori să fie optimă (coeficientul Cronbach alfa să
înregistreze o valoare minimă de 0,7).
În cazul în care variabilele nu pot fi observate în mod direct, se recurge la aplicarea
chestionarelor care vor măsura stările şi procesele cognitive, afectivitate şi motivaţionale
(self-reported measures). Există totuşi dezavantaje atunci când se aplică metoda
chestionarului în special atunci când participanţii sunt invitaţi să aprecieze per ansamblu
experienţa participării într-o sarcină sau să se refere la anumite etape din cadrul acesteia:
intervine procesul uitării sau reconstrucţiei cognitive şi afective a realităţii trăite. Din
acest motiv ideal este ca o şedinţă de grup să fie observată in-factum, de către observatori
instruiţi special în acest sens şi, cel mai bine, să fie înregistrată video pentru a permite
analizarea post-factum (cum?).
O cercetare empirică se poate realiza în mediul artificial sau în mediul natural.
Dacă cercetarea se desfăşoară într-u laborator de cercetare, se va urmări în ce măsură
datele pot fi generalizate în mediul natural, adică dacă se poate respecta validitatea
externă / ecologică. Dacă grupul este studiat în mediul său natural, atenţia se va concentra
pe controlul factorilor externi (unde?).
Nu există metode bune sau rele în domeniul cercetării ştiinţifice şi nu se poate face
o ierarhie în acest sens. Orice metodă de cercetare are atât avantaje cât şi dezavantaje şi
pot fi mai mult sau mai puţin utile în captarea realităţii psihosociale Se va urmări
acurateţea felului în care va fi surprinsă problema investigată.
În cercetarea psihologică se încurajează opţiunea plurimetodologică – îmbinarea
demersului cantitativ şi calitativ. În funcţie de obiectivele propuse, cercetătorul va decide
care dintre metode, experimentale sau non-experimentale, sunt cele mai potrivite în
studiul unui fenomen psihosocial.
Chiar dacă ideea de cercetare se află la debut, reflecţia anticipată asupra metodei,
a modalităţii de măsurare a conceptelor psihosociale, promite consecinţe benefice atât în
conceperea clară a planului de cercetare cât şi în implementarea sa corectă.
9
Curs 05 Rolurile sociale de grup
Cuprins:
y Compoziţia şi structura unui grup social

y Rolurile sociale de grup
A. Abordarea funcţională a rolurilor de grup conform lui Benne şi Sheats
B. Abordarea funcţională a interacţiunilor de grup conform lui Bales
C. Abordarea dramaturgică stadială conform lui Kuypers şi Alers
La specializarea de psihologie din cadrul facultăţii noastre, chiar la debutul formării

socioprofesionale, cadrele didactice invită de obicei studenţii „boboci” să răspundă la o
întrebare: „ce v-a determinat să optaţi pentru studiul psihologiei?” Chiar dacă
răspunsurile sunt diferite, se poate constata că în majoritatea cazurilor acestea nu-i
mulţumesc în totalitate pe cei chestionaţi, ba chiar îi pun în dificultate. Dacă discuţia
aprofundează această provocare, se va constata că răspunsurile converg către esenţa
îndemnului socratic – doresc să mă cunosc (mai bine) pe mine însumi.
În fond, oricare domeniu al psihologiei facilitează calea cunoaşterii sinelui, ba chiar
mai mult, acest scop pare să devină un principiu de urmat şi recomandat. Şi psihologia
socială nu face excepţie de la acest caz, ci se aşteaptă ca factorul social să joace un rol
important în procesul autocunoaşterrii.
În 1954, Kuhn şi McPartland au propus o modalitate care urmăreşte felul în care o
persoană se autodefineşte. Tehnica, cunoscută drept Twenty Statement Tests, constă în
solicitarea de a elabora 20 de răspunsuri diferite la întrebarea „Cine sunt eu?” Chiar dacă
această activitate este mai dificilă decât pare, totuşi nu este imposibilă. În cazul în care
cititorul are cunoştinţe despre această modalitate de investigare a sinelui, vom propune o
altă provocare care reprezintă esenţa acestui capitol. Vă invităm iniţial să vă raportaţi la
un grup din care faceţi parte. Elaboraţi cât mai multe răspunsuri la întrebarea „Cine sunt
eu în acest grup?”
***
Psihologii sociali s-au preocupat de problematica compoziţiei şi structurii dintr-un

grup social restrâns, aspecte pe care le vom aborda în ceea ce urmează.
I. Compoziţia şi structura unui grup social
Investigarea elementelor componente şi a modalităţii lor de organizare într-un grup

restrâns este apreciată ca fiind o întreprindere rară şi dificilă. În legătură cu aceasta,
Levine şi Moreland (2006) atrag atenţia asupra trei aspecte constatate în literatura de
specialitate, apreciate mai degrabă drept limite în studiul compoziţiei grupului social
restrâns. În primul rând, constată autorii, în general cercetările se focalizează pe
investigarea unui număr limitat de caracteristici ale membrilor unui grup. De exemplu,
există studii care urmăresc variaţia numărului de membri dintr-un grup în ceea ce priveşte
1
performanţa grupului, cu toate că nu se poate ajunge la un consens care este acel număr
optim de membri. Pentru aceasta este necesar de a cunoaşte ce tip de grup este, care sunt
caracteristicile membrilor, ce tip de sarcină au de îndeplinit etc. În al doilea rând,
modalităţile de abordare a caracteristicilor membrilor din grupuri sunt diferite la diferiţi
autori: unii urmăresc studiul centralităţii pe când alţii vizează media caracteristicilor
vizate. În al treilea rând, însăşi compoziţia grupului poate fi considerată drept consecinţă,
context şi cauză. Cele mai multe investigaţii s-au realizat asupra compoziţiei drept cauză,
iar în privinţa celorlalte două tipuri cercetările sunt sporadice.
Structura unui grup, care este şi ea de mai multe tipuri, este determinată de o
multitudine de factori, iar orice schimbare survenită la nivelul compoziţiei de grup
implică activarea altor fenomene şi procese psihosociale.
Particularitatea tiparului de interacţiune din cadrul unui grup restrâns depinde de
raportarea membrilor la valorile, principiile şi normele sociale de grup specifice, ancorate
cultural şi ideologic, de poziţiile / status-urile sociale formale şi informale, desemnate sau
asumate, de percepţiile asupra sinelui şi a celorlalţi membri din grup, de modalităţile
specifice de rezolvare a conflictelor în grup etc. Lista poate fi continuată şi ar deveni
descurajantă.
Atunci când cineva se defineşte ca membru al unui grup, ne aşteptăm ca
descrierea să scoată în evidenţă rolurile sociale de grup care se asociază, ba chiar se
suprapun peste poziţiile / status-urile sociale din cadrul acelui grup. Cu toate că fiecare
individ şi grup este unic în felul său, cercetătorii din domeniu identifică o paletă comună
de roluri de grup.
II. Rolurile sociale de grup

În procesul socializării fiecare dintre noi cumulează mai multe tipuri de informaţii
care ne vor permite să ne adaptăm cerinţelor mediului social. Aceste informaţii sunt
stocate în memorie sub forma unor scheme cognitive complexe. Reprezentarea mintală
despre o persoană înglobează informaţii care o caracterizează din punct de vedere fizic şi
comportamental. Dacă unui copil i se cere să vorbească despre mama sa, el poate să o
caracterizeze ca fiind o persoană afectuoasă. Întrebat ce semnifică pentru el termenul de
„afectuos” în acest caz (proces asemănător operaţionalizării conceptelor), el va genera
exemple comportamentale relativ stabile constatate în urma interacţiunilor. Mai târziu, el
va fi surprins şi va înţelege că aceeaşi persoană are multiple identităţi sociale care implică
raporturi sociale diferite faţă de alte persoane în acelaşi sau diferite contexte sociale.
Mama este în acelaşi timp fiică, soţie, prietenă, medic, preşedintele unei asociaţii – are o
identitate socială multifaţetatr şi roluri sociale care exprimă un registru comportamental
variat.
Rolurile sociale din cadrul grupurilor formale sunt expresia unor poziţii sociale bine
definite care, de regulă, se înscriu într-o ierarhie pe verticală. Ele sunt mai rigide,
desemnate şi nu tot timpul exprimă întru totul personalitatea fiinţei umane. Dintr-o altă
optică, influenţa unui rol informal din grup poate determina o dinamică mai bogată a
grupului. Aici ne permitem să invocăm, cel puţin, Efectul Hawthorne constatat în anii ‘30
la fabrica Western Electric nu departe de oraşul Chicago de către Elton Mayo, psiholog şi
sociolog preocupat de studiul domeniului organizaţional. Pe scurt, preocuparea sa de bază
2
a vizat identificarea factorilor de la locul de muncă care ar afecta productivitatea muncii.

În ciuda înrăutăţirii treptate a condiţiilor de muncă, s-a constatat paradoxal o creştere a
performanţei individuale şi de grup. O analiză psihosocială mai profundă a scos la iveală
factorul cooperarea în grup care a sfidat aşteptările cercetătorilor şi intuiţia practicienilor.
În cadrul unui grup restrâns informal, în care ierarhia este mai degrabă pe
orizontală, indivizii îşi permit să-şi exprime mai liber şi natural personalitatea, să
exerseze şi dezvolte roluri sociale de grup multiple. Dacă însă li se solicită să definească
rolurile informale, constată dificultăţi în a identifica etichetele potrivite iar descrierile pot
fi lacunare.
Ce sunt rolurile sociale de fapt? Ne raportăm atât la o reprezentare mintală cât şi la
comportamentele pe care o persoană le aplică în virtutea unei poziţii / status social.
Raportându-ne la rolurile de grup informale, nescrise, ne putem aştepta la o discrepanţă
mai mare dintre propria concepţie şi percepţie a rolului social şi cele care aparţin altor
membri din grup.
Analiză literaturii de specialitate a permis lui Salazar (1996) să identifice trei
accepţiuni alternative pentru termenul rol social care se referă în acelaşi timp la:
1. expectanţele individului referitor la comportamentele ce urmează a fi puse în act;
2. comportamentele asociate unei poziţii / status social din cadrul unei organizaţii
sau grup;
3. comportamentele manifestate într-un context specific.
După cum se poate observa, rolul social se asociază cu poziţia socială din cadrul
unui grup ce exprimă drepturi şi obligaţii faţă de membrii grupului (Hare, 1994) şi / sau
un ansamblu de expectanţe cu referire la comportamentele unui membru în virtutea acelei
poziţii sociale (Diekman, 2007; Harris şi Sherblom, 2008; Stangor, 2004).
Preocuparea ştiinţifică pentru identificarea unor tipare de interacţiune în cadrul unui
grup restrâns a debutat în perioada preclasică a psihologiei sociale. În 1947, în S.U.A.,
Kurt Lewin a fondat un centru non-profit, National Training Laboratory, a cărui scop
viza studiul comportamentelor din cadrul grupurilor restrânse. Una dintre direcţiile
domeniului Dinamica Grupurilor, care a devenit o disciplină de sine-stătătoare în anii ’50,
este cunoscută ca fiind T-Group1. Acest domeniu se bucură de o structură tripartită în
care cadrul teoretic, metodologic şi aplicativ se îmbină cu succes. Cunoştinţele acumulate
stau la baza programelor de formare şi dezvoltare ale abilităţilor de comunicare şi
interacţiune socială în vederea eficientizării atingerii scopurilor şi obiectivelor propuse în
cadrul unui grup restrâns.
Un membru poate să manifeste unul sau mai multe roluri cât timp grupul parcurge
mai multe etape în care urmăreşte satisfacerea obiectivelor fixate. Fiecare rol este
caracterizat prin mai multe comportamente specifice, iar măsurarea lor se face de regulă
prin utilizarea metodei observaţiei. Astfel, un observator avizat va consemna indicatorii
comportamentali constataţi, ceea ce va permite cuantificarea frecvenţei de apariţie şi, prin
consecinţă, stabilirea gradului de manifestare a unui rol social de grup specific. De
regulă, pentru a putea determina în ce măsură un rol este mai mult sau mai puţin specific
unui individ, este necesară observaţia pe parcursul mai multor şedinţe.
În cadrul unei sesiuni de formare, şi aici ne referim la T-Group, participă de regulă
7-12 membri, număr considerat optim pentru astfel de reuniuni. Monitorizarea şi
consemnarea comportamentelor manifestate se poate realiza de către o parte din înşişi
1
T-Group sau training group se referă la grupul de formare.
3
membrii grupului, observatori novici, în scopul dezvoltării capacităţii de observare.

Observatorii experţi, formaţi în prealabil, se vor ghida după grilele de observaţie
standardizate. Înaintea unei sesiuni, moderatorul este cel care stabileşte exact cine şi pe
cine urmează să-l observe.
În cadrul dinamicii de grup, şedinţele de grup se desfăşoară în două etape. În
prima fază, un moderator invită grupul să rezolve o sarcină, rezolvarea unei probleme şi /
sau luarea unei decizii. Membrilor grupului li se prezintă de obicei o situaţie simulată
inspirată din realitate. Analiza cazului ia forma identificării şi selecţiei unor sugestii,
soluţii posibile de aplicat care, la rândul lor, pot constitui drept sursă de inspiraţie pentru
proiectarea unui program de intervenţie. A doua fază, care se organizează imediat după
ce sarcina a fost încheiată, este destinată examinării comportamentelor manifestate.
Comportamentele fiecărui individ sunt prezentate şi analizate în grup din trei puncte de
vedere, respectând următoarea ordine: fiecare individ se auto-analizează, îşi aminteşte
felul în care s-a comportat, explică motivele ce l-au determinat să acţioneze astfel şi felul
în care s-a simţit, apoi se referă la fiecare membru al grupului în parte cu care a avut
ocazia să interacţioneze, uneori întrezărind motivele şi stările afective ale celui la care se
referă, iar în final observatorii completează sinopticul, la care poate participa discret şi
moderatorul. Ideal ar fi ca şedinţa să fie înregistrată video pentru a putea fi oricând
reluată şi reanalizată post-factum în funcţie de necesitate.
A. Abordarea funcţională a rolurilor de grup conform lui Benne şi Sheats
În perioada timpurie a fundamentării metodei T-Group, iniţiată şi dezvoltată de

către K. Lewin, doi cercetători şi-au adus contribuţia în analiza şi clasificarea rolurilor de
grup. Este vorba despre Benne şi Sheats (1948) care au propus trei dimensiuni în care pot
fi incluse rolurile sociale observate în cadrul grupurilor restrânse:
Rolurile centrate pe sarcină – membrii se focalizează pe identificarea problemelor
precum şi a modalităţilor de soluţionare a acestora atunci când grupul urmăreşte obiective
specifice;
Rolurile de construire şi menţinere a grupului – indivizii urmăresc crearea şi
dezvoltarea relaţiilor armonioase dintre membrii grupului care au rolul de a facilita
comunicarea şi interacţiunea în vederea atingerii obiectivelor propuse; şi
Rolurile individuale – indivizii urmăresc atingerea unor nevoi personale care se pot
suprapune în mare sau mică parte peste nevoile grupului.
Fiecare dimensiune are în componenţa sa mai multe roluri specifice, care pot fi
manifestate atât de lider, cât şi de către alţi membri ai grupului restrâns. Aceste
comportamente pot contribui la facilitarea îndeplinirii sarcinii şi / sau construirii şi
menţinerii relaţiilor din cadrul grupului, iar altele mai degrabă împiedică grupul să
înregistreze performanţe.
În ceea ce urmează, vom prezenta rolurile specifice şi o scurtă descriere a fiecăruia,
aşa cum acestea au fost consemnate în articolul lui Benne şi Sheats din 1948.
4
A. Rolurile centrate pe sarcină pot fi identificate în procesul selecţiei, definirii şi

soluţionării problemelor.
● Iniţiatorul contributiv (the initiator contributor) – sugerează / propune noi idei
sau o altă modalitate de a abordare a problemelor, a scopurilor pe care grupul tinde să le
atingă. Astfel, problema poate fi redefinită sau se poate ajunge la descoperirea unui alt
scop. Sugestiile sau propunerile pot viza soluţia, modalităţile de depăşire a obstacolelor
întâmpinate, alte proceduri sau moduri de organizare a membrilor grupului pentru ca
sarcina să fie atinsă;
● Solicitantul de informaţii (the information seeker) – cere clarificări sau sugestii
adecvate şi pertinente în legătură cu aspectele discutate. El pretinde ca informaţiile
solicitate să se bazeze pe fapte concrete;
● Solicitantul de opinii (the opinion seeker) – cere clarificări în privinţa valorilor
care stau la bază şi pe care grupul le asumă atunci când propune soluţii posibile în
legătură cu aspectele discutate;
● Transmiţătorul de informaţii (the information giver) – prezintă fapte sau
generalizări, sprijinindu-se pe propria experienţă, care de altfel au o legătură pertinentă cu
problema discutată;
● Transmiţătorul de opinii (the opinion giver) – invocă credinţele şi opiniile sale
în legătură cu sugestia propusă de către grup referitor la cazul discutat. Acesta
accentuează punctul său de vedere, pe care îl consideră în mod indubitabil drept
reprezentativ şi caracteristic grupului;
● Elaboratorul (the elaborator) – emite sugestii în termenii unor exemple sau
sensuri aprofundate, deduce raţiunile ce fundamentează o soluţie propusă spre aplicare şi
anticipează consecinţele în urma implementării sale;
● Coordonatorul (the coordinator) – remarcă sau clarifică legăturile dintre idei
sau sugestii, le reuneşte într-un tot unitar sau încearcă să coordoneze activităţile unor
membri sau sub-grupuri;
● Orientatorul (the orienter) – defineşte poziţia grupului în ceea ce priveşte
atingerea scopurilor propuse; face o totalizare a ceea ce s-a întreprins, acordă întrebări în
privinţa direcţiilor de urmat;
● Evaluatorul critic (the evaluator-critic) – atrage atenţia asupra felului în care
grupul este pe cale de a atinge standardele legate de scop; evaluează sau chestionează
anumite aspecte legate de latura practică, logica, faptele, procedurile cu referire la
diverse propuneri de soluţionare posibilă sau oricare alte aspecte ale discuţiei;
● Energizatorul (the energizer) – îndeamnă grupul să acţioneze în vederea luării
deciziei, încearcă să stimuleze, să îndemne grupul să contribuie în vederea creşterii
calităţii activităţii;
● Tehnicianul procedural (the procedural-technician) – îşi aduce contribuţia prin
îmbunătăţirea procedurilor aplicate în rezolvarea sarcinilor de rutină sau administrează cu
pricepere obiectele de care grupul are nevoie. De exemplu, se ocupă de distribuirea
materialelor, rearanjează scaunele, are grijă de aparatul de înregistrare etc.;
● Registratorul (the recorder) – poate fi considerat drept „memoria grupului”.
Acesta consemnează şi păstrează informaţiile relevante legate de discuţie, sugestiile
propuse, deciziile luate în cadrul reuniunii de grup.
5
B. Rolurile centrate pe construirea şi menţinerea grupului se manifestă în

cadrul reuniunilor de grup şi au scopul de a preîntâmpina incidente şi tensiuni, de a
menţine şi promova relaţii armonioase care să se răsfrângă atât imediat, cât şi pe termen
îndelungat.
Încurajatorul (the encourager) – apreciază pozitiv, este de acord, acceptă
contribuţiile altor membri. Este afectuos şi solidar faţă de ceilalţi, încurajează şi laudă
contribuţiile celorlalţi membri, înţelege şi acceptă celelalte puncte de vedere, idei şi
propuneri;
Armonizatorul (the harmonizer) – mediază diferenţele dintre membrii grupului,
încearcă să reconcilieze neînţelegerile, să risipească tensiunile acumulate în urma unor
conflicte, le preîntâmpină, nu le lasă să ia amploare;
Persoana dispusă pentru compromis (the compromiser) – atunci când se află într-
un conflict ce-l implică, este dispus să cedeze poziţia / statusul social de grup, admite că a
comis erori şi o face numai pentru a păstra armonia din grup. El anunţă grupul că este
dispus să facă concesii;
Uşierul2 (the gate-keeper / expediter) – încearcă să păstreze deschise canalele de
comunicare, încurajând sau facilitând participarea celorlalţi membri în manieră publică
(de exemplu, el poate atenţiona grupul astfel: „încă nu am avut ocazia să ascultăm
părerea lui x”) sau reglează fluxul comunicării (o altă atenţionare poate fi de tipul:
„credeţi că dacă am reduce timpul de expunere, vom asigura şanse egale ca fiecare să
contribuie?”);
Creatorul de standarde (standard setter / ego ideal) – aplică sau propune grupului
respectarea unor standarde care să asigure evaluarea calităţii proceselor de grup;
Observatorul şi Comentatorul grupului (the group-observer şi commentator) –
păstrează procesele verbale în care sunt consemnate modalităţile de acţiune întreprinse în
grup, le completează cu alte interpretări care au o notă evaluativă asupra procedurilor
create după care grupul se ghidează;
Docilul (the follower) – persoana care se lasă dus de grup, acceptă ideile celorlalţi
mai mult sau mai puţin pasiv; poate fi considerat mai degrabă audienţa ce asistă la
discuţiile sau deciziile de grup.
C. Rolurile individuale sunt expresia nevoilor personale care, de obicei, nu se

suprapun cu nevoile grupului sau sunt irelevante în acest sens. Membrii fie sunt lipsiţi de
o orientare specifică, fie manifestă o atitudine negativă în ceea ce priveşte construirea şi
menţinerea bunelor relaţii atunci când grupul participă la sesiuni de formare sau training.
În ceea ce întreprind, indivizii vor urmări să scoată în evidenţă nevoile personale.
Descoperirea şi comprehensiunea acestor nevoi oferă posibilitatea de a compara gradul
de suprapunere peste nevoile grupului. În plus, se poate estima dacă eforturile depuse
pentru a satisface nevoile personale sunt mai mult sau mai puţin utile grupului.
Agresorul (the aggressor) – manifestările pot căpăta variate forme: depreciază
status-ul celorlalţi prin reprobarea valorilor, acţiunilor sau emoţiilor / sentimentelor, atacă
2
Am preferat să folosim această siglă lingvistică bazându-ne pe traducerea propusă de către A.
Neculau (2007, p. 303). Desigur, o altă variantă s-ar apropia de termenul „paznic” sau „gardian” care
supraveghează şi dozează fluxul informaţional transmis în grup. Poate fi, de asemenea, asemuit cu rolul
unui arbitru.
6
grupul sau problema de care se ocupă, face glume usturătoare, exprimă invidia, iar dacă
grupul înregistrează un succes, acesta va încerca să şi-l atribuie;
Creatorul de blocaje3 (the blocker) – tinde spre o abordare negativistă a tot ce se
întâmplă în grup, manifestă rezistenţă şi încăpăţinare, dezaprobă şi se opune fără a avea
vreun argument. Încearcă să resusciteze discuţia în privinţa unui aspect pe care grupul l-a
epuizat s-au îl consideră inoportun legat de scop.
Căutător de recunoaştere / recompense (the recognition-seeker) – încearcă cu
orice ocazie să atragă atenţia celorlalţi asupra propriei persoane şi asupra propriilor
realizări. Îi place să se laude, deşi, în acelaşi timp, cu insistenţă întreprinde orice care să-l
plaseze într-o poziţie inferioară. El va încerca să sublinieze în repetate rânduri că
meritele sale nu sunt apreciate la adevărata valoare;
Confesivul (the self-confessor) – foloseşte orice ocazie în grup pentru a-şi exprima
sentimentele, intuiţii, opţiuni ideologice care de fapt nu au legătură cu ce şi-a propus
grupul;
Fluşturaticul (the playboy) – afişează o implicare precară în procesele grupului.
Aceste manifestări pot lua forma cinismului, nonşalanţei sau a glumelor de prost gust.
Dominatorul (the dominator) – face orice ca să-şi sublinieze autoritatea sau
superioritatea în ceea ce priveşte manipularea grupului sau a unor membri. Manifestările
pot lua forma linguşirii, sublinierii unui status social superior. Persoana îşi dă importanţă
sieşi, direcţiilor pe care le propune şi încearcă să le impună într-o manieră autoritară.
Uneori, îşi asumă dreptul de a întrerupe intervenţiile unui alt membru, chiar dacă acesta
contribuie benefic în cadrul grupului;
Căutătorul de ajutor (the help-seeker) – este în căutarea unor atitudini sau
comportamente pozitive, simpatetice din partea celorlalţi membri în baza expresiei unei
insecurităţi personale, confuziei sau deprecieri pe care le-ar fi primit şi care s-ar baza pe
anumite raţiuni;
Pledantul (the special) – acţionează în numele unui mic om de afacere, om de bază
al comunităţii, a gospodinei, al muncitorului. Aspectele pe care le revendică de fapt
ascund în spate propriile necesităţi, iar discursul său este alimentat de prejudecăţi sau
stereotipuri.
Această clasificare reprezintă una dintre primele contribuţii care abordează

sistematic rolurile sociale din cadrul unui grup restrâns. Din punct de vedere pragmatic,
ea serveşte drept punct de plecare pentru consilierii şi psihoterapeuţii care îşi desfăşoară
activităţile în cadrul unor grupuri restrânse. Este şi un punct de plecare pentru o definire
şi clarificare cognitivă mai bună a rolurilor sociale de grup pe care le exercită atunci când
contribuie la atingerea scopurilor colective. În acelaşi timp, cunoştinţele le permit o
înţelegere mai bună a rolurilor exercitate de către membrii cu care interacţionează. Cu
ajutorul unor specialişti din domeniul analizei şi intervenţiei în grupuri4 se pot elabora şi
aplica mai ţintit proiecte de analiză şi intervenţie menite să valorifice şi adapteze
3
Acest rol este foarte asemănător cu modalitatea de comportare a anticonformistului. Asemenea
unui „Gică-contra”, acesta se opune imediat oricărei propuneri venite din partea grupului. Contestarea
imediată a oricărei iniţiative venite din partea grupului nu are decât un singur scop – dorinţa de a atrage
atenţia asupra propriei persoane, chiar dacă efectele sunt de scurtă durată iar grupul îl va readuce la tăcere.
4
Pentru detalii recomandăm lectura A. Neculau (coord.) (2001) Analiza şi intervenţia în grupuri şi
organizaţii, Iaşi: Polirom.
7
atitudinile şi tiparele comportamentale ale indivizilor în sensul eficientizării muncii în

grup.
Referindu-ne la taxonomia rolurilor de grup a lui Benne şi Sheats (1948), se poate
constata că rolurile specifice din cadrul fiecărei categorii pot contribui în sens pozitiv sau
negativ performanţa grupului. Mai precis, rolurile centrate pe sarcină şi pe construirea /
menţinerea grupului ar creşte probabilitatea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse
şi ar stimula dorinţa membrilor grupului pentru colaborări ulterioare. Din contra,
exercitarea rolurilor individuale generează consecinţe mai degrabă negative, pe de o parte
afectând relaţiile armonioase dintre membri, iar pe de altă parte considerându-se drept
obstacole în atingerea scopului colectiv.
Mudrack şi Farrell (1995) au realizat un studiu în care participanţi studenţi,
repartizaţi în echipe de 3-4 persoane, au participat la o sarcină de grup care viza
performanţe academice. După ce obiectivele au fost atinse, subiecţii au evaluat
comportamentele colegilor din echipă pe baza descrierilor rolurilor sociale de grup din
taxonomia anterior prezentată. Aplicarea analizei factoriale confirmatorii a descoperit
conturarea a trei componente, care respectă în cea mai mare parte dimensiunile propuse
de către Benne şi Sheats (1948); factorii acoperă în manieră acceptabilă varianţa explicată
cumulată (42%). Mai mult, rezultatele au scos în evidenţă că dimensiunile „centrarea pe
sarcină” şi „menţinerea grupului” corelează pozitiv între ele dar şi reprezintă buni
predictori în ceea ce priveşte coeziunea de grup. De asemenea, s-au constatat corelaţii
negative dintre dimensiunea „menţinerea grupului” şi cea „individuală”.
În baza unor reflecţii, Salazar (1996) a subliniat caracterul rigid al categoriilor
propuse de către Benne şi Sheats. Analiza constatărilor empirice ale altor cercetări
întreprinse anterior a inspirat îmbunătăţirea viziunii şi anume înaintarea unui model care
să ia în considerare două dimensiuni fundamentale în ceea ce priveşte rolurile sociale de
grup: axa instrumentală, echivalentă celei care vizează sarcina şi axa expresivă, similară
celei care se referă la construirea / menţinerea grupului. În plus, autorul sugerează
necesitatea ca fiecare axă să fie concepută pe un continuum şi nu în manieră categorială,
astfel încercând să depăşească limita constatată. Stabilirea unui punct de mijloc pentru
fiecare din axe permite o distribuire a spaţiului rolurilor sociale de grup în patru cadrane,
aşa cum este ilustrat în Figura 1:
În concepţia lui Salazar, fiecare dintre cele două axe exprimă proporţii diferite a
performanţei individuale. O performanţă scăzută („-”) a unui individ sau grup semnifică
frecvenţa mică a comportamentelor asociate rolurilor sociale expresive şi instrumentale şi
respectiv, o performanţă pozitivă („+”), frecvenţe ridicate în acest sens.
Persoanele care se poziţionează în cadranul 1 sunt cele orientate preponderent
spre construirea şi / sau menţinerea grupului; cei din cadranul 4 sunt orientaţi
preponderent pe îndeplinirea sarcinii; membrilor din cadranul 3 li s-a asociat eticheta de
nediferenţiaţi pentru slaba sau lipsa implicării în grup, iar membrii din cadranul 2 au fost
denumiţi diferenţiaţi sau deosebiţi prin faptul că sunt centraţi atât pe sarcină, cât şi relaţie.
Se poate intui cazul ideal al existenţei în proporţie ridicată a membrilor, implicit a
rolurilor sociale de grup exercitate, incluşi în cadranul 2, deoarece aceasta ar prezice şi
atingerea eficientă a scopurilor propuse, şi cultivarea dorinţei pentru continuarea
colaborării în aceeaşi compoziţie.
8
1 2
Axa
expresivă
3 4
-
- Axa instrumentală +
Figura 7. Poziţionarea membrilor grupului în spaţiul rolurilor de grup, conform lui
Salazar, 1996, p. 487
B. Abordarea funcţională a interacţiunilor de grup conform lui Bales
Probabil, cea mai cunoscută viziune asupra rolurilor sociale de grup a fost elaborată
de către Robert Freed Bales care a fost directorul Laboratorului de Relaţii Sociale de la
Harvard. Influenţat în mare parte de activitatea lui Kurt Lewin şi fructificând colaborarea
cu Talcott Parsons, Bales (1951) şi-a concentrat cercetările în observarea şi măsurarea
sistematică a interacţiunilor din cadrul grupurilor restrânse implicate în sarcini de
rezolvare de probleme. Pentru aceasta, el a format grupuri de mici dimensiuni care s-au
reunit în cadrul unui laborator pentru a participa la rezolvarea variatelor sarcini. De
exemplu, grupurile întrunite aveau drept scop soluţionarea unei probleme de şah sau
identificarea unor soluţii posibile, recomandări sau sugestii, care să fie aplicabile asupra
unei persoane care înregistrează probleme în domeniul organizaţional. Subiecţii erau
anunţaţi că vor fi expuşi observării şi că discuţiile vor fi înregistrate, fapt care a fost
acceptat şi care nu a influenţat naturaleţea interacţiunilor. Într-o altă încăpere, separată
prin pereţi-oglindă în unic sens, observatorii contabilizau comportamentele prin utilizarea
unor grile de observare. Tot aici se afla un aparat de înregistrare audio, abia după mai
mulţi ani satele au fost stocate în format video.
Iniţial, s-a procedat la aplicarea observaţiei libere ceea ce a permis stocarea unui
volum mare de informaţii. Ulterior, în urma analizei şi sintezei indicatorilor
comportamentali, s-a recurs la folosirea unei grile standardizate de observare care poartă
numele lui Bales. Celebrul său sistem de codare a comportamentelor este cunoscut sub
numele de Interactive Process Analysis (IPA), care este prezentat în Tabelul 1:
9
1. Manifestă solidaritate, valorizează

statusul celorlalţi, acordă ajutor, oferă
remunerare
I. Aria
A 2. Reduce tensiunea, glumeşte, râde,
socio-emoţională
manifestă satisfacţie
pozitivă
3. Manifestă acordul, acceptă,
înţelege, contribuie, este îngăduitor
4. Exprimă o sugestie, o direcţie,
respectând autonomia celuilalt
5. Exprimă o opinie, evaluează,
B
analizează, exprimă o emoţie, o dorinţă
6. Exprimă o orientare, informaţie,
repetă, clarifică, confirmă
II. Aria sarcinii a b c d e f
7. Solicită o orientare, informaţie,
neutră
reluare, confirmare
8. Solicită o opinie, evaluare, analiză,
C
exprimare a stării afective
9. Solicită o sugestie, o direcţie, o
posibilă modalitate de acţiune
10. Manifestă dezacordul, respingere,
formalitate, nu ajută
11. Manifestă tensiune, cere ajutor, se
III. Aria
D retrage în afara grupului
socio-emoţională
negativă 12. Manifestă antagonism,
devalorizează statusul social al
celorlalţi, manifestă rezistenţă
a. comunicare
b. evaluare A. Reacţii pozitive
c. control B. Iniţierea răspunsurilor
Probleme de: d. decizie C. Întrebări
e. reducerea tensiunilor D. Reacţii negative
f. reintegrare
Tabel 1. Grila categorială a comportamentelor observate în grupul restrâns conform lui

Bales, 1951, p. 9.
Aşa cum se poate constata, grila categorială conţine 12 tipuri de comportamente,

descrise într-o manieră succintă şi sugestivă. O hartă comportamentală mult mai detaliată,
care cuprinde exemplificări ale indicatorilor comportamentali verbali, para-verbali şi non-
verbali, este prezentată în addenda de la sfârşitul lucrării lui Bales (1951, 177-195).
Aceste categorii pot fi analizate din mai multe puncte de vedere. Jumătate din
comportamente au fost incluse în aria reacţiilor sociale şi emoţionale (Socio-emotional
area), iar cealaltă jumătate – în aria care se referă la procesul rezolvării sarcinii (Task
area). Modalităţile de comprehensiune (şi prezentare) a comportamentelor se poate face
pe perechi de la capete spre mijloc sau invers.
10
Atmosfera relaţională din cadrul unui grup, şi aici ne referim la aria socio-
emoţională, poate fi pozitivă (aria I) sau negativă (aria III). Cu referire la prima arie, în
cadrul interacţiunilor persoanele manifestă apropiere faţă de ceilalţi membri, exprimând
căldură şi afecţiune. Ele apreciază, laudă şi stimulează oricare efort exprimat din partea
oricărui membru al grupului, chiar dacă ceea ce s-a întreprins este mai puţin relevant
pentru îndeplinirea sarcinii grupului. În acelaşi timp, persoanele practică ascultarea
activă, sunt atente şi receptive la nevoile celorlalţi, exprimându-şi disponibilitatea de a
oferi ajutor. Chiar dacă situaţia devine tensionantă, ele se vor grăbi să aplaneze cât mai
repede un conflict, manifestând o atitudine împăciuitoare faţă de membrii aflaţi în dispută
sau vor încerca să distragă atenţia tuturor printr-o glumă. În general, atitudinea
manifestată este una pozitivă şi reconfortantă.
În sens opus, alţi membri crează o atmosferă neplăcută în grup. Disconfortul poate
fi produs într-o manieră pasivă sau activă. În primul caz, este vorba despre exprimarea
unei tendinţe de evitare a implicării în cadrul interacţiunilor, manifestând dezinteres
generalizat sau refuz de colaborare tacit. Dacă totuşi sunt determinate să ia o atitudine,
vor prefera să genereze răspunsuri evazive, formale. Putem deduce amplificarea unor
discrepanţe dintre sinele privat şi public, ceea ce determină manifestarea
comportamentelor de complezenţă şi conduite escapiste. În al doilea caz, disconfortul
este (re)suscitat prin denigrarea statusului social formal al membrilor grupului. Aceste
persoane fie provoacă incidente, fie le amplifică, creând premizele instalării unor
tensiuni. Ei sunt refractari la sugestiile celorlalţi şi refuză invitaţiile repetate spre
colaborare. Atunci când li se solicită să-şi exprime un punct de vedre, ei manifestă
scepticism sau abordează subiectul cu sarcasm. Deşi nu este vorba despre un grup de
prieteni, aceştia pot recurge la tachinări.
Aria care vizează sarcina se subîmparte şi ea în două tipuri: domeniul întrebări-lor
(Questions) (II C) şi răspunsuri-lor (Attempted answers) (II B). În cazul în care grupul se
întruneşte pentru a rezolva o problemă sau pentru a genera alternative care să fie luate în
calcul pentru luarea unei decizii, este nevoie în primul rând de a defini acea problemă şi
cerinţele subsecvente. Pentru aceasta, în prima fază membrii încearcă să clarifice dacă şi
în ce măsură sarcina a fost înţeleasă. Bineînţeles, este greu de imaginat o muncă eficientă
în cazul în care toţi membrii comunică în acelaşi timp. De principiu, liderul grupului sau
persoana care a solicitat întrunirea membrilor (re)aduce la cunoştinţă scopul întrunirii,
posibil care anterior să fi fost anunţat. În cazul în care un membru necesită o informaţie
suplimentară, el o va solicita liderului, unui alt membru sau întregului grup. La rândul
său, persoana căreia i se adresează sau care cunoaşte aspectele chestiunii va oferi un
răspuns care poate să acopere cerinţa sau răspunsul să nu fie satisfăcător. În funcţie de
caz, membrii pot cere sau oferi informaţii suplimentare pentru a fi siguri că, atât ei înşişi
cât şi ceilalţi membri, au înţeles corect datele problemei. De puţine ori însă încercarea de
a soluţiona o problemă implică doar şi numai raportarea la nişte standarde obiective. În
cele mai multe cazuri, discuţia este dominată de solicitarea şi exprimarea opiniilor şi
atitudinilor în privinţa cărora modalitatea de raportare este subiectivă. Indiferent de caz,
grupul va propune / elimina unele dintre soluţii posibile, urmând a se lua o decizie în
final, dacă aceasta reprezintă scopul final din cadrul întrunirii de grup.
Chiar dacă cele două arii sunt demarcate în grila propusă de Bales, se poate observa
că un comportament poate conţine în acelaşi timp şi o componentă cognitivă, şi afectivă.
De exemplu, un membru al grupului poate împărtăşi ceea ce simte la un moment dat. Or,
11
exprimarea unei emoţii poate să facă parte din aria centrată pe sarcină, declarată a fi
neutră (Task area: neutral), aşa cum se poate constata în cadrul categoriilor „Exprimarea
/ solicitarea unei opinii” (5 şi 8). Pentru a nu se crea suprapuneri sau confuzii, este
necesar să se delimiteze „ce” informaţie este transmisă şi „cum” se realizează aceasta.
O altă modalitate de abordare a grilei este explorarea categoriilor pe perechi de la
mijloc către capete. Bales propune noţiunea de echilibru (1951, 10) atunci când se referă
la o proporţie apropiată ale comportamentelor manifestate din cadrul unor perechi de
categorii particulare. Acestea se regăsesc la nivelul ariilor problemelor specifice din
cadrul interacţiunilor (a-f). Calculul creşterii sau descreşterii indicilor de dificultate
pentru fiecare problemă în parte presupune aplicarea unor formule prezentate în Tabelul
2:
Indice dificultate a (perceperii) problemelor de: Formula

7
comunicare =
7+6
8
evaluare =
8+5
9
control asupra situaţiei =
9+4
(10+11+12)
comportamente expresive-malintegrative =
(10+11+12)+ (1+2+3)
4 5
direcţionalitatea controlului = +
4+6 5+6
Tabel 2. denumirea indicilor de dificultate a problemelor şi formulele aferente conform

lui Bales (1951, 141-145).
Stabilirea creşterii sau descreşterii pentru fiecare indice de dificultate presupune

existenţa cel puţin a două măsurători ale comportamentelor manifestate de către un
membru sau grup identificate în două şedinţe diferite, fie din cadrul a două etape diferite
ale aceleiaşi şedinţe. Numerele din cadrul formulelor reprezintă frecvenţele cumulate
pentru fiecare categorie în parte. Transferarea numărătorului sub linia de fracţie la nivelul
numitorului permite ca rezultatul obţinut să se exprime cu valori cuprinse între zero şi 1,
deşi datele prezentate se exprimă procentual. Cu cât valoarea indicelui obţinut este mai
mare, cu atât aceasta reprezintă un nivel mai ridicat al prezenţei problemei.
Aceşti indici se pot calcula atât pentru un grup luat ca întreg, cât şi pentru fiecare
membru în parte ce-l compune. Din punct de vedere pragmatic, diagnosticul şi evoluţia
stadiului pentru fiecare arie de probleme, cuantificabile prin indicii de dificultate
specifici, pot servi reper pentru un prognostic mai acurat în ceea ce priveşte elaborarea şi
implementarea programelor de intervenţie psihosociale prioritare.
12
C. Abordarea dramaturgică stadială conform lui Kuypers şi Alers
O altă perspectivă care scoate în evidenţă rolurile sociale de grup este propusă de
către Kuypers şi Alers (1996). Valorificând concepţia propusă de Redl în anii ’40,
centrată pe analiza resimţirii stărilor afective a lider-ului din cadrul unui grup, se pot
deduce două aspecte pe care se sprijină această viziune:
a. pentru a atinge un scop colectiv membrii grupului traversează etape succesive,
numite etape de dezvoltare, iar în abordarea de faţă ne vom raporta la patru stadii:
incluziunea, autoritatea, intimitatea şi separarea.
b. gradul de implicare şi contribuţie într-o sarcină este diferită în funcţie de nevoile
personale ale membrilor grupului. Astfel, unii membri, „persoane centrale”, vor juca un
rol decisiv în cadrul grupului, asumându-şi anumite roluri specifice. Acţiunile întreprinse
ascund în spate motivaţii specifice mai mult sau mai puţin vizibile.
Comparativ cu modelele expuse anterior, numărul rolurilor de grup este redus iar
traiectul urmărit de către membri pentru a atinge un scop s-ar desfăşura asemenea unui
scenariu dintr-o dramă. Prezentăm prin urmare cele patru stadii aşa cum sunt concepute
de către Kuypers şi Alers (1996):
I. Apartenenţa („Inclusion / belonging to”)
Un grup nu poate fi conceput în lipsa unui scop colectiv, altminteri, nu există nici o
raţiune ca un grup să existe. În acelaşi timp, de cele mai multe ori, scopurile sunt
rezultanta factorilor externi (external demands) astfel încât este necesar de a şti în ce
măsură membrii grupului sunt dispuşi să-şi canalizeze eforturile pentru a-l atinge.
Stimularea membrilor pentru a da curs unei provocări nu apare din senin, ci este
declanşată de către o anumită persoană. De principiu, liderul oficial al grupului este cel
care anunţă membrii în privinţa noului obiectiv, deşi iniţiativa poate fi altui membru din
grup. Mobilizatorul (the shaper) are un interes special pentru ca o sarcină să fie pusă pe
roate şi ideal pentru el ar fi ca acest interes să nu fie deconspirat. Până la urma urmei,
acesta urmează să valorizeze o parte din resursele grupului în avantajul său, idee care ar
putea declanşa reacţii negative, asemenea consecinţelor fenomenului reactanţei
psihologice. Mobilizatorul va căuta de fapt să suscite interesul membrilor grupului, va
invoca avantajele pe care grupul le va obţine în final. Probabil că el mizează, cel puţin în
prima fază, pe activarea principului angajamentului (Cialdini, 2007; Boncu, 2002),
intuind mai degrabă zicătoarea „ai intrat în horă, joacă până la capăt”.
Interesul „mobilizatorului” poate ieşi la suprafaţă la un moment dat sau poate fi
bănuită precoce de către un alt membru al grupului, asemenea scepticismului manifestat
de către personajului Nozdriov faţă de Cicikov din romanul lui N.V. Gogol „Suflete
moarte”. Ne referim aici la rolul social de sabotor (the saboteur), cel care opune
rezistenţă noii idei emise de către „mobilizator”. Conform lui Kuypers şi Alers (1996),
încercările sale urmăresc îndepărtarea grupului de a accepta noul scop, astfel degrevându-
se însuşi de la anumite obligaţii. Este posibil ca, în plus, acesta să urmărească atragerea
atenţiei din partea grupului. Dacă prin aceasta el reuşeşte să deturneze grupul către o altă
acţiune sau non-acţiune, el va scuti grupul de un efort. Acest merit nu va trece
neobservat. Totuşi, mai devreme sau mai târziu se impune o clarificare asupra noului
scop şi va urma o decizie dacă merită sau nu alocarea resurselor necesare. Se
13
prefigurează apariţia a altui rol în scenă - organizatorul (the organizer) care solicită o
revizuire a aspectelor discutate în grup în legătură cu noua problemă şi necesitatea
impunerii unei viziuni organizate. Se poate uşor de imaginat că lipsa unui astfel de rol
compromite buna desfăşurare a mersului lucrurilor în grup, iar întârzierea unei astfel de
iniţiative poate contribui la instalarea unor tensiuni care sunt nocive şi consumatoare de
energii.
II. Autoritatea („Authority”)
Să admitem că noul scop a fost acceptat. Aceasta presupune elaborarea unui set de
norme instrumentale şi relaţionale, respectarea cărora va ghida grupul să-şi atingă
obiectivele. Totuşi, există posibilitatea ca după o perioadă de timp un membru să refuze
sau să încalce norma de grup. Aceasta va determina grupul să recurgă iniţial la ameninţări
cu pedeapsa, apoi la pedepse propriu-zise. Tiranul (the tyrant) este membrul care este
implicat direct în sancţionarea deviantului. Constrângerile, deşi apreciate ca fiind corecte
de către membrii grupului, induc o stare afectivă negativă per ansamblu. Similar
rezolvării disputei dintre „mobilizator” şi „sabotor” din primul stadiu, şi aici un membru
va prelua iniţiativa pentru a contracara manifestările „tiranului”, care vor fi percepute din
ce în ce mai mult ca fiind abuzive. Eroul (the hero) va milita pentru necesitatea
respectării libertăţii şi autonomiei membrilor grupului, iar o astfel de viziune democratică
va atrage foarte probabil mai mulţi adepţi. Cel care va soluţiona conflictul instalat,
propunând un model comportamental viabil şi care va fi acceptat de către toţi membrii,
poate fi considerat liderul (the leader) grupului.
III. Intimitatea („Intimacy”)
Parcurgerea celor două stadii crează senzaţia asistării la o furtună de vară fără
consecinţe dezastruoase. Abia acum, după consumarea tuturor tensiunilor, se instalează o
perioadă mai calmă. Chiar dacă unii membri nu sunt întru totul de acord cu felul în care
stau lucrurile, manifestarea rezistenţelor sunt sporadice şi pe cale de dispariţie. Strategia
unică pe care toţi membrii au acceptat-o pare să instaleze consensul de grup. În acest
stadiu, membrii sunt în căutarea unei soluţii pentru a împăca două fenomene:
depersonalizarea şi personalizarea. Accentuarea similarităţii dintre sine şi ceilalţi membri
ar satisface nevoia de apartenenţă, integrare în cadrul grupului, iar nevoia de diferenţiere
dictează dorinţa unicităţii persoanei. Există mai multe modalităţi de rezolvare a acestei
probleme. Cel care reuşeşte să îmbine cele două nevoi într-o manieră fericită este idolul
(the idol). Kuypers şi Alers (1996) folosesc termenul de simbioză pentru a desemna
această stare de împăcare şi plenitudine. Calea de mijloc este greu de găsit, mai ales că
prin aceasta se înţelege atingerea unei stări de echilibru. Cel care este atras de ipostaza
„idolul”-ui şi drept urmare manifestă apropiere este seducătorul (the seducer). Poate nu
neapărat soluţia identificată de către „idol” i se va potrivi, dar însăşi asocierea cu acesta
promite un potenţial de avantaje, mai ales în ochii membrilor grupului. În fine, ar mai
exista o altă modalitate prin care cele două nevoi pot fi soluţionate, fiind benefică
deopotrivă pentru membrul grupului cât şi pentru grup în ansamblu. Bunul exemplu (the
good example) va recurge la împărtăşirea propriilor gânduri, emoţii, sentimente şi
motivaţii în grup. Pe de o parte, prin aceasta el încearcă să se clarifice însuşi în ceea ce
14
gândeşte şi simte, pe de altă parte, informează grupul în scopul obţinerii unei validări din
partea acestora: este posibil să nu fie un caz unic.
IV. Separarea („Separation”)
Odată ce scopul grupului a fost atins, inevitabil, va avea loc un proces de

reflectare asupra sinelui şi a rolului pe care l-a jucat fiecare membru în grup. Deşi nu se
întâmplă tot timpul, o astfel de acţiune poate avea loc în grup în cadrul unei întâlniri mai
mult sau mai puţin formale. Fie grupul practică deja întâlniri post-factum, în care
analizează felul în care evenimentele s-au desfăşurat de la debut până la final, fie, în
cazul în care membrii nu au experimentat o astfel de activitate, este propusă şi
implementată o astfel de întâlnire totalizatoare doar dacă există motivaţie în acest sens.
În această fază se pot contura două orientări ale membrilor. Cei care au depus efort
în a unifica grupul pe parcursul urmăririi scopului - părinţii (the parental members) - au
o viziune preponderent retrospectivă şi cei care au opus rezistenţă tendinţelor de unificare
a grupului - copiii (children) care au o viziune preponderent prospectivă. Dacă în primul
caz acţionează mai degrabă o forţă centripetă, în care membrii doresc continuarea şi pe
viitor a colaborării similară cu cea înregistrată, în al doilea caz acţionează mai degrabă o
forţă centrifugă, o dorinţă de evadare sau schimbare a interacţiunilor.
Este oricând posibil ca un membru să nu dezvolte nici un rol social din cele
prezentate în acest model, să-i fie caracteristic unul dintre acestea sau, în cadrul aceluiaşi
stadiu / stadii diferite să îmbrăţişeze mai multe roluri consecutiv. Putem să construim
diverse scenarii fictive asupra evoluţiei unui membru în grup. De exemplu, cineva poate
prelua iniţiativa rolului de „organizator”, pentru ca mai târziu să devină lider şi să ajungă
un „membru parental”, scenariu care decurge în istoricul persoanei într-un grup şi care nu
neapărat va fi aceeaşi în cadrul altui grup.
Rolurile sociale de grup nu pot fi catalogate drept bune sau rele, ci mai mult sau
mai puţin potrivite pentru o persoană. Întrebarea care se ridică este: în ce măsură
aplicarea unui patern de interacţiune aplicat contribuie la eficienţa în cadrul grupului? şi
aici ne referim atât la contribuţiile pe termen scurt, în ceea ce priveşte îndeplinirea unei
sarcini colective, cât şi pe termen îndelungat, adică crearea, menţinerea şi încurajarea
bunelor relaţii dintre membri. Dacă eficienţa nu este cea scontată, atunci ce se poate
întreprinde ca rezultatul să fie cel puţin satisfăcător?
Încercaţi să răspundeţi din nou la întrebarea cu care am debutat acest capitol „Cine
sunt eu în acest grup?” Avem tendinţa să credem că răspunsurile Dumneavoastră vor fi
mai numeroase sau mai elaborate şi aceasta, sperăm, datorită unei mai bune definiri şi
cadrări conceptuale însuşite pe care literatura de specialitate o pune la dispoziţie.
Bineînţeles, există posibilitatea să aplicaţi diferite roluri în funcţie de situaţie. Totuşi,
poate că există vreun rol care vă caracterizează trans-situaţional, altfel spus, un rol
dominant pe care îl practicaţi în mai multe grupuri.
Provocarea poate continua. Raportaţi-vă la un grup restrâns din care faceţi parte.
Reflectaţi dacă şi în ce măsură există o percepţie similară, atât a celorlalţi în privinţa
dumneavoastră cât şi viceversa, referitor la un patern de interacţiune manifestat în grup.
15
Curs 06 Facilitarea socială
Cuprins:
y Cercetările timpurii şi primele explicaţii asupra facilitării sociale

y Contribuţia lui Robert Zajonc. Teoria Impulsului
y Revizuirea teoriei facilitării sociale
A. Teoria fricii de evaluare
B. Teoria Monitorizării sociale
C. Teoria (atenţională) Distragere-Conflict
y Facilitarea socială mediată de compararea socială şi semnificaţia celuilalt
y Facilitarea socială mediată de factorii de personalitate
y Abordarea multidisciplinară a facilitării sociale
Psihologia ca ştiinţă are o istorie relativ scurtă şi se datorează în special aplicării

metodei experimentale. Se consideră că, începând cu anul 1879, prin înfiinţarea primului
laborator de psihologie experimentală la Leipzig de către Wilhelm Wundt, psihologia a
căpătat statutul de ştiinţă. O perioadă îndelungată de timp s-a întâmplat ca cercetătorii
preocupaţi de variate aspecte psihologice să publice lucrări în reviste de specialitate
consacrate altor domenii, iar unele dintre acestea au fost descoperite în mod surprinzător
după mai multe decenii. În cazul psihologiei sociale exemplul cel mai relevant în acest
sens se referă la descoperirea primelor contribuţii în domeniul lenei sociale după aproape
un secol! (Kravitz şi Martin, 1986).
În general, sursele ideilor de cercetare s-au bazat pe observarea şi reflecţia asupra
unor constanţe comportamentale din lumea animală şi cea umană. Aplicând demersul
idiografic sau nomotetic, sau o combinaţie dintre acestea, intuiţiile cercetătorilor se
materializau în postulate sau ipoteze de cercetare. Chiar dacă cadrul metodologic nu se
afla încă într-o etapă avansată, implementarea verificării empirice era absolut esenţială.
Atunci când rezultatele mai multor cercetări atingeau un punct de convergenţă, se crea
pretext pentru generalizarea datelor în cadrul populaţiei studiate. Astfel, premisele iniţiale
conturau principiile unor teorii care, la rândul lor, urmau să fie reanalizate şi
îmbunătăţite.
Primele preocupări din domeniul psihologiei sociale s-au concentrat asupra

întrebării dacă şi în ce fel performanţa dintr-o sarcină individuală poate fi influenţată de
prezenţa socială pasivă sau activă a unui public. Or, multe dintre activităţile pe care le
desfăşurăm frecvent se pot derula în compania altor membri care ne asistă pasiv fără să
intervină sau îndeplinesc în acelaşi timp şi independent aceeaşi sarcină.
Istoria psihologiei sociale debutează cu cercetarea facilitării sociale şi lenei sociale,
ambele fiind fenomene specifice grupurilor restrânse şi care au fost captate prin
intermediul metodei experimentale.
1
Facilitarea socială a cunoscut o evoluţie deosebită şi sincopatică în psihologia

socială. Acest fenomen a fost semnalat în 1898 de către Norman Triplett, prima definiţie
a conceptului fiind propusă peste două decenii, de către Floyd Allport. Deşi o serie de
studii au constatat iniţial că prezenţa altor persoane îmbunătăţeşte performanţa
individului într-o sarcină colectivă comparativ cu performanţa din condiţia singur,
ulterior alte cercetări au descoperit rezultate opuse: prezenţa unui public determina
scăderea performanţei individuale. O astfel de contradicţie a descurajat cercetările în
acest domeniu din cauza lipsei unei viziuni unificatoare. Abia în 1965, Robert Zajonc a
identificat soluţia, care la rândul ei a fost contestată de către alţi cercetători. Deşi se părea
că un nou cadru explicativ rezolva (aparent) problema, alţi factori explicau efectele
facilitării sociale. În prezent, cercetările insistă pe rafinarea viziunilor alternative propuse
anterior ceea ce conferă dinamicitate acestei teorii.
Cercetările timpurii şi primele explicaţii asupra facilitării sociale
Norman Triplett a surprins fenomenul facilitării sociale în contextul desfăşurării

curselor de ciclism, organizate în cadrul Racing Board of the League of American
Wheelers. Fiind însuşi pasionat de acest domeniu, Triplett a aplicat metoda observaţiei
participative şi a constatat că acelaşi ciclist obţine performanţe superioare într-o cursă
colectivă, comparativ cu performanţele măsurate în cadrul unei curse solitare. De
asemenea, se putea constata o îmbunătăţire a performanţelor ciclistului şi în condiţia în
care publicul doar asista la cursă sau îl încuraja în acest sens. Date similare au fost
obţinute urmărind copiii care practicau pescuitul prin intermediul mulinetelor. Aceştia au
dat dovadă de o îndemânare superioară atunci când manipulau mulinetele alături de alţi
copii care erau implicaţi simultan în aceeaşi sarcină.
Două explicaţii a fost înaintate de către Triplett şi care au stat la baza Teoriei
Dinamogenezei. În primul rând, autorul a luat în considerare impactul unor factori de
natură mecanică pentru a explica legătura dintre creier şi musculatura corpului. Astfel,
ciclistul din faţă înfruntă primul aerul, ceea ce ar favoriza întâmpinarea unei rezistenţe
mai scăzute pentru cicliştii ce-l urmau.
Chiar dacă reprezintă o explicaţie insuficientă, nu se poate neglija o parte din
justeţea acesteia. De exemplu, un stol de păsări călătoare întâmpină în zborul lor
îndelungat curenţi de aer cărora trebuie să le facă faţă. Pentru ca scopul să fie atins,
structura şi organizarea păsărilor din stol în timpul călătoriei este foarte importantă:
membrii cei mai puternici ocupă poziţiile din faţă, înlesnind pe cât posibil înfruntarea
rezistenţei aerului pentru membrii cei mai slabi.
Al doilea factor explicativ care a fost preferat mai mult se apropia mai mult de
realitatea psihologică. Îmbunătăţirea performanţei individuale în cadrul grupului s-ar
datora în special competiţiei dintre membri.
Important de menţionat este că cercetările realizate de către Triplett s-au desfăşurat
într-un cadru natural, iar aceasta asigura îndeplinirea validităţii ecologice. Totuşi,
dezavantajul major al oricărui experiment natural presupune controlul deficitar al
factorilor externi. Prin urmare, era necesar ca cercetările ce urmau a fi întreprinse să fie
supuse metodei experimentului de laborator, asigurându-se astfel un mai bun control
asupra variabilelor cercetării.
2
În ansamblu, fenomenul facilitării sociale s-a înscris în cadrul a două paradigme,

care au fost explorate concomitent sau separat.
Paradigma Publicul-ui pasiv urmărea felul în care performanţa individuală era
influenţată doar de simpla prezenţă a unui public. În timpul executării sarcinii, subiectul
era asistat de către alte persoane care se aflau într-o proximitate spaţială fără să intervină
în vreun fel.
Paradigma Co-acţiunii a luat în calcul rolul activ al publicului, ceea ce înseamnă că
alte persoane realizau în paralel şi în mod independent aceeaşi sarcină în care era implicat
subiectul naiv.
Din punct de vedere metodologic, variabila dependentă a fost captată prin
intermediul unui experiment care respecta un design de cercetare transversal sau
longitudinal. Indiferent de strategia cercetătorului, era necesar ca într-o primă etapă să fie
măsurată performanţa individuală în cadrul unei sarcini iar în a doua etapă aceeaşi
performanţă urma să fie captată în prezenţa unui public pasiv şi / sau activ.
Iniţial, majoritatea studiilor asupra facilitării sociale au fost realizate utilizându-se
sarcini mecanice simple. Cercetările s-au extins luând în considerare sarcinile care
implicau efort cognitiv. Indiferent de natura stimulului sau paradigma facilitării sociale,
s-a constatat că în sarcinile colective performanţa individuală se îmbunătăţea
semnificativ.
Astfel, în 1924, Floyd Allport a definit conceptul de facilitare socială, referindu-se
la amplificarea unui răspuns în urma manifestării unui comportament similar de către alte
persoane (apud Guerin, 1993, p. 17). Dacă explicaţia lui Triplett se baza pe impactul
competiţiei dintre indivizi, Allport a sugerat luarea în considerare a factorului rivalitatea.
În anii ’30 cercetările asupra facilitării sociale au constatat rezultate opuse: în unele
cazuri prezenţa activă a publicului determina creşterea performanţei, iar în alte cazuri –
înrăutăţirea acesteia. O astfel de contradicţie dintre rezultate empirice ameninţa
epistemologic conceptul de facilitare socială (Boncu, 1999; Gavreliuc, 2006).
Contribuţia lui Robert Zajonc. Teoria Impulsului
Anul 1965 este considerat unul crucial pentru teoria facilitării sociale. Robert
Zajonc a reuşit să identifice o soluţie prin care a dat coerenţă şi unitate acestei teorii şi
care s-a concretizat în Teoria Impulsului. Două aspecte majore sunt necesare de a fi
punctate pentru a înţelege viziunea autorului.
În primul rând, s-a avansat noţiunea de răspuns dominant (Zajonc, Sales, 1966)
care se referă la răspunsul pe care un subiect îl elaborează cu cea mai mare probabilitate
atunci când este expus la un stimul. În cazul în care o sarcină este simplă, şi prin aceasta
se înţelege faptul că este stăpânită sau învăţată de către o persoană, răspunsul dominant
va fi cel mai probabil corect. În cazul în care sarcina este una nouă sau complexă -
răspunsul dominant va fi mai degrabă unul greşit.
În al doilea rând, fiind influenţat de lucrările behavioriştilor din epocă, Zajonc s-a
inspirat din concepţia lui Hull şi Spence, modelul cărora poate fi rezumat astfel:
potenţialul de reacţie a unui răspuns este dat de produsul dintre „puterea de obişnuinţă cu
acel răspuns” şi „nivelul de impuls”. Zajonc a considerat că impulsul este amplificat de
3
prezenţa pasivă sau activă a publicului, care are o funcţie asemenea unui catalizator.
De principiu, în sarcinile simple ne aşteptăm ca o persoană să elaboreze un răspuns
corect, iar în cele dificile să eşueze. Dacă respectăm teza înaintată de Zajonc, prezenţa
unui public ar avea rolul de a întări emiterea răspunsului dominant iar consecinţa va
depinde de nivelul de dificultate a sarcinii: o îmbunătăţire a performanţei în primul caz şi
o înrăutăţire a performanţei în al doilea. Aprecierea gradului de dificultate a sarcinii se
poate realiza doar prin raportare la experienţa subiectului. De exemplu, în cadrul şcolii
muzicale un elev capătă cunoştinţe şi abilităţi pentru interpretarea unor compoziţii
muzicale a căror nivel de dificultate urmează să crească. Condiţia optimă pentru însuşirea
noului material presupune exersarea compoziţiei în lipsa unei audienţe, deci, în condiţia
singur. După mai multe încercări, se va constata un progres iar piesa va fi executată
corect. Putem estima că, dacă elevul va fi solicitat să interpreteze piesa învăţată în faţa
unui public, el va înregistra o performanţă superioară comparativ cu cea constatată în
condiţia de izolare. Realitatea este că repertoriul unui începător nu este foarte mare şi se
epuizează destul de repede. Publicul în schimb de obicei doreşte prelungirea satisfacţiei
estetice şi, de cele mai multe ori, insistă ca novicele să divulge noile proiecte la care
lucrează. Dacă provocarea este acceptată, ne putem aştepta ca interpretarea să cumuleze
un număr şi mai mare de greşeli decât în timpul exersării individuale.
Revizuirea teoriei facilitării sociale
După anul 1965, s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a numărului studiilor în

domeniul facilitării sociale (Guerin, 1993), care a fost revizuită şi completată de mai
mulţi cercetători. S-a constatat faptul că doar şi numai simpla prezenţă a unui public nu
era suficientă pentru a creşte nivelul de impuls în emiterea răspunsului dominant. O parte
dintre explicaţiile înaintate s-au bazat pe noţiunea de impuls, iar altele au vizat alte
fenomene şi procese cognitive.
Prezentăm în ceea ce urmează trei modele explicative, ai căror factori au concurat
într-o mai bună determinare a efectelor facilitării sociale.
A. Teoria fricii de evaluare a fost propusă în 1972 de către Nicholas B. Cottrell.

Conform autorului acestei teorii, impulsul este amplificat nu de simpla prezenţă a
celorlalţi, aşa cum era postulat de către Zajonc, ci de percepţia persoanei că un public ar
putea evalua performanţa sa dintr-o sarcină. Individul învaţă şi dezvoltă o astfel de
anticipare a reacţiilor pozitive versus negative din partea celorlalţi în procesul socializării.
Menţionăm că în acea perioadă, teoriile behavioriştilor asupra învăţării încercau să
explice acest proces prin intermediul relaţiei dintre remunerare versus pedeapsă. Astfel,
chiar dacă un public este prezent, acesta nu va amplifica apariţia răspunsului dominant
decât în condiţia în care persoana conştientizează că i se poate evalua gradul de reuşită în
sarcină.
Pentru a demonstra empiric această ipoteză, Cottrell, Wack, Sekerak şi Rittle
(1968) au realizat un experiment în care urmau să manipuleze frica de evaluare. Subiecţii
experimentului au fost anunţaţi că scopul cercetării urmăreşte felul în care oamenii învaţă
o limbă străină. Li s-a prezentat o listă de asociaţii de cuvinte fără sens pe care subiecţii
trebuiau pentru început să o înveţe. În a doua etapă urma o sarcină de rememorare în trei
4
condiţii experimentale diferite. În condiţia „singur”, subiecţii desfăşurau activitatea într-o

sală separată, fără ca cineva să se afle prin preajmă. În condiţia „audienţă”, doi complici
intrau în sala în care era subiectul naiv, iar experimentatorul informa subiectul naiv că
aceştia urmau să participe într-o altă sală la un experiment legat de percepţia culorilor. El
îi permitea să aştepte, cu condiţia să nu deranjeze activitatea în curs de desfăşurare.
Complicii aveau sarcina de a urmări cu interes participarea subiectului naiv la
experiment. În condiţia „simpla prezenţă”, în mod analog, două persoane ajungeau în sală
şi experimentatorul genera explicaţii similare cu o singură diferenţă: complicii erau legaţi
la ochi. Rezultatele au constatat creşterea apariţiei răspunsurilor dominante doar în
condiţia „audienţă”, atunci când prezenţa publicului inducea frica de evaluare.
Pentru a fi siguri că prezenţa celorlalţi induce frica de evaluare, Henchy şi Glass
(1968) au realizat un experiment asemănător cu cel a lui Cottrell şi colaboratorii săi.
Utilizând o sarcină similară, subiecţii naivi erau asistaţi de către complici despre care
aflau că aceştia sunt „experţi” în ceea ce priveşte percepţia şi învăţarea umană. În plus,
experimentatorii au captat şi măsurători fiziologice (electroconductibilitatea epidermei şi
frecvenţa bătăilor inimii). Deşi din punct de vedere fiziologic nu au fost identificate
diferenţe semnificative, s-a constatat că performanţa mnezică a fost influenţată doar
atunci când subiecţilor li s-a activat frica de evaluare.
B. Teoria Monitorizării sociale a fost propusă de către Guerin şi Innes în 1982. Autorii
au valorificat cercetările întreprinse de către Yarbus (1967), care s-a axat pe studiul
modalităţilor de percepere vizuală a obiectelor sociale şi non-sociale. În cadrul studiului,
participanţii au fost expuşi la diverse imagini statice simple şi complexe, iar prin
intermediul unui aparat complex care permitea surprinderea mişcărilor globilor oculari,
se putea constata priorităţile atenţiei vizuale în timp şi spaţiu. De exemplu, din momentul
în care subiecţii au fost expuşi unei reproduceri a picturii lui I. Repin „Reîntoarcerea
neaşteptată” s-a constatat că are loc focalizarea atenţiei în mod prioritar pe chipurile
umane.
În studiul său din 1983, Guerin a fost interesat în ce fel doar şi numai
conştientizarea faptului că un public este prezent în aceeaşi încăpere produce efecte
asupra facilitării sociale. Pentru aceasta, fiecare subiect a fost implicat într-o sarcină
simplă sau complexă în patru condiţii experimentale. El evolua singur, în prezenţa unui
complice care era aşezat în faţa lui sau era poziţionat lateral şi, în ultima condiţie,
complicele era plasat în spatele subiectului naiv. Deşi nu-l putea observa în mod direct,
prezenţa celuilalt era conştientizată fenomenologic. Nu s-au constatat diferenţe în ceea ce
priveşte performanţa la nivelul sarcinii simple în prezenţa complicilor. În sarcina
complexă însă s-a înregistrat un număr crescut de erori în special atunci când subiectul
naiv ştia că performanţele sale puteau fi monitorizate de către persoana aflată în spatele
său. Autorul concluzionează faptul că prezenţa unui public poate produce facilitarea
socială doar atunci când există o ameninţare la adresa stării psihologice de bine şi când
publicul nu poate fi cu uşurinţă monitorizat.
C. Teoria (atenţională) Distragere-Conflict a fost emisă de către R. S. Baron în 1986 şi

se referă la faptul că prezenţa fizică activă sau pasivă a altor persoane produce un conflict
atenţional atunci când un individ este implicat într-o sarcină. În mod contraintuitiv, acest
fapt amplifică impulsul şi favorizează emiterea răspunsului dominant (Baron, 1986;
5
Baron, Moore, Sanders, 1978), proces ilustrat în Figura 1:
Figura 1. Modelul Distragere-Conflict în cadrul facilitării sociale
Efectele facilitării sociale au fost explicate şi prin intermediul unor teorii alternative
care se îndepărtează de teoria impulsului. Aceste modele au luat în considerare
mecanismele de conştientizare a sinelui: conştiinţa obiectivă de sine conform lui
Wicklund şi Duval în 1972, orientarea către standardele de referinţă a sinelui a lui Carver
şi Sheier din 1981 şi modelul prezentării sinelui elaborat de către Bond în 1982. (Bond,
Titus, 1983; Boncu, 1999, Guerin, 1993). Deşi nu şi-au propus în mod direct să abordeze
facilitarea socială, rezultatele unor studii au generat explicaţii parţiale subsecvente în
legătură cu acest fenomen.
Studiul empiric a oricărui fenomen sau proces psihosocial înregistrează după un

interval de timp un volum de informaţii care necesită la un moment dat o revizuire. În
acest sens, de obicei o echipă de cercetători aplică metoda meta-analizei care oferă
avantajul prezentării structurate a informaţiilor acumulate într-un domeniu şi oferă
posibilitatea identificării unor limite sau inconsistenţe în demersul cercetării. Astfel, cei
care sunt interesaţi să dezvolte cercetarea dintr-un domeniu specific au ocazia să-şi
(re)orienteze atenţia mai rafinat pentru a surprinde unele aspecte care fie nu au fost încă
explorate, fie nu au fost investigate consistent până în acel moment.
În cazul facilitării sociale s-a realizat un studiu meta-analitic de către Bond şi Titus
în 1983. Ei au analizat un număr de 241 studii asupra facilitării sociale şi au constatat că,
deşi numeroşi autori avansau ideea că prezenţa unui public stimulează emiterea
răspunsului dominant în sarcinile simple şi complexe, acest fenomen a înregistrat un efect
slab în explicarea varianţei în studiile experimentale (maximum 3%). Autorii au conturat
patru aspecte referitor la impactul prezenţei publicului care îndeplinea rolul de a:
a) creşte activarea fiziologică doar dacă sarcina în care sunt implicaţi subiecţii este
de nivel complex;
b) prezice un timp scăzut în îndeplinirea sarcinilor simple şi un timp ridicat în cazul
sarcinilor complexe;
c) îmbunătăţi acurateţea performanţei în sarcinile simple şi deteriorează acurateţea
în sarcinile complexe; şi
d) surprinzător pentru cercetători, nu s-a constatat o corelaţie dintre activarea fricii
de evaluare prin prezenţa unui public şi efectele pe care le produce facilitarea socială.
6
În majoritatea studiilor s-a respectat design-ul de cercetare care a implicat

comparări între grupuri de subiecţi (between) şi mai puţin centrate pe măsurări repetate
sau aplicarea unui demers longitudinal (within). În plus, multe dintre cercetări s-au
dovedit a fi inconsistente sau chiar contradictorii în special atunci când subiecţii erau
implicaţi în sarcini complexe.
În concluziile finale, Bond şi Titus au încurajat continuarea investigaţiilor asupra
efectelor pe care le poate produce un public asupra performanţei individuale. Ei au
atenţionat, în special recenzenţii revistelor de specialitate să ia în considerare şi studiile
care nu au fost admise spre publicare. Studiile empirice au calitatea unor măsurări mai
precise în testarea modelelor explicative asupra facilitării sociale, stabilind cu exactitate
ceea ce unii autori afirmă în manieră narativă.
Avansul teoriilor din psihologia socială, în special în urma contribuţiilor din
domeniul ştiinţelor cognitive (Miclea, 1999), au stimulat cercetătorii să revitalizeze
anumite cadre teoretice propuse în explicarea facilitării sociale, contribuind astfel la
revizuirea şi îmbunătăţirea modelelor explicative.
Facilitarea socială mediată de compararea socială şi semnificaţia celuilalt
Huguet, Galvaing, Monteil şi Dumas (1999) au fost interesaţi de efectele pe care le

poate produce un public asupra performanţei individuale într-o sarcină cognitivă de tip
Stroop. Sprijinindu-se pe teoria impulsului, efectele simplei expuneri a unui public pasiv
şi activ (Zajonc, 1965), autorii au repus în discuţie teoria distragere-conflict (Baron,
1982) şi au combinat-o cu principiile din cadrul teoriei comparării sociale (Festinger,
1954).
Într-o sarcină clasică în care se manifestă efectul interferenţei de tip Stroop se
măsoară timpul de reacţie a unei persoane atunci când denumeşte culoarea cernelii cu
care sunt scrise variate sigle lingvistice. De exemplu, în „condiţia de control” prima listă
conţine sigle lingvistice se referă la diferite obiecte imprimate cu culori diferite („fişă”
scris cu culoarea albastru), în „condiţia congruenţă” a doua listă prezintă denumirile unor
culori tipărite cu vopsea similară („albastru” scris cu culoarea albastru) iar în „condiţia
incongruenţă” a treia listă cuprinde cuvinte ce desemnează culori, însă cu o cerneala
diferită decât o anunţă („portocaliu” scris cu culoarea albastru) (MacLeod, 1991). Se
poate considera că sarcina din condiţia „incongruenţă” este una dificilă pentru o persoană
în virtutea existenţei unui conflict atenţional. Astfel, tendinţa de a emite primul răspuns
(răspunsul dominant) va înregistra mai multe erori sau un timp mai mare în prelucrarea
informaţiei, ceea ce nu se întâmplă în celelalte două condiţii.
Conform teoriei lui Zajonc din 1965, simpla prezenţă a altor persoane ar trebui să
întărească elaborarea răspunsului dominant. Prin urmare, recunoaşterea culorii cuvintelor
„incongruente” s-ar realiza cu mai multă dificultate în prezenţa unui public decât în lipsa
acestuia şi viceversa - mult mai rapid în cazul denumirii cuvintelor congruente. Conform
teoriei lui Baron, conflictul atenţional produs de un public ar trebui să amplifice impulsul
şi să contribuie la apariţia răspunsului dominant.
În cele trei experimente pe care le-au aplicat Huguet et al. (1999) au folosit
paradigma publicului pasiv şi co-acţiunea.
În primul caz s-a manipulat poziţia subiectului complice: în condiţia „public
7
neatent”, complicele era plasat în faţa subiectului fără să-l privească, în condiţia „public
atent”, complicele îl privea aproximativ 60% din timp şi în condiţia „public invizibil”,
complicele era plasat în spatele subiectului în timp ce-şi desfăşura sarcina. Rezultatele au
scos în evidenţă o creştere a performanţei în special când publicul era invizibil sau atent,
comparativ cu publicul pasiv sau condiţia singur.
În al doilea caz, s-a manipulat percepţia statusului complicelui din punct de vedere
al competenţei în sarcină. Acesta termina rezolvarea sarcinii în acelaşi timp cu subiectul
naiv (compararea socială similară), mai rapid cu 40 secunde (compararea socială de tip
upward) sau mai târziu cu 40 secunde decât subiectul naiv (compararea socială de tip
downward). Efectul de interferenţă Stroop a scăzut, ceea ce însemna înregistrarea unei
performanţe individuale mai bună, în condiţia în care complicele era perceput ca fiind
superior sau similar comparativ cu perceperea complicelui mai inferior sau condiţia în
care sarcina era realizată în lipsa unui public.
Rezultatele obţinute susţin mai degrabă modelul distragere-conflict decât impactul
simplei prezenţe. Totuşi, în explicarea datelor este necesar de a se ţine seama şi de
direcţia comparării sociale.
8
Curs 07 Lenea socială
Cuprins:
y Geneza studiului fenomenului psihosocial lenea socială

y Principalii factori psihosociali în explicarea lenei sociale
A. Identificabilitatea
B. Evaluarea şi auto-evaluarea
C. Echitatea efortului
D. Efectul călătorului clandestin
E. Efectul de fraier
y Combaterea lenei sociale
y Lenea socială şi factorii interculturali
Geneza studiului fenomenului psihosocial lenea socială
În cadrul fenomenului facilitarea socială, paradigma co-acţiunii, s-a constatat că

într-o sarcină simplă performanţa individuală are tendinţa să se îmbunătăţească în
prezenţa activă a unui public comparativ cu îndeplinirea aceleiaşi sarcini în condiţia
singur.
Totuşi, aflat în cadrul unui grup, individul nu depune un efort maximum tot timpul,
chiar şi în condiţiile existenţei unei sarcini simple iar aceasta se poate observa în special
când numărul persoanelor dintr-un grup este mare. Poate aţi avut ocazia să observaţi
persoane care caută o poziţie „strategică” atunci când este necesar de a transporta un
obiect greu sau unii indivizi au tendinţa de a depune mai puţin efort în elaborarea unui
proiect de grup. În cazul în care remunerarea va fi distribuită în mod egal după ce sarcina
colectivă va fi îndeplinită iar contribuţia personală va fi greu sau chiar imposibil de
stabilit cu exactitate, aceasta ar putea să-i determine pe unii membri din grup să trişeze.
Mai mult, acest fenomen nu se produce doar în grupurile care se întâlnesc faţă în faţă, ci
şi în cadrul grupurilor virtuale implicate în procesul învăţării de la distanţă (Piezon şi
Ferree, 2008).
Cel mai probabil fiecare cunoaşte proverbul popular „Unde-s mulţi puterea creşte”
sau vestita fabula a lui Esop în care un părinte îşi învaţă copiii să fie uniţi: pentru început,
fiecare fiu trebuia să rupă câte o mătură, ceea ce era imposibil de realizat, pentru ca apoi,
după ce măturile au fost dezlegate, să-şi ducă la bun sfârşit cerinţa. Un alt exemplu ni-l
oferă scriitorul Alecu Donici (1806-1865) care a adaptat o fabulă cunoscută sub numele
„Racul, broasca şi ştiuca”. Pe scurt, cele trei personaje s-au înhămat la un sac cu grâu şi,
deoarece fiecare trăgea în direcţii opuse, sacul a rămas nemişcat.
Psihologii sociali nu contestă beneficiile pe care un grup le aduce în îndeplinirea
unei sarcini colective, ci constată că proverbul la care ne-am referit anterior nu este
valabil tot timpul.
1
Lenea socială1 sau efectul Ringelmann se referă la descreşterea performanţei

individuale cu cât numărul membrilor dintr-un grup creşte. Acest fenomen psihosocial a
fost descoperit pentru prima dată în anii 1890 de către Max Ringelmann, care activa ca
profesor de inginerie în domeniul agriculturii. Lucrările lui, publicate în 1907 şi 1913 în
Analele Institutului Naţional de Agronomie din Franţa, au fost descoperite şi valorificate
mai târziu de către psihologii sociali (Kravitz şi Martin, 1986).
Preocuparea timpurie lui Ringelmann viza compararea eficienţei în muncă, mai
precis, a efortului depus de către fiinţa animală comparativ cu cea umană. El a constatat
că în sarcinile mecanice, creşterea numărului membrilor dintr-un grup permite în mod
evident tragerea în plan orizontal a unor obiecte mai grele, însă efortul individual părea să
fi fost afectat. Pentru a deplasa obiecte de diferite greutăţi, acestea au fost legate cu o
frânghie de 5 metri. Ringelmann a variat numărul persoanelor implicate în această
sarcină, de la 1 la 28, şi a măsurat efortul individual şi de grup prin intermediul unui
dinamometru. Rezultatele obţinute indicau descreşterea efortului individual pe măsură ce
grupul creştea numeric: 1 persoană – 85,3 kg., 7 persoane – 65 kg., 14 persoane – 61,4
kg.
Analiza acestui experiment scoate în evidenţă mai multe imprecizii în privinţa
desfăşurării şi a măsurărilor întreprinse, iar datele prezentate respectau mai degrabă
aplicarea unei statistici descriptive. Este adevărat că efortul individual s-a calculat cu
precizie doar atunci când sarcina a fost realizată de către o singură persoană, iar când se
opera colectiv, efortul individual era dedus prin calculul mediei eforturilor tuturor
membrilor. Ringelmann a propus două explicaţii pentru aceste constatări: una de natură
mecanică pe care a mizat în special - lipsa coordonărilor sau pierderea simultanietăţii
eforturilor musculare ale membrilor grupului şi una de factură psihologică - pierderea
motivaţiei în grup, pe care însă nu a dezvoltat-o în cercetările întreprinse.
Se pare că intuiţia lui Ringelmann referitor la existenţa lenei sociale a fost
adevărată, nu însă şi explicaţia bazată pe lipsa coordonării eforturilor individuale în grup.
Ingham, Levinger, Graves şi Pecham (1974) au montat un experiment, rafinând
modalitatea de studiu a acestui fenomen.
În prima etapă a experimentului, un subiect naiv era invitat să tragă cât de mult
posibil de o funie de care era prins un dinamometru. Astfel, se putea măsura cu precizie
forţa fizică depusă. În etapa a doua, pentru a putea izola şi capta cu exactitate efortul
individual în sarcina de grup, cercetătorii au constituit mai multe pseudo-grupuri. Fiind
primul care trăgea de funie, subiectul naiv nu putea determina dacă şi cât de mult efort
depuneau coechipierii săi. Sarcina complicilor era de a simula implicarea în sarcină.
Ingham et al. (1974) au constatat rezultate similare celor obţinute de către Ringelmann.
Cu cât numărul membrilor grupului era mai mare, cu atât efortul subiectului naiv era mai
mic.
Rezultatele astfel obţinute au permis cercetătorilor să elimine explicaţia referitoare
la simultanietatea eforturilor.
La fel ca şi în cazul facilitării sociale, lenea socială a fost verificată empiric atât în
sarcinile mecanice (Latané, Williams, Harkins, 1979; Kerr, Bruun, 1981; Kerr, Bruun,
1983, Zaccaro, 1984) cât şi în sarcini cognitive şi evaluative (Harkins, Petty, 1982;
Jackson, Williams, 1985; Brickner, Harkins, Ostrom, 1986).
1
Cunoscut şi ca fenomenul de frânarea socială (Gavreliuc, 2006).
2
Latané, Williams şi Harkins au considerat lenea socială drept o „boală” care are
consecinţe negative asupra persoanei, grupului, instituţiei din care face parte şi chiar
asupra societăţii în general (1979, p. 831). Explicaţiile înaintate precum atribuirea cauzei
comportamentului şi echitatea socială, redefinirea scopului prin subaprecierea
importanţei acesteia şi micşorarea contingenţei dintre in-put-ul senzorial şi out-put-ul
motor pot fi subsumate Teoriei Impactului Social. În concepţia lui Bib Latané, ceilalţi
pot fi consideraţi drept sursă a impactului social. Atunci când o sursă formulează o cerere
prin care invită mai mulţi indivizi să depună efort maxim într-o sarcină, are log o
delegare a responsabilităţii. Tendinţa subiectului de a se „pierde în mulţime” depinde de
numărul persoanelor dintr-un grup: cu cât numărul este mai mare, cu atât posibilitatea
identificării persoanei scade. Altfel spus, impactul social se divide, ceea ce îi permite
individului să „lenevească” în grup. Atunci însă când individul lucrează singur, nu există
o difuzie a impactului social ceea ce îl determină să depună efort mare.
Începând cu anii ’80, s-au înteţit cercetările asupra lenei sociale, iar eforturile
cercetătorilor s-au concentrat pe identificarea unor cauze alternative în producerea acestui
fenomen. Descoperirea acestor factori era esenţială pentru conturarea unor strategii de
intervenţie prin care lenea socială să fie combătută.
Majoritatea experimentelor s-a desfăşurat urmărind aproximativ acelaşi design de
cercetare. Într-o prima etapă a unui experiment se măsura performanţa individuală în
cadrul unei sarcini. În a doua etapă, subiectul evolua în cadrul unui grup, membrii cărora
îndeplineau exact aceeaşi sarcină. Pentru a realiza măsurători exacte a dinamicii
performanţei individuale, cercetătorii au recurs la colaborarea complicilor, rolul cărora
consta în simularea depunerii efortului. Era necesar ca în cazul desfăşurării unui
experiment de laborator să se asigure două condiţii:
- lipsa oricărei suspiciuni referitor la participarea „reală” a celorlalţi
(pseudo)membri din grup. Anterior desfăşurării propriu-zise a experimentului complicii
erau instruiţi să respecte un scenariu cât mai natural posibil; şi
- imposibilitatea stabilirii nivelului de implicare, a efortului individual depus de
către complici.
În acest fel, performanţa individuală putea fi izolată şi măsurată concret în condiţia
de grup, care ulterior putea fi comparată cu cea obţinută în condiţia de izolare.
Principalii factori psihosociali în explicarea lenei sociale
A. Identificabilitatea
Un prim factor care previne apariţia lenei sociale este identificabilitatea - atunci
când o persoană crede că efortul său individual poate fi măsurat în cadrul unui grup, el
înregistrează o performanţă asemănătoare celei obţinute în condiţia singur. Dacă însă
există convingerea că efortul individual nu poate fi dedus cu exactitate în sarcina
colectivă, persoana va avea tendinţa să se dispenseze din cadrul activităţii. Mai mult,
această realitate devine cu atât mai pronunţată cu cât numărul membrilor din grup creşte.
În prima serie de cercetări identificabilitatea a fost operată în sarcini motorii simple
(Latané, Williams şi Harkins, 1979; Williams, Harkins, Latané, 1981; Kerr şi Bruun,
1981). Cercetătorii cereau subiecţilor într-o etapă iniţială să aplaude sau să strige cât mai
3
tare posibil, urmând să aprecieze magnitudinea zgomotului pe care l-au produs.

Intensitatea sunetului era înregistrată de un aparat prin intermediul unui microfon. În a
doua etapă, subiecţii realizau aceeaşi sarcină în grupuri de mărimi diferite, de la 2 la 6
persoane. Pentru ca subiecţii naivi să nu poată determina efortul depus de către ceilalţi
membri, fiecare purta o pereche de căşti. Variabila independentă era manipulată prin
instrucţiunile oferite de experimentator. O parte dintre subiecţi erau asiguraţi că efortul
lor individual poate fi determinat în cadrul grupului, fiecare pereche de căşti fiind
prevăzută cu un microfon. Ceilalţi subiecţi erau convinşi că doar efortul grupului putea fi
înregistrat ca întreg, în acest sens fiind plasat un microfon comun. Evident, ceilalţi
participanţi erau complici ai experimentatorului care se prefăceau că depun efort maxim.
Variabila dependentă a fost captată prin măsurarea zgomotului produs de fiecare subiect
(dynes/cm2 sau decibeli). Rezultatele au constatat că efortul individual s-a deteriorat pe
măsura creşterii numerice a numărului de membri din grup şi aceasta doar în condiţia în
care subiectul naiv era convins că performanţa sa individuală nu putea fi dedusă cu
exactitate.
Identificabilitatea s-a dovedit a fi un factor important în combaterea lenei sociale nu
doar în sarcinile mecanice, ci şi în sarcinile cognitive. Weldon şi Cargano (1988) au cerut
subiecţilor să evalueze o meserie prin intermediul unui chestionar pe cinci dimensiuni:
supravegherea exercitată de către o persoană ierarhic superioară, flexibilitatea
programului de muncă, relaţiile de amiciţie dintre colegi, importanţa profesiei şi
varietatea sarcinilor pe care un angajat trebuie să le îndeplinească la locul de muncă. În
plus, era necesară argumentarea fiecărui răspuns privind evaluarea descriptorilor pentru
acea meserie. Completarea chestionarului se realiza prin intermediul unui computer iar
subiectul naiv era făcut să creadă fie că participă singur, fie că face parte dintr-un grup de
16 membri. Sub pretextul că ar exista posibilitatea unor colaborări viitoare, fiecare
participant menţiona numele şi numărul de telefon, garantându-i-se în acelaşi timp
confidenţialitatea. Cercetătorii au înregistrat scăderea efortului individual în condiţia de
grup.
B. Evaluarea şi auto-evaluarea
Lenea socială poate fi combătută prin conştientizarea faptului că propriul efort
depus într-o sarcină va fi supus evaluării de către o altă persoană sau că performanţa
individuală poate fi auto-evaluată.
Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment în care subiecţii participau
în diade la o sarcină de tip „brainstorming”. Ei erau invitaţi să genereze cât mai multe
întrebuinţări pentru un obiect comun (o cutie) timp de 12 minute. Pe de o parte, jumătate
dintre subiecţi ştiau că în final vor depune foile de răspuns în cutii separate, ceea ce
presupunea că performanţa lor poate fi evaluată. Cealaltă jumătate era anunţată că
experimentatorul era interesat de numărul total de utilizări elaborate de ambii subiecţi,
urmând să plaseze foile într-o cutie comună. Pe de altă parte, cercetătorii au anunţat
subiecţii că anterior s-a desfăşurat acelaşi studiu la care au participat persoane similare
ceea ce le-a permis să obţină media întrebuinţărilor referitoare la obiectul-stimul. Unii
subiecţi urmau să cunoască media astfel obţinută, iar alţi subiecţi nu puteau avea acces la
această informaţie, din cauza respectării confidenţialităţii. În condiţia de control nu exista
nici o referire la studiul desfăşurat anterior.
4
Atunci când subiecţii conştientizau că efortul lor poate fi evaluat de către

experimentator, s-au înregistrat performanţe superioare. Lenea socială nu s-a manifestat
nici atunci când indivizii aveau posibilitatea să-şi compare rezultatele cu media obţinută
pe o populaţie similară.
Szymanski şi Harkins explică aceste rezultate referindu-se la două tipuri de
motivaţie (1987, p. 896):
a. validarea sinelui, dorinţa individului de a se plasa peste rezultatul mediu dintr-o
populaţie; şi
b. cunoaşterea sinelui, dorinţa de a îmbogăţi nivelul cunoştinţelor despre propriul
sine.
De exemplu, se ştie că într-o populaţie nivelul inteligenţei se distribuie conform
curbei lui Gaoss. Să ne imaginăm că am invita mai multe persoane să-şi aprecieze nivelul
inteligenţei cognitive. Pentru aceasta, este necesar să le oferim câteva repere la care
aceştia să se raporteze: scorul cel mai mic, cel mai mare şi media. Se poate intui că, fără
neapărat să exagereze, indivizii vor considera că au un coeficient de inteligenţă peste
medie. Ar fi şi disonant ca răspunsul să fie altul.
Prin urmare, chiar şi în condiţiile în care un individ îndeplineşte o sarcină în cadrul
unui grup, accesul la un standard, în funcţie de care să poată compara rezultatul obţinut,
se dovedeşte a fi eficient în diminuarea sau chiar eliminarea lenei sociale (Harkins şi
Szymanski, 1988). Această idee poate fi folosită în special în mediul şcolar, iar activarea
motivaţiei intrinseci pentru învăţătură reprezintă un potenţial prin care individul se poate
împlini intelectual.
C. Echitatea efortului
O altă posibilă explicaţie pentru activarea lenei sociale, intuită de către autorii
studiului anterior (Szymanski, Harkins, 1987), constă în expectanţa indusă unei persoane
că un alt membru din grupul său are intenţia să depună un efort scăzut în sarcină. Acest
factor Jackson şi Harkins (1985) a fost denumit echitatea efortului (equity in effort).
Pentru a demonstra experimental acest fenomen, cercetătorii au anunţat subiecţii că
vor participa la un studiu care urmăreşte felul în care oamenii emit sunete. În prima etapă
a cercetării a fost măsurată performanţa individuală. În a doua etapă participarea
presupunea îndeplinirea sarcinii în compania altui subiect, care în realitate era un
complice al experimentatorului. Sub pretextul de a pregăti materialele experimentale,
cercetătorul părăsea pentru scurt timp laboratorul, lăsându-i pe cei doi singuri. Anume în
acest interval s-a manipulat variabila independentă. În una dintre condiţii complicele
anunţa subiectul naiv că în perioada de testare individuală la care participase cu puţin
timp înainte a depus un efort maxim şi că intenţionează să se comporte la fel atunci când
ei doi vor participa în pereche. În cealaltă condiţie, complicele considera experimentul
anost, că nu a depus efort mare în perioada de testare şi că nici nu are intenţia în ceea ce
urmează să depună un efort la adevărata valoare. Pentru a măsura cu exactitate sunetul
emis de către subiectul naiv, fiecare participant trebuia să poarte o pereche de căşti, ceea
ce făcea imposibilă determinarea efortului depus de către complice. S-a constatat un efort
scăzut din partea subiectului naiv atunci când acesta a evoluat împreună cu complicele
care anunţase dezinteresul faţă de experiment.
5
D. Efectul călătorului clandestin

Nu orice tip de sarcină colectivă favorizează apariţia lenei sociale. Cercetătorii
axaţi în studiul lenei sociale invocă clasica taxonomie din 1972, elaborată de Ivan Steiner
(apud Boncu, 1999, p. 72). Probabilitatea instalării lenei sociale creşte atunci când sarcina
respectă următoarele caracteristici: nu poate fi împărţită pe subcomponente (unitară),
accentul este pus pe cantitate (maximizantă), produsul final al grupului reprezintă suma
contribuţiilor indivizilor ce îl compun (aditivă) şi membrii colaborează pentru atingerea
scopului colectiv (cooperativă).
În astfel de condiţii, efortul individual nu poate fi dedus de către ceilalţi membri ai
grupului. Totuşi, pierderea motivaţiei se poate produce şi în alte tipuri de sarcină decât
cea aditivă şi în care efortul individului poate fi stabilit cu precizie. Aceasta depinde de
percepţia persoanei asupra propriului nivel de competenţă sau a celorlalţi membri din
grup. Uneori, performanţa colectivă este atribuită, acceptată şi desemnată celui mai
competent membru din grup (sarcina disjunctivă), alteori produsul final depinde de
membrul cel mai slab al grupului (sarcina conjunctivă).
Kerr şi Bruun (1983) au propus o alternativă explicativă prin care un individ îşi
reduce motivaţia de a depune efort în sarcina de grup chiar şi în condiţiile în care efortul
membrilor din grup este identificabil. Acest fenomen a fost întitulat efectul călătorului
clandestin (free-rider effects). Autorii au propus ideea prin care atunci când produsul
final al grupului depinde de cel mai competent sau cel mai puţin competent membru al
grupului, iar individul este convins că nu reprezintă nici unul dintre aceste cazuri, el va
avea tendinţa să depună un efort individual mai mic. De exemplu, dacă un grup are de
rezolvat o problemă de matematică şi se ştie sigur că x este cel mai competent în acest
sens, în virtutea acestor credinţe, ceilalţi membri vor avea tendinţa de a-l lăsa pe x să
identifice soluţia. Delegarea responsabilităţii se poate produce în mod tacit sau exprimată
verbal de genul: „Cel mai priceput în astfel de probleme este x, deci, să-l lăsăm să se
ocupe de aceasta”. La urma urmei, persoana îşi va asuma succesul la fel de bine ca
oricare membru al grupului. Viceversa se aplică în mod similar: dacă performanţa
grupului depinde de cel mai slab membru al grupului, indiferent de efortul pe care l-ar
depune persoana eşecul colectiv pare previzibil. Indiferent de caz, dacă cineva estimează
că rezultatul final dintr-o sarcină colectivă este previzibil şi acesta este atribuit apriori
efortului unui anumit membru al grupului, propria contribuţie poate fi percepută mai
degrabă neesenţială. Cel mai probabil, în aceste circumstanţe individul va avea tendinţa
de a se implica mai puţin în sarcina de grup.
Pentru a demonstra empiric efectul călătorului clandestin, Kerr şi Bruun (1983) au
montat un experiment în care era necesar ca subiecţii să participe la o sarcină colectivă,
să conştientizeze că remunerarea este una colectivă şi să deţină control asupra
informaţiilor privind nivelul performanţei al fiecărui membru din grupul său. Într-o primă
etapă, subiecţilor de gen masculin şi feminin li s-au măsurat volumul de aer respirat prin
intermediul unui spirometru. În a doua etapă, ei urmau să participe la aceeaşi sarcină în
grupuri de mărimi diferite: doi, patru şi opt membri. Alte două variabile au fost
manipulate înaintea captării variabilei dependente. Subiecţii erau informaţi referitor la
rezultatele obţinute la test de către toţi membrii grupului ceea ce le-a permis să constate
că au înregistrat fie cele mai ridicate, fie cele mai scăzute valori. În plus, a fost
manipulată expectanţa tipului de sarcină la care aveau să participe în scurt timp –
conjunctivă, performanţa colectivă depindea de cel mai slab rezultat, disjunctivă,
6
performanţa colectivă depindea de cel mai bun rezultat sau aditivă, scorul final
reprezenta suma tuturor contribuţiilor. Astfel, design-ul de cercetare a fost de tipul 2
(gen) x 3 (mărimea grupului) x 2 (abilitatea) x 3 (tip de sarcină).
Contrar aşteptării cercetătorilor, nu s-au constatat diferenţe semnificative în privinţa
efortului individual depus din punct de vedere al mărimii grupului. Cele mai importante
rezultate, obţinute prin calculul efectelor de interacţiune, s-au înregistrat între cunoaşterea
nivelului propriu al capacităţii respiratorii şi tipul de sarcină la care au participat. Doar în
cazul sarcinii aditive nu s-au constatat diferenţe semnificative din punct de vedere
statistic. Atunci când sarcina era una disjunctivă, ceea ce însemna că performanţa
colectivă depindea de cel mai „competent” membru din grup, subiecţii, care ştiau anterior
că obţinuse cel mai slab rezultat la test, au depus un efort individual redus. În cazul
sarcinii conjunctive, în care contribuţia celui mai slab membru era decisivă, în mod
similar a determinat subiecţii cu abilităţi ridicate din punct de vedere al capacităţii
respiratorii să depună un efort scăzut.
Câţiva ani în urmă, în calitate de moderator în T-Group2, am avut ocazia să aplic un

exerciţiu de dinamică de grup în care sarcina membrilor era de a realiza calcule
matematice simple. În acest caz reuşita întregului grup putea fi asigurată printr-o
participare activă a fiecărui membru. În fapt, sarcina era de tip disjunctiv: era suficient ca
un singur membru să greşească şi aceasta compromitea rezultatul final al grupului. Pentru
a elabora strategia de calcul şi modalităţile de implicare specifice a fiecărui participant,
grupul dispunea de un timp limitat pentru discuţii şi, implicit, pentru luare unor decizii.
Deşi intervalul de timp acordat pentru discuţii în grup trebuia utilizat pentru planificarea
şi organizarea intervenţiilor fiecărui participant pentru a asigura condiţiile unei victorii, în
mod neaşteptat, grupul a acordat o mare parte din timp unor activităţi recreative. În mod
previzibil, rezultatul final s-a soldat cu un eşec răsunător. După ce exerciţiu s-a finalizat,
în cadrul discuţiilor s-a constatat că după ce a fost prezentat consemnul sarcinii la care
tocmai participaseră, aproape toţi participanţii au perceput-o ca fiind de tip conjunctiv.
Menţionăm că unul dintre membrii grupului de participanţi era cadru didactic care preda
disciplina matematica într-o şcoală generală. Cu toate că dumnealui a atras atenţia grupul
în repetate rânduri privind necesitatea colaborării, aceasta a fost neglijată complet.
E. Efectul de fraier
În acelaşi an, Kerr (1983) a propus un alt concept, efectul de fraier (sucker-effect)
care, de asemenea, contribuie la explicarea lenei sociale şi anume pierderea motivaţiei
unui individ în sarcina colectivă.
Să presupunem că dacă grupul obţine succes, atunci fiecare membru va beneficia de
o remunerare egală. Dacă în timpul îndeplinirii sarcinii cel puţin un coechipier
înregistrează un eşec repetat, eşec care nu poate fi explicat în baza abilităţilor sale
scăzute, aceasta poate determina persoana să-şi reducă gradul de implicare în sarcină. Ea
îi va suspecta pe ceilalţi membri că au ales să se implice în mod deliberat cât mai puţin cu
putinţă şi că urmăresc să profite de ocazie pentru a-şi însuşi la fel de bine remunerarea
2
Training-Group este una dintre orientările domeniului dinamica de grup, concretizată prin sesiuni
de formare, care se axează pe dezvoltarea abilităţilor de relaţionare a membrilor unui grup restrâns în
vederea îndeplinirii eficiente a sarcinilor colective (Neculau, 2007).
7
finală. O astfel de situaţie este percepută ca fiind injustă. Astfel, nici nu se poate pune în
discuţie manifestarea unui efort suplimentar, iar cel existent va atinge cote minime, chiar
dacă prin aceasta performanţa întregului grup este ameninţată.
Efectul de fraier este într-o legătură strânsă cu conceptul discutat anterior. Indivizii
care depun puţin efort sau se dispensează dintr-o sarcină colectivă sunt percepuţi
asemenea unor „călători clandestini” care urmăresc să beneficieze pe seama altora. În
astfel de condiţii, cel care se implică în sarcină la adevărata valoare se poate simţi
exploatat de către ceilalţi membri ai grupului. Dacă se ajunge la o astfel de concluzie,
persoana se va sustrage sau se va implica cât mai puţin în sarcină.
Kerr (1983) a demonstrat experimental existenţa efectului de fraier, solicitând
subiecţii să participe la o sarcină motorie simplă. Subiecţii trebuiau să pompeze aerul pe
parcurs de 30 secunde, sarcină similară cu cea folosită în studiului lui Kerr şi Bruun
(1983). Într-o primă fază, tuturor subiecţilor li s-a măsurat capacitatea respiratorie. Apoi,
ei aflau că experimentul era programat să se desfăşoare pe parcurs de nouă sesiuni în care
urmau să evolueze alături de un alt participant, în realitate un complice al
experimentatorului. Subiecţilor naivi li s-a adus la cunoştinţă că au fost repartizaţi la
întâmplare în condiţia de „informare” – imediat după fiecare etapă aceştia urmau să fie
informaţi referitor la rezultatele eforturilor ambilor participanţi. Sarcina era conjunctivă,
ceea ce însemna că performanţa colectivă depindea de cel mai slab participant. Pentru
fiecare reuşită a diadei, fiecare subiect primea o remunerare de 0,25 dolari. Într-o condiţie
experimentală, complicele dădea dovadă în mod constant o performanţă slabă. În cealaltă
condiţie, complicele demonstra o bună performanţă doar în prima sesiune, pe parcurs
rezultatele lui fiind slabe. Anume în această situaţie s-a putut constata prezenţa efectului
de fraier care a afectat efortul subiectului naiv, nu şi în primul caz. Din punct de vedere al
genului, subiecţii de gen feminin au fost afectaţi mai puţin de acest efect decât subiecţii
de gen masculin. S-ar părea că bărbaţii resimt mai multă aversiune faţă de o persoană
care depune mai puţin efort în sarcina colectivă, cu toate că demonstrează posesia unui
potenţial suficient pentru a obţine un randament mai bun decât cel demonstrat.
Autorul acestui studiul a estimat că unii factori contextuali şi / sau individuali ar
putea preîntâmpina instalarea efectului de fraier, de exemplu: existenţa unei forme de
coerciţie, importanţa dezaprobării sociale sau predispoziţia resimţirii vinovăţiei. Kerr
presupune că dacă valoarea remunerării ar fi fost mare (100 dolari), subiectul ar putea
face abstracţie referitor la gradul de implicare a coechipierului.
Aprofundarea cercetării efectului „călătorului clandestin” şi efectul „fraierului” au
fost extinse în domeniul dilemelor sociale / bunurilor publice şi care au vizat realitatea
grupurilor de mici şi mari dimensiuni.
8
Combaterea lenei sociale

În 1993, Karau şi Williams realizează un demers meta-analitic asupra 78 studii
asupra lenei sociale. Ei constată că eforturile anterioare ale cercetărilor preocupaţi de
acest domeniu s-au focalizat în special pe identificarea modalităţilor prin care lenea
socială poate fi redusă sau eliminată. Autorii consideră că s-ar merita să se acorde atenţie
şi asupra factorilor care amplifică lenea socială. Ei au propus o teorie integrativă
Collective Effort Model prin intermediul căreia au avansat predicţii pentru a stabili
magnitudinea şi consistenţa lenei sociale. Iată cei mai importanţi factori identificaţi:
pierderea motivaţiei indivizilor în sarcinile de grup, evaluarea potenţialului, cunoaşterea
nivelului de performanţă a celorlalţi membri, perceperea tipului de sarcină şi impactul
factorilor culturali.
Lenea socială poate fi redusă atunci când atractivitatea sarcinii este ridicată. În
experimentul său, Zaccaro (1984) a constatat că atunci când subiecţii percep o activitate
captivantă, cu cât numărul membrilor din grup creşte, cu atât gradul lor de implicare este
mai ridicat. De asemenea, s-a constatat că grupul recurge la presiuni asupra membrilor
care nu doresc să se implice la adevărata valoare. Drept consecinţă, aceste presiuni sunt
percepute în mod pozitiv şi stimulează participarea activă a individului în cadrul
grupului. Grupurile confruntate cu o sarcină puţin atractivă au manifestat un grad de
dezinteres mai mare cu cât numărul membrilor a fost mai mare, ceea ce a condus la o
performanţă mai scăzută.
Există o probabilitatea redusă ca lenea socială să se instaleze atunci când relaţiile
interpersonale din cadrul grupului sunt puternice sau când coeziunea grupului este
ridicată, indiferent dacă aceasta a fost invocată sau manipulată.
Karau şi Williams au definit coeziunea drept „gradul valorii şi importanţei unui
reprezentant al grupului acordat de către ceilalţi membri” (1997, 157). Înainte de să
înceapă primul experiment, cercetătorii au rugat subiecţii naivi să numească trei colegi cu
care le-ar face plăcere să participe într-o sarcină colectivă. În prima fază a cercetării,
subiecţilor li s-a măsurat viteza cu care au tastat nişte cuvinte. În următoare etapă ei au
aflat că urmează să participe în grupuri de patru persoane. O jumătate dintre subiecţi au
fost anunţaţi că vor evolua alături de trei colegi pe care aceştia i-au desemnat anterior, iar
cealaltă parte urma să participe cu trei membri aleşi la întâmplare. Rezultatele au
constatat că performanţa individuală s-a îmbunătăţit în condiţia de coeziune crescută şi s-
a înrăutăţit în condiţia de coeziune scăzută. În al doilea experiment s-a constatat că
subiecţii din grupurile coezive au depus mai mult efort individual chiar şi atunci când
ştiau că coechipierul lor avea abilităţi scăzute în a tasta cuvinte. Aceste rezultate susţin
premisele Modelului Efortului Colectiv stipulat de către Karau şi Williams (1993).
Pentru ca nivelul coeziunii să fie manipulat, şi nu invocat ca în studiul prezentat
anterior, Karau şi Hart (1998) au realizat un experiment în care au folosit o sarcină
cognitivă (de tip brainstorming). Iniţial, doi subiecţi îşi exprimau atitudinea faţă de 30 de
aspecte de controversă. Sub pretextul de a calcula scorurile chestionarelor,
experimentatorul pleca într-o altă sală şi stabilea gradul de acord atins de fiecare diadă.
Participanţii au fost anunţaţi că punctele de vedere exprimate coincideau în proporţie
ridicată (23 aspecte), medie (15 aspecte) şi mică (7 aspecte). Rezultatele au constatat
prezenţa lenei sociale în grupurile în care gradul coeziunii a fost slab şi mediu. Rezultate
similare au fost obţinute şi în studiul realizat de către Høigaard, Säfvenbom, şi Tønnessen
(2006).
9
Care sunt soluţiile concrete care pot fi aplicate pentru a creşte probabilitatea
reducerii sau eliminării lenei sociale?
Adresându-se persoanelor ai căror activitate depinde de munca în grup şi implicit
celor care îşi desfăşoară activităţile în cadrul grupurilor, Grace şi Shepperd avansează
două condiţii (2007, p. 910) prin care membrii unui grup ar trebui:
a) să creadă că efortul lor individual contează şi că prin aceasta ei vor contribui la
performanţa colectivă; şi
b) să înţeleagă că nivelul performanţei diferite implică în mod obligatoriu şi
consecinţe diferite; o retribuire poate exista doar dacă performanţa este ridicată.
Autorii conchid: cele două condiţii trebuie să implice asigurarea identificabilităţii
iar sarcina trebuie să fie relevantă pentru indivizi.
Lenea socială şi factorii interculturali

Una dintre întrebările care constituie preocuparea psihologilor sociali şi
interculturali este de a determina în ce măsură lenea socială poate fi explicată de factorii
culturali.
Majoritatea studiilor asupra lenei sociale au fost realizate pe subiecţi americani iar
ipoteza cercetătorilor a fost că aceasta s-ar putea datora tipului de cultură cu referire la
cea individualistă (Earley, 1989; Markus, Kitayama, 1991). Alţi cercetători combat faptul
că reprezentanţii culturilor colectiviste ar fi mai puţin afectaţi de fenomenul lenei sociale
(Clark şi Baker, 2011).
Reflectând (psihologic) asupra poporului român, Constantin Rădulescu-Motru
aprecia în scrierea din 1937 că lenea, şi aici autorul se referă la lenea socială, ar
caracteriza românii în mare măsură:
Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă
să se zică: sub influenţa mulţimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă
individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor [...] când vine rândul fiecăruia
să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut [...]
În grup şi ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte
indulgent. Lasă să înceapă ceilalţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept
lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia. (1990, 38-39).
Interesant de observat este că în viziunea lui Rădulescu-Motru individul anticipează

că dacă ar depune efort înaintea celorlalţi şi de unul singur ar rămâne „păgubit”. Această
observaţie face aluzie la „efectul de fraier”, concept care a fost definit aproape jumătate
de secol mai târziu.
Facilitarea socială şi lenea socială sunt două fenomene complementare care au fost
analizate concomitent în analiza performanţei individuale în cadrul grupului (Harkins,
1986; Guerin, 1993; Park şi Sana, 1998; Williams, Harkins şi Karau, 2007). Pe de o
parte, s-a constatat că prezenţa unui public poate contribui la o îmbunătăţire a
randamentului unei persoane în cadrul grupului, iar pe de altă parte, ceilalţi pot determina
un rezultat contrar.
În literatura de specialitate se identifică mai mulţi factori care reduc sau amplifică
lenea socială. Direcţiile pentru cercetările viitoare nuanţează necesitatea de a identifica
posibilitatea interacţiunii dintre factorii personali şi sociali (Williams, Harkins şi Karau,
2007).
10
Curs 08 Grupul şi identitatea socială
Cuprins:
y Categorisirea socială
Categorii şi scheme cognitive sociale
Teoria categorisirii E. Rosch (1978)
Aplicaţiile teoriei categorisirii în psihologia socială
Experimentul lui H. Tajfel şi A. L. Wilkes (1963)
y Teoria identităţii sociale
Interacţionismul simbolic
Premizele şi fundamentele teoriei identităţii sociale
Experimentul lui H. Tajfel (1970)
În copilărie am urmărit o producţie cinematografică, regizată de către Pasquale

Festa Campanile (1982), Bingo-Bongo, în care rolul principal a fost jucat de Adriano
Celentano. Înainte de prăbuşirea unui avion, în jungla africană a fost paraşutat un copilaş.
Fiind unicul supravieţuitor, acesta a fost educat de o familie de cimpanzei pe parcurs de
mai mulţi ani. După o perioadă de timp, „omul-maimuţă” este capturat şi transferat într-
un institut antropologic. Oamenii de ştiinţă depuneau eforturi în a-l cunoaşte şi a-l
reintegra în societate. Dincolo de aspectele amuzante ale acestui film, există un moment
în care personajul principal este antrenat într-un joc, de fapt, i se aplică un test clasic de
psihologie socială. Cercetătorul are în posesie mai multe cartoane pe care sunt
reprezentate imagini a unor fiinţe umane şi animale. I se explică subiectului ca imaginile
ce reprezintă fiinţele umane să fie clasate într-o categorie, iar imaginile cu animale – în
altă categorie. După ce cercetătorul face câteva demonstraţii cu titlul de exemplificare şi
se asigură că cerinţa a fost înţeleasă din punct de vedere cognitiv, îi înmânează restul
cartoanelor şi îi încurajează participarea. Fără nici o problemă acesta clasifică membrii
celor două categorii până la un moment dat. Mare îi fu uimirea atunci când pe una dintre
fotografii era înfăţişat chiar El!
Provocarea la care a fost supus personajul filmului nu este altceva decât o sarcină
cognitivă de categorisire a sinelui prin care să fie surprins procesul de identificare socială.
I. Categorisirea socială
Categorii şi scheme cognitive sociale
În cadrul psihologiei cognitive şi a cogniţiei sociale categorisirea [socială] este

studiată printre primele procese cognitive: pentru început, clasificarea stimulilor non-
sociali, urmată de obiectele sociale. Ne referim la o categorie ca fiind o clasă de obiecte
care cuprinde totalitatea membrilor cu un grad crescut de similaritate între ei. Din
momentul în care o persoană a perceput un stimul, imediat se declanşează categorisirea
care este un proces cognitiv prin care omul instituie categorii, clasează stimulii percepuţi
1
în clase de obiecte. Odată ce acest proces s-a încheiat, are loc activarea schemei cognitive
asociată stimulului care desemnează un ansamblul organizat şi structurat de cunoştinţe
despre un stimul, relaţiile pe care le are cu alţi stimuli asociativi relevanţi.
Am putea afirma că există tot atâtea scheme cognitive câte sigle lingvistice sunt
într-un vocabular. Literatura de specialitate din domeniul cogniţiei sociale menţionează şi
tratează multiple scheme cognitive: de sine, de persoană, de rol social, de grup, scheme
de scenariu / „evenimenţiale” (Iluţ, 2000, 69-70; Santioso, Brown, Lungu, 1999, 63).
Pentru tematica acestui volum ne vom axa în special pe schemele cognitive de sine,
de grup şi de rol social.
Cunoaşterea sinelui a suscitat cugetări din cele mai vechi timpuri. Celebrul îndemn
a lui Socrate a generat reflecţii filosofice, care au găsit expresie iniţial în reprezentarea
sociologică. În concepţia lui G. H. Mead, Eu-l a fost văzut ca fiind alcătuit din două părţi
componente: eu-l ca obiect al percepţiei („Mine”) şi eu-l ca subiect care percepe („Sine”)
(Bouhris, Leyens, 1997, p.55; Doise, Deschamp, Mugny, 1996, 37). Psihologia s-a
preocupat în esenţă de studiul „Sine”-lui - sediul tuturor motivaţiilor unei persoane,
înzestrată cu cogniţii şi afecte, generatoare de comportamente specifice. Deşi
behavioriştii au ezitat în a aborda „cutia neagră”, cognitiviştii au considerat-o drept
provocare. Drept urmare, au propus conceptualizarea sinelui în spiritul ştiinţei cognitive.
Astfel, Schema cognitivă de sine (self-schema) se referă la totalitatea informaţiilor,
bine organizate între ele, pe care un individ le are despre propria persoană. Fiind o
realitate extrem de complexă, psihologii sociali au propus mai multe faţete ale sinelui
pentru a cadra tipul de informaţii asupra căruia se poate focaliza o persoană. De exemplu,
o abordare clasică distinge între sinele privat, acele informaţii pe care individul nu le
împărtăşeşte altor persoane, şi sinele public, totalitatea informaţiilor pe care o persoană le
prezintă unei entităţi sociale. Un eminent psiholog social E. T. Higgins (1987, 1989),
propune o împărţire în trei dimensiuni: sinele actual (actual-self), sinele ideal (ideal-self)
şi sinele pretins / trebuit / impus (ought-self), activarea cărora ar genera discrepanţe şi
resimţirea stărilor afective şi a emoţiilor preponderent negative.
În viaţa de zi cu zi, în funcţie de activarea unei faţete identitare, corelat cu contextul
social în care se află, comportamentele unui individ sunt tributare scopurilor urmărite,
normelor sociale prescrise sau presiunilor exercitate de alte persoane, de obicei, cu status
social ridicat. Schema cognitivă de rol social reprezintă ansamblul cunoştinţelor pe care
un individ le posedă în legătură cu un anumit rol social. Aceste roluri sunt diverse şi se
activează în funcţie de un context social specific. O persoană îşi activează conţinutul
cognitiv a unui rol social şi se comportă în consecinţă raportându-se la prescripţiile
normative formale sau informale. De exemplu, atunci când un individ este în rolul social
de student la specializarea psihologie, el va respecta normele oficiale stipulate în
regulamentul didactic din acel an universitar, cerinţele titularilor de curs, dar şi normele
neoficiale promovate de către colegii din grupa de studiu din care face parte. În cadrul
unui grup social restrâns se poate constata manifestarea unor roluri sociale de grup
caracteristice, subiect care va vi dezbătut în cadrul unei teme separate.
Fiind membru al unui grup social şi având contacte cu membrii altor grupuri cu
care se compară social, o persoană îşi va structura informaţiile despre grupurile sociale
sub forma unor reprezentări mintale ceea ce reprezintă schema cognitivă de grup. Trei
componente alcătuiesc schema cognitivă de grup şi anume stereotipul, prejudecata şi
discriminarea (Nastas, 2004; Gavreliuc, 2006). Stereotipul este un set de credinţe, având
2
o engramă preponderent cognitivă, pe care un individ le posedă faţă de un grup, categorie

socială sau societate. Prejudecata reprezintă un set de informaţii pe care individul le
utilizează pentru a caracteriza o persoană. Deşi este în esenţă o construcţie cognitivă,
accentul cade pe aspectul afectiv şi conativ în procesul evaluării unei persoane. Astfel,
sursa atribuie anumite caracteristici unei ţinte care, în esenţă, sunt extrase din conţinutul
stereotipului social şi care se activează în funcţie de felul în care s-a realizat categorisirea
socială iniţială. Aşadar, stereotipul şi prejudecata sunt construcţii mintale care sunt
responsabile pentru manifestarea unui comportament faţă de ţinta observaţiei. Datorită
presiunilor socio-morale şi legale, un individ îşi va înfrâna intenţia comportamentală faţă
de ţintă, îl va exprima fie indirect, fie dificil de observat. Dacă însă intenţia faţă de o
persoană sau un grup se materializează concret, această finalitate poartă denumirea de
comportament de discriminare.
Un exemplu care poate fi surprins în prezent se referă la comportamentul de
discriminare faţă de reprezentanţii etniei rome. Imaginaţi-vă o călătorie în transportul
public. În cazul în care într-o staţie călătorii constată că în tramvai urcă o persoană de
etnie romă, un observator fin va surprinde faptul că cei aflaţi în mijlocul de transport vor
verifică imediat hainele sau genţile unde se află obiectele de valoare, portmoneul şi actele
în principal. Să presupunem că indivizii şi-au manifestat această precauţie înainte sau
imediat la începutul călătoriei, doar că acest comportament a fost reiterat în mod aproape
sincron, de către majoritatea celor prezenţi. Deşi posibilul hoţ de buzunare poate fi
oricând de etnie română, comportamentul „prevăzător” este mai frecvent în primul caz.
Să fie oare o coincidenţă?
Teoria categorisirii E. Rosch (1978)
În cadrul studiului procesului de categorizare, în 1978, Eleanor Rosch a propus un

model care vizează tipurile de organizare al categoriilor, devenit clasic în psihologie.
Autoarea propune două modalităţi care se bazează pe principii diferite:
a. Organizarea pe verticală are la bază principiul incluziunii şi cuprinde trei
categorii - supraordonat, de bază şi subordonat. În cadrul acestei dimensiuni, nivelul
preferenţial este considerat cel de bază, membrii îndeplinind următoarele caracteristici:
cuvintele care desemnează aceste obiecte sunt cel mai frecvent folosite în limbaj, ele sunt
reprezentate de obicei printr-o singură siglă lingvistică, au corespondent în lumea reală,
sunt însuşite timpuriu în cadrul dezvoltării şi comportă definiţii ostentative1.
a. b. Organizarea pe orizontală se bazează pe principiul reprezentativităţii şi face apel

la conceptul de prototip. Prototipul este membru cel mai reprezentativ pentru o
categorie de obiecte şi poate fi de două feluri: prototipul real care are un
corespondent în lumea reală şi prototipul ideal – pentru care nu există neapărat un
exemplar în lumea reală şi care reprezintă o concepţie abstractă, un portret-robot,
similar unei definiţii abstracte.
1
Dacă unui copil i se cere să definească ce este un scaun, puţin probabil este să fie generată o
definiţie abstractă. După o examinare a obiectelor din jur şi identificarea corespondentului real, acesta îl va
defini prin arătare.
3
Aplicaţiile teoriei categorisirii în psihologia socială

Teoria categorisirii a fost adaptată în cadrul psihologiei sociale. Atunci când se are
în vedere organizarea pe verticală, Turner (1999), inspirat fiind de concepţia lui E. Rosch,
consideră că un individ ia în calcul criteriul de definire a sinelui, fiind supus procesului
de depersonalizare:
- nivelul subordonat corespunde identităţii personale. În urma comparărilor
interpersonale, individul îşi defineşte sinele accentuând diferenţele, astfel conturându-i
unicitatea;
- nivelul de bază corespunde identităţii sociale de grup. În procesul autodefinirii,
individul va invoca apartenenţele la grupurile relevante din care face parte;
- nivelul supraordonat corespunde identităţii sociale cu cel mai mare grad de
abstracţie. Acesta se va defini fie ca membrul al speciei umane.
Dacă ne referim la categorisirea socială pe orizontală, se pune problema

identificării prototipul, adică a membrului cel mai reprezentativ din cadrul unui grup.
Hogg şi Reid (2006) încearcă să răspundă acestei întrebări analizând felul în care sunt
elaborate, comunicate şi respectate normele din cadrul unui grup. Analizând procesul de
(auto)categorisire socială şi raportarea la normele de grup din cadrul perspectivei
identităţii sociale, se pare că prototipul nu este altcineva decât liderul grupului. Cât
priveşte prototipul ideal, din perspectiva simţului comun există tendinţa să fie considerat
cel mai eficient stilul de leadership democratic, prin comparaţie cu stilul autoritar şi
laisser-faire. O persoană avizată în domeniu se va raporta la al patrulea stil de leadership
şi anume cel situaţional (McLaurin, 2006; Neculau, 2007).
În Figura de mai jos se poate observa sintetiza teoriei categorisirii elaborată de E.
Rosch şi adaptarea acesteia în cadrul psihologiei sociale.
Organizarea Tipuri / Exemple Niveluri / Exemple
Supraordonate interspecie
ex. Instrumente muzicale ex. Individul → fiinţă umană
I. pe verticală de Bază* intergrup

ex. Acordeon ex. Individul → membrul unui grup
principiul
incluziunii
Subordonate interpersonal
ex. Weltmeister ex. Individ → persoană unică
(Turner, 1999)
Leader-ul grupului
Real* Mahatma Gandhi (Hogg, Reid, 2006)
II. pe orizontală
Conceptul de persoană Concepţia despre
Ideal Leaderul
principiul morală
reprezentativităţii situaţional
4
Psihologia socială a preluat principiile categorisirii şi le-a aplicat în studiul

identităţii personale şi a identităţii sociale.
6.1.4. Experimentul lui H. Tajfel şi A. L. Wilkes (1963)
Tajfel şi Wilkes (1963) au presupus că aplicarea unei judecăţi stereotipice poate

afecta inclusiv percepţia stimulilor non-sociali. Autorii au folosit drept stimuli 8
segmente de diferite mărimi, lungimea cărora varia cu 5%, de la 16,2cm. la 22,9 cm.
Fiecare segment a fost desenat pe un carton, iar o serie de 8 segmente au fost prezentate
spre evaluare de 6 ori, respectând ordinea randomizată. Sarcina subiecţilor a fost să
estimeze în centimetri lungimea acestora. Într-o condiţie, cele mai scurte segmente erau
însoţite de o eticheta cu litera „A” iar segmentele mai lungi – de o etichetă cu litera „B”
(classified). În a doua condiţie de cercetare literele-etichete erau asociate în mod aleatoriu
(randomly classified). În a treia condiţie, segmentele nu erau însoţite de etichete
(unclassified), aşa cum este prezentat în Figura 2. Aceeaşi subiecţi au participat la aceeaşi
sarcină după o săptămână de zile.
Figura 2. Materialul experimental din experimentul lui Tajfel, Wilkes (1963)
Analiza rezultatelor a scos la evidenţă că atunci când exista o corespondenţă între

mărimea liniilor şi litera asociată (condiţia C) s-au minimalizat diferenţele de lungime
dintre linii atât pentru segmentele scurte cât şi pentru cele lungi. Comparând estimările
pentru segmentele din categoria „A” şi „B” s-a observat maximizarea diferenţelor.
Rezultatele pentru condiţia „R” şi condiţia „U” nu au pus în evidenţă un asemenea tipar.
Aşadar, chiar şi la nivelul unor stimuli non-sociali, conştientizarea faptului că există două
grupuri, fiecare având specificul său, determină perceperea într-o mai mare măsură a
similarităţii membrilor din fiecare grup (pentru segmentele asociate literei A şi B). Dacă
acestea sunt comparate ele între ele, diferenţele sunt accentuate.
Ulterior, rezultate similare au fost obţinute atunci când subiecţii categoriseau
stimuli sociali. Pentru a demonstra acest aspect, vom defini Teoria identităţii sociale şi
vom prezenta experimentul-princeps.
5
Teoria identităţii sociale

Teoria identităţii sociale tratează oricare aspect care este legat de relaţia individ-
grup. Cadrele teoretice au fost elaborate deopotrivă în literatura de specialitate americană
şi europeană, cu toate că numeroşi autori care au activat în S.U.A. au fost de origine
europeană.
Problematica identităţii, în general, este vastă şi complexă. Identitatea personală şi
socială sunt văzute într-o strânsă legătură şi implică numeroase fenomene şi procese
psihosociale: conceptul de sine, in-grup versus out-grup, stereotip, prejudecată şi
discriminare, categorisirea socială, compararea socială, cooperarea şi competiţia,
coeziunea etc.
Interacţionismul simbolic
În anul 1890, William James aborda problematica eu-lui. Concepţia sa se sprijină
pe două aspecte:
a) eu-l este compus, de fapt, din mai multe eu-ri. Această idee este susţinută prin
faptul că fiecare dintre noi joacă mai multe roluri sociale în societate, manifestându-le în
funcţie de context. Aşadar, fiecare persoană are mai multe identităţi ceea ce îi conferă
complexitatea nu doar din punct de vedere cantitativ, ci şi calitativ;
b) stima de sine ar fi rezultatul raportului dintre aspiraţii şi realizări, fapt care se va
răsfrânge asupra identităţii sociale.
În anul 1902, Charles Horton Cooley s-a centrat asupra rolului stimei de sine,
subliniind importanţa relaţiei dintre indivizi, folosind în acest sens termenul sinele
reflectat în oglindă (looking-glass self […] as in a mirror). Atunci când persoana
întreprinde o acţiune, aceasta va atribui o semnificaţie în funcţie de reacţia celeilalte
persoane, indiferent dacă prezenţa este reală sau imaginară.
În 1934, George Herbert Mead aborda conceptul de „Eu” şi îl vedea drept un
compozit din alte două elemente: Sinele (I), cel care iniţiază acţiunile, care este Eu-l
văzut ca subiect psihologic şi Minele (me), cel care este observat de către alţii, care este
Eu-l văzut ca obiect al percepţiei. Astfel, Eu-l ţine cont de elementele de cunoaştere din
mediul în care activează, fiind ghidat în atingerea scopurilor sale.
În 1980, Sheldon Stryker accentua ideea că pentru fiecare faţetă a identităţii omul
are o poziţionare desemnată şi interiorizată (internalized positional designation), ceea ce
ne conduce la identitatea de rol. O identitate este compusă din sensurile deja atribuite de
către persoanele semnificative, care au fost împărtăşite şi validate în procesul socializării.
O siglă lingvistică sau un simbol asociat declanşează activarea unei reprezentări mintale
care conţine informaţii specifice acumulate până în acel moment dat. Pe parcursul
existenţei, acest volum sporeşte atât în urma informării din surse obiective, cât şi
comparării viziunii şi expectanţelor asupra unui rol cu alte persoane (Stryker, 2000).
O altă contribuţie în studiul identităţii sociale îi aparţine lui Peter J. Burke în care
accentul este pus pe relaţia dintre identitate şi comportamentele persoanei. Două persoane
care au aceeaşi identitate se pot comporta diferit şi aceasta se întâmplă datorită sensului
pe care fiecare îl atribuie identităţii (Burke, Owens, Serpe, Thoits, 2003; Burke, 2006).
Acceptaţi o provocare? Încercaţi să răspundeţi la întrebarea: ce înseamnă să fii un
student bun? Acordaţi apoi aceeaşi întrebare colegilor dumneavoastră. Comparaţi
asemănările şi diferenţele. Observaţi dacă în urma discuţiilor aveţi tendinţa să modificaţi
răspunsul iniţial şi în ce sens.
6
Este foarte probabil ca la un moment dat să abordaţi concepţia dumneavoastră şi a

celorlalţi similari referitor la ponderea dintre timpul acordat studiului şi distracţiei.
Discuţia poate fi cadrată urmărind raportul, prestabilit de cercetător - 30% studiu şi 70%
distracţie versus 70% studiu şi 30% distracţie. Care este probabilitatea ca toţi studenţii să
împărtăşească acelaşi punct de vedere, apropiindu-se mai mult faţă de una dintre
variantele propuse? O altă cale pentru a deduce care este reprezentarea despre ce
înseamnă a fi un student bun poate consta în urmărirea comportamentelor unui student pe
parcursul anului universitar. Design-ul investigaţiei poate fi rafinat prin prezentarea unei
liste de trăsături de personalitate sau descriptori afectivi pe care subiecţii să le atribuie
unui „bun student” în general, membrilor dintr-un alt grup pertinent2, colegilor din grupul
de apartenenţă sau propriei persoane.
Premizele şi fundamentele teoriei identităţii sociale
Teoria identităţii sociale este legată de lucrarea fundamentală a psihologilor

europeni, H. Tajfel şi J. C. Turner, care au accentuat rolul stimei de sine a individului3 cu
impact direct asupra identităţii sociale. Astfel, reproducem cele 3 premize care reprezintă
fundamentul Teoriei identităţii sociale (Bouhris, Leyens, 1997, p.57-58; Doise,
Deschamp, Mugny, 1996, 42-43):
„1. Indivizii tind să-şi menţină sau să-şi augmenteze stima de Sine – ei încearcă să
ajungă la o concepţie despre Sine pozitivă.
2. Grupurile sociale sau categoriile (şi apartenenţa la ele) sunt asociate unor
conotaţii pozitive sau negative. În consecinţă, identitatea socială poate fi pozitivă sau
negativă în funcţie de evaluările (care tind să fie împărtăşite din punct de vedere social fie
în interiorul grupului, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la identitatea
socială a unui individ.
3. Evaluarea propriului grup se face în funcţie de alte grupuri specifice, prin
intermediul comparaţiilor sociale şi în termenii atributelor sau caracteristicilor încărcate
de valoare. Comparaţiile care au ca rezultat o diferenţă pozitivă între grupul de
apartenenţă şi un alt grup produc o ridicare a prestigiului; comparaţiile care rezultă într-o
diferenţă negativă antrenează o scădere a prestigiului.” (p. 57-58).
Astfel, prezentăm principiile teoretice ale teoriei identităţii sociale:

„1. Indivizii tind să ajungă la (sau să menţină) o identitate socială pozitivă.
2. Identitatea socială pozitivă se bazează, în mare parte, pe comparaţiile favorabile
făcute între grupul de apartenenţă şi alte grupuri pertinente. Grupul va fi perceput în mod
pozitiv ca diferenţiat sau distinct de alte grupuri pertinente.
3. Atunci când identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii tind fie să îşi
părăsească grupul pentru a se alătura unui grup mai pozitiv, fie să îşi evidenţieze
grupul într-un sens pozitiv.” (p. 58)
2
Care se pretează procesului de comparare socială.
3
A se vedea şi Hornsey, 2008, p. 214.
7
6.2.3. Experimentul lui H. Tajfel (1970)
Experimentele cele mai reprezentative şi ingenioase, care fundamentează teoria

identităţii sociale, au fost realizate de către H. Tajfel în 1970. Scopul general propus
urmărea maniera în care indivizii se raportează la membrii grupului din care fac parte şi
cei care fac parte dintr-un alt grup. Cercetătorul intuia prezenţa favorizării a membrilor
in-grup şi defavorizării membrilor din out-grup. Pentru identificarea comportamentului
de discriminare şi eliminarea pe cât posibil al factorilor externi, trei premize au fost
urmărite şi respectate în cadrul experimentului-princeps şi anume eliminarea oricărei: a)
raţiuni în termenii unui interes individual; b) atitudini ostile sau conflict din trecutul
istoric dintre grupuri; c) atitudini ce ar implica prejudecăţi faţă de membrii unui out-grup.
Primul experiment a constat în aprecierea cât mai exactă de către subiecţi a
numărului de puncte dintr-o mulţime. Am optat pentru prezentarea celui de al doilea
experiment, care a rafinat modalitatea de măsurare.
Subiecţilor li s-a precizat că urmează să participe la o sarcină de apreciere estetică.
Pentru aceasta, au fost selectate reproducerile a 12 picturi: 6 dintre acestea aparţin lui
Paul Klee, celelalte 6 – lui Wassily Kandinsky; exemple de picturi sunt ilustrate în figura
de mai jos. La studiu au participat 48 de băieţi, cu vârste între 14-15 ani, repartizaţi în trei
grupuri a câte 16 membri. Participanţilor li s-au prezentat serii a câte două imagini,
selectând câte o pictură a fiecărui pictor, sarcina constând în exprimarea gradului de
preferinţă pentru fiecare dintre acestea. Fără a ţine cont de estimările realizate, la scurt
timp, fiecare membru a aflat că preferinţele s-au distribuit relativ similar între
participanţi. Astfel, fiecare dintre subiecţi a luat la cunoştinţă care este pictorul care le-a
plăcut cel mai mult, iar preferinţele celorlalţi s-au împărţit aproximativ în mod egal, fără
însă a şti nominal cine şi ce preferinţe are.
Kandinsky – Composition 8, 1923 Klee – Red Ballon, 1922
Exemple de imagini utilizate în experimentul lui Tajfel (1970)
Dorind să remunereze toţi subiecţii studiului pentru participare, experimentatorul le

declara că această decizie o vor lua chiar ei. În acest sens, au fost elaborate 4 matrici
diferite, sub forma unor piese de domino. Fiecare matrice conţinea un număr de 13
8
cartoane, separate în două rânduri, care aveau înscrise câte două numere4 şi care
reprezentau valoarea remunerării destinate pentru doi membri. Variabila independentă
manipulată viza tipul membrilor care urmau să fie remuneraţi: doi membri din propriul
grup, doi membri din out-grup (cei care preferase picturile celuilalt pictor) sau varianta
mixtă – un membru din propriul grup şi un membru din out-grup. Reprecizăm faptul că
subiectul nu ştia cine erau cei doi membri în mod concret. Analizând fiecare matrice, se
pot observa două posibilităţi logice: cei doi membri primesc remunerări din ce în ce mai
similare, chiar egale, sau din ce în ce mai diferite, aşa cum se poate observa în figura 16.
Exemple matrici de tip „A”
19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25
23 22 21 20 19 18 17 16 15 14 13 12 11
5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29
Exemple matrici de tip „B”
777 88
8 999 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25
11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29
Figura 4: Matricile utilizate în scop de remunerare, utilizate în experimentul lui Tajfel,

1970, p. 100.
Luând în calcul gradele variabilei independente şi modalitatea de concepere a

matricilor, atunci când propune remunerarea celor doi membri, un subiect se confrunta cu
situaţia în care: a) ambii membri făceau parte din in-grup; b) ambii membri erau din out-
grup; c) un membru era din in-grup şi celălalt - din out-grup5 pe de o parte, iar pe de altă
parte, alegerea cartonului îi putea avantaja / dezavantaja fie similar, fie diferenţiat.
Rezultatele au confirmat aşteptările cercetătorului. Atunci când o persoană decide
remunerarea a doi membri din propriul grup, în cazul matricii de tip „A” sunt alese
cartoanele din centru, iar în matricea „B” - cartoanele din extrema dreapta, ceea ce denotă
optarea pentru un maximum de profit. Dacă însă membrii fac parte din grupuri diferite iar
partea de sus a cartonului reprezenta remunerarea pentru membrul din in-grup, sunt
preferate cartoanele din stânga pentru ambele forme de matrici. În matricea de tip „A”,
membrul propriului grup este clar avantajat. În matricea de tip „B”, varianta aleasă
pledează pentru maximizarea diferenţelor de remunerare dintre membrii celor două
4
Numerele reprezentau zecimi de penny, echivalentul a zecimi de cenţi al dolarului american în acel
timp.
5
Prin consemn şi foaia de răspuns, în dreptul fiecărui rând al matricii era menţionat din ce categorie
făcea parte cel care urma să fie remunerat respectiv membrul „Klee” sau „Kandinsky”.
9
grupuri. Această alegere, în fapt, dezavantajează membrul din propriul grup care putea
câştiga o remunerare obiectiv mai mare. Or, această opţiune ar însemna ca membrul din
out-grup să primească o remunerare şi mai mare!
Grupurile au fost constituite ad-hoc iar în istoricul acestora, prin postulatele
enunţate chiar de la început, lipseau oricare conflicte sau atitudini ostile dintre membri.
Cu alte cuvinte, cele două grupuri nu înregistrau nici trecut, nici viitor. Dacă am
presupune că cele două grupuri ar fi fost în mod real în relaţii de competiţie sau trecutul
acestora ar fi fost marcat de tensiuni, cel mai probabil atitudinile ar fi mai intense iar
discriminarea mai accentuată.
Studiul lui Tajfel (1970) a generat stipularea „paradigmei grupurilor minimale”,
înţelegerea căreia necesită cunoaşterea şi integrarea Teoriei categorisirii sociale a sinelui,
Teoriei comparării sociale, Teoria atribuirii sociale şi cunoştinţele referitor la psihologia
stereotipurilor. Însăşi percepţia unei entităţi sociale, prin prisma activării identităţii
sociale, generează la rândul său multiple erori ce survin în cadrul procesării informaţiilor
sociale.
O lucrare mai recentă a lui Kashima, Foody şi Platow (2002) prezintă o sinteză ale
consecinţelor atunci când o identitate socială este activată / (salientă6). În acest caz,
persoana are tendinţa de a:
1. atribui sinelui caracteristicile grupului social;
2. atribui sinelui atitudinile sau valorile in-grupului;
3. se comporta ca un membru interşanjabil din cadrul grupului;
4. accentua percepţia omogenităţii sau similarităţii grupului;
5. produce asimilarea sine-in-group versus contrast sine-out-grup;
6. accentua similarităţile intragrup şi diferenţele intergrup;
7. intensifica omogenitatea la nivel de in-grup şi out-grup;
8. favoriza crearea stereotipurilor consensuale despre in-grup şi out-grup (p. 154-
155).
În concluzie, Teoria identităţii sociale este absolut necesară în cunoaşterea dinamicii

grupului social, dinamică care este responsabilă în esenţă de schimbarea socială
(Hornsey, 2008). Oricare psiholog social este preocupat de studiul factorilor care
cauzează schimbarea socială şi a felului în care aceasta evoluează. Altfel, această ştiinţă
nu ar avea nici un sens.
6
Prin „salienţă” (în engleză salience) se înţelege proprietatea unui stimul de a ieşi în evidenţă. În
domeniul psihologiei sociale cognitive salienţa presupune activarea unui conţinut cognitiv la nivelul
conştiinţei.
10
Curs 09 Comunicarea şi decizia de grup
Cuprins:
y Reţele de comunicare în grup

y Decizia de grup
y Schimbarea riscantă
y Polarizarea de grup
y Explicaţii asupra polarizării de grup
A. Teoria argumentelor persuasive (Vinokur, Burnstein, 1974)
B. Teoria comparării sociale (Festinger, 1954)
În general, un grup îşi întruneşte membrii atunci când există necesitatea de a

rezolva o problemă (problem-solving task) şi / sau a lua o decizie (decision task) (Davis,
1973). Ne referim la o problemă atunci când există o discrepanţă dintre situaţia curentă şi
cea dorită în privinţa unui aspect care reprezintă interes pentru acel grup. În procesul
rezolvării problemei membrii grupului îşi vor concentra eforturile pentru a procesa
informaţiile ce vor servi la construcţia unei sau mai multor alternative sau soluţii posibile
propuse pentru aplicare. Este posibil ca acelaşi grup sau un alt grup să se întrunească
pentru luarea deciziei. Aceasta presupune efectuarea unei alegeri în baza a cel puţin două
alternative.
Rezolvarea unei probleme sau / şi luarea deciziei întruneşte membrii unui grup care
vor vehicula nu doar informaţiile legate de sarcina propusă spre rezolvare, ci şi
împărtăşirea opiniilor şi atitudinilor, a stărilor afective resimţite sau a motivaţiilor ce
ghidează comportamentele, a principiilor şi valorilor după care fiecare îşi structurează
existenţa.
Literatura de specialitate care abordează comunicarea socială este variată. De
principiu, acest subiect este abordat prin prisma teoriei informaţiei aplicat în contextul
grupurilor sociale. Cercetătorii vizează aspectele interacţiunii dintre entităţile sociale
angajate în actul comunicării prin raportarea la statusul social ocupat de către membrii
unui grup în cadrul unei ierarhii pe verticală sau orizontală. Preocupările sunt îndreptate
atât asupra analizei formelor de comunicare, a tipului de mesaj transmis, cât şi în ceea ce
vizează dezvoltarea abilităţilor de comunicare eficientă în contexte şi relaţii sociale
diferite (Abric, 2002; Greene, Burleson, 2003; Amado, Guittet 2007; Harris, Sherblom,
2008).
Atunci când ne referim la comunicarea socială în cadrul unui grup social este
necesar să identificăm câteva elemente clasice: sursa care transmite mesajul, ţinta căreia i
se adresează şi contextul în care se desfăşoară comunicarea, implicit factorii care
împiedică sau îngreunează emiterea şi recepţionarea unui mesaj. De asemenea, este
important de a cunoaşte frecvenţa şi durata mesajelor pe care îl emite fiecare membru al
grupului raportat la frecvenţa şi durata totală a comunicării în grup.
Un punct esenţial în domeniul comunicării îl reprezintă studiul reţelelor de
comunicare şi rolul central sau periferic al fiecărui individ.
1
Reţele de comunicare în grup
În 1951, Leavitt a realizat un studiu experimental în care şi-a propus să identifice

relaţia dintre comportamentele membrilor grupurilor restrânse şi tiparele de comunicare.
Materialul experimental a constat în seturi de fişe care conţineau cinci simboluri diferite
din şase posibile. Subiecţii participau în grupuri de cinci persoane, iar fiecare set conţinea
un simbol similar. Sarcina consta în a identifica simbolul comun prin intermediul
mesajelor scrise. Leavitt a creat patru condiţii de cercetare prin configuraţia poziţionării
subiecţilor la masa de lucru şi a modalităţii de comunicare, aşa cum este prezentat în
Figura 1:
Figura 1. Varietatea reţelelor de comunicare utilizate în studiul lui Leavitt, 1951, p.42
- Autorul a acordat importanţă analizei rolului „centralităţii”, în cazul de faţă

îndeplinit de către subiectul „C” şi a ajuns la următoarele constatări:
- din punct de vedere al timpului necesar pentru soluţionarea problemei: cele mai
mici valori în condiţia reţelei de tip „roată” (m = 32 secunde) şi de tip „Y” (m = 35,4
secunde), comparativ cu reţelele de tip „cerc” (m = 50,4 secunde) şi „lanţ” (53,2
secunde);
- din punct de vedere al numărului de erori comise sau a răspunsului final greşit: cele mai
mici valori la reţele de tip „Y” (m = 1,6) şi „roată” (m = 2,2), comparativ cu reţelele de
tip „cerc” (m = 6,4) şi „lanţ” (m = 6,2);
- din punct de vedere al răspunsurilor la chestionar: recunoaşterea liderului,
deducerea tipului de organizare din grup, plăcerea sau satisfacţia lucrului în grup s-a
înregistrat cu cea mai frecventă în reţeaua de tip „roată”. În reţeaua de tip „cerc” membrii
şi-au exprimat într-o mai mare măsură acordul că munca lor din grup poate fi
eficientizată;
- din punct de vedere al analizei mesajelor: cele mai multe mesaje trimise şi
recepţionate s-au înregistrat în reţeaua de tip „cerc” comparativ cu celelalte condiţii;
Leavitt a conchis că gradul centralităţii şi a eficienţei muncii în grup, constatate
comportamental şi observaţional, pot fi ordonate, de la cel mai slab la cel mai puternic,
astfel: „cerc”→„lanţ”→ „Y”→ „roată”. Cu alte cuvinte, cu cât structura unui grup este
mai centralizată, cu atât mai eficient este grupul în procesul rezolvării sarcinii şi
asigurării unui climat relaţional pozitiv. În acelaşi timp, aceste efecte depind de persoana
care ocupă poziţia centrală din grup.
Datele prezentate anterior se pot aplica mai degrabă cazul în care un grup se
confruntă cu o sarcină relativ simplă. Shaw (1964) a constatat că grupurile descentralizate
2
confruntate cu o problemă complexă, şi aici ne referim la reţeaua de tip „cerc”, munca de

grup este mai eficientă: se înregistrează un timp superior pentru rezolvarea sarcinii,
membrii prezintă spre examinare mai multe informaţii şi înregistrează un nivel mai mare
de satisfacţie în munca de grup. Explicaţiile invocă trei concepte care au legătură directă
cu nivelul satisfacţiei membrilor dintr-un grup şi performanţa din sarcină:
a. conceptul de „interdependenţă” care se referă la percepţia individului în privinţa
gradului de libertate în faţa restricţiilor pe care le implică o activitate;
b. frecvenţa „saturaţiei canalelor de comunicare” şi a „saturaţiei unităţilor de
mesaj” dependente de cerinţele sarcinii.
Numărul canalelor de comunicare şi a mesajelor necesare rezolvării unei sarcini
colective corelează pozitiv, însă ambele au o relaţie invers proporţională cu nivelul
satisfacţiei membrilor grupului. Dacă o reţea de comunicare centralizată necesită mai
multă interdependenţă şi saturaţie legat de o poziţie pe care un membru îl ocupă în cadrul
reţelei grupului, aceasta se va răsfrânge negativ asupra nivelului de satisfacţie care va
determina o performanţă mai slabă a individului, implicit la nivelul grupului ca ansamblu.
Alţi factori care pot interfera în explicarea relaţiei interdependenţa versus saturaţia
se referă la aspecte care implică modificări la următoarele niveluri:
a) reţeaua de comunicare (mărimea grupului, structura reţelei şi tipul de restricţii);
b) informaţiile comunicate (bruiaje survenite dintre emiţător şi receptor, constanţa
distribuirii informaţiilor, cunoaşterea evoluţiei sau a rezultatelor grupului); şi
c) compoziţia grupului (caracteristici personalităţii indivizilor precum tendinţa de
a domina celelalte persoane, nivelul autoritarismului, stilul de leadership, popularitatea
membrilor).
Decizia de grup
Luarea unei decizii în cadrul grupului presupune existenţa a cel puţin două
alternative iar membrii aprobă una dintre acestea. Întrunit în acest sens, grupul va
respecta normele procedurale şi schema decizională prestabilită sau asupra cărora se va
conveni prin consens înaintea actului propriu-zis.
Deciziile pot fi luate printr-un vot deschis, în care membri cunosc poziţiile tuturor
membrilor sau printr-un vot secret, de obicei consemnat în scris în absenţa elementelor de
identificare.
Pennington (2002, p. 174) a realizat o sinteză a tipurilor de scheme decizionale,
identificând 5 forme:
1. Unanimitatea – toţi membrii grupului sunt de acord cu soluţia propusă;
2. Majoritatea câştigă – decizia va fi adoptată de către majoritatea numerică a
membrilor din grup.
3. Veracitatea câştigă (truth wins) – chiar dacă nu toţi membri sunt de acord, se va
opta pentru decizia corectă;
4. Două treimi din grup – decizia este expresia pronunţării a 2/3 din totalul
membrilor grupului;
5. Prima schimbare (first shift) – atunci când apare o modificare a opiniei sau
judecăţii, grupul o va adopta.
3
Două dintre schemele decizionale de mai sus au fost preluate din lucrarea lui Davis
(1973) care a atras atenţia asupra unor aspecte particulare. În cazul tipului „veracitatea
câştigă” Davis atrăgea atenţia asupra termenului de „corectitudine” pe care se sprijină
membrii grupului. Într-o sarcină obiectivă este uşor de a stabili dacă un răspuns este
corect sau greşit. Dacă ne referim la o sarcină care implică subiectivitatea membrilor, de
exemplu poziţia adoptată faţă de un candidat politic, termenul de corectitudine devine
irelevant, deoarece este supus unor interpretări în funcţie de ancorarea ideologică.
Al doilea tip de schemă decizională „majoritatea câştigă” este similară cu tipul
„două treimi din grup [câştigă]”. În special în cazul în care o condiţie dictează grupului
atingerea unanimităţii, iar aceasta este deseori dificil de îndeplinit, pot exista precizări
suplimentare în care un verdict să fie admis chiar dacă există un refuz sau o abţinere.
Continuând aplicarea unui demers matematic complex, Davis, Kerr, Sussmann şi
Rissman (1974) au îmbunătăţit modelul schemei sociale decizionale. Preocupându-se în
special de deciziile ce implică riscul, ei au propus 6 posibilităţi. Două dintre acestea au
fost considerate scheme fundamentale, iar în cazul în care nici una dintre acestea nu poate
fi aplicată, atunci se va recurge la una dintre cele două „subscheme” prevăzute pentru
fiecare schemă fundamentală:
1. Echiprobabilitatea – fiecare alternativă pe care cel puţin un membru al grupului

o militează va fi adoptată dacă există cel puţin încă un membru care o susţine;
2. Proporţionalitatea – probabilitatea ca o alternativă să fie adoptată este în funcţie
de proporţia membrilor grupului care sprijină o anumită alternativă;
3. Echiprobabilitatea majoritară – alternativa este susţinută de către o majoritate
numerică, dacă aceasta există; în caz contrar, se aplică modelul echiprobabilităţii;
Proporţionalitatea majoritară – alternativa adoptată de un grup este apărată de
majoritatea membrilor, dacă aceasta există; în caz contrar, se aplică modelul
proporţionalităţii;
4. Echiprobabilitatea pluralistă – alternativa adoptată de grup este expresia
pluralităţii membrilor, dacă aceasta există; în caz contrar, se aplică modelul
echiprobabilităţii;
5. Proporţionalitatea pluralistă – alternativa adoptată de grup este poziţia apărată
de pluralitatea membrilor, dacă aceasta există; în caz contrar, se aplică modelul
proporţionalităţii;
În filmul artistic 12 angry men, pe care îl vom invoca în discuţia asupra polarizării
de grup, un grup de juraţi trebuia să ajungă la un consens unanim privind stabilirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei a unui inculpat. În urma unui vot preliminar deschis s-a
constatat că doar un singur membru al grupului decizional şi-a exprimat incertitudinea
referitor la cazul aflat în polemică. Majoritatea a manifestat presiuni intense pentru a
obţine conformismul de grup, nedorind să-şi cedeze poziţia. Acumularea tensiunilor şi
implicarea într-un conflict necesita o soluţionare. În baza observaţiilor acumulate de la
începutul şedinţei, membrul minoritar din grup a recurs la o strategie ingenioasă şi
riscantă. El a propus ca grupul să voteze din nou printr-un vot secret cu respectarea unei
condiţii - în cazul în care cei 11 juraţi îşi vor exprima aceeaşi poziţie manifestată anterior,
el va subscrie părerii majorităţii. Grupul a acceptat oferta şi a votat din nou.
4
Iată un caz, apropiat de ceea ce se poate întâmpla în realitate: grupul era obligat să
respecte o schemă decizională stipulată într-un act juridic, a introdus ad-hoc o nouă
normă procedurală şi pe care grupul a acceptat-o prin consens, identificând astfel o
soluţie salvatoare în faţa unui eşec iminent.
Schimbarea riscantă
Investigarea felului în care o discuţie de grup influenţează opinia sau atitudinea

individului s-a concretizat prin dezvoltarea unui câmp de cercetări în domeniul
schimbării riscante (risky shift). Propunătorul acestei viziuni, James Stoner (1961, 1967)
a constatat că dacă se compară media aprecierilor individuale a gradului de risc în
privinţa unui aspect al realităţii cu valoarea atribuită de un grup în urma unei discuţii de
grup în care se atinge consensul, aceasta din urmă este mai ridicată.
Stoner a prezentat subiecţilor 12 situaţii, preluate din chestionarul elaborat de
Wallach şi Kogan (apud Stoner, 1961), în care personajele-cheie se aflau în faţa unei
alegeri, fiecare implicând atât avantaje cât şi dezavantaje. Prezentăm spre exemplu o
astfel de situaţie:
Domnul M intenţionează să se însoare cu domnişoara T, o fată pe care o cunoaşte

de mai bine de un an. În ultimul timp însă între ei a apărut o serie de neînţelegeri
care pornesc de la diferenţe de opinii în anumite privinţe. În cele din urmă, ei s-au
decis să apeleze un consilier marital care să-i sfătuiască dacă ar fi sau nu înţelept ca
ei doi să se căsătorească. În urma acestor întâlniri ei au înţeles că o căsnicie fericită
este posibilă dar nu şi sigură. (Appendix A-1, p.14).
În prima etapă, subiecţii trebuiau să sfătuiască cuplul din situaţia de mai sus care
este probabilitatea ca mariajul lor să fie fericit şi prosper, având la dispoziţie 6 posibilităţi
de răspuns: cei doi nu ar trebui să se însoare, şansele ca mariajul să fie fericit şi prosper
sunt de 1/10, 3/10, 5/10, 7/10, 9/10. După ce subiecţii parcurgeau toate situaţiile, ei erau
invitaţi să-şi exprime gradul de încredere în „sfatul” pe care l-au acordat pe o scală de tip
Likert în 5 trepte, de la foarte sigur la deloc sigur.
În a doua etapă, participarea avea loc în grupuri de şase persoane. Grupurile
trebuiau să analizeze fiecare din cele 12 situaţii şi să ajungă la o decizie unanimă în
privinţa gradului de acceptare a alternativei propuse.
În final, subiecţii completau un chestionar în care li se cerea să aprecieze gradul de
încredere în decizia grupului şi nivelul de satisfacţie resimţit în cele două etape ale
studiului.
Rezultatele au constatat că în mare parte decizia de grup a înregistrat scoruri mai
ridicate comparativ cu cele individual exprimate de către subiecţi în etapa anterioară.
Explicaţiile pentru acest fenomen s-au referit la existenţa unei duble incertitudini
posibile pe care o posedă indivizii înainte de discuţia din grup. Înainte de a împărtăşi
colectiv opiniile şi atitudinile personale referitor la o realitate socială ce implică riscul,
indivizii ar fi nesiguri în privinţa punctului lor de vedere şi a felului în care acesta ar fi
apreciat de către ceilalţi membri. Din acest motiv, ei îşi propun să respecte o strategie
prin care să divulge o poziţie relativ moderată. Dacă în urma discuţiei se constată că şi
5
ceilalţi membri au păreri similare, iar o parte din informaţiile noi prezentate lărgesc şi mai
mult câmpul cunoaşterii în acest sens, aceasta va avea drept consecinţă întărirea propriei
viziuni. În plus, persoanele care adoptă o atitudine mai extremă în favoarea riscului au
fost percepuţi ca fiind mai persuasivi şi mai încrezători în privinţa propriilor idei
(Wallach, Kogan şi Burt, 1962; 1968).
Polarizarea de grup
Una dintre limitele pe care cercetătorii axaţi pe studiul fenomenului schimbării

riscului le-au constatat este că nu în toate cazurile discuţia de grup a determinat creşterea
gradului de risc, ci din contra, decizia de grup s-a dovedit a fi mai puţin riscantă.
Moscovici şi Zavalloni (1969) au realizat o cercetare prin care au răspuns
inconsistenţelor acumulate anterior. Ei au propus definirea conceptului de „efectul
polarizării” de grup şi au îmbunătăţit abordarea metodologică în studiul acestui fenomen.
Polarizarea de grup se referă la tendinţa grupului de a adopta o poziţie (opinie,
decizie, comportament) mai extremă în urma discuţiei în cadrul unui grup comparativ cu
poziţia individului înainte de discuţia de grup (Moscovici, Zavalloni, 1969; Cothran,
2007; Meyers, 2010).
Pentru a demonstra empiric polarizarea de grup, Moscovici şi Zavalloni (1969) au
implementat design-ul de cercetare cvasiexperimental within-subjects de tip pretest-test-
posttest1. Deoarece în faza a doua prin cerinţa consemnului grupul urma să atingă
consens, autorii au denumit cele trei etape „pre-consens, consens şi post-consens”, aşa
cum este prezentat în Figura 2.
Figura 2. Schema design-ului de tip pretest-posttest folosit în studiul polarizării sociale.
Participanţii studiului, elevi din ultimul an a unui liceu din Paris, au completat, în
primul studiu, un chestionar referitor la opinia lor faţă de generalul Charles de Gaulle, în
al doilea studiu, opinia faţă de americani pe o scală de tip Likert în care –3 însemna
dezacord puternic, +3 – acord puternic şi 0 – neutru. În al treilea studiu s-a măsurat
părerea subiecţilor privind fiecare afirmaţie din chestionarul de opinie referitor la Charles
de Gaulle pe o scală de 7 trepte pe dimensiunea favorabil-nefavorabil.
Înainte de a prezenta datele cercetării ne-am propus să clarificăm distincţia dintre
trei termeni, polarizarea, extremizarea (Lamm, Meyers, 1978) şi depolarizarea socială
1
Pentru mai multe detalii referitor la tipurile de design de cercetare recomandăm lectura Bordens,
K.S., Abbott, B.B. (2011). Research design and methods: A process approach, 8th edition, New York,
McGraw-Hill şi Bonate, P. L. (2000). Analysis of pretest-posttest designs. Boca Raton, Florida: Chapman
& Hall/CRC.
6
(Vinokur, Burnstein, 1978b). Atunci când se obţine o valoare semnificativ mai mare în
etapa consensului decât media din preconsens, ne referim la polarizarea răspunsului.
Dacă măsurarea se face pe o scală bipolară, atunci vom ţine cont şi de sensul diferenţei: o
opinie sau atitudine iniţială pozitivă devine mai intens pozitivă şi respectiv una negativă
devine mai intens negativă. Dacă însă scorul din consens obţine o valoare situată în polul
opus, atunci ne referim la extremizarea răspunsului. Depolarizarea răspunsului se referă
la o scădere a valorii din post-consens comparativ cu etapa pre-consensului. Pentru o mai
bună înţelegere, am prezentat schematic în Figura 3 cele două fenomene discutate
anterior.
Figura 3. Ilustrarea cazurilor în care se obţine polarizarea, extremizarea şi depolarizarea

socială
7
În cercetarea desfăşurată de către Stoner (1961) a existat o etapă post-experimentală

în care, suplimentar, subiecţii raportau o intensificare a atitudinii lor faţă de cea exprimată
iniţial.
Aplicarea designu-lui de cercetare pre-test–test–post-test face posibilă măsurarea
exactă a mediei opiniilor/atitudinilor raportată după discuţia de grup şi compararea
acesteia pe de o parte cu media iniţială şi rezultatul deciziei unanime a grupului la care
persoana participase pe de altă parte. De principiu, se constată că indivizii îşi
consolidează mai puternic viziunea asupra unui fenomen după discuţia de grup.
Rezultatele obţinute de către Moscovici şi Zavalloni (1969) confirmă existenţa
efectului de polarizare. Atitudinea subiecţilor faţă de Charles de Gaulle a devenit mai
intensă din punct de vedere pozitiv după discuţia de grup, iar atitudinea faţă de americani
– mai intensă din punct de vedere negativ. De asemenea, s-a constatat că efectul
polarizării este puternic legat de exprimarea opiniei decât cea în care s-a apreciat cât de
favorabili sunt construiţi itemii chestionarului.
Explicaţii asupra polarizării de grup
Trei orientări teoretice au fost propuse pentru a explica polarizarea de grup.

Procesele legate de argumentarea persuasivă şi compararea socială au fost propuse iniţial
(Paulus, 1983; Kaplan, Miller, 1987) pentru ca apoi să fie luată în calcul teoria
categorisirii sinelui (Manstead, Hewstone, 1996).
În cadrul unui grup un individ este ţinta influenţei sociale din partea celorlalţi
membri ceea ce poate conduce la modificări ale judecăţilor şi comportamentelor sale.
Schimbarea se poate datora credinţei individului că grupul este mai bine informat legat de
evidenţele realităţii, acceptând astfel aceste informaţii, şi aici ne referim la influenţa
socială informaţională, fie dorinţei individului de a respecta normele grupului - influenţa
socială normativă (Deutsch, Gerard, 1955). Teoria argumentelor persuasive se sprijină pe
influenţa de tip informaţional, iar teoria comparării sociale pe influenţa de tip normativ.
A. Teoria argumentelor persuasive (Vinokur, Burnstein, 1974)

Vinokur şi Burnstein (1974) sunt promotorii teoriei argumentelor persuasive,
demonstrând că unui individ îi va fi influenţată decizia atunci când va fi expus unor
argumente persuasive din partea altui membru din grup. Atunci când o dilemă este
analizată în cadrul grupului, asemenea dilemelor elaborate de Wallach şi Kogan (apud
Stoner, 1961), unii membri pot exprima argumentele într-o manieră persuasivă. Dacă o
astfel de realitate are loc, ceea ce s-a şi manipulat în experiment, se instalează polarizarea
răspunsurilor fie spre polul deciziei riscante, fie spre polul deciziei prudente. Polarizarea
răspunsului va fi cu atât mai mare, cu cât argumentele vor fi expuse mai frecvent (Brauer,
Judd, Gliner, 1995).
Care sunt caracteristicile argumentelor pentru a fi considerate persuasive? În primul
rând o informaţie poate fi percepută ca fiind validă din punct de vedere logic sau
demonstrată prin fapte. În al doilea rând, noutatea informaţiei aduce un plus de
cunoaştere şi influenţează reorganizarea conţinutului despre problema discutată (Vinokur,
Burnstein, 1978a). În cazul în care informaţia nu este percepută nici validă, nici nouă, va
8
avea loc depolarizarea răspunsului sau a poziţiei, ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii
mai puţin riscante sau prudente, în funcţie de caz (Vinokur, Burnstein, 1978b).
În 1957, Sidney Lumet a regizat filmul artistic 12 Angry Men în care un grup de
juraţi trebuia să decidă, în mod unanim, dacă un tânăr se face sau nu responsabil pentru
crima în care se presupunea că a fost direct implicat. De la început 11 juraţi îşi
exprimaseră decizia pentru incriminarea tânărului. Pe parcursul discuţiei, juratul numărul
8 convinge grupul şi obţine în final achitarea acuzatului. Realitatea din film a fost
considerată puţin plauzibilă de către unii specialişti din domeniul ştiinţelor politice şi
practicilor manageriale (Wheeler, 2007; Sunstein, 2007). Referindu-se la fenomenul
polarizării de grup, atitudinea iniţială a majorităţii grupului nu avea cum să producă
extremizarea. În plus, autorii se întreabă care este probabilitatea ca acest caz (ideal) să se
întâmple în realitate.
Finalitatea la care a ajuns grupul din film se înscrie în cazul extremizării şi nu a
polarizării de grup (Lamm, Meyers, 1978). Dacă luăm în considerare criteriul validităţii şi
noutăţii informaţiei percepute din cadrul Teoriei argumentelor persuasive (Vinokur şi
Burnstein, 1974), atunci întâmplarea juraţilor poate fi considerată mai realistă.
Pe parcursul discuţiei de grup s-au înregistrat mai multe intervenţii ale juraţilor care
au scos în lumină noi informaţii care au făcut posibila reinterpretarea cazului şi
schimbarea atitudinilor iniţiale. Cel puţin, din punct de vedere empiric, a fost demonstrat
că este posibil să se obţină efectul depolarizării sociale atunci când în cadrul discuţiei de
grup cineva prezintă un argument persuasiv opus poziţiei iniţiale adoptate în grup
(Kaplan, 1977; Vinokur, Burnstein, 1978b).
Chiar dacă aceste date nu au asigurat validitatea nevinovăţiei inculpatului, cel puţin
au reuşit să crească gradul incertitudinii în rândul celorlalţi membri a grupului. Iată un
argument „valid” rostit de către juratul numărul 8 care a stârnit primele îndoieli şi a
debutat procesul schimbării judecăţilor individuale: „Mărturia care pune un puşti pe
scaunul electric trebuie să fie precisă!” (12 angry men, 1957, 41 min., 23 sec.).
B. Teoria comparării sociale (Festinger, 1954)

O explicaţie mai precisă decât teoria argumentelor persuasive se consideră a fi
teoria comparării sociale elaborată de către Leon Festinger, în 1954, care se situează la
nivelul de analiză inter-personal şi inter-grup în cadrul psihologiei sociale. Festinger este
cunoscut de asemenea prin elaborarea trei ani mai târziu a teoriei disonanţei cognitive.
Teoria comparării sociale a lui Festinger (1954) reprezintă o viziune complexă şi
subtilă asupra acestui fenomen şi este compusă din 9 ipoteze, 8 colorare şi 8 derivări. În
esenţă, teoria se bazează pe existenţa necesităţii fiinţei umane referitor la evaluarea
cogniţiilor (opinii, atitudini, credinţe) şi abilităţilor (fizice sau sociale). Doar în cazul în
care evaluarea este una subiectivă, ceea ce presupune absenţa raportării individului la un
standard obiectiv, ea devine instabilă şi prin aceasta produce disconfort psihologic. Drept
urmare, individul va prefera să se compare cu ceilalţi care au opinii şi abilităţi similare, în
detrimentul disimilarităţii, ceea ce va asigura stabilitatea evaluării sinelui. În cazul în
care în urma comparării sociale se constată discrepanţe, individul va avea tendinţa să-şi
schimbe propria poziţie sau poziţia celorlalţi pentru reducerea acestor discrepanţe. Astfel
de circumstanţe vor servi drept pretext pentru ca grupul să dezvolte presiuni spre
uniformitate. Ele vor fi acceptate doar dacă individul percepe acest grup ca fiind atractiv
9
sau dacă consideră că opiniile şi abilităţile sale sunt relevante. Compararea socială va fi
evitată dacă ceilalţi manifestă o atitudine de derogare sau ostilă.
Aşa cum preciza Fromkin (1970), individul este motivat să fie perceput de către
membrii grupului într-o manieră dezirabilă şi care să depăşească media dezirabilităţii
percepută de către o persoană. Aceasta îl va determina să întreprindă eforturi pentru a
obţine aprobarea celorlalţi membri din grup, câştigând astfel perceperea unicităţii sinelui.
Teoria argumentelor persuasive şi procesul comparării sociale au fost considerate
două mecanisme explicative mai degrabă complementare (Sanders, Baron, 1977; Kaplan,
Miller, 1983; Isenberg, 1986) decât exclusive (Burnstein, Vinokur, 1977).
10
Curs 10 Decizia de grup
Cuprins:
y Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup

y Modelul prevenirii gândirii grup
y Revizuirea fenomenului gândirea de grup
A. Coeziunea grupului
B. Stilul de leadership
C. Normele procedurale
1. General Group Problem-Solving Model
2. Group Support System
y Direcţii de cercetare viitoare în studiul gândirii de grup
Deteriorarea deciziei de grup. Modelul Gândirea de Grup
Nu toate deciziile pe care un grup le elaborează au consecinţe pozitive. Oricare

capitol care abordează această problematică invocă numele lui Irving Lester Janis care a
lansat conceptul de gândire de grup (Groupthink). Conform lui Janis (1972, 1982),
sindromul gândirea de grup se referă la o formă de gândire pe care o dezvoltă un grup
atunci când depune eforturi pentru a menţine uniformitatea în ciuda analizei
cvasitotalităţii alternativelor care ar contribui la o decizie mai bună.
Acest fenomen a fost propus în urma analizei unor decizii politice care au avut
drept consecinţă un eşec lamentabil: în 1961 planul aprobat de către J. F. Kennedy de a
răsturna regimul comunist din Cuba prin invazia din Golful Porcilor (The Bay of Pigs),
decizia lui Harry Truman, aprobată de către în 1950 de a intra în războiul din Coreea de
Nord, atacul japonezilor din 1941 de la Pearl Harbor şi aprobarea campaniei militare în
Vietnam din perioada 1964-1967 de către Lyndon Johnson. Toate aceste cazuri au sfârşit
dramatic, înregistrându-se pierderi imense de vieţi omeneşti.
Aplicând metoda studiului de caz, Janis a identificat mai multe caracteristici care
pot fi grupate în trei categorii: antecedente, simptome ale gândirii de grup şi simptome
ale deciziei de grup defectuoase (Rose, 2011).
În cadrul primei dimensiuni, una dintre condiţiile de bază, considerată de Janis
necesară şi nu neapărat suficientă, se referă la existenţa unui grup înalt coeziv care
implică subsecvent alte două caracteristici: izolarea în cadrul luării deciziei a judecăţilor
altor persoane competente din afara grupului şi prezenţa unui leadership autoritar sau
imparţial, care dezvăluie încă de la început o soluţie personală prestabilită. Autorul a
constatat că luarea deciziilor se efectua conform unor proceduri nesistematice, sub
influenţa stresului provocat de factori externi, cum ar fi limita de timp. Datorită unor
eşecuri anterioare, membrii grupurilor ar fi înregistrat un nivel al stimei de sine temporare
scăzută.
Simptomele gândirii de grup postulate de către Janis (1982) pot fi grupate în trei
categorii (Rose, 2011):
1
I. Supraestimarea propriului grup

1. Iluzia invulnerabilităţii – majoritatea membrilor sunt dominaţi de un optimism
exagerat, de o încredere excesivă în forţele proprii. Aceasta facilitează producerea şi
susţinerea deciziilor extreme. Cel mai frecvent apelul la prudenţă sau conturarea unui
scenariu fatal este întâmpinat prin amuzament sau glume;
2. Iluzia moralităţii in-group-ului – grupul îşi consideră deciziile, şi consecinţele
pe care le implică, drept morale şi etice.
II. Gândirea „opacă” (Closed-mindedness)

3. Raţionalizarea colectivă – dacă un membru sesizează grupul privind o posibilă
limită sau pericol pe care alternativa discutată o implică, aceasta va fi ignorată. Întrebarea
de genul „şi dacă nu se va întâmpla astfel?” este auzită şi nu ascultată;
4. Stereotipizarea out-grup-ului – viziunea asupra grupului concurent este
exclusiv negativă şi subestimată; „cu siguranţă” grupul adversar nu are nici o intenţie să
negocieze sau este incapabil să adopte o decizie riscantă şi, prin consecinţă, să acţioneze
astfel. Grupul consideră că tactica pe care urmează să o aplice va surprinde pe nepregătite
celălalt grup, care nu are cum să facă faţă elementului surpriză. Acest simptom este în
strânsă corelaţie cu iluzia invulnerabilităţii.
III. Presiuni spre uniformitate

5. Presiuni pentru conformism (de grup) – aceste presiuni sunt manifestate faţă de
oricare membru al grupului care exprimă stereotipuri, iluzii sau credinţe diferite şi
neconcordante cu cele împărtăşite de către grup. O atare atitudine este catalogată drept
lipsă de loialitate şi devotament faţă de grup şi cauza susţinută. „Cine nu este cu noi, este
împotriva noastră” – este un îndemn pe care l-a auzit nu o dată.
6. Autocenzurarea ideilor deviante - atunci când o idee nu coincide sau este
contrară celei emisă de grup prin consens, are loc minimalizarea importanţei îndoielilor şi
a contraargumentelor. Orice ezitare faţă de o idee va fi considerată neimportantă şi va fi
depăşită în grabă.
7. Iluzia de unanimitate se referă la falsa credinţă că dacă un punct de vedere nu
este exprimat în grup, se presupune implicit că membrii sunt în acord cu acesta, prin
urmare nici nu merită a fi punctat. Se întâmplă uneori ca un delegat să prezinte ideea
proprie în numele grupului, fără însă a-l consulta în prealabil.
8. „Paznicii minţii” (self-uppointed mindguards) – unii membri îşi autoatribuie
rolul de a proteja grupul faţă de ideile contrare care ar putea oricând ameninţa plăcerea
grupului de a-şi considera deciziile eficiente şi morale.
Janis (1982) a afirmat că este dificil de a stabili care este numărul minimum de simptome
sau care ar fi ponderea fiecăruia în declanşarea gândirii de grup. El a presupus că şi în
condiţia activării lor parţiale se vor observa deficienţe la nivelul procesului luării
deciziilor şi anume: a-b) analizarea incompletă a alternativelor deciziei şi obiectivelor; c-
d) absenţa reanalizării gradului de risc al alternativei alese dar şi a celor respinse de la
începutul discuţiei; e) renunţarea în a căuta noi alternative; f) instalarea erorii de
procesare a informaţiilor (selective bias in processing information) şi g) lipsa unui plan
constructiv.
2
Modelul prevenirii gândirii grup
Din punct de vedere pragmatic, studiul gândirii de grup a permis creionarea unor
modalităţi de prevenire a acestui fenomen. Janis (1982) a propus 9 ipoteze prescriptive
care, odată ce sunt respectate, ar contracara apariţia şi consecinţele erorilor gândirii
raţionale şi a iluziei consensului sau a ignoranţei pluraliste – convingerea privată că
gândurile şi sentimentele proprii sunt diferite comparativ cu ale altor persoane aflate în
acelaşi context şi care manifestă un comportament similar.
Şi în acest caz Janis a recomandat verificarea empirică a postulatelor propuse:
1. Liderul grupului decizional va desemna fiecărui membru rolul de evaluator critic.
Aceasta presupune focalizarea atenţiei asupra oricărei obiecţii aduse sau informaţii
îndoielnice. Implicit, acest rol va fi autoasumat de către lider;
2. Pentru a asigura imparţialitatea şi influenţa asupra celorlalţi membri, încă de la
începutul discuţiei liderul se va abţine să-şi exprime oricare preferinţă pentru una dintre
alternative sau să estimeze impactul acesteia;
3. În procesul luării deciziei se vor respecta practicile administrative pe care grupul
le aplică în mod obişnuit, fără a opera excepţii sau abateri;
4. Din momentul în care s-a prefigurat o soluţie posibilă spre aplicare, grupul se va
scinda în două sau mai multe subgrupuri, prezidate de persoane diferite, care se vor
întruni separat pentru a analiza cât de fezabil şi eficient este ceea ce se propune. Membrii
vor „zdruncina” ideea pentru a vedea în ce măsură ea rezistă;
5. Este recomandată relansarea discuţiilor referitoare la problemă şi soluţie cu alte
persoane decât cei din grupul decizional, dar care fac parte din acelaşi mediu
organizaţional. Rezultatele vor fi comunicate ulterior grupului de decizie;
6. Este benefic ca la întrunirile grupului decizional să fie invitaţi experţi din afara
mediului organizaţional şi care să contribuie cu idei diferite;
7. Unul sau mai mulţi membri din grup vor avea un status special, cel de „avocat al
Diavolului”, scopul căruia este să identifice şi să scoată în evidenţă punctele slabe ale
soluţiei propuse. Dacă este cazul, ei vor relansa discuţia printr-o frază de genul: „Probabil
că am trecut cu vederea peste...”;
8. În cazul în care alternativa decizională se răsfrânge asupra unui alt grup, membrii
vor analiza totalitatea semnalelor de „avertizare” emise de out-grup şi îşi vor imagina alte
scenarii posibile pe care out-grup-ul le-ar pune în aplicare;
După ce s-a atins un consens în privinţa soluţiei posibile, grupul se va reuni pentru
a risipi orice îndoială rămasă şi va reanaliza holistic problema.
Abia în acest moment, soluţia poate să fie implementată.
Nu toate recomandările propuse de către Janis pot fi aplicate de către un grup

decizional. Există mai multe resurse interne şi externe de care trebuie să se ţină cont.
Liderul grupului sau membrii desemnaţi pentru rolul „avocatul Diavolului” trebuie
să demonstreze abilităţile unui bun negociator şi să poată rezolva eficient conflictele
psihosociale.
Dacă există o constrângere de timp, iar situaţiile de criză nu sunt o raritate, grupul nu
reuşeşte să realizeze o analiză aprofundată a alternativelor şi a tuturor consecinţelor pe
care le implică. Limita de timp va împiedica întrunirea grupului decizional de mai multe
ori sau va face imposibilă colectarea şi analiza altor informaţii din partea persoanelor care
3
au o anumită legătură cu problema discutată. În plus, nu tot timpul sunt disponibili

experţii externi sau aceştia sunt dificil de identificat.
Revizuirea fenomenului gândirea de grup
Modelul asupra gândirii de grup propus de către Janis a devenit foarte popular în
psihologia socială, provocând cercetări din punct de vedere teoretic, metodologic şi
empiric. În general, demersul investigativ asupra gândirii de grup poate fi categorisit în
trei arii: studii de caz, experimente de laborator şi abordări teoretice (Moorhead,
Montanari, 1986; Park, 1990, 2000; Aldag, Fuller, 1993; Esser, 1998; Rose, 2011).
Primele studii de caz analizate prin prisma gândirii de grup au fost pe larg analizate
de către Janis (1982). Câteva dintre aceste cazuri au fost reanalizate în urma analizei unor
documente desecretizate şi interviuri acordate de către foştii membri din grupurile
decizionale politice. Fără a nega contribuţia lui Janis pentru dezvoltarea psihologiei
sociale şi organizaţionale, s-a sugerat că o mai bună interpretare s-ar preta din punct de
vedere al psihologiei politice (Kramer, 1998; Raven, 1998).
O parte din autori au analizat alte evenimente soldate cu pierderi materiale sau vieţi
umane şi au încercat să analizeze felul în care fenomenul gândirii de grup poate explica
aceste consecinţe (Esser, 1998; Schafer, Crichlow, 2002). De exemplu, Esser şi
Lindoerfer (1989) şi-au centrat atenţia asupra deciziei care s-a soldat cu prăbuşirea în
1986 a navetei spaţiale Challenger; Badie (2010) a examinat consecinţele războiului din
Irak. În ambele cazuri, o parte din simptomele gândirii de grup au fost identificate.
Autorii au pus accent mai degrabă pe valorificarea cunoştinţelor referitor la modalităţile
de combatere a gândirii de grup în speranţa evitării pe viitor a unor experienţe similare.
Literatura de specialitate consemnează mai multe revizuiri teoretice a conceptului
de gândire de grup şi studii meta-analitice ale cercetărilor empirice (Park, 1990, 2000;
Moorhead, Montanari, 1986; Whyte, 1989, 1998; Aldag, Fuller, 1993; Street, 1997; ‘t
Hart, 1998; Boncu, 1999, Rose, 2011). Majoritatea dezbaterilor s-au axat pe investigarea
factorilor antecedenţi care declanşează gândirea de grup şi impactul acestora asupra
deteriorării deciziei de grup.
A. Coeziunea grupului
Cele mai multe dezbateri s-au referit la rolul coeziunii grupului, considerat fiind de
către Janis (1982) ca fiind un factor necesar dar nu şi suficient. Janis s-a referit la
coeziune drept „gradul în care persoanele din grup îşi valorizează membrii şi doresc să
rămână împreună” (p. 245).
Majoritatea cercetătorilor însă au considerat coeziunea de grup drept o condiţie
non-obligatorie (Flowers, 1977; Park, 1990; t’Hart, 1991; Aldag, Fuller, 1993; Mullen,
Anthony, Salas, Driskell, 1994; Boncu, 1999) sau au militat pentru excluderea acesteia
din problematica gândirii de grup (Whyte, 1998).
Au existat şi susţinători în ceea ce priveşte importanţa acestui factor în
determinarea gândirii de grup. Bernthal şi Insko (1993) au atras atenţia că Janis a fost
inspirat de concepţia lui Leon Festinger (1950) care a definit coeziunea drept „Rezultanta
tuturor forţelor care determină persoanele să rămână în grup. Aceste forţe se pot baza pe
atractivitatea sau non-atractivitatea grupului din punct de vedere al prestigiului său,
membrii sau activităţile în care grupul s-a angajat” (p. 274). Deşi această definiţie include
4
mai multe componente, se pare că Janis a abordat coeziunea unidimensional, mai degrabă
referindu-se la existenţa unor puternice relaţii interpersonale din cadrul grupului. Or,
conform lui Bernthal şi Insko (1993), coeziunea ar fi un construct bidimensional, compus
din:
a. coeziunea ce implică sarcina (task cohesion) - se referă la gradul în care membrii
sunt angajaţi sau susţin îndeplinirea sarcinii şi
b. coeziunea socioemoţională - ar include atât relaţiile interpersonale puternice
dintre indivizi, cât şi mândria de a fi membru al acelui grup. Resimţirea mândriei are
directă legătură cu perceperea prestigiului grupului.
Bernthal şi Insko (1993) au manipulat nivelurile celor două dimensiuni ale
coeziunii. Înainte de a forma grupuri de discuţii, subiecţii au completat două chestionare
fictive care îşi propuneau măsurarea abilităţilor sociale şi abilităţilor privind rezolvarea
problemelor. În condiţia de „coeziune socioemoţională” un grup de trei subiecţi au aflat
fie că au obţinut scoruri ridicate (94, 97 şi 86), fie scoruri scăzute (61, 80 şi 63) în
privinţa felului de a fi amabil, prietenos şi sociabil. În condiţia de „coeziune ce implica
sarcina” subiecţii au aflat că îi caracterizează în mare măsură (95, 95 şi 89) sau în mică
măsură (61, 80 şi 63) faptul de a fi analitic, perspicace şi reflexiv. Astfel, prin combinaţia
celor patru posibilităţi, s-au format patru condiţii de cercetare. Sarcina subiecţilor consta
în a discuta şi decide timp de 10 minute care este cea mai dezirabilă configuraţie a
utilizărilor unui dormitor din campusul studenţesc (educaţional, recreativ şi rezidenţial).
Subiecţii aveau la dispoziţie mai multe cartoane care înfăţişau prin grafice diferite
distribuţii obţinute în studiile realizate anterior. În final participanţii au completat un
chestionar cu 11 afirmaţii pe o scală de tip Likert care măsura amplitudinea gândirii de
grup percepute în propriul grup şi o listă de 14 adjective ce vizau stilul de interacţiune
dintre membri. În urma aplicării analizei factoriale exploratorii s-au obţinut 2 factori
principali (51% din varianţa totală a itemilor) – „Evaluarea relaţiilor” şi „Focalizarea pe
sarcină”.
În Tabelul 7 sunt prezentate mediile obţinute pentru variabilele dependente, scorurile
mici desemnând prezenţa într-o mai mare măsură a aprecierilor referitor la factorii
focalizarea pe sarcină şi sarcină.
Tabelul 7. Mediile obţinute pentru variabila dependentă focalizarea pe relaţii vs. sarcină.
Autorii au raportat obţinerea unui efect de interacţiune semnificativ pentru factorul

„Focalizarea pe relaţii” şi aceasta doar atunci când grupurile constituite înregistrează un
nivel scăzut al coeziunii socioemoţionale şi un nivel ridicat al coeziunii ce implică
sarcina. În cazul în care participanţii îşi focalizează atenţia pe sarcină, gândirea de grup
este apreciată mai puţin în cazul grupurilor înalt coezive din punct de vedere al sarcinii.
5
Rezultatele obţinute i-au determinat pe Bernthal şi Insko (1993) să afirme că

modelul gândirii de grup propus de către Janis ar trebui îmbunătăţit prin adăugarea unui
corolar în legătură cu factorul antecedent coeziunea. Autorii conchid că atât timp cât
membrii unui grup sunt coezivi în privinţa sarcinii, un nivel ridicat al coeziunii
socioemoţionale nu reprezintă nici un pericol în activarea gândirii de grup.
B. Stilul de leadership
În privinţa impactului stilului de leadership asupra gândirii de grup s-au obţinut
confirmări parţiale.
Flowers (1977) a realizat un studiu în care, înainte de a participa la discuţia şi
decizia de grup, subiecţii care urmau să fie lideri au fost instruiţi să joace acest rol într-un
mod specific. Liderii cu un stil deschis a) propuneau o soluţie la problema discutată doar
după ce fiecare membru din grup prezenta propria soluţie; b) solicitau şi încurajau
exprimarea opiniilor membrilor; c) la începutul discuţiei cât şi după 10-15 minute
menţionau că este esenţial ca membrii să prezinte toate soluţiile posibile pentru a ajunge
la soluţia bună. Liderii cu un stil închis a) încă de la începutul discuţiei exprimau soluţia
preferată referitor la problemă; b) nu încurajau discutarea fiecărei soluţii propuse de către
membrii grupului; c) la începutul discuţiei cât şi după 10-15 minute menţionau că cel mai
important pentru grup este să accepte soluţia pe care a propus-o. Rezultatele au constatat
un număr mai mic de soluţii propuse şi valorificarea în mai mică măsură a informaţiilor
cu referire la problema discutată atunci când este aplicat stilul de leadership închis. Aşa
cum am precizat anterior, Flowers nu a constatat influenţa nivelului de coeziune asupra
gândirii de grup.
Într-o altă cercetare de referinţă nu s-a constatat nici impactul coeziunii de grup,
nici un efect semnificativ de interacţiune a coeziunii şi a stilului de leadership asupra
gândirii de grup. În cercetarea întreprinsă de către Leana (1985), au fost constituite
grupuri de patru persoane, studenţi de la diferite specializări din cadrul universităţii cu
profil economic. Grupurile coezive erau constituite din studenţi care au experimentat în
trecut participarea în cadrul unor proiecte colective. Ei înşişi au desemnat membrii din
grup drept lideri în funcţie de aprecierea nivelului de influenţă ridicat pe care l-au
constatat anterior. În grupurile non-coezive studenţii se cunoşteau pentru prima dată.
Unul dintre membri grupului (vice-preşedintele), care avea sarcina de a manifesta stilul
de leadership participativ, trebuia să contracareze gândirea de grup prin respectarea
instrucţiunilor elaborate de Janis (1982): să se abţină în a-şi exprima opiniile sau
preferinţele în ce privea o soluţie, să încurajeze participarea membrilor în cadrul discuţiei
de grup şi să accentueze importanţa explorării şi identificării alternativei decizionale care
să garanteze o decizie bună. Liderul directiv trebuia să se comporte în mod opus. Fiecare
grup a decis soluţia pentru o problemă de afaceri. Rezultatele au constatat că membrii
grupurilor noncoezive s-au angajat în mai multe comportamente caracteristice rolului de
„evaluator critic”. În grupurile în care liderul a manifestat un stil „directiv”, ceea ce
însemna încurajarea scăzută pentru participarea membrilor la discuţia de grup, s-a
constatat propunerea şi discutarea unui număr superior de soluţii alternative referitor la
problema în cauză.
Cercetătorii au fost interesaţi în ce măsură factorul gen are impact asupra gândirii
de grup. Winter, Neal şi Waner (2001) au cerut unor studenţi înscrişi la un curs de
6
comunicare în domeniul afacerilor să aprecieze experienţele de a lucra în grupuri. După

finalizarea unui semestru ei s-au referit la activităţile colective în care au fost implicaţi şi
au apreciat nivelul de cooperare versus competiţie, împărtăşirea în grup a informaţiilor
legat de munca în grup şi felul în care au perceput rolul liderului. Grupurile au fost de 4-6
membri iar repartizarea în funcţie de factorul gen a fost randomizată, constituindu-se
astfel grupuri doar de femei, doar de bărbaţi şi grupuri mixte. Rezultatele au constatat că
indiferent de compoziţia grupului nu au apărut diferenţe în ceea ce priveşte perceperea
cooperării de grup, gradului de împărtăşire a informaţiilor legat de sarcină. Grupurile
compusă din subiecţi de gen masculin şi cele mixte au apreciat membrii ca fiind mai
competitivi. O altă diferenţă a apărut în perceperea rolului de lider. Grupurile mixte au
perceput liderii lor ca fiind mai „naturali” şi au apreciat mai mult ca aceştia să fie
reprezentaţi de o femeie (43%) decât de un bărbat (33%). Atunci însă când s-au referit la
preferinţele privind genul membrilor grupului, au militat în favoarea bărbaţilor (43%)
decât în favoarea femeilor (20%). Deşi cercetările anterioare la care s-au referit autorii
acestui studiu au constatat preferinţa mai degrabă pentru bărbaţi în a exercita rolul de
lider, rezultatele contradictorii obţinute au fost explicate pe baza perceperii tipului de
sarcină. Se pare că studenţii au considerat activitatea la care au participat mai degrabă o
sarcină „feminină”, preponderent fiind axată pe elaborarea în scris a unor proiecte. De
asemenea, ei au admis posibilitatea că în grupurile mixte femeile sunt mai predispuse
pentru interacţiunea dintre membri, iar în grupurile compuse din femei competiţia este
percepută mai favorabil.
Interesant de observat este că grupul de autori al acestui studiu a fost compus din
două femei şi un bărbat, iar activitatea dominantă a fost de elaborare şi scriere a
articolului empiric.
C. Normele procedurale
Janis (1982) a susţinut că lipsa unor norme procedurale în ceea ce priveşte
identificarea şi analiza alternativelor decizionale poate produce gândirea de grup. Această
ipoteză însă nu a primit suport empiric (Callaway, Marriott, Esser, 1985; Moorhead,
Montanari, 1986).
În studiul lui Callaway, Marriott şi Esser (1985) au participat subiecţi în grupuri de 4
persoane. Înainte de discuţia de grup, pentru jumătate dintre subiecţi experimentatorul a
prezentat şi rugat membrii grupurilor să respecte 3 norme procedurale, preluate de la
Janis, care erau destinate să combată gândirea de grup şi anume: atenţia sporită pentru
examinarea alternativelor emise, aplicarea criticii constructive şi respectarea diversităţii
opiniilor. Cealaltă jumătate de subiecţi nu a beneficiat de normele menţionate anterior.
Subiecţilor li s-a prezentat un caz elaborat de către Nemiroff şi Pasmore (20081) al unui
personaj aflat pe un iaht care luase foc (The lost at sea task). Sarcina consta în a ordona
15 obiecte în ordinea importanţei care să-i asigure supravieţuirea. Măsurarea variabilei
dependente a constat în calculul numărului de păreri cu care membrii erau de acord şi
dezacord precum şi timpul necesar în care s-a luat decizia. Rezultatele studiului au
constatat că aplicarea normelor procedurale a determinat un timp superior în luarea
deciziei (m = 649 secunde) decât atunci când acestea lipseau (m = 830,2 secunde).
1
Acest exerciţiu a apărut pentru prima dată în J. E. Jones, W. P. Pfeiffer (Eds.) (1975). The 1975
annual handbook for group facilitators. La Jolla, CA: University Associates, 28-34.
7
1. General Group Problem-Solving Model
Un fotograf profesionist cunoaşte cum poate fi realizată o fotografie calitativă.

Dacă însă produsul fotografic final este nesatisfăcător, el poate estima care sunt cauzele
posibile: expoziţia şi diafragma nepotrivită, temperatura prea înaltă sau prea scăzută a
revelatorului, revelatorului în timpul developării filmului sau a hârtiei fotografice etc.
Asemenea demersului unui fotograf, în cazul prevenirii gândirii de grup Aldag şi
Fuller (1993) au propus un model cu tentă predominant descriptivă General Group
Problem-Solving (GGPS). Acest model, prezentat în Figura 12, propune examinarea
procesului luării unei decizii în trei etape: identificarea problemei, generarea
alternativelor şi evaluarea combinată cu alegerea alternativei decizionale.
În categoria antecedentelor (1) Aldag şi Fuller (1993) au inclus nouă elemente
suplimentare care, deşi nu în formă explicită, sunt prezente în modelul gândirii de grup
propus de către Janis (1982). Cu cât o sarcină este mai complexă, cu atât va fi necesar
implicarea mai multor resurse în vederea soluţionării problemei. Este necesar de a lua în
calcul stadiul de dezvoltare al unui grup care poate avea un rol de mediere diferit în ceea
ce priveşte coeziune grupului. Din punct de vedere al tipului de grup, acesta poate avea
un rol consultativ sau poate fi total responsabil pentru decizia luată. Autorii modelului
susţin că anume în ultimul caz se manifestă cel mai frecvent gândirea de grup precum şi
în grupurile în care liderul îşi exercită mult puterea socială. Un rol important i se atribuie
şi viitorului grupului decizional, a felului în care membrii anticipează interacţiunile.
Politica organizaţională sau anumite motive politice ascunse ale unor membri pot să
determine perturbarea demersului raţional şi funcţional al luării deciziei. În fine, este
necesar să existe un consens în privinţa definirii şi fixării priorităţii scopului grupului.
Oricând există posibilitatea să existe scopuri multiple, contradictorii sau neelucidate
complet.
Caracteristicile emergente ale grupului (2) se referă la simptomele gândirii de grup,
aşa cum le-a definit Janis (1982), care se transpun în percepţiile şi procesele unui grup
restrâns.
Caracteristicile procesului decizional (3) insistă asupra felului în care a fost explicit
identificată şi definită. Credem că aici se potriveşte aplicarea înţelepciunii populare – „un
lucru bine început este pe jumătate făcut!” În mod evident, o cadrare incorectă sau
inexactă a scopului şi obiectivelor grupului prezice un eşec garantat. În privinţa calităţii
alternativei decizionale se porneşte de la premisa că cu cât numărul alternativelor este
mai mare, cu atât creşte probabilitatea identificării celei calitativ superioare. Aldag şi
Fuller propun acordarea atenţiei asupra alternativei preferate de grup şi evoluţia acesteia
în procesul discuţiei.
Evaluarea şi alegerea alternativei decizionale depinde de schema decizională pe
care grupul o defineşte şi respectă. O decizie unanimă este cel mai dificil de atins şi poate
implica resurse costisitoare pentru grup în ceea ce priveşte rezolvarea sau medierea
conflictelor, negocieri şi acceptarea concesiilor, acumularea stresului, angoaselor care
necesită energii şi timp. În cele din urmă, grupul trebuie să definească modalitatea de
aplicare a deciziei şi să urmărească felul în care aceasta rezolvă problema. Sustragerea de
la această etapă poate demasca încercarea de a muşamaliza punctele slabe ale deciziei.
8
Aldag şi Fuller (1993) au subliniat caracterul descriptiv al modelului pe care l-au propus,
invitând cercetătorii să-l testeze prin studii ce implică aplicarea metodei regresiei sau a
ecuaţiilor structurale complexe.
Figura 12. Modelul GGPS conform lui Aldag şi Fuller (1993, p.544)
2. Group Support System
În eforturile de a identifica mijloace pentru combaterea fenomenului gândirea de

grup a fost propus modelul Group Support System care se axează pe investigarea
antecedentelor şi normelor procedurale ale unui grup decizional.
Inspirându-se din lucrarea lui DeSanctis şi Gallupe (1987), Miranda (1994) şi
Miranda şi Saunders (1995) au elaborat un model în care, folosindu-se de dezvoltările
tehnologice, şi-au propus valorificarea şi combinarea aspectelor legate de comunicare
dintre membrii unui grup decizional prin intermediul computerului. Acest model se aplică
atunci când sarcina implică colaborarea dintre membri şi vizează facilitarea: a) focalizării
eforturilor membrilor unui grup asupra problemei sau sarcinii de rezolvat; b) stimulării
participării membrilor grupului în mod similar şi c) creşterii probabilităţii de a atinge
consensul.
În esenţă, fiecare membru al grupului participă la o şedinţă de grup prin intermediul
unui computer. Reţeaua este concepută în aşa fel încât să se asigure fiecărui participant
anonimatul. Cu alte cuvinte, nimeni din grup nu poate afla despre un membru când şi ce
9
informaţie disponibilă consultă, iar în momentul în care un mesaj este adresat grupului,
nu se cunoaşte sursa care l-a elaborat.
Miranda (1994) consideră că o astfel de derulare a unei discuţii de grup are
avantajul de a asigura:
- generarea ideilor şi opiniilor în mod anonim şi simultan;
- libertatea de a procesa, interpreta, împărtăşi şi evalua informaţiile legate de
sarcină;
- participarea şi influenţa similară a membrilor în grup.
Astfel, pot fi depăşite câteva dintre simptomele gândirii de grup: coeziunea

grupului, omogenitatea grupului, izolarea în cadrul grupului şi stilul de leadership
directiv.
Faptul de a conştientiza că identitatea fiecărui membru nu poate fi descoperită ar
contribui la depăşirea limitelor care sunt dificil de controlat în cadrul unei interacţiuni
faţă-în-faţă dintre membrii unui grup. Astfel, se pot evita conflictele relaţionale dintre
membri ceea ce ar contribui la o mai bună focalizare asupra sarcinii. De asemenea, lipsa
identificării membrilor va permite aducerea la un numitor comun al statusului social în
cadrul grupului; chiar dacă liderului grupului transmite un mesaj, acesta nu mai poate să-i
fie atribuit cu certitudine. Suplimentar, dispare necesitatea ca membrii să fie întruniţi în
acelaşi spaţiu fizic, ei având posibilitatea să participe de la distanţă, aspect care nu poate
fi neglijat din punct de vedere economic. Nu în ultimul rând, totalitatea informaţiilor
vehiculate în cadrul întrunirii pot fi cu uşurinţă stocate pentru o analiză ulterioară sau
acestea pot fi supuse unor prelucrări statistice.
În cercetarea realizată de Miranda (1994) au fost constituite grupuri de 5-6 subiecţi
sarcina cărora a fost de a analiza şi a lua decizii în baza unor cazuri prezentate. Subiecţii
au avut de rezolvat fie sarcini de tip „informaţional” în care exista o singură soluţie
corectă, fie sarcini „de judecată” reprezentate de dileme morale şi care presupuneau un
potenţial conflict al punctelor de vedere. Jumătate din lotul de subiecţi s-au întrunit şi au
interacţionat în manieră clasică, iar cealaltă jumătate din lot au participat la o întrunire de
tip on-line, înainte de care au beneficiat de instruire în vederea folosirii programului
elaborat în acest sens (VisionQuest software). Cercetătorii au măsurat cantitatea
alternativelor propuse şi timpul alocat discutării acestora, accesarea informaţiilor
adiţionale şi calitatea deciziei apreciată în mod independent de către doi evaluatori.
Rezultatele studiului au constatat că, prin comparaţie cu grupul care s-a întrunit în
mod tradiţional, grupul virtual a generat în medie:
a. mai multe alternative decizionale (mgr.virt = 8,15 vs. mgr.tr = 5,35) şi în special în
tipul sarcinii de judecată;
b. a avut nevoie de un timp mai mic pentru discuţie (mgr.virt = 50,58 vs. mgr.tr =
61,46) şi
c. a făcut apel mai mult la informaţiile externe (mgr.virt = 34,28 vs. mgr.tr = 19,02)
La nivelul tuturor rezultatelor prezentate mai sus s-a obţinut un prag semnificativ
din punct de vedere statistic (p = .0001).
Nu s-au constatat diferenţe semnificative în ansamblu referitor la evaluarea calităţii
deciziilor (3,95 vs. 3,94). Analiza separată în funcţie de tipul sarcinii a permis
următoarele constatări: atunci când sarcina era de tip informaţional, s-a apreciat un grad
mai mare al calităţii deciziei în grupurile tradiţionale (mgr.tr = 4,83 vs. mgr.virt = 4,22,
10
p=.0004), iar când sarcina a fost de judecată, aprecierea calităţii deciziei s-a făcut în
favoarea grupurilor virtuale (mgr.tr = 3,07 vs. mgr.virt = 3,69, p = .0013).
Direcţii de cercetare viitoare în studiul gândirii de grup

Cercetările axate pe studiul gândirii de grup au demonstrat în cele mai multe cazuri
confirmarea parţială a modelului propus de Janis.
În ultima revizuire teoretică, metodologică şi empirică asupra gândirii de grup Rose
(2011) a sugerat continuarea studiului acestui fenomen care să se concentreze pe:
a. realizarea studiilor empirice care să permită o mai bună testare şi definire a
teoriei gândirii de grup;
b. clarificarea dacă gândirea de grup este mai degrabă un model procesual sau se
asociază cu fenomenului de reducere a riscului în cadrul deciziei.
Mohamed şi Wiebe (1996) au analizat gândirea de grup militând pentru un model
teoretic procesual şi nu unul cauzal. Autorii sugerează că nu cauzele necesare şi
suficiente ar fi trebuit abordate, ci „cum” acest fenomen se desfăşoară, se dezvoltă.
Această viziune implică prioritar atenţia acordată doar totalităţii stărilor şi evenimentelor
necesare, ordinea derulării acestui proces fiind importantă şi nu cauzele ce au determinat-
o. Recurgând la o metaforă, Mohamed şi Wiebe (1996) preferă să vadă gândirea de grup
„mai degrabă ca un film, decât o succesiune de fotografii” (p. 420).
c. elaborarea unui instrument de măsurare a variabilelor ce implică gândirea de
grup;
Am identificat un singur instrument de măsurare a percepţiei asupra gândirii de
grup în articolul lui Bernthal şi Insko (1993). Chestionarul este compus din 11 întrebări
(scală de tip Likert) şi care reflectă fiecare simptom al gândirii de grup. În plus, subiecţii
evaluează o listă de 14 adjective prin care se evidenţiază stilul de interacţiune al grupului
(p. 75).
d. focalizarea eforturilor în ceea ce priveşte prevenirea gândirii de grup.
Am prezentat anterior 9 soluţii menite să combată gândirea de grup propuse de

Janis (1982) care vizează pe de o parte stilul comportamental deschis, imparţial şi cu rol
de încurajare din partea liderului, iar pe de altă parte se referă la implicarea membrilor
grupului în respectarea normelor procedurale, relansarea analizei problemei discutate în
cadrul unor subgrupuri sau cu alţi membri pertinenţi.
Aldag şi Fuller (1993) a propus modelul General Group Problem-Solving cu accent
pe investigarea antecedentelor şi a procesului de luare a deciziei. Miranda (1994) a
elaborat modelul Group Support System care valorifică resursele tehnologice actuale.
În 1998, t’Hart completează capitolul prevenirii gândirii de grup, conturând trei
modele. În primul rând, el sugerează că pentru a combate „monopolul” grupului
decizional şi a asigura democraţia în cadrul acestui proces să fie desemnate cel puţin două
grupuri cu drepturi egale în acest sens. În al doilea rând, în cazul unui eşec un for să
analizeze şi să sancţioneze întregul grup sau anumiţi membri care sunt răspunzători
pentru decizia defectuoasă admisă. Astfel, se va descuraja comutarea responsabilităţii
întregului grup şi ascunderea sub umbrela anonimatului. În al treilea rând, eforturile vor fi
depuse pentru a dejuca instalarea fenomenului conformismului de grup. În acest sens, se
11
va desemna fiecărui membru exercitarea rolului „Avocatul Diavolului” prin rotaţie, rol
care să fie prevăzut prin norme oficiale la nivelul instituţiei în care activează grupul.
Vor fi oare rezolvate limitele semnalate în literatura de specialitate referitor la

modelul gândirea de grup? Dificil de apreciat.
Oricare dintre noi poate fi liderul sau membrul unui grup decizional sau consultativ.
Chiar dacă nu avem posibilitatea să aplicăm toate strategiile menite să combată
fenomenul gândirii de grup cel puţin o parte dintre acestea pot fi implementate sau
sugerate. Este posibil şi fezabil să contribuim la bunăstarea unui grup cel puţin aducându-
i la cunoştinţă despre existenţa fenomenului (sau procesului) gândirea de grup şi
consecinţele care se pot răsfrânge asupra unei decizii colective.
12

Curs Grupuri Sociale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Grupuri Sociale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs. An universitar 2017-2018, sem.

Curs 01 Psihologia grupurilor sociale - Introducere

Elaborarea unui curs în domeniul psihologiei presupune nu doar transmiterea unui

Dezvoltarea armonioasă a omului are loc prin intermediul interacţiunilor umane.

Cadrarea teoretică a psihologiei grupurilor sociale

a muncii; a transporturilor; economică

practică medicală; pedagogică; judiciară

militară; a sportului; a artei

umană socială evoluat

Figura 1. Ramurile psihologiei conform lui Cosmovici, 1996, p. 20.

Pentru a cadra teoretic psihologia grupurilor sociale ne vom sprijini pe două

Definiţia psihologiei sociale

Conform definiţiei de bază elaborată în 1935 şi revizuită în 1954 de către Gordon

afectivitatea comportament prezenţa grup*

Figura 2. Schema definiţiei psihologiei sociale a lui G. Allport, 1935, 1954

Nivelurile de analiză în psihologia socială

Psihologia socială abordează obiectul de studiu la mai multe niveluri de analiză.

Niveluri de analiză intra-grup

Figura 3. Nivelurile de analiză în psihologia socială

I. Primul nivel este intraindividual, cel care studiază totalitatea proceselor

Domeniul influenţei sociale, care studiază tipul şi consecinţele interacţiunii dintre o

La un nivel general vom defini psihologia grupurilor sociale ca parte componentă a

Domenii de aplicare a psihologiei grupurilor sociale

- relaţii elev-elev - loc de muncă (organizaţii, industrii)

- gr. de decizie politică - de echipă (leadership,

Figura 4. Domenii de aplicare ale psihologiei grupurilor sociale şi a dinamicii de grup

Dacă un practician care îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupurilor sociale va

Psihologia socială, la fel ca oricare ramură a psihologiei, abordează obiectul său de

Curs 02 Grupul social I

Tabelul 1. Taxonomia grupurilor sociale după Anzieu, Martin, 1994, p. 42.

Se poate observa că definirea grupului secundar este relativ similară cu cea

degrabă disciplinei psihologia organizaţională şi psihologia personalului cu care

Am constatat, din proprie experienţă, la studenţii care urmează specializarea

În concret, atunci când ne referim la un grup social, este absolut necesar să se

Abordarea psihologiei sociale

3. Şcoala Ilinois consideră grupul drept un sistem menit să obţină performanţe în

Dimensiuni în definirea unui grup social restrâns

Graficul 1. Poligonul de frecvenţă a ratei de

Aceste date sugerează că numărul de 3-4 membri ai grupului majoritar, care au o

În domeniul formării educaţionale o clasă de elevi sau o grupă de studenţi poate

În scrierile istorice şi cele de beletristică, pictură sau în producţiile cineaştilor se

B. Timp şi proximitatea fizică

Grupul social vs. echipa

C. Motivaţii, scopuri şi interacţiuni

Propunem o definiţie a grupului social restrâns în urma analizei elementelor

Curs 03 Modele de analiză a unui grup social restrâns

y Analiza unui grup social [restrâns]

Analiza unui grup social [restrâns]

1. General System Model

O altă unitate de analiză se referă la comportamentele desfăşurate exclusiv în

2. Analiza problemelor cu care se confruntă un grup

1. Conflict la nivel de scopuri → 16,13%

În cadrul fiecărei arii pot fi identificate neclarităţi, confuzii, factori perturbatori

3. Ciclurile de dezvoltare a grupului

1. Pre-grup – această etapă a fost denumită şi tuning in în care sunt create

necesare atingerii obiectivelor. O potrivire dintre calităţile unui membru al grupului şi

Tipuri de grupuri sociale restrânse

1. Grupuri primare versus grupuri secundare

2. Grupuri formale versus grupuri informale

3. Grupuri majoritare versus grupuri minoritare

4. Grupuri mature versus grupuri imature

Clasarea grupurilor restrânse în viziunea practicienilor

O clasificare mai recentă a grupurilor restrânse a fost propusă de către o asociaţie

Clasarea grupurilor restrânse în viziunea simţului naiv