CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE DREPTUL PENAL

Dreptul Penal reprezinta un ansamblu de norme juridice ce reglementeaza relatiile de aparare

sociala prin incriminarea ca infractiunii sub sanctiuni specifice denumite pedepse a faptelor
periculoase pentru valorile sociale, fie in scopul ocrotirii acelor valori, fie in scopul prevenirii
savarsirii unor infractiuni,fie prin aplicarea unor pedepse celor ce le-au savarsit. Obiectul
dreptului penal il reprezinta relatiile de aparare sociala, relatii care pot fi de conformare sau
de conflict. Sunt relatii sociale de conformare in sensul ca ele se adreseaza tuturor
destinatarilor legii penale, destinatari care trebuie sa aiba o conduita corespunzatoare in
raport cu valoarea sociala ocrotita. Sunt relatii sociale de conflict deoarece in momentul in
care se incalaca o norma penala cel care a incalcat-o va intra in conflict cu statul si va fi
obligat sa suporte consecintele penale ale faptelor sale.

1. INFRACȚIUNEA. CONCEPT SI TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTINUTULUI INFRACȚIUNII

INFRACȚIUNEA – CONCEPT ȘI TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

Potrivit art. 15 alin.1 N.C.p., infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

ART. 15 Alin 2 prevede faptul că Infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii

penale.

1. Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce

urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care
legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în
planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ
sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie).
2. Săvârșirea faptei cu vinovăție . noţiunea de vinovăţie care apare în definiţia
infracţiunii din art. 15 N.C.p., se referă la vinovăţia cerută de norma de incriminare
pentru existenţa infracţiunii, sub forma intenţiei, a intenţiei depăşite sau a
culpei.Potrivit noului Cod penal, atât fapta constând într-o acţiune cât şi cea constând
într-o inacţiune constituie infracţiuni numai când sunt comise cu intenţie. Fapta
comisă din culpă trebuie anume prevăzută de lege ca infracţiune.
3. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu
este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este
posibil ca o faptă deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei
este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă
apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care
incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează
săvârşirea ei în condiţiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al
faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative –legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligații impuse de lege, consimțământul persoanei vătămate.
 4. Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Legea
penală nu definește caracterul imputabil, imputabilitatea fiind o situație juridică
în care se găsește o persoană căreia i se atribuie săvârșirea cu vinovăție a unei
fapte prevăzute de legea penală. Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt
reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate: constrângerea
fizică,constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritata făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit.
A SE VEDEA CODUL PENAL – ART 18 și urm.