Noțiunea de răspundere juridică și

condițiile răspunderii juridice.

Dreptul ca fenomen social are finalități complexe la nivel macro și micro-

social referitoare la asigurarea coerenței, funcționalității și autoreglării sistemului
social, în soluționarea conflictelor relațiilor interumane, în apărarea și promovarea
valorilor sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În acest sens, normele juridice orientează, stimulează, influențează și
determină comportamente umane, intervenția sa normativă specifică, de natură
imperativă, fiind asigurată la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Prezentă în toate ramurile de drept, instituția răspunderii juridice asigură
eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea și
menținerea ordinii sociale.

Răspunderea juridică este un raport statornicit de lege, de norma juridică,

între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții,
autorități, care pot fi instanțele de judecată sau alți agenți ai puterii publice.

Conținutul acestui raport este complex, fiind format în esență din dreptul
statului, ca reprezentant al societății, de a aplica sancțiunile prevăzute de normele
juridice, persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de
a se supune sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept.

Condițiile răspunderii juridice:

1. O conduită ilicită:

Conduita ilicită constă într-o acțiune sau inacțiune contrară

prevederilor normelor juridice, săvârșite de o persoană care are
 capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu, încălcarea
prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei
vinovate.
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o acțiune
sau inacțiune care contravine prevederilor normei juridice (de
exemplu: o persoană fură un bun din posesia sau detenția altei
persoane, deci acea persoană are o conduită ilicită exprimată printr-o
acțiune de luare).
Inacțiunea constă în nesăvârșirea unei acțiuni concrete, de către o
persoană. Aceasta poate fi considerată drept ilicită, numai atunci când,
această persoană avea obligația juridică să acționeze într-un anumit fel
și ea nu a acționat ca atare.

2. Rezultatul conduitei ilicite:

Acesta provoacă daune societății sau personal unui individ, aduce

atingere valorilor aparate de drept, acest rezultat ce permite să se
aprecieze, în majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite.
Astfel, în dreptul penal și administrativ, cu toate că acest caracter
ilicit al unei conduite este strâns legat de rezultatul ei vătămător, legea
stabilește în anumite cazuri răspunderea juridică chiar dacă rezultatul
vătămător nu s-a produs, dar s-a creat pericolul producerii lui.
În dreptul penal, dintre aceste fapte ilicite fără rezultate concret
vătămătoare face parte tentativa.

3. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită și rezultatul produs:

În toate cazurile in care pentru antrenarea răspunderii pe lângă

fapta ilicita se cere îndeplinită si condiția unui rezultat ilicit, trebuie
examinata legătura directa (cauzală) dintre acea fapta si rezultatul
ilicit (trebuie sa fie stabilită, deci, existența sau inexistența unui raport
de cauzalitate).
Se impune, in acest context, o distincție intre cauze si condiții,
plecând de la principiul cauzalității potrivit căruia orice fenomen
apare ca efect al unui alt fenomen. Cauza este, deci, cea care produce,
generează, efectul. Condiția influențează numai acțiunea cauzei
 favorizând sau frânând procesul dezvoltării cauzei si efectului. Deși
îmbracă un caracter obiectiv (existând si manifestându-se independent
de conștiința omului si de recunoașterea ei) cauzalitatea in relațiile
sociale prezintă particularitatea ca acționează numai "in" si "prin"
acțiunile oamenilor.
În unele cazuri, raportul de cauzalitate se stabilește cu ușurință,
legătura intre fapta ilicita si rezultatul vătămător fiind evidenta.
Alteori, se manifesta o cauzalitate complexa, împrejurările se succed
in așa fel încât este greu de identificat fenomenul care a provocat
cauza. De aceea, sarcina celui care aplica sancțiunea este mult
îngreunata in situația pluralității de împrejurări care concura la
producerea rezultatului dăunător. Situația se complica si mai mult
când apar si se manifesta diverse condiții ce influențează favorabil sau
defavorabil producerea rezultatului.
În situațiile acestea trebuie clarificata problema împrejurărilor ce
pot fi considerate cauze precum si aceea a efectelor pluralității de
cauze. In literatura de specialitate si practica răspunderii delictuale, de
exemplu, s-au cristalizat in acest sens, doua reguli: se considera cauze
numai împrejurările care au o legătura directa, necesara, obiectiva cu
rezultatul produs iar când exista pluralitate de cauze, răspunderea
trebuie împărțită intre cei care au concurat la producerea cauzei.
Uneori, in caz de culpa comuna a victimei si autorului unei fapte
ilicite, răspunderea se împarte intre aceștia.

4. Vinovăția:

Vinovăția este atitudinea psihică a unei persoane față de fapte

socialmente periculoasă săvârșită de ea, precum și de consecințele
acestei fapte.
Orice acțiune sau inacțiune a omului se caracterizează nu numai
prin anumite trăsături obiective, materiale, ci constituie totodată si o
manifestare a voinței si conștiinței sale. De aceea, constatând ca prin
acțiunea cuiva a fost încălcată legea, organul competent nu poate sa
treacă imediat la aplicarea sancțiunii, ci trebuie sa clarifice care a fost
atitudinea psihica a persoanei respective fata de fapta comisa si
rezultatul ei. Astfel spus, trebuie sa constate vinovăția persoanei,
condiția de ordin subiectiv a răspunderii juridice. Preluat din dreptul
penal, termenul de 'vinovăție' a fost apoi extins asupra tuturor
formelor de răspundere indiferent de natura acestora. El desemnează
'starea subiectiva ce caracterizează autorul faptei ilicite in momentul
încălcării prescripțiilor legale, exprimând atitudinea sa psihica
negativa fata de interesele si valorile sociale protejate prin normele
juridice".
Deci, in raport de momentul săvârșirii faptei ilicite, se apreciază
daca in conștiința autorului faptei a existat reprezentarea caracterului
antisocial al faptei si a urmărilor ei. Atitudinea psihica a autorului
faptei ilicite este structurata din elemente, de natura diferita, volitiva si
intelectiva. In funcție de îmbinarea celor doua elemente se conturează
mai multe forme de vinovăție. In dreptul penal, de exemplu, in lumina
art. 19 al Codului penal roman, se considera ca exista vinovăție atunci
când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau
culpa. La rândul ei, intenția este directa si indirecta, iar culpa se poate
prezenta sub forma: imprudentei si neglijentei.
Fapta este săvârșită cu intenție directa atunci când autorul a
prevăzut caracterul ilicit al faptei si consecințele acesteia si a urmărit
producerea consecințelor prin săvârșirea faptei.
Intenția indirecta poate fi reținută atunci când autorul faptei
ilicite a prevăzut consecințele ilicite, pe care nu le-a urmărit dar le-a
admis.
Culpa, ca forma atenuata a vinovăției, îmbracă forma
imprudentei (culpei cu prevedere) atunci când autorul faptei ilicite a
prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a dorit, nu l-a acceptat, dar a sperat
in mod ușuratic ca el nu se va produce.
Neglijenta (cupla simpla) poate fi reținuta atunci când autorul
faptei ilicite nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia si putea
sa-l prevadă.
În dreptul penal interesul, mai ales practic, al distinctiei intre
formele si gradele vinovatiei, se plaseaza pe terenul incadrarii juridice
a faptei si individualizarii pedepsei, o fapta savarsita cu intentie fiind
mai sever pedepsita decat una savarsita din neglijenta sau imprudenta.
Asadar, in raspunderea penala, ca si in cea administrativa sau
disciplinara, vinovatia reprezinta o masura a raspunderii.
5. Să nu existe anumite împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu,
răspunderea juridică:

În dreptul penal, de exemplu, răspunderea penală poate fi

înlăturată în cazul amnistiei, grațierii, lipsa plângerii prealabile,
împăcarea părților, reabilitarea.
Exista anumite imprejurari care inlatura caracterul ilicit al faptei
si in consecinta, raspunderea juridica. Ele sunt prevazute de lege si
difera de la o ramura de drept la alta:
Legitima aparare are ca efect inlaturarea caracterului penal al
faptei, si, deci, a raspunderii juridice daca sunt intrunite mai multe
conditii care privesc atat atacul, cat si riposta.
Starea de necesitate este o imprejurare care reflecta 'dreptul
individului de a-si apara propria persoana sau bunurile amenintate de
un pericol cu pretul sacrificarii unei altei persoane sau a bunurilor
apartinand altora daca nu este posibila altfel inlaturarea pericolului.
Constrangerea fizica si morala constituie cauze de exonerare de
raspundere, cand fapta se savarseste sub imperiul acesteia.
Iresponsabilitatea este acea stare psihica a unei persoane care
din anumite motive (varsta frageda sau discernamant afectat de o
boala mintala) nu poate avea reprezentarea faptelor si a consecintelor
acestor fapte.
Betia involuntara provocata de alcool sau de alte substante,
independent de vointa autorului faptei poate duce la exonerarea de
raspundere.
Eroarea de fapt poate fi retinuta ca o cauza exoneratoare de
raspundere juridica daca autorul faptei are o reprezentare falsa
(inexacta) asupra unor imprejurari sau situatii de care depinde
caracterul ilicit al faptei in momentul savarsirii ei.
Forta majora definita ca o imprejurare imprevizibila si de
neinlaturat, care a determinat actiunea sau inactiunea autorului duce la
inlaturarea totala sau partiala, definitiva sau vremelnica a raspunderii
acestuia.
 Bibliografie

1.   Gh. Bobos, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Argonaut, 1999, pag. 332-355;

2.   I.Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere in teoria generala a dreptului”, Ed. ALL,

Bucuresti, 1993, pag. 105-111;

3.   R. Motica, Gh. Mihai, “Teoria generala a dreptului”, Ed. ALL, Bucuresti,
2001, pag. 221-276;

4.   N. Popa, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Actami, Bucuresti, 1996;

5.   Costica Voicu, “Teoria generala a dreptului”, editia a III-a, Ed. Sylvi,

Bucuresti, 2000, pag. 253-276.