Drept penal.

Partea generală Chiorean Andra Crina

aprofundată

Infracţiunea. Trăsături esenţiale şi structură

Infracţiunea este definită în Noul Cod Penal, la articolul 15 al 1 ca fiind fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. În
alineatul 2 se mai prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Trebuie
precizat aici faptul că legislaţiile penale moderne nu cuprind o definiţie a infracţiunii, trăsăturile
sale putând fi reconstituite numai din modul de reglementare al acestei instituţii. Astfel, Codul
penal francez, Codul penal german, spaniol sau italian condiţionează existenţa infracţiunii de
săvârşirea unei fapte, iar răspunderea penală de existenţa vinovăţiei. În nici una dintre aceste
legislaţii nu este prevăzută trăsătura faptei care prezintă pericol social, deoarece este de prisos o
atare caracterizare suplimentară a faptei. Dacă legiuitorul a înţeles să incrimineze o faptă, este de
la sine înţeles că a avut în vedere acele fapte care prezintă un pericol social relevant, aducând
atingere sau periclitând valorile sociale fundamentale ale societăţii.1

Noul Cod Penal, definind în modul prezentat mai sus infracţiunea, pune în evidenţă trăsăturile ei
esenţiale, delimitând această instituţie de alte forme ale ilicitului juridic, ilicit care îmbracă forma
unor fapte juridice concrete prin intermediul acţiunii ori a inacţiunii diferiţilor indivizi care
compun societatea.

În continuare, voi prezenta mai amănunţit trăsăturile infracţiunii, fără de care aceasta nu ar
exista. Mai bine spus, pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune, trebuie să îndeplinească
cumulativ mai multe condiţii2.

Prima condiţie de existenţă a unei infracţiuni este tipicitatea, respectiv prevederea faptei de către
legea penală. Această condiţie reiese din articolul 15 alineatul 1 în care se spune că infracţiunea
este “fapta prevăzută de legea penală” şi din principiul legalităţii incriminării- nulla poena sine
lege- , un principiu fundamental al dreptului penal care consacră regula că o faptă, chiar dacă
este periculoasă, nu poate fi considerată infracţiune atâta timp cât prin lege nu este calificată ca
atare. La fel, o constrângere aplicată unei persoane nu poate fi considerată o pedeapsă decât în
1
Coord.G.Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti 2003, p.95.
2
Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea Generală, Vol I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p
253-256

1
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

momentul calificării prin lege. Pe scurt, acest principiu relevă ideea că întreaga activitate în
domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta. 3 De precizat
că legea penală prevede un model abstract de comportament de care leagă aplicarea unei
sancțiuni penale, iar tipicitatea nu este o caracteristică a infracțiunii ca noțiune abstractă, ci este o
cerință a infracțiunii fapt concret.4 Prin urmare, o faptă concretă devine infracţiune doar atunci
când ea corespunde trăsăturilor stabilite de legiuitor în modelul abstract prevăzut de legea
penală.5 Pentru a înţelege mai bine, voi da câteva exemple. Un prim exemplu ar fi infracţiunea de
pruncucidere. Incriminând-o prin articolul 177 Noul Cod Penal, legiuitorul stabileşte condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească o faptă pentru a fi calificată ca atare : latura obiectivă să
constea într-o acţiune ori inacţiune de ucidere, subiectul pasiv să fie copilul nou născut, subiectul
activ să fie special, respectiv mama care se află într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Un
alt exemplu ar fi infracţiunea de luare de mită , incriminată de legiuitorul român la articolul 289
NCP, unde sunt descrise condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi sub incidenţa acestei
infracţiuni- fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel
de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui
act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri. În al 2 se prevede că fapta de la alin. 1, săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în
art. 175 alin.(2)- funcţionari publici, constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu
neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură
cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

În fine, în momentul în care se cere aplicarea legii penale, organele judiciare trebuie să compare
fapta reală, săvârşită în concret de o persoană, cu fapta abstractă, descrisă de legiuitor în norma
de incriminare. În situaţia în care fapta reală are corespondent în norma de incriminare, înseamnă
că suntem sub incidenţa legii penale. Această corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi
modelul abstract prevăzut în norma de incriminare este cunoscută în doctrină sub denumirea de
tipicitate6. Rezumând ceea ce înseamnă tipicitate, afirmăm că orice faptă care există obiectiv și a

3
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p 43
4
G.Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 15-33.
5
Florin Streteanu, Daniel Niţu, op.cit , p 253
6
Ibidem, p. 255

2
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

fost săvârșită de către o persoană responsabilă penal poate atrage răspundere penală doar în
măsura în care sunt realizate condițiile de tipicitate ale infracțiunii, respectiv atunci când există o
corespondență deplină între trăsăturile faptei concrete și modelul abstract prevăzut în norma de
incriminare.

Tipicitatea – prevederea faptei în legea penală – este îndeplinită atunci când fapta săvârşită de o
persoană corespunde întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare. Pentru
realizarea trăsăturii esenţiale a tipicităţii, este necesar să existe o corespondenţă pe planul
elementelor de factură obiectivă, cum ar fi pe planul acţiunii, pe planul urmării , calităţii
subiectului activ sau pasiv etc şi a celor de natură subiectivă, respectiv forma de vinovăţie, având
în vedere că norma de incriminare cuprinde atât elementele obiective, cât și cele subiective ale
faptei.

În baza acestei trăsături a tipicităţii, procurorul poate să dea soluţia punerii în mişcare a acţiunii
penale, dacă o persoană care a săvârşit o faptă se încadrează în tiparul prevăzut la articolul care
incriminează acea faptă, ori poate să facă un referat cu propunere de clasare, în momentul în care
constată că fapta săvârşită nu are corespondent în modelul tip prevăzut de legiuitor.

Însă, datorită faptului că printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii figurează și vinovăția,
trăsătura tipicității vizează numai concordanța dintre elementele obiective ale faptei săvârșite cu
cerințele obiective stabilite în norma de incriminare.

A doua condiţie de existenţă a unei infracţiuni şi totodată mai degrabă o trăsătură generală decât
esenţială, este vinovăţia care are în vedere elementul subiectiv din conţinutul incriminării.
Articolul 16 din NCP prevede că fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu
forma de vinovăţie cerută de legea penală. Mai apoi, la alineatul 2 este precizat că vinovăţia
există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. Acelaşi articol arată
când fapta este săvârşită cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. În primul rând, fapta este
săvârşită cu intenţie când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvârşirea acelei fapte; prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind fără temei că el nu se va produce; nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi

3
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

putea să îl prevadă. Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres.

Antijuridicitatea sau caracterul nejustificat, ilicit are în vedere ideea că nu orice faptă tipică
reprezintă prin ea însăşi o infracţiune, chiar dacă aceasta corespunde perfect cu modelul abstract
prevăzut de norma de incriminare.7 Dacă fapta este doar tipică, însă este permisă de ordinea
juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică. De pildă, un omor săvârșit în legitimă
apărare este o faptă tipică, dar nu și antijuridică deoarece caracterul antijuridic este înlăturat de
cauza justificativă a legitimei apărări. Astfel, uciderea unei persoane în legitimă apărare, deşi
satisface cerinţele impuse de modelul-tip din norma de incriminare, nu va fi sancţionată întrucât
este autorizată de lege. Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, tipicitatea este doar un indiciu
de antijuridicitate, o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea, iar acestă posibilitate
devine realitate numai dacă nu intervine o normă permisivă (cauza justificativă).8

Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative care
sunt definite în doctrină ca fiind împrejurări care înlătură cea de-a doua trăsătură esenţială a
infracţiunii, anume – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem,
efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de
cauzele justificative. Spre deosebire de Codul penal din 1969, noul Cod penal consacră explicit
noţiunea de „cauză justificativă”. De asemenea, spre deosebire de Codul anterior care reglementa
doar două dintre cauzele justificative (legitima apărare şi starea de necesitate), noul Cod penal a
consacrat explicit şi alte două cauze justificative ce până acum erau considerate cauze extralegale
– consimţământul persoanei vătămate şi respective exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei
obligaţii.

7
Ibidem
8
Coord.G.Antoniu, op.cit, p.218

4
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

Mai trebuie subliniat faptul că antijuridicitatea nu este recunoscută unanim ca trăsătură

autonomă a infracțiunii, ea fiind privită ca o consecință a tipicității care presupune ca un element
negativ subînțeles, lipsa unei cauze justificative.9

Voi prezenta, pe scurt, cauzele justificative, pentru a înţelege mai bine acestă trăsătură esenţială a
infracţiunii: caracterul nejustificat. Legitima apărare este reglementată în art. 19 alin.2 N.C.P
potrivit căruia este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora
sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Pentru a fi în
prezenţa legitimei apărări, trebuie îndeplinite anumite condiţii ale atacului şi ale apărării. Atacul
trebuie să aibă un caracter material - să fie exercitat prin mijloace fizice şi să se îndrepte
împotriva existenţei fizice a valorii sociale ocrotite. Caracterul direct al atacului este atunci când
se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită. Caracterul imediat al atacului presupune
că acesta trebuie să fie iminent sau în curs de desfăşurare. Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie
ca declanşarea lui să constituie o certitudine şi nu o simplă eventualitate. Ca şi o altă condiţie pe
care trebuie să o îndeplinească atacul se prevede caracterul injust al acestuia, care presupune
lipsa autorizării de către ordinea juridică, astfel că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se
poate vorbi de un atac injust. O ultimă condiţie a atacului este aceea ca atacul să se îndrepte
împotriva uneia dintre valorile prevăzute în art. 19 alin.2 NCP, respectiv persoana sa, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
apărarea sunt următoarele: apărarea să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală,
apărarea să fie necesară şi proporţională cu gravitatea atacului.10

Starea de necesitate este reglementată la art. 20 alin.2 N.C.p.care prevede că este în stare de
necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu
putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau
un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu
sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat. Şi aici, ca şi în cazul legitimei apărări, trebuie îndeplinite anumite condiţii. Pericolul
trebuie să fie iminent. Caracterul iminent al pericolului presupune că acesta trebuie să fie pe
punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată. Pericolul să fie
9
F.Streteanu, Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti 2003, p.296
10
F. Streteanu, Raluca Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod Penal, Bucureşti, 2010, p.59-62

5
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

inevitabil - acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevăzute de legea
penală. Pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate.
Astfel, o persoană care incendiază intenţionat imobilul în care se află, nu poate invoca starea de
necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte persoane, comisă pentru a se putea salva din
incendiu. Pericolul să ameninţe una dintre valorile arătate în art. 20 alin.2. Potrivit textului
menţionat, pericolul poate să privească viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei
persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general. Acţiunea de
salvare trebuie să fie comisă cu intenţia de a înlătura pericolul, trebuie să fie singura cale de
evitare a pericolului, să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o
pericolul, persoana care a comis acţiunea de salvare să nu fi avut obligaţia de a se sacrifica.

O altă cauză justificativă este exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii. Potrivit art.
21 NCP, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta.Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală,
constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. În continuare, voi da câteva exemple de situaţii
în care exercitarea unui drept apare ca şi o cauză justificativă. Astfel, dreptul de corecţie al
părinţilor asupra copiilor minori este considerat un drept de sorginte cutumiară. Dreptul
părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor, este susceptibil de a înlătura
caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (ameninţarea etc.). Un alt exemplu este c)
exercitarea unor drepturi ale creditorului. Dreptul de retenţie, recunoscut de doctrină şi
jurisprudenţă în favoarea creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea
obligaţiilor născute în legătură cu lucrul respectiv, constituie o cauză justificativă în cazul faptei
de abuz de încredere (art. 238 N.C.p.) comisă în modalitatea refuzului de restituire.

Cât priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei cauze justificative,
indiferent dacă este vorba de o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică sau dintr-o
dispoziţie a autorităţii.

În fine, consimţământul persoanei vătămate este ultima cauză justificativă prevăzută de legea
penală. Potrivit art. 22 N.C.p., este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea

6
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în
cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al
acestuia. Pentru a-şi produce efectul, consimţământul trebuie să fie valabil exprimat, adică
persoana să îşi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză. Consimţământul trebuie să fie actual.
Această condiţie implică faptul că el trebuie să existe la momentul comiterii infracţiunii – deci să
fie exprimat până cel târziu la momentul primului act de executare – şi să se menţină pe toată
perioada comiterii acţiunii. O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un
consimţământ. Trebuie să privească o valoare socială de care titularul poate dispune. Se
consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială şi care
sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului. Spre exemplu,
drepturi disponibile sunt majoritatea drepturilor patrimoniale. Consimţământul trebuie să
provină de la titularul valorii sociale ocrotite şi să fie determinat.11

Ultima trăsătură esenţială a infracţiunii este imputabilitatea. Traian Pop a definit imputabilitatea
ca fiind ”capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a
aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform
acestei aprecieri”12. Cu alte cuvinte, imputabilitate înseamnă posibilitatea de a-i reproşa
autorului fapta prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăţie şi nejustificată.

Pentru a-i reproşa agentului fapta comisă, trebuie să constatăm că acesta era responsabil în
momentul comiterii faptei, adică avea discernământ şi putea înţelege semnificaţia faptelor sale.
După ce stabilim existenţa discernământului, trebuie să vedem dacă autorul avea reprezentarea
caracterului nejustificat al faptei sale iar apoi să stabilim că în cazul concret avea posibilittea să
respecte cerinţele normei juridice.13

Există mai multe cauze de neimputabilitate. La fel ca şi Codul penal din 1969, noul Cod penal
reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea, iresponsabilitatea şi
intoxicaţia (beţia). Alături de aceste cauze care exclud responsabilitatea, eroare este o cauză care
face să nu fie îndeplinită condiţia cunoaşterii caracterului nejustificat al faptei. Potrivit art. 30
NCP, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,situaţii ori împrejurări de care
11
Ibidem, p. 72-77
12
T.Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de arte grafice ”Ardealul”, Cluj, 1923, p.321
13
Florin Streteanu, Daniel Niţu, op.cit, p 411.

7
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

depinde caracterul penal al faptei. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi faptelor săvârşite din
culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori
împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. Nu constituie circumstanţă agravantă
sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.Nu este imputabilă
fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.

Cauzele care exclud exigibilitatea sunt următoarele: constrângerea fizică- art 24NCP,
constrângerea morală- art 5NCP, excesul neimputabil- art 26NCP, şi cazul fortuit- art 31 NCP.

Ca şi o concluzie a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, am văzut că acestea sunt

reglementate în Noul Cod Penal ca fiind tipicitatea, caracterul nejustificat (antijuridicitatea) şi
imputabilitatea. Infracțiunea va exista numai dacă există trăsăturile sale esențiale; absența
oricăreia dintre acestea determină absența infracțiunii. Potrivit NCPP, absența trăsăturilor
esențiale ale infracțiunii se regăsește în art. 16 alin. 1 lit. b, d, soluțiile procesuale fiind clasarea
( art. 315 alin. 1 lit. b ) ori achitarea ( art. 396 alin.5 rap. la art. 16 alin.1 lit. b, d )

Cât priveşte structura infracţiunii, părţile componente din aceasta sunt: obiectul,
subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, dacă acestea sunt lezate sau puse în pericol, nu
în mod direct ci prin mijlocirea valorii sociale direct amenintate prin fapta ilicita. Obiectul
infracţiunii este grupat în două mari categorii: obiect material care include bunul, lucrul sau
corpul persoanei asupra căreia este îndreptată activitatea materială descrisă în normă şi care este
pus efectiv în pericol sau vătămat şi obiectul juridic care este alcătuit din relaţii sociale formate
în jurul valorilor sociale fundamentale şi comune unui grup de incriminări cum sunt "siguranta
statului", "persoana umana", "proprietatea" , "autoritatea de stat", "capacitatea de aparare a tarii",
etc. Spre deosebire de obiectul material, care are o existenţă concretă, obiectul juridic are o
existenţă abstractă -nu poate fi văzut sau palpat.

Cât priveşte subiecţii, trebuie precizat că infracţiunea este atribuită unei persoane, numită subiect
activ şi este orientată împotriva unui obiect materal sau juridic care aparţine altei persoane,

8
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

numită subiect pasiv. Astfel, putem defini subiecţii ca fiind persoanele fizice/juridice implicate
într-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a savârsirii infractiunii, fie a suportarii
consecintelor generate de savârsirea acesteia. Atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv poate fi o
persoană fizică sau o persoană juridică. Subiectul activ trebuie să îndeplinească anumite condiţii
şi anume să fie persoană fizică sau juridică, să aibă vârsta necesară pentru a răspunde penal, să
fie responsabilă, adică să îşi dea seama de urmările acţiunilor sale şi să existe libertatea de voinţă
şi acţiune. Subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească aceste condiţii, fiind suficient să se
constate că persoana fizică sau juridică a suferit răul creat prin comiterea infracţiunii. Atât
subiectul activ cât şi cel pasiv pot fi generali sau calificaţi. Pentru a discuta despre un subiect
activ calificat, pe lângă condiţiile de atragere a răspunderii penale, mai trebuie să existe şi
calitatea specială prevăzută de legea penală. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de pruncucidere,
subiectul activ este unul special – mama. În situaţia în care uciderea unui copil nou-născut se
face de către o altă persoană, nu vom mai fi în situaţia unei pruncucideri, ci în situaţia unei
infracţiuni de omor.

Latura obiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la

actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Latura obiectivă are mai multe componente:
elementul material; urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. Elementul material constă într-o
acţiune, aceea de a face ceva ce legea penală sancţionează sau într-o inacţiune, atunci când
făptuitorul nu face ceva ce ar trebui să facă, în baza legii, spre exemplu, în cazul infracţiunii de
nedenunţare. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o
vătămare, o periclitare a acestuia care este numită drept urmarea imediată. Urmarea produsă
prin săvârşirea faptei poate consta fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când
obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om), fie într-o stânjenire a
normalei desfăşurări a relaţiilor sociale nascute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite -
când obiectul infracţiunii are natură morală(insulta, calomnia). În conţinutul unor infracţiuni se
întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat,
acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.
Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă
prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoareasocială ocrotită. Când în conţinutul
infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, atunci ele se numesc infracţiuni “de pericol ” .
În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La

9
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea
legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă. Legătura de cauzalitate
condiţionează existenţa infracţiunii. Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară
doar în cazul infracţiunilor materiale, şi nu în cazul infracţiunilor de pericol când ea rezultă din
însăşi săvârşirea faptei. De cele mai multe ori, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de
stabilit, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, clară şi indiscutabilă. Astfel, de
pildă, victima este lovită cu cuţitul în inimă şi moare imediat; decesul victimei este, în mod sigur,
efectul aplicării acelei lovituri. Cu toate acestea, uneori stabilirea sau decelarea raportului de
cauzalitate devine o problemă dificilă şi complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi
precedată sau însoţită de mai multe acţiuni sau inacţiuni dintre care unele pot fi directe sau
indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare. Pentru
stabilirea raportului de cauzalitate, în toate situaţiile în care producerea prejudiciului este
precedată sau însoţită de mai multe fapte şi împrejurări, au fost elaborate numeroase studii în
doctrina juridică străină. În doctrina noastră juridică a fost construit sistemul unităţii indivizibile
dintre cauză şi condiţii. În fundamentarea lui se porneşte de la ideea potrivit căreia în stabilirea
raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu acţionează singur, izolat, ci în
ambianţa unor condiţii externe care „fară a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi
producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea
lui sau agravându-i rezultatele negative.

Latura subiectivă, ca element din structura unei infracţiuni, cuprinde totalitatea condiţiilor cerute
de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările
acesteia. În latura subiectivă intră elementul subiectiv, mobilul şi scopul. Cât priveşte elementul
subiectiv, trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi
vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz,vinovăţia este exprimată în
formele şi modalităţile prevăzute NCP(intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz
vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma
de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu : în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează
vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă
legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. Mobilul desemnează
acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii

10
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

unei anumite fapte penale iar scopul constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către
făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.

În concluzie, cât priveşte trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, am văzut că acestea sunt
reglementate în Noul Cod Penal ca fiind tipicitatea, caracterul nejustificat (antijuridicitatea) şi
imputabilitatea. Infracțiunea va exista numai dacă există trăsăturile sale esențiale; absența
oricăreia dintre acestea determină absența infracțiunii. Cu privire la structura infracţiunii, aceasta
este împărţită în obiect, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă. Fiecare parte a infracţiunii
implică o sumedenie de chestiuni complexe care necesită un studiu aprofundat. Pe lângă
săvârşirea unei fapte şi a tiparului legal, pentru existenţa faptei prevăzute de legea penală este
necesar ca fapta concretă să întrunească cerinţele modelului legal, situaţie în care se poate vorbi
despre o faptă tipică.

11
 Drept penal.Partea generală Chiorean Andra Crina
aprofundată

Bibliografie :

1. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea Generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
2. Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea Generală, Vol I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2014
3. Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti 2003
4. Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod Penal, Bucureşti,
2010
5. G.Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003
6. G.Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997
7. T.Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de arte grafice
”Ardealul”, Cluj, 1923

12