1.1. Infracțiunea. Definiție. Caracteristici.

Elemente distinctive

Realitatea socială impune de bună seamă adoptarea la anumite momente a

unor acte normative menite să reliefeze importanța valorilor sociale protejate
astfel.
Ridicarea unei simple relații sociale la rang de raport juridic are loc în
contextul în care funcția legislativă va realiza această transformare. Acest moment
va fi definit de ierarhizarea intereselor pe care statul și le exprimă la un moment
dat. Bineînțeles că Parlamentul va exprima astfel o poziție politică valabilă la acel
moment, însă acest lucru va fi general valabil, indiferent de partidul sau partidele
care realizează majoritatea.
Politica publică a statului și politica penală în particular vor constitui
exprimări diverse, funcție de aceste influențe. Reglementările ce sunt adoptate într-un
stat sunt mai mult sau mai puțin importante pentru cetățeni.
Dacă discutăm de nevoia de siguranță sau securitate va trebui să avem în
vedere caracteristica valorilor sociale proteguite prin intermediul normelor penale
și anume caracterul esențial al acestora, de altfel stipulat expres și in definiția
legală din Codul penal.
Dacă principiile constituționale sunt fundamentale, rolul protecției normativului
penal este unul subsecvent și anume așa cum am arătat mai sus, unul esențial. Vorbim
despre o reacție extrem de riguroasă față de faptele reprobabile și anume restricționări ale
exercitării drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Cea mai dură pedeapsă și anume
închisoarea va goli de substanță până la urmă libertatea de mișcare a individului, pe
perioada în care aceasta generează efecte.
Pornind de la această consecință este ușor de înțeles exprimarea utilizată in
simbolistica normativului penal - valori esențiale pentru societate.
Fapta penală este definită la art. 15 din Codul penal adoptat în 2009 și intrat
în vigoare în anul 2014 astfel: ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu
vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”
Prima parte a definiției legale nu face altceva decât să redea un vechi
principiu al dreptului roman și anume nullum crimen sine lege, în sensul în care o
faptă nu poate fi considerată drept infracțiune câtă vreme nu este prevăzută de lege.
Un al doilea element pe care trebuie să îl avem în vedere este cel referitor la
existența vinovăției. De altfel, orice formă de răspundere juridică trebuie să aibă
drept punct de plecare existența unei forme de vinovăție. Pentru că săvârșirea unei
infracțiuni are consecințe extreme asupra libertăților individului, cunosc două
principale forme și anume intenția și respectiv culpa.
Unele infracțiuni pot cunoaște exclusiv forma intenției( există furt, adică
însușirea pe nedrept a unui bun din patrimoniul unei persoane cunoscând acest
lucru se poate realiza numai urmărind îndeaproape ca acest efect să se producă) iar
altele pot fi realizate sub ambele forme, creionându-se astfel două tipuri de fapte
penale (aceeași urmare materială o identificăm atât atunci când discutăm despre
ucidere din culpă, cât și atunci când avem de a face cu omorul și anume decesul
victimei, însă avem de a face cu neglijență, respectiv premeditare în cele două
ipoteze).
Cel de al treilea element și anume acela că infracțiunea nu trebuie să fie
justificată se referă la câteva situații ce conduc la înlăturarea răspunderii penale a
individului în cauză, pornind de la faptul că legea face o atare apreciere asupra
respectivelor motive. Printre aceste cauze se numără următoarele:
-Legitima apărare
O persoană se află în legitimă apărare dacă este supusă unui atac direct, injust,
imediat ea , o altă persoană, drepturile acestora sau chiar un interes general iar aceasta
reacționează în virtutea instinctului de conservare printr-un act de răspuns. Pentru a fi
exonerată de răspundere, persoana respectivă va trebui să nu depășească limitele
proporționalității actului de răspuns față de acțiunea inițială a atacului.
-Starea de necesitate
O persoană acționează în stare de necesitate atunci când încearcă să salveze
de la un pericol iminent o valoare importantă ce poate fi reprezentată de viața,
integritatea fizică sau psihică, un bun, al sau ala altuia sau un interes public. Aici
vorbim de capacitatea de apreciere a unui individ cu privire la importanța unei
valori sociale în comparație cu o alta. Un incendiu poate pune în pericol imediat
viața unui copil, iar faptul că distrugem ușa încuiată de la imobilul respectiv
conduce la înlăturarea răspunderii penale . Un bun distrus este clar că valorează cu
mult mai puțin decât viața unui om
-Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege nu
poate constitui infracțiune cată vreme avem de a face cel puțin cu aparența
legalității unui asemenea drept, respective obligații. Reținerea de către polițist a
unui infractor constituie o restricționare vădită a libertății de mișcare a acestuia,
însă aceasta este fundamentată legal. Ordinul militar trebuie executat de către
personalul subordonat, până la limita legii
-Consimțământul persoanei vătămate
Atunci când obiectul unui asemenea consimțământ este acoperit de capacitatea
potențialei victime de a decide în acest sens, infracțiunea realizată cu efect asupra
acesteia nu va putea fi sancționabilă. Într-un sport de contact, participantul își asumă
riscurile respective, ca atare consecințele în plan fizic și/sau psihic nu vor putea fi
reclamate ulterior.
Ultima condiție analizată vizează inexistența conexă faptei a unei cauze de
neimputabilitate din punct de vedere penal a faptei. Avem de a face cu cauze
obiective ce influențează înlăturarea caracterului penal al respectivelor fapte.
Situațiile ce se pot fi întâlnite în atare ipoteză sunt:
 -Constrângerea fizică și cea morală
Vorbim aici despre o acțiune exterioară individului care ajunge în cele din
urmă să săvârșească o faptă penală, iar câtă vreme nu a existat liberul arbitru al
acestuia pentru a-și manifesta comportamentul, singura soluție este reprezentată de
inexistența unei consecințe asupra acestuia, mai ales una de natură penală.
-Excesul imputabil
La condiția referitoare la caracterul nejustificat al săvârșirii infracțiunii avem de a
face cu proporționalitatea unui răspuns față de un atac atunci când vorbim despre legitima
apărare, respectiv despre superioritatea unei valori sociale salvgardate în dauna alteia mai
puțin importante atunci când vorbim despre starea de necesitate. Sunt totuși situații când
proporționalitatea răspunsului la atac, respectiv superioritatea elementului protejat în
detrimentul altuia nu mai se pot identifica în concret. Cu toate acestea, dacă temerea a
influențat absolut alegerea comportamentală în prima situație sau imposibilitatea de a
evalua consecințele ce se produc a preexistat momentului la care s-a optat pentru o
anumită valoare socială în cel de-al doilea caz se consideră că fapta nu este imputabilă și
deci nu se aplică o sancțiune penală.
-Minoritatea făptuitorului
Aplicarea unei sancțiuni penale, o măsură educativă în cazul minorilor
trebuie să plece de la premiza existenței discernământului. Se consideră că minorul
nu răspunde penal sub 14 ani(prezumție absolută ce nu poate fi contracarată prin
proba contrară), se consideră că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani
răspunde în ipoteza în care I se face dovada existenței discernământului (expertiză
medico-legală) și minorul cu vârsta de peste 16 ani este sancționat, considerându-
se că răspunde (prezumție relative ce poate fi însă răsturnată prin proba contrară
administrate de această dată de minor- raport de expertiză medico-legală).
-Iresponsabilitatea
Dacă minorul care nu are discernământ nu poate fi sancționat penal, nici
persoana adultă a cărei sănătate psihică este afectată nu poate fi trasă la răspundere.
-Intoxicația
Pornindu-se de la aceeași logică avută în precedentele două situații, persoana
care a avut influențat comportamentul de ingerința involuntară a unei substanțe
care o determină să acționeze haotic este absolvită de orice consecință penală.
-Eroarea
Dacă o persoană acționează fără să aibă la cunoștință despre o situație sau
împrejurare care determină caracterul penal al faptei sau agravarea situației în care
se regăsește un individ, din perspectiva normativului penal aceasta va fi exonerate
de răspundere. Vorbim aici doar despre eroare asupra existenței normei juridice
care să vizeze aceste aspecte. Cu toate acestea, dacă persoana în cauză trebuia să
fie vigilentă, iar tocmai această scăpare se constituie în săvârșirea unei fapte (de
exemplu neglijență în serviciu) nu vor fi aplicabile considerațiile exprimate mai
sus.
- Caz fortuit
Influența covârșitoare asupra comportamentului unui individ, plecând de la
presiunea cu caracter extraordinar a cazului întâmplător ce s-a produs, conduce de
asemenea la inexistența răspunderii juridice penale.

1.2. Procesul penal. Etape și soluții

Odată cu săvârșirea unei infracțiuni apare în discuție care sunt modalitățile

prin care statul, comunitatea sau individul pot interveni pentru a minimiza efectele
propagate de respective acțiune sau inacțiune(infracțiunea prin omisiune presupune
ca individul să își încalce una sau mai multe obligații pe care legea i le impune- de
exemplu neglijența în serviciu. Culpa conduce la calificarea unei fapte drept
infracțiune doar atunci când aceasta este menționată expres de lege (art. 16 alin.6
Cod penal).
Inițierea unui demers penal se poate realiza în două moduri: prin depunerea
unei plângeri de către persoana interesată sau prin autosesizarea autorităților
(Poliție și/sau Parchet). O atare modalitate de demarare a cercetărilor privind
săvârșirea sau nu a faptei respective este strâns legată de faptul că unele infracțiuni
generează efecte propriu-zise ce se pot identifica în materialitatea lor(de exemplu
infracțiunea de distrugere produce concret o pierdere pentru individul care este
proprietarul bunului respectiv), în schimb alte infracțiuni generează doar o stare de
pericol, fără să se concretizeze într-o urmare materială palpabilă, ce ar trebui să se
răsfrângă asupra unei anumite persoane (de exemplu în cazul infracțiunii de abuz
în serviciu).
Plângerea depusă de persoana interesată presupune o anumită formă, iar
autosesizarea organului competent se realizează pe baza unui act intern specific
instituției în cauză (proces-verbal, ordonanță, etc).
Procesul penal cunoaște trei mari etape și anume cercetarea și urmărirea
penală, cercetarea judecătorească și respectiv executarea pedepsei.
Această formulă clasică nu se întâlnește de fiecare data, așadar existând și
posibilitatea ca în anumite situații să nu fie parcurse toate aceste etape. De exemplu,
odată pornită cercetarea penală de către Poliție sub coordonarea Parchetului
(procurorul fiind aici cel care reprezintă interesele statului și are grijă să fie respectate
în integralitate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului) nu este în mod
obligatoriu să se finalizeze cu trecerea la următoarea fază și anume cercetarea
judecătorească. E foarte posibil să se ajungă la concluzia că fapta nu a fost săvârșită
de persoana suspectă, că fapta deși a fost realizată nu întrunește toate condițiile pentru
a fi catalogată drept fiind faptă penală – o atare ipoteză fiind echivalentă cu inexistența
faptei. Așadar în astfel de situații procesul penal este inform, parcurgându-se doar
prima etapă, finalizată cu o ordonanță de încetare a urmăririi penale a Parchetului, pe
baza propunerii realizate de Poliție.
În cazul în care pe baza mijloacelor de probă administrate în faza de
cercetare și urmărire penală se ajunge la concluzia că un anumit individ se face
vinovat de săvârșirea unei fapte penale actul care este întocmit de Parchet și pe
baza căruia se va face trecerea către cea de a doua etapă este rechizitoriul. Acesta
va fi actul de acuzare care va fi analizat de judecător pentru a se stabili dacă
principiul prezumției de nevinovăție ar urma să fie sau nu înfrânt.
Dacă în urma probelor administrate pe baza cererii Parchetului s-a
concluzionat că individul respectiv a devenit din învinuit, inculpat, asta nu
înseamnă că și instanța de judecată va avea același punct de vedere. Este foarte
posibil ca opinia instanței să fie în anumite situații diametral opusă de cea a
Ministerului Public, adică să se ajungă și la concluzia potrivit căreia nu suntem în
prezența unei fapte care să fi fost săvârșită de cel încriminat.
Această soluție se traduce prin aceea că se va dispune achitarea inculpatului.
În orice condiții, există posibilitatea ca părțile cu interese contrare în cadrul unui
asemenea demers judiciar să aibă posibilitatea să critice la o instanță superioară,
soluția pronunțată de prima instanță. Acest lucru echivalează cu existența unui
control judiciar determinat de faptul că există și situații în care să avem de a face
cu erori în cadrul actului de justiție.
Formularea cererii de apel poate proveni nu numai de la una dintre părțile
implicate, ci este foarte posibil să avem de a face cu mai multe căi de atac
promovate de participanții la respectivul litigiu, dar avându-se în vedere aspect
diferențiate. Participanții dintr-o cauză penală sunt inculpatul și partea vătămată
(acestea fiind denumite și subiecții procesuali principali), partea responsabilă
civilmente (de regulă părinții pentru copii minori), procurorul – ca reprezentant al
statului. Dacă Ministerul Public va fi interesat să conteste hotărârea instanței
pentru că pedeapsa este prea mica față de cele reținute în sarcina persoanei
condamnate, aceasta din urmă poate contesta soluția în sensul în care, dimpotrivă,
pedeapsa este prea mare sau acesta se consideră nevinovat.
În cazul în care litigiul penal are în vedere o infracțiune ce generează și
consecințe civile, atunci se suprapun două forme ale răspunderii juridice și anume:
răspunderea penală ce revine sau nu exclusiv persoanei acuzate (se aplică principiul
răspunderii personale care echivalează cu imposibilitatea transferului consecințelor
pedepsei penale către o terță parte) și respectiv răspunderea civilă pe care o
întâlnim de regulă în cazul infracțiunilor de rezultat (aceasta poate fi transferată de
la persoana care se face vinovată de producerea acestor consecințe către un terț-
spre exemplu există răspunderea civilă delictuală în cadrul căreia părinții răspund
pentru faptele copiilor lor minori).
Dacă un minor comite un act infracțional el va răspunde pentru acesta sau nu,
funcție de constatarea existenței discernământului, dar despăgubirile civile vor putea
fi imputabile părinților, având în vedere modalitatea în care funcționează
răspunderea civilă. În acest caz părinții vor fi denumiți în cadrul procesului penal
ca fiind parte responsabilă civilmente.
Ultima etapă a procesului penal și anume executarea pedepsei are loc în
două modalități: una ar fi reprezentată de mediul carceral clasic unde se aplică
pedeapsa închisorii, iar a doua variantă este reprezentată de alternativele pedepsei
închisorii în regim de libertate, cu instituirea unor restricții și obligații, specifice
sistemului de probațiune.

1.3. Pedepsele potrivit noului Cod penal. Pedeapsă prevăzută de lege.

Pedeapsă aplicată. Limitele de pedeapsă. Efectele circumstanțelor atenuante,
respectiv agravante asupra cuantumului pedepsei

Potrivit Noului Cod penal vorbim despre trei pedepse principale și anume
detenția pe viață, închisoarea și respectiv amenda penală (art. 53). Pedeapsa
închisorii are stabilit un interval de referință de la 15 zile (denumit minim general al
pedepsei) și până la 30 de ani (denumit maxim general al pedepsei), iar amenda
penală se calculează pe baza unui algoritm de genul următor: un număr de zile-
amendă cuprinse între 30 și 400 de zile de înmulțit cu o valoare a zilei-amendă
cuprinsă între 10 lei și 500 lei. În concret, valoarea zilei amendă este stabilită funcție
de condiția materială a condamnatului.
Există și posibilitatea ca în funcție de tipul infracțiunilor săvârșite să avem
de a face și cu pedeapsa închisorii la care să se alăture și pedeapsa amenzii.
Atunci când din varii motive condamnatul nu se conformează și nu plătește
contravaloarea pedepsei amenzii aceasta se transformă în zile de închisoare,
existând un raport de o zi-amendă la o zi de închisoare.
Pentru fiecare faptă penală în parte există un interval de pedeapsă stabilit de
lege (de exemplu în cazul infracțiunii de furt pedeapsa stabilită este de la 6 luni-
denumit minim special- la 3 ani-denumit maxim special, sau amenda). În etapa de
individualizare a pedepsei, judecătorul se va orienta in acest interval, dar va putea
coborî sub minimul special, respectiv va putea să urce pedeapsa peste maximul
special, fără însă a putea coborî sub minimul general și fără a putea depăși
maximul general.
Această posibilitate de apreciere a magistratului apare mai cu seamă atunci
când sunt aplicabile în speța respectivă o serie de circumstanțe atenuante sau
circumstanțe agravante.
Infracțiunea este descrisă în mod abstract de legiuitor, iar această
caracteristică nu exclude posibilitatea ca în concret, în realitate să nu existe
colateral faptei o serie de elemente care să conducă la considerarea situației
respective ca fiind mai gravă, sau dimpotrivă mai ușoară raportat la gradul de
pericol social estimat în actul normativ, mai concret în Codul penal.
 Avem de a face astfel cu un grad de pericol social concret al faptei săvârșite
ce trebuie apreciat și funcție de aceste circumstanțe.
Normativul penal stabilește două tipuri de circumstanțe unele legale și altele
judiciare. Prima categorie presupune obligativitatea aplicabilității efectelor
acestora pentru magistrat, raportat la cuantumul pedepsei aplicate în sensul că se va
micșora sau se va majora acest cuantum (noțiune ce se diferențiază de pedeapsa
prevăzută de lege și care poate fi mai mare atunci când intervin circumstanțele
atenuante, sau dimpotrivă mai mică atunci când intervin circumstanțele agravante).
Cealaltă categorie și anume circumstanțele judiciare sunt opera propriu-zisă
a judecătorului, în sensul că acesta poate aprecia o anumită situație de fapt ca fiind
necesar a fi valorizată (în sens pozitiv sau negativ pentru persoana judecată). Un
anumit magistrat poate considera acea situație într-un anumit mod, iar altul poate
să nu îi dea nici un fel de semnificație.
Circumstanțele legale atenuante sunt următoarele:
-săvârșirea infracțiunii sub imperiul unei puternice tulburări sau emoții,
creată de persoana vătămată, prin violență, atingere gravă a demnității persoanei
sau printr-o altă acțiune ilicită gravă
-depășirea limitelor legitimei apărări
-depășirea limitelor stării de necesitate
-acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune în cursul
urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă nu a mai
beneficiat de o atare circumstanță într-un interval de 5 ani, anterior comiterii
infracțiunii.
Circumstanțele judiciare stabilite de magistrat pot să se regăsească sub
umbrela următoarele două ipostaze:
-eforturile infractorului pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii
 -împrejurări legate de faptă, ce diminuează gravitatea infracțiunii
Efectul generat de valorificarea circumstanțelor atenuante este acela că
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se diminuează cu 1/3. Această
reducere se produce o singură dată, indiferent de numărul situațiilor ce pot fi
calificate drept circumstanțe atenuante.
Pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu pedeapsa cuprinsă între 10 și
20 de ani.
Celelalte situații care agravează situația penală a persoanei inculpatului sunt
exclusiv circumstanțe legale și pot fi oricare dintre acestea:
-săvârșirea faptei de 3 sau mai mulți inculpați
-săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau tratamente degradante asupra
victimei
-săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace ce pot pune în pericol alte
persoane sau bunuri
-săvârșirea infracțiunii de către infractorul major împreună cu infractorul
minor
-săvârșirea infracțiunii profitând de starea vădită de vulnerabilitate a
victimei, fundamentată pe vârstă, stare sănătate, infirmitate sau alte asemenea
cauze
-săvârșirea infracțiunii prin intoxicare voluntară cu alcool sau alte substanțe
psihotrope, acesta fiind un scop în sine pentru comiterea faptei
-săvârșirea infracțiunii de o persoană care a profitat de situația prilejuită de
calamitate, stare de asediu sau stare de urgență
-săvârșirea infracțiunii pe motive de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, apartenență politică, origine socială etc care constituie
cauze ale inferiorității unei persoane în comparație cu alta
Dacă efectul circumstanțelor atenuante este unul obligatoriu, circumstanțele
agravante este la libera apreciere a magistratului, în acest sens trebuie să avem în
vedere exprimarea din textul art. 78 și anume: ”se poate aplica o pedeapsă până la
maximul special, iar dacă acesta este considerat neîndestulător se poate adăuga un
spor de până la 2 ani, care nu poate depăși 1/3 din acest maxim pentru pedeapsa
închisorii, iar la pedeapsa amenzii sporul poate fi de cel mult 1/3 din maximul
special.
Deși mai rar există și situații când avem de a face cu cauze de atenuare sau/
și cauze de agravare a pedepsei. Cauzele de atenuare pot fi și altele decât
circumstanțele atenuante.
Într-o astfel de situație limitele speciale le pedepsei prevăzute de lege se
reduc aplicându-se succesiv dispozițiile de la tentativă, circumstanțe atenuante si
cazuri speciale de reducere a pedepsei.
Când avem de a face cu mai multe cauze de agravare a situației juridice a
inculpatului, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor
referitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă.
În fine, atunci când avem de a face atât cu cauze de atenuare cât și cu cauze
de agravare a răspunderii juridice a inculpatului, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se reduc, după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează.

1.4. Noile reglementări aduse ca urmare a modificării Codului penal.

În legislația din România nu putem vorbi despre o tradiție în ceea ce privește

sancțiunile non –custodiale, posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de astfel
de sancțiuni fiind inexistentă, întrucât în Codul penal regăsim decât amenda
penală.
Având însă în vedere delimitarea care se face în noua propunere de
reglementare a Codului penal între crime și delicte, delimitare reflectată în
pedepsele ce pot fi dispuse (pentru crime vorbim despre detențiunea pe viață și
detențiunea severă, iar pentru delicte despre închisoarea strictă între 1 și 15 ani,
închisoarea între 15 zile și 1 an, amenda sub forma zilelor amendă între 5 și 360 de
zile, fiecare zi reprezentând între 100.000. și 1.000.000 lei, respectiv munca în
folosul comuntății) ne punem întrebarea aplicabilității dispozițiilor din actele
normative în materie contravențioală amintite mai sus.
Cu mult timp înainte, în literatura de specialitate, s-a făcut vorbire și despre
semnificația noțiunii de pedeapsă, după cum urmează:
Se considera de unul dintre cei mai buni practicieni, respectiv autorul Doru
Pavel că pedeapsa constituie o amenințare cu o suferință, iar aplicarea și executarea
ei reprezintă realizarea acestei suferințe. Ca suferință ea nu se reduce doar la lipsa
libertății, ci deseori implică o totală modificare a vieții, modificare încărcată de
incomodități și durități din care izvorăsc numeroase suferințe fizice sau morale.
Pornindu-se de la reglementările legate de modalitățile judiciare de
individualizare a pedepsei închisorii- suspendarea condiționată a executării
pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și respectiv executarea
pedepsei la locul de muncă, existente în Codul penal în vigoare s-au creat
premisele pentru introducerea în viitorul Cod penal a altor instituții care să aducă
în prim plan o nouă filosofie penală.
Astfel, se subliniază acum „superioritatea concepțională” a sistemului
pedepselor, superioritate dată de diversificarea sancțiunilor penale, față de cele
două pedepse principale existente în vechiul cod penal (amenda penală și
închisoarea).
Astfel sunt date cu titlu de exemplu două noi instituții reglementate în noul
Cod penal - renunțarea la pedeapsă
„-art.108 (actualmente art.80): În cazul infracțiunilor sancționate cu
pedeapsa închisorii, instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă inculpatului care nu
a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat și a dat dovezi temeinice că
se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse” și respectiv - amânarea
executării pedepsei:
“ -art. 109 (actualmente art.83): În cazul infracțiunilor pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani, instanța, după
stabilirea pedepsei, poate să amâne aplicarea acesteia dacă inculpatul nu a avut
antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedește că are posibilitatea
de a-l acoperi, iar după săvârșirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta
chiar fără aplicarea pedepsei.
În cazul în care amână aplicarea pedepsei, instanța fixează în cuprinsul
hotărârii data la care urmează să se pronunțe asupra pedepsei, care nu poate depăși
2 ani din momentul pronunțării hotărârii.
Intervalul de timp dintre momentul pronunțării hotărârii și data fixată de
instanță potrivit alin. (2) constituie perioadă de probă pentru inculpat.
În perioada de probă, instanța îl poate obliga pe inculpat să se supună
măsurilor de supraveghere și să respecte una sau mai multe dintre obligațiile
prevăzute în art. 103 (actualmente art.85).
Dacă inculpatul a avut o conduită corespunzătoare în perioada de probă,
instanța poate să nu aplice nici o pedeapsă, iar dacă inculpatul nu a avut o conduită
corespunzătoare, instanța poate fie să amâne încă o dată pentru același termen
aplicarea pedepsei, fie să aplice pedeapsa în limitele prevăzute de lege”.
Critica față de sistemul sancțiunilor penale conturat de Codul penal din
21.06.1968, republicat în 23.04.1973 și respectiv 16.04.1997 (la care se adaugă
modificările intervenite ulterior) și anume că cerințele legislației Uniunii Europene
nu sunt avute in vedere -faptul că pedepsele de bază în vigoare nu sunt dublate,
într-o mai mare măsură, de sancțiunile alternative, iar unele texte în care sunt
descrise infracțiunile și prevăzute limitele pedepselor prezintă o anumită rigiditate,
situație care le face prea puțin funcționale și uneori inadaptabile la cazuri concrete
a fost până la urmă însușită și de legiuitor.
Pe viitor ne vom întâlni cu o paletă mult mai largă de sancțiuni, putându-se
dispune spre exemplu alăturat atât pedeapsa închisorii cât și pedeapsa amenzii,
diversificare dată și de faptul că se va putea angaja și răspunderea penală a
persoanei juridice. O atare politică penală a statului determinând și o diminuare a
populației carcerale- de la 27.237 persoane în 31.03.2017 , la 20.792 persoane la
31.12.2018, respectiv la 22.900 persoane în 31.11.2021.1
Între dispozițiile noului cod, care trebuie să solicite în mare măsură atenția
teoreticienilor dar, mai ales, a practicienilor în domeniul dreptului penal, sunt cele
privind instituțiile juridico-penale reglementate în cod pentru prima dată. Între
acestea este de așteptat ca o pondere importantă în ansamblul situației infracționale
să revină răspunderii penale a persoanei juridice, pentru care legiuitorul, printr-o
reglementare salutară, a precizat la încheierea capitolelor din partea specială a
codului, în care anume infracțiune va putea fi angajată această răspundere, a cărei
configurație normativă a fost concretizată într-un text din partea generală a codului
(art.45) și dezvoltat apoi în altele specifice, instituții de bază ale răspunderii penale.
Persoanei juridice i se poate aplica o singură pedeapsă principală, și anume
amenda de la 10.000.000.lei la 10.000.000.000 lei, însă în același timp aceasta
poate fi însoțită și de una dintre următoarele pedepse complementare: dizolvarea,
suspendarea activității sau a uneia dintre activități pe o durată de la 1 an la 3 ani,
interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de la 1 an
la 5 ani, afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial.
De asemenea apar noi înțelesuri ale unor termeni și expresii, cum sunt cele
de funcționar public și funcționar (art. 161 și 162)- actualmente nu se mai are în
1
http://anp.gov.ro
vedere titlul și modul cum a fost investită persoana respectivă, încât nu mai putem
vorbi de noțiunea „ funcționar de fapt”.
În articolul consacrat apariției noului Cod penal, autorul Iulian Poenaru
conchide că se insistă asupra reglementărilor aplicabile în cazul tratamentului
penal al minorilor infractori, în sensul că, în continuare acestora li se reduc la
jumătate limitele pedepselor privative de libertate, iar aplicarea măsurilor
educative cu prioritate a devenit o realitate de netăgăduit.
Majoritatea autorilor de specialitate achiesează la concepția potrivit căreia
„ minorii care săvârșesc infracțiuni nu trebuie considerați infractori, autorii
infracțiunii, ci victimele, răspunderea revenind societății, comunității în care
minorii trăiesc, se dezvoltă și se integrează social ”. Astfel, îndreptarea minorilor
trebuie să revină nu administrației penitenciarelor ci comunității într-o strategie
coerentă, construită pe o structură de agenți specializați din punct de vedere
psihologic, pedagogic și social, și, în orice caz, cu costuri mai reduse.
De reținut faptul că în partea specială apar reglementate o serie de infracțiuni
noi, cum ar fi încălcarea dreptului la viață privată (art. 209- actualmente art.226),
utilizarea fără drept de aparate sau mijloace tehnice pentru interceptarea
comunicațiilor publice (art.213- actualmente art.361).
Opinia autorului amintit mai devreme era în sensul necesității reechilibrării
pedepselor deoarece Codul penal fusese de multe ori modificat și în afară de
inerentele neconcordanțe, apărea un real dezechilibru în ceea ce privește
ierarhizarea valorilor proteguite de normativul penal și implicit apariția unor
sancțiuni care nu reflectau nici pe departe riscul efectiv al faptei pentru comunitate.
Această percepție a fost îmbrățișată în cele din urmă și de legiuitor, în acest sens
enumerăm cu titlu de exemplu următoarele dispoziții din vechea și noua
reglementare:
- art.192 (noul Cod penal)/art. 178 (vechea reglementare): uciderea din
culpă - (1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare strictă
de la un an la 5 ani/se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani/se
pedepsește cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani.
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele special ale pedepsei prevăzute în alin.1 și alin.2 se majorează cu
jumătate. /Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârșită de un conducător
de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește
limita legală sau care se află în stare de ebrietate produsă de alcool sau se află
sub influența stupefiantelor ori a altor substanțe toxice-text nou introdus, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Vechea reglementare :Cu aceeași pedeapsă se sancționează uciderea din
culpă săvârșită de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se
află în stare de ebrietate produsă de alcool sau se află sub influența stupefiantelor
ori a altor substanțe toxice-text nou introdus.
(5) Vechea reglementare: Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a
două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele
precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani.
- Art. 194 - (noul Cod penal)/art. 182 (vechea reglementare): vătămarea
corporală gravă-
(1) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea
unei persoane, a cărei gravitate este evaluate prin zile de îngrijiri medicale, care a
cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul
e) punerea în primejdie a vieții persoanei se pedepsește cu închisoare de la 2
la 7 ani./ Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile,
sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau
organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanent fizică ori psihică,
sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu
închisoare de la 2 ani la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre
consecințele prevăzute la alin.1 lit a), b) și c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani./în vechea reglementare nu se făcea distincție între ipotezele descrise la
aliniatul 1, iar în privința pedepsei aceasta este aceeași
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute la alin.1 și alin.2 se majorează cu
jumătate/ în vechea reglementare această prevedere nu exista.
- art.205 (noul Cod penal)/art. 189 (vechea reglementare): lipsirea de
libertate
(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu
închisoarea de la 1 la 7 ani/se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra./În cazul în care fapta este
săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) prin simularea de calități oficiale;
b) prin răpire;
c) de o persoană înarmată;
 d) de două sau mai multe persoane împreună;
e) dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt
avantaj;
f) când victima este minoră;
g) când victima este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este
pusă în pericol, pedeapsa este de la 5 la 12 ani.
(3) Dacă fapta este săvârșită:
a) de o persoană înarmată
b) asupra unui minor
c) punând în pericol sănătatea sau viața victimei pedeapsa este închisoarea
cuprinsă între 3 și 10 ani/Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod,
ca statul, o persoană fizică sau juridică, o organizație internațională
interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu
îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 ani la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi./Dacă fapta
a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de
la 15 la 25 ani.
- art.228 (noul Cod penal)/art. 208 (vechea reglementare): furtul
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă/se pedepsește cu închisoare de la 1
la 12 ani .
(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte
făptuitorului, dacă în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția
legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și
orice alt fel de energie care are valoare economică./ Se consideră bunuri mobile și
orice energie care are o valoare economică precum și înscrisurile.
Redăm mai jos și o serie de infracțiuni pentru prima dată reglementate în
România:
“art. 352 Zădărnicirea combaterii bolilor
(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută la alineatul 1 este săvârșită din culpa, pedeapsa
este închisoarea de la 1 lună la 6 luni sau amenda. “- a se vedea impactul pe care l-
au avut aceste dispoziții în perioada pandemică, mai cu seamă în starea de urgență,
respective starea de alertă.
“ Art. 249 Frauda informatică
Introducerea, modificare sau ștergerea de date informatice, restricționarea
accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem
informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul,
dacă s-a cauzat o pagubă a unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7
ani”.- astfel de ipoteze de lucru erau greu de imaginat în urmă cu 15-20 de ani, însă
explozia care are loc în evoluția tehnologică a determinat apariția unor asemenea
reglementări, Infracțiunile ajung să se exprime în diverse forme, strâns legat de
modul în care societatea înregistrează schimbări profunde.
Există și momente în care se pot cumula diverse infracțiuni în @ ”bagajul”
de aptitudini al infractorului, sau putem identifica o anumită ”migrare ” a actului
delincvent atunci când spre exemplu o faptă penală este săvârșită tocmai în idea de
a acoperi un alt act ilegal comis mai înainte (tâlhăria adică furt urmat de violență
fizică este un scenariu des întâlnit în practică).
 1.5. Implementarea unor noi principii procesual penale. Dreptul la
tăcere cu implicații asupra dreptului fundamental la libertatea de mișcare.
Dreptul la judecată într-un termen rezonabil

La baza apariției noilor măsuri non custodiale stau o serie întreagă de

Recomandări și Rezoluții ale Consiliului Europei:
-Recomandarea 914 (1981) care se referă la „înlocuirea, pe cât posibil, a
pedepsei cu închisoarea de scurtă durată, cu alte măsuri care au aceeași eficiență”;
-Rezoluția 3 „ Criza economică și infracționalitatea”, a celei de-a 13
Conferințe a Miniștrilor de Justiție din Europa (1982), ocazie cu care s-au
identificat câteva soluții: evitarea oricărei creșteri a utilizării arestului preventiv și
cu închisoarea de scurtă durată, concepând alternative adecvate, susceptibile de
punere în aplicare în perioadele de criză economică; restrângerea pe cât posibil a
încarcerării infractorilor minori și tineri, pentru care reabilitarea este cu cât mai
dificilă în perioadele de criză economică; dezvoltarea măsurilor alternative la arestul
preventiv și dezincriminarea unor fapte;
-Rezoluția 76 (10) „ Alternative la pedeapsa cu închisoarea”: s-a încercat
impulsionarea diversificării alternativelor existente-probațiunea, sancțiunile
pecuniare, implicarea comunității în resocializarea infractorilor
-Recomandarea nr. R (92) 16 referitoare la Regulile Europene asupra
sancțiunilor aplicate în comunitate, principii care urmează a se aplica în practica
statelor membre
-Recomandarea nr. R (97) 12 ce reglementează activitatea personalului
responsabil cu implementarea măsurilor și sancțiunilor comunitare
-Recomandarea nr. R (99) 22 privind supraaglomerarea penitenciarelor și
inflația populației penitenciare
-Recomandarea nr. R (2000) 22 prin care se stabilește metodologia de
implementare a Regulilor Europene în ceea ce privește măsurile și sancțiunile
comunitare, acestea fiind mijloace de luptă împotriva criminalității, evitându-se
astfel efectele negative ale pedepsei cu închisoarea.
-Recomandarea nr. R (87) 20 asupra reacției sociale față de delincvența
juvenilă
-Recomandarea nr. R (88) 6 asupra reacției sociale fașă de comportamentele
delincvenționale din familiile migraționale
-Rezoluția 40/33 din 1985- Ansamblul Regulilor Minimale ale Națiunilor
Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing)-
importanța resocializării minorilor delincvenți în comunitate, având ca punct de
plecare particularitățile bio-psiho-sociale ale acestora
-Regulile Minime ale Națiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de
libertate (Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990 au ca bază de plecare principiul
respectării dreptului persoanelor aflate în conflict cu legea, finalitatea pedepsei,
imboldul necesar pentru comunitate în ideea de a se implica în tratamentul
delincvenților
-Rezoluția 45/112 din 1998- Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea
Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riyadh): acțiunea statelor membre în
vederea eficientizării eforturilor naționale în domeniul protecției și ocrotirii
minorilor și tinerilor, prin diminuarea factorilor criminogeni și prin consolidarea
intervențiilor statale în asigurarea socializării-resocializării acestora.
-Rezoluția 45/113 din 1990 privitoare la Regulile Națiunilor Unite privind
protecția minorilor privați de libertate (Principiile de la Havana).
Principiile ce emană din respectivele convenții internaționale trebuie
transpuse în practica sistemului judiciar:
„a) Prevenirea este cea dintâi prioritate, incluzând trei caracteristici
esențiale:
 -să fie ofensivă, adică să promoveze potențialul social, prin (mai ales) însuși
potențialul tânărului (participare, rol activ), dar și ale familiei, școlii, comunității,
mas media, etc...
-să fie pozitivă, adică să aibă drept obiectiv ameliorarea calității vieții și a
bunăstării tânărului
-să fie generală, adică să vizeze ameliorarea situației tuturor minorilor
b) A doua prioritate o reprezintă primatul intervenției extrajudiciare
Articolul 11.1 al Rezoluției de la Beijing (1985) prevede expresia „ se va
încerca pe cât posibil ca actele delincvenților juvenili să fie abordate evitându-se
recursul la o procedură judiciară”, iar Recomandarea 87 (20) asupra reacției sociale
față de delincvenții juvenili precizează că trebuie evitate consecințele negative ale
unei proceduri; ori de câte ori delictul nu are o gravitate particulară și atunci când
școala, instituțiile au putut să reacționeze în mod adecvat.[...]
Condițiile punerii în practică a acestui principiu se referă la:
-intervenția extrajudiciară nu poate avea loc decât cu consimțământul
tânărului. De aceea, trebuie eliminate posibilitățile de coerciție și de intimidare la
toate nivelurile procesului. Tânărului trebuie să i se dea și posibilitatea de a evalua
caracterul judicios al alegerii sale. Totodată mai trebuie garantat aspectul revocabil
al consimțământului său
-intervenția extrajudiciară trebuie să se exercite respectându-se drepturile
fundamentale și garanțiile procedurale, cum ar fi , de exemplu, dreptul la viața
privată, interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante, interzicerea
muncii forțate, luarea la cunoștință a propriului dosar (învinuirile formulate),
asistența juridică adecvată, dreptul la cuvânt, dreptul de a se apăra, dreptul de a-și
vedea soluționată situația într-un răstimp rezonabil.
c) O altă prioritate se referă la caracteristicile necesare ale sistemului judiciar
în sensul că:
 -convențiile internaționale nu impun un model, fie el protecționist sau penal.
Dar ele precizează că dacă un stat a ales să-și organizeze sistemul judiciar după un
model penal sau sancțional, acesta trebuie să aibă drept obiectiv, ca toate celelalte,
educarea tânărului, integrarea socială a acestuia, promovarea bunăstării sale.
-în orice moment procedura poate să fie întreruptă sau oprită.
d) Recunoașterea garanțiilor în timpul procesului judiciar este o altă
prioritate
[...] copilul trebuie să-și vadă recunoscute garanțiile procedurale, atât în
timpul informării sau instrumentării, cât și în timpul judecării. Asemenea generații
se referă la prezumția de nevinovăție, posibilitatea de a fi informat asupra
învinuirilor aduse, asistență juridică, audierea imediată a cauzei, prezența
avocatului, a părinților, dreptul de a chema și de a interoga martori, dreptul de a
formula recurs, dreptul la respectul vieții private, dreptul de a păstra tăcerea, de a
vorbi la final, dreptul la revizuirea măsurilor dispuse, dreptul ca părinții să fie
informați de la începutul procedurii.
e) Organizarea detenției preventive pentru minori reprezintă o altă prioritate
importantă
[...] art.37 , b, din Convenția Internațională pentru drepturile copilului,
prevede că detenția unui copil trebuie să fie în conformitate cu legea, reprezentând o
măsură de ultim resort și de o durată cât mai scurtă posibil, în timp ce art.7 Rec.
(87) 20 sfătuiește să se excludă recursul la detenția preventivă pentru minori, în
afara cazului excepțional al unor infracțiuni foarte grave comise de minorii de o
vârstă mai mare.
f) Obligația de a menține minorul în mediul său natural de viață
Astfel, conform art. 40.4 al Conferinței Internaționale pentru drepturile
copilului, statele trebuie să găsească alte soluții decât cele instituționale. În timp ce
regulile de la Beijing stipulează că plasarea minorilor într-o instituție este posibil,
deoarece: nu s-a constatat nici o diferență de reușită între metoda plasamentului și
cea a tratamentului în mediul deschis, plasamentul are o influență negativă asupra
minorilor a căror vulnerabilitate este mare, separarea tânărului de mediul său social
obișnuit are, în general, grave consecințe, datorită imaturității minorului.
Numărul mare de instituții de plasament nu se datorează oare propriilor noastre
temeri, superficialități, lipsei noastre de inițiativă, lipsei de mijloace, incapacității
noastre de a motiva resursele mediului? Potrivit art.VI din legea 191/2022 s-a pus
capăt sistemului anacronic al centrelor rezidențiale, însă va mai dura ceva timp până
acestea se vor limita la formele descrise la art.123 din Legea 272/2004 în forma
actualizată după adoptarea reglementării sus menționate.
g) Obligația de a aplica privarea de libertate doar la cazurile excepționale
[...] Recomandarea (87) 20 a Consiliului Europei precizează că privarea de
libertate nu poate fi decât o măsură de ultim resort, și a cărei durată trebuie să fie cât
mai scurtă posibil și limitate la cazuri excepționale. În orice caz, privarea de libertate
nu poate să fie contrară drepturilor fundamentale ale minorilor și nu trebuie să permită
desfășurarea unor activități interesante și stimulante pentru minori, care trebuie să fie
separați de adulți în timpul executării pedepsei
h) Exigența proporționalității
Aceasta presupune că tratamentul trebuie să fie proporțional cu situația
tânărului și cu infracțiunea comisă deoarece: sancțiunile punitive sunt moderate (în
sistemele penale), iar inconvenientele măsurilor nedeterminate (în sistemele
protecționale) sunt limitate.
i) Exigența rapidității- celeritatea atribuită de justiție, astfel încât cauza
minorilor trebuie să fie audiată fără întârziere
j) Exigența comună sistemelor extrajudiciar și judiciar:
Art. 40.3 Convenția internațională pentru drepturile copilului și Preambulul R
(87) 20 impun exigența specializărilor pentru toți cei care intervin, aflându-se în contact
cu minorii, în toate stadiile, cum ar fi forțele de poliție, factorii extrajudiciari și
autoritățile judiciare precum și toate personale însărcinate cu executarea și punerea în
aplicare a deciziilor. [...] pentru forțele de poliție , trebuie avut grijă ca prima intervenție
să reflecte cât mai bine obiectivele educaționale urmărite.
În Convenția Europeană a drepturilor omului se stipulează la art.6, pct.1 că:
„Orice persoană are dreptul la judecată în mod echitabil, în mod public și într-un
termen rezonabil a cauzei sale”.
În doctrină s-a vorbit despre principiul „rapidității”, „celerității” procesuale care
apoi a fost transformat în principiul „operativității”
Alți autori au ignorat acest principiu al „operativității”, considerând că nu
este un principiu legal și că forțarea efortului pentru soluționarea cauzei este în
defavoarea calității soluțiilor.
„Curtea de la Strasbourg amintește că în materie penală, „ termenul
rezonabil „ la care se referă art.6 pct.1 din Convenție începe să curgă imediat ce o
persoană este „acuzată”. Aceasta înseamnă că poate fi o dată anterioară ajungerii
cauzei în fața instanței judecătorești.[...]
Din analiza teoriei ce însoțește principiile „ rapidității”, „operativității” sau
„celerității” se observă că acestea se justifică exclusiv, prin interesele apărării sociale,
respectiv –apropierea momentului tragerii la răspundere penală de momentul săvârșirii
faptei.
Un alt principiu de bază care urmează să se impună este cel al dreptului la
tăcere.
„Dreptul la tăcere este un drept al persoanei ce se exercită și se realizează în
domeniu comunicării sociale. Este evident că și pin tăcere se poate comunica
informația, informație de care uneori legea leagă anumite efecte juridice. În
articolul 17 punctul 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale
are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască
vinovată, deci un veritabil drept la tăcere.
De asemenea, în art.10 punctul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului se prevede libertatea de a comunica, ori aceasta presupune și dreptul de a
nu comunica, respectiv dreptul la tăcere.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la
tăcere este încălcat prin lege atunci când îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări
sau să furnizeze documente autorităților.
Pornind de la Constituției României, dreptul la tăcere rezultă este mentionat
in
-art. 14 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice, care prevede dreptul la tăcere al persoanei acuzate, pact ratificat de
România prin Decretul 212/31.12.1974, care face parte din dreptul nostru intern
potrivit art.20 din Constituție.
-art. 24 în care este reglementat dreptul la apărare, care presupune dreptul de
a te apăra și prin tăcere în lipsa unui avocat și chiar în prezența apărătorului.
-art.28 în care este prevăzut secretul corespondenței care presupune dreptul
la tăcere și de a nu divulga secretul corespondenței al celor care au luat la cunoștință
legal sau întâmplător despre aceasta
-art.29 și art.30 reglementează libertatea conștiinței și libertatea de
exprimare, presupunând dreptul de a tăcea și de a nu-ți exprima gândirile, opiniile,
credința, într-un cuvânt, de a nu comunica decât atunci când dorești sau consideri
necesar și oportun.
Toate aceste drepturi realizeaza protectia drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, conform art.3 din legea 252/2013 privind executarea
pedepselor.
Acele dispoziții consacrate la nivelul legii fundamentale conduc la existența
unor situații în care se conturează perfect ideea de te apăra prin tăcere, ipoteze ce
sunt detaliate printr-o serie de norme procesual penale:
-conform art. 4 raportat la art.10 alin.4 Cod procedură penală, potrivit
prezumției de nevinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să tacă, „ nu este
obligat să probeze nevinovăția sa”, atunci când i s-ar cere să probeze nevinovăția.
-conform art. 117 Cod procedură penală, soțul și rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună declarații ca martori, ceea
ce presupune, în această situație, un drept la tăcere al acestora.

1.6.Principala măsură procesual penală: arestarea preventivă.

Alternative la măsura arestării preventive. Arestul la domiciliu. Controlul
judiciar

Subliniem faptul că prin legea 281/2003 s-a modificat formularea „ pericol

pentru ordinea publică” cu expresia „ pericol concret pentru ordinea publică ”.
Deși ordinea publică nu este enumerată printre valorile ocrotite de legea
penală, această noțiune este cuprinsă în conceptul de ordine de drept.
Pericolul social al unei infracțiuni apare sub două forme: pericol social
generic (abstract sau stabilit de legiuitor) și pericol social concret (stabilit de
magistrat). Atunci când în Codul de procedură penală se folosește sintagma
„pericol public” este vorba tot de genul proxim și diferența specifică, adică pericol
social, respectiv pericol public, întrucât nu tot ceea ce prezintă pericol public social
concret prezintă și pericol public concret ori pericol concret pentru ordinea publică.
Deși noua configurație a măsurilor preventive ce se pot dispune în cadrul
procesului penal este alta după modificările intervenite în anul 2014 (în sensul că a
dispărut măsura ce consta în obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv
obligarea de a nu părăsi țara, acestea fiind înlocuite cu măsura arestului la
domiciliu) scopul acestora rămâne același și nu trebuie confundate cu sancțiunile
penale propriu-zise. O atare confuzie se realizează mai cu seamă atunci când în
discuție apare măsura preventivă a arestului și sancțiunea penală a închisorii.
Ambele instituții au drept obiect limitarea substanțială a libertății de mișcare
a individului. Prima măsură nu echivalează cu o condamnare, fiind posibile și
situații în care inculpatul să ajungă să fie achitat de instanța de judecată pe fond,
adică să fie declarat nevinovat, deși în prealabil s-a aflat sub imperiul unei astfel de
măsuri cu caracter excepțional.
În schimb, sancțiunea pedepsei închisorii constituie resortul care schimbă
statutul inculpatului din persoană care este doar cercetată pentru săvârșirea unei
infracțiuni în persoană care se face vinovată de săvârșirea respectivei fapte. Aici
restricționarea dreptului la liberă circulație va fi unul pe o perioadă stabilită în mod
clar în hotărârea definitivă de condamnare, spre deosebire de restricționarea
dispusă în cazul arestului preventiv, care poate fi mai scurtă sau mai îndelungată,
după cum se realizează aprecierea de către judecător.
Redăm în cele ce urmează succint conținutul acestor măsuri prin care se
încearcă pe de o parte diminuare riscului de a se perpetua comportamentul
delincvent, iar pe de altă parte se încearcă securizarea circuitului necesar pentru
desfășurarea procedurii de cercetare și judecare a săvârșirii faptei în discuție.
Măsurile cu caracter preventiv se pot împărți funcție de organul ce le
dispune în măsuri dispuse de polițist, procuror sau instanța de judecată.
Gradual, cu cât suntem în prezența unei măsuri mai restrictive, competența
organismului care o dispune este una care asigură cât mai bine posibil legalitatea și
temeinicia acesteia. Astfel măsura reținerii poate fi dispusă de polițist și de
procuror, controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune de către procuror, iar
arestul la domiciliu și arestul preventiv se stabilește exclusiv de judecător.
Reținerea se poate dispune pentru 24 ore prin izolarea suspectului la sediul
poliției.
Controlul judiciar presupune stabilirea unor obligații în sarcina persoanei
care este cercetată pentru săvârșirea unei infracțiuni. Unele obligații sunt întâlnite
în mod obligatoriu (prezentarea la organul judiciar ori de câte ori este chemat,
obligația de a informa în legătură cu schimbarea locuinței, prezentarea la organul
de poliție după un program prestabilit) , altele pot fi stabilite sau nu, de la caz la
caz de către cel care dispune măsura (să nu se deplaseze într-o anumită locație, să
nu se apropie de persoana vătămată, să nu interacționeze cu alți participanți la
procedură, să comunice periodic modul de obținere a mijloacelor de trai, etc).
Măsura controlului judiciar se poate dispune pe o perioadă de maxim 60 de
zile, aceasta putând fi prelungită pentru o nouă perioadă de aceeași întindere.
Măsura nu poate depăși potrivit art 215 CPP un termen de 1 an dacă pedeapsa este
de până la 1 an închisoare sau amendă penală sau mai mare de 2 ani dacă avem de
a face cu o faptă penală susceptibilă de a fi sancționată cu închisoarea mai mare de
5ani. Măsura poate fi prelungită până la atingerea termenului rezonabil- concept
supus aprecierii magistratului decident- dar nu mai mult de 5 ani de la data
trimiterii persoanei respective în judecată.
Controlul judiciar de cauțiune este similar cu măsura controlului judiciar, la
care sa adaugă cu titlu de garanție a respectării obligațiilor instituite în sarcina
inculpatului plata unei sume de bani. În condițiile în care obligațiile stabilite sunt
respectate în integralitate, cauțiunea va fi restituită la momentul la care măsura se
epuizează, iar în caz contrar aceasta se face venit la bugetul de stat, sau se va
deduce din ea despăgubiri ce decurg din săvârșirea infracțiunii, cheltuieli judiciare
sau amenzi.
Arestul la domiciliu presupune limitarea libertății de mișcare a inculpatului
la zona în acre acesta își are stabilită locuința efectivă, colateral având de respectat
o serie de obligații (să se prezinte la organul judiciar de câte ori este chemat, sa nu
comunice cu partea vătămată sau alți participanți la procedură). Cu toate acestea, o
serie de drepturi pot fi exercitate și în acest răstimp- cum ar fi de exemplu dreptul
la muncă (aici bineînțeles sub imperiul unor restricții legate de temeinicia
solicitării și de mărginirea în timp a acesteia cereri- doar pe o perioadă determinată
de timp). Durata de timp pentru care se poate dispune arestul la domiciliu este de
30 zile, cu posibilitatea succesivă a prelungirii acesteia. Termenul maximal în faza
urmăririi penale este de 180 de zile potrivit art.222 alin 9 (aici avem de a face cu o
aplicare practică a principiului termenului rezonabil).
Măsura arestului preventiv constituie pragul maximal al restrângerii
exercitării drepturilor persoanei suspectului/inculpatului. Ea se bazează pe două
elemente ce trebuie absolut regăsite în situația practică și anume suspiciunea
rezonabilă că persoana în cauză a săvârșit fapta , fapt ce rezultă din probe,
coroborat cu una dintre situațiile enumerate de textul de lege la art.223:
- încercarea de a se sustrage de la cercetare penală sau judecată
- exercitarea de presiuni asupra persoanei vătămate
- suspiciuni legate de posibilitatea reiterării activității infracționale
- săvârșirea cu intenție a unor infracțiuni prestabilite de lege și care sunt
considerate prin ele însele generatoare ale unei stări de pericol pentru societate
(fapte ce au generat moartea persoanei vătămate, infracțiuni contra securității
naționale, trafic de droguri, acte de terorism, spălare de bani, etc a căror
sancționare trebuie să depășească pragul închisorii de 5 ani de zile) sau care
datorită profilului personal al suspectului/inculpatului conduc la ideea unui risc
individualizat creat de prezența nestingherită a acestuia în libertate (mod de
săvârșire a faptei, istoric penal, alte împrejurări.)
În literatura de specialitate s-au făcut unele discuții pe marginea primei teze.
Astfel, se consideră că: „ acest caz nu include situația când infractorul este
recidivist, deoarece acest caz este prevăzut de legiuitor în mod distinct [...].”
 În această primă situație, autorul citat are în vedere următoarele ipoteze:
-o ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul fiind învinuit sau inculpat într-un
dosar indiferent dacă este în curs de urmărire penală sau judecată, săvârșește în
această stare o nouă infracțiune, credem că această ipoteză îndeplinește toate
condițiile cerute în art 148 lit. e teza I coroborat cu art. 146 pct.1 Cod procedură
penală (actualmente art.223 Cod procedură penală , referit mai sus), respectiv:
a) existența calității de învinuit sau inculpat în momentul săvârșirii de noi
infracțiuni
b) săvârșirea unei noi infracțiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este
detențiune pe viață sau închisoarea mai mare de 2 ani
Totodată trebuie reținut faptul că deși această condiție este îndeplinită nu se
poate lua măsura arestării preventive în cazul infracțiunilor pentru care legea
prevede alternativ pedeapsa amenzii.
c) noua infracțiune să fie săvârșită ulterior infracțiunii pentru care a fost
inculpat sau învinuit.
-o altă ipoteză este cea în care făptuitorul a săvârșit două sau mai multe
infracțiuni în concurs real, concurs ideal, sau infracțiune continuată înainte de a fi
învinuit sau inculpat în calitate de făptuitor, caz în care sunt inaplicabile condițiile
prevăzute de mai sus.
În ceea ce privește cea de a doua teză adică „din datele existente să rezulte
necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni”, trebuie îndeplinite
cumulativ o serie de alte condiții:
a) să existe date la dosar din care să rezulte necesitatea împiedicării
săvârșirii unei alte infracțiuni- exemplu gratia: un grup de criminalitate organizată
are planificat săvârșirea unor infracțiuni
b) împiedicarea săvârșirii unei infracțiuni să fie necesară- să existe o
probabilitate mare de săvârșire a unei infracțiuni ,iar pericolul infracțiunii să fie
preponderent prejudiciilor cauzate prin arestarea învinuitului sau inculpatului,
acestuia sau familiei acestuia).
c) împiedicarea săvârșirii unei alte infracțiuni să nu poată fi făcută pe altă
cale decât prin arestarea învinuitului sau inculpatului.
În fostul articolul 148 litera h se prevedea că: „inculpatul a săvârșit o
infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detenției pe viață alternativ cu
pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe
că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”
Exista o exprimare nefericită în textul de lege citat, în sensul că nu se poate
vorbi despre probe certe sau probe incerte. Acum se vorbește despre suspiciunea
rezonabilă a săvârșirii infracțiunii , coroborat cu existența probelor în acest sens,
Măsura arestului preventiv se poate dispune pentru o perioadă de maxim 30
de zile, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, cu posibilitatea
prelungirii succesive a acesteia. Conform art. 236 această măsură nu poate depăși
180 de zile în faza urmăririi penale sau un alt termen stabilit de magistrat ca fiind
unul rezonabil, raportat la faptă și cel care a comis-o. În mod particular, arestul
preventive în faza de judecată penală nu poate fi mai mare de jumătatea maximului
special pentru infracțiunea cercetată, iar în toate cazurile nu poate depăși 5 ani.
De reținut că dispozițiile procedurale prin care se stabilește o limitare în
timp a prelungirii măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale au
fost transpuse încă de la modificarea intervenită prin Legea 281/2003 modificată
prin OUG 109/2003).
Atât timpul petrecut în arest la domiciliu, cât și cel ce s-a scurs sub puterea
mandatului de arestare preventive se ca computa (se va reduce) din cuantumul
pedepsei închisorii, dacă persoana în cauză va fi condamnată definitiv pentru
acuzațiile ce i s-au adus.
 1.7. Incidente procesual-penale cu implicații asupra libertății persoanei.
Întreruperea executării pedepsei cu închisoarea. Amânarea executării
pedepsei

Chiar în cazul în care instanța de judecată a dispus pedeapsa cu închisoarea,

există anumite ipoteze în care persoana în cauză să ceară amânarea executării
pedepsei respective, sau să întrerupă executarea unei pedepse privative a cărei
executare era deja începută.
Astfel, potrivit fostului art. 453 Cod procedură penală, pedeapsa închisorii
sau a detențiunii pe viață putea fi amânată în următoarele cazuri:
a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat
suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz,
executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situația de a
putea executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când
condamnatul se va găsi în situația de a putea executa pedeapsa;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În
aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a
determinat amânarea;
c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei
ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În
acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni și numai o sigură dată.
Raportându-ne la aceste dispoziții identificam și cazurile de întrerupere a
executării pedepsei închisorii, întrucât prin art. 455 Cod procedură penală se făcea
trimitere la art. 453 Cod procedură penală (ambele texte din vechea reglementare).
Titularii respectivelor cereri sunt procurorul-având ca rol apărarea
intereselor generale ale societății, condamnatul, reprezentantul legal sau apărătorul
condamnatului, precum și soțul condamnatului. În cazul prevăzut la art. 453 lit. c,
inclusiv conducerea unității unde lucrează condamnatul poate formula o atare
cerere.
O situație interesantă era considerată cea în care ca urmare a unei cereri de
amânare a executării pedepsei închisorii pe motive medicale ce a fost admisă de
instanță, cel condamnat nu se supune îngrijirilor medicale necesare, iar la
momentul expirării termenului de amânare, se formulează o nouă cerere cu același
obiect.
În cazul ambelor incidente procesuale analizate și anume amânarea și
întreruperea executării pedepselor cu închisoarea, cererile respective nu pot fi
admise atunci când sunt întemeiate pe motive medicale decât ca urmare a unei
expertize și nu în baza unei simple constatări medico-legale.
În practică s-a apreciat că, în spiritul reglementărilor instituite prin art. 453
lit. a Cod procedură penală (actualmente 589 CPP), nu este suficient ca teoretic,
boala să poată fi tratată în rețeaua sanitară a penitenciarelor, ci trebuie ca, în mod
practic, să se verifice existența mijloacelor terapeutice (spre ex. a medicamentelor)
În ceea ce privește cazul reglementat în fostul art. 453 Cod procedură
referitor la „ împrejurările speciale” care presupun situații pasagere, ce pot fi
ameliorate substanțial ori chiar înlăturate într-un timp relativ scurt, reținem că este
acoperit astăzi a fost înlăturat cu totul pentru că presupunea doar aglomerarea
instanțelor de judecată cu astfel de solicitări care erau ineficiente, fiind respinse în
majoritatea cazurilor. În acest sens era și poziția în literatura de specialitate,
anterior amintită, unde se arăta că solicitarea de de întrerupere a executării
pedepsei închisorii sub motiv că: mama condamnatului are 70 de ani, este bolnavă
și nu are nici un sprijin material; concubina condamnatului nu are venituri și
urmează să nască; în perioada întreruperii executării pedepsei condamnatul va
încerca să găsească o persoană care să aibă grijă de cei pe care îi are în întreținere;
soția condamnatului este imobilizată la pat, având nevoie de supraveghere
permanentă; nu este necesară și suficientă pentru admiterea unei atare solicitări.
Așa-zisele motive de natură socială nu mai pot fi luate în calcul atunci când
se analizează promovarea unei asemenea solicitări. Caracterul extrem de vag al
prevederilor a condus la această soluție legislativă, care însă nu este în afara
oricărei critici. Astfel, considerăm că s-ar putea reveni la o atare ipoteză, dar care
să fie minuțios detaliată din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite.
Dacă se va formula o nouă cerere de amânare sau de întrerupere a executării
pedepsei închisorii, aceasta nu trebuie să aibă un temei identic cu cel inițial, fără să
se facă referire la o situație de fapt apărută între timp, altfel fiind vorba de
autoritate de lucru judecat.

1.8. Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității

Potrivit O.G. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei

activități în folosul comunității și închisorii contravenționale, acestea se stabileau
întotdeauna alternativ cu sancțiunea amenzii.
Amintim că sancțiunea închisorii contravenționale a fost abrogată ca urmare
a apariției legii nr.429/2003 privind revizuirea Constituției.
Organul constatator al săvârșirii faptei contravenționale nu va putea însă,
niciodată, să aplice vreuna dintre aceste sancțiuni (cu excepția amenzii), acesta
fiind un atribut exclusiv al instanței de judecată.
Astfel, se încearcă reintegrarea individului cu un comportament deviant, prin
obligarea acestuia la prestarea diferitelor activități cum ar fi întreținerea locurilor
de agrement, a parcurilor și a drumurilor, păstrarea curățeniei și igienizarea
localității, desfășurarea de activități în folosul căminelor de copii și bătrâni, al
orfelinatelor, creșelor, spitalelor și altor așezăminte socio-culturale.
 Dacă am face o paralelă între cele două sancțiuni, una cu regim privativ de
libertate- închisoarea contravențională, iar cealaltă făcând parte din categoria
sancțiunilor non-privative de libertate, în speță cea analizată de noi, putem trage
următoarele concluzii:
-regimul de detenție în cazul sancțiunii închisorii contravenționale este mult mai
lejer decât cel la care sunt supuși cei care au săvârșit o infracțiune, executând o
pedeapsă în penitenciar
-atât în cazul executării unei pedepse în penitenciar, cât și în cazul prestării
unei activități în folosul comunității sunt respectate drepturile contravenienților și
ale condamnaților în ceea ce privește numărul maxim de ore pe care le care
muncesc, existând o regulă, deși aceasta este diferită (la locul de muncă –dacă este
angajat: 8 ore la locul de muncă, la care se adaugă 3 ore la serviciul comunitar); la
școală: 8 ore la care se adaugă 3 ore la serviciul comunitar sau între 6-8 ore în
zilele nelucrătoare-O.G.55/2002; durata zilei de muncă nu poate depăși 12 ore, iar
în cazul minorilor, al femeilor gravide sau al celor cu copii până la 1 an, precum și
al condamnaților ce lucrează în mediul toxic sau vătămător, nu poate depăși 8 ore-
legea 23/1969 privind executarea pedepselor-actualmente abrogată și înlocuită cu
Legea 275/2006)
-în cazul sancțiunii închisorii contravenționale se aplică prin analogie
anumite principii din dreptul penal- respectiva sancțiune nu poate fi aplicată
minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani (întrebarea care se ridică aici ar fi
dacă sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității se poate aplica
acestei categorii de persoane. Având în vedere faptul că prevederile Codului
muncii-legea 53/2003 sunt în sensul că vârsta la care se poate angaja o persoană
fizică este de 16 ani - art 13 alin 1 , rezultă că nici această sancțiune nu se poate
aplica in această ipoteză. )
-limitele sancțiunii închisorii contravenționale ce se aplică minorilor care au
împlinit vârsta de 16 ani se reduc la jumătate
-durata activității prestate de contravenient în cazul în care acesta poate
executa obligațiile impuse prin aceste sancțiuni, zilnic, este condiționată și de
disponibilitatea autorităților publice locale în cadrul cărora, respectivul, prestează
acel serviciu. Dacă organul administrativ nu poate asigura controlul
contravenientului, zilnic, graficul programului în baza căruia se vor executa
obligațiile ce incumbă contravenientului sancționat cu prestarea unei activități în
folosul comunității, va fi stabilită în funcție de posibilitățile efective prin care se
poate exercita supravegherea.
O reală problemă în acest sens a apărut odată cu pandemia Covid-19 în
intervalul martie 2020- martie 2022. Așa cum arătam în detaliu într-o cercetare ce
privește perioada în analiză, au fost statuate în aceste condiții de muncă în situații
limită, anumite bune practici. Amintim cu titlu de exemplu aici realizarea
supravegherii prin utilizarea mijloacelor de comunicație la distanță, mai cu seamă
pentru cetățenii condamnați dar care locuiesc sau își desfășoară activitatea în afara
granițelor țării.2.
Acestea în cele din urmă au și fost însușite de legiuitor- a se vedea astfel
dispozițiile capitolului IV articolele 13-19 din legea nr.220/2022.
La prima vedere, raportat la conținutul reglementării naționale, răspunsul ar
părea unul singur: sancțiune contravențională. Dacă ținem cont și de prevederile
art.1 (3) am putea interpreta această dispoziție astfel: între stat (reprezentat în acest
caz de organul administrației publice locale) și contravenient intervine un contract
civil (prestări servicii) în care dreptul statului este de a beneficia de un serviciu
gratuit, iar această obligație a contravenientului își are izvorul în beneficiul acordat
de lege acestei categorii de subiecți (în locul închisorii contravenționale se poate

2
Dobre, R.,R. ,Challanges of the probation system in a pandemic context in Revista de asistență socială,
nr.2/2022,pag.26
dispune această sancțiune).
-instanța de judecată are dreptul de cenzură cu privire la stabilirea unei
categorii de sancțiuni ce se impune a fi aplicată contravenientului. Astfel, când
sancțiunea închisorii contravenționale este prevăzută alternativ cu cea a amenzii, iar
instanța consideră că aplicarea amenzii contravenționale nu este îndestulătoare sau
contravenientul nu dispune de mijloace materiale și financiare necesare pentru
plata acestora, se pune în discuție posibilitatea aplicării sancțiunii prestării unei
activități în folosul comunității. În același sens, chiar după ce sancțiunea închisorii
contravenționale a început să fie executată, instanța poate, la cererea
contravenientului să dispună înlocuirea primei sancțiuni cu cea a prestării unei
activități în folosul comunității.
În această ipoteză, echivalentul unei luni de zile de închisoare
contravențională este reprezentat de 50 de ore muncă în folosul comunității (mai
puțin de două săptămâni în cazul în care se execută zilnic numărul maxim de ore,
inclusiv în zilele nelucrătoare).
Tendința în a înclina balanța în favoarea acestei sancțiuni neprivative de
libertate, nou implementate în legislația românească, este clară.
Cei care execută sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, pe
lângă faptul că au un cadru mult mai adecvat pentru reeducare și reintegrare în
societate (execută anumite obligații în mijlocul unei comunități care nu are nici o
legătură cu mediul delincvent, având posibilitatea să învețe modele
comportamentale pozitive) au și oportunitatea, ca pe viitor, să se angajeze chiar
într-un astfel de post-exemplu: îngrijitor spații verzi, având în vedere că mulți din
cei care sunt sancționați nu dețin un loc de muncă (o mare parte dintre aceștia nu
au muncit niciodată, acum având posibilitatea de a „învăța„ aceasta)- una din
cauzele comiterii de fapte antisociale fiind și aceea a lipsei siguranței unui venit .
În stabilirea activității pe care contravenientul urmează a o presta în folosul
comunității, se va ține seama de aptitudinile sale fizice și psihice, precum și de
nivelul pregătirii profesionale.
De reținut o altă prevedere a O.G.55/2002, art.22: Amenda
contravențională urmează a fi executată potrivit regulilor creanțelor bugetare. S-a
abdicat astfel de la posibilitatea ca atunci când nu este plătit acest debit de către
contravenient, această sancțiune inițială să poată fi transformată în închisoare
contravențională.
Astfel, în cazul contravenienților care nu au resurse financiare suficiente,
pentru a achita cuantumul amenzii, administrațiile financiare respective vor avea
competența de a urmări aceste creanțe (executare de obicei fără obiect,
contravenientul neavând nici un bun mobil sau imobil proprietate personală și/sau
nu este încadrat în muncă, deci fără posibilitatea realizării unei popriri pe salariu.)
Faptul că astăzi singurul for decizional care poate stabili dacă se impune
stabilirea unei munci neremunerate cu titlu de sancțiune este instanța de judecată- a
se vedea în acest sens art.6 din legea specială- constituie o garanție de legalitate.
Cu toate acestea, există totuși o limitare: cauzele care au un astfel de obiect
(dosarele de instanță care verifică necesitatea instituirii sancțiunii contravenționale a
muncii în folosul comunității) sunt finalizate după un singur ciclu procesual cu o
hotărâre irevocabilă, ceea ce înseamnă că partea nemulțumită (statul sau
contravenientul, depinde acum de soluția dată de judecător) nu poate formula o
cale de atac la o instanță superioară – art. 9 din O.G.55/2002.
Nu trebuie confundată această sancțiune contravențională a muncii în folosul
comunității cu obligația de a presta muncă în folosul comunității, ca element regăsit în
conținutul alternativei neprivative de libertate, de a sancționa de această dată penal,
comportamentul unei persoane fizice (în cazul amânării aplicării pedepsei
închisorii ,respectiv al suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere-
art. 84 alin.2 litera b și art.93 alin.3 din Codul penal).
 Astfel suntem în prezența a două instituții distincte, fiecare atrăgând
repercusiuni diferite: prima fiind legată de răspunderea contravențională iar cea de
a doua de răspunderea penală.
O diferență demnă de remarcat între cele două ipoteze este cea potrivit
căreia pentru a putea beneficia de modalitatea de executare în stare de libertate a
pedepsei închisorii condamnatul este obligat să își dea acordul în această privință,
în prealabil momentului pronunțării hotărârii de către judecător, chestiune pe care
nu o întâlnim în cazul contravenientului (acesta își asumă riscul revenirii la
sancțiunea amenzii contravenționale și la posibilitatea diminuării valorii
patrimoniului său- bunuri sau venituri).
O altă situație în care o persoană este cointeresată să beneficieze de efectul
mai blând al sancțiunii, mijlocit de prestarea unei munci este reprezentat de cazul
condamnatului la pedeapsa închisorii cu executare în regim de penitenciar.
Aici orele de muncă prestate constituie una din premisele (alături de
conduita prosocială , participarea la diverse programe de reintegrare și lipsa
abaterilor de la regulile disciplinare din acest sistem închis sau semi-deschis)
obținerii stării de liberate mai devreme decât momentul ajungerii la termen a
pedepsei închisorii aplicate. Este vorba despre valorificarea instituției liberării
condiționate așa cum este descrisă de textul de lege la art. 99 și următoarele. Cu
toate acestea în acest caz munca nu este una gratuită întrucât condamnatul primește
pro-parte din suma reprezentând prețul muncii prestate, spre deosebire de primele
două situații amintite mai devreme.

1.9. Grațierea- o măsură necesară în cadrul sistemului sancționator

penal

Politica penală a unui stat este reprezentată de legile prin care se grațiază
pedepsele, care ating două obiective, respectiv descongestionarea penitenciarelor și
în același timp „ reconcilierea” cu aceia care executau sancțiuni de scurtă durată, în
mediul închis.
Prima țintă, micșorarea numărului de deținuți în penitenciare este susținută
de norme de igienă, de principii internaționale referitoare la spațiul minim acceptat
pentru un subiect aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, sau de
lipsa sumelor de bani necesare pentru asigurarea îmbrăcămintei, hranei, serviciilor
de consiliere juridică, psihologică, pedagogică, etc.
„Reconcilierea” se referă la un act de clemență din partea statului, care
constă în iertarea de sancțiunea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă-
pedeapsa cu executarea în condițiile art.60,71 Cod penal.
Acest lucru are loc pentru acei indivizi care se încadrează într-un anumit
profil (sancțiune ce se întinde pe un termen scurt, biografie judiciară în care să nu
se regăsească noțiunea de recidivă, infracțiunea săvârșită are un grad de pericol
social redus), etc.
În doctrină s-a făcut distincție între mai multe forme de grațiere, în funcție
de criteriul avut în vedere, astfel putem vorbi despre: grațierea condiționată și
necondiționată, grațiere parțială și totală, respectiv grațierea individuală și
colectivă.
Prin legea 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor
măsuri și sancțiuni, s-a dispus grațierea a două categorii de sancțiuni penale:
amenda penală (indiferent de cuantum) cât și pedepsele cu închisoarea de până la 5
ani inclusiv, indiferent de modalitatea de executare (art.1-2). O altă sancțiune
privativă de libertate, la care am făcut referire, închisoarea contravențională-
art.5,este înlăturată prin efectul legii.
Trebuie reținut faptul că grațierilor apărute ca efect al Legii 543/2002 nu le
sunt aplicabile dispozițiile Legii 546/2002 privind grațierea, nefiind admisă
aplicarea sa retroactivă.
Dintre toți cei care se încadrau în categoriile indicate mai sus, sunt excluși
acei condamnați pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă și cei care sunt
recidiviști prin condamnări anterioare.
De asemenea, în cazul săvârșirii unor infracțiuni cu un grad de pericol social
ridicat, indivizii respectivi nu beneficiază de dispozițiile acestui act normativ. Cu
titlu de exemplu enumeram astfel: infracțiunile de omor - art. 174-176 C.P.
(actualmente art. 188-189), vătămare corporală gravă-art.182 C.P. (actualmente art.
194), violul art.197 C.P. (actualmente art. 218), furtul de autovehicule precum și
furtul calificat prevăzut în art. 209 alin 2-4 (actualmente art. 228-230), tâlhăria -
art.211 (actualmente art.233), nerespectarea regimului armelor și munițiilor -
art.279 C.P. (actualmente art. 342), fals material în înscrisuri oficiale - art. 290 C.P.
(actualmente art. 320) rele tratamente aplicate minorului - art. 306 C.P.
(actualmente art. 197), infracțiunile prevăzute de art. 276 din legea 31/1990 privind
societățile comerciale, republicată, infracțiunile prevăzute în art. 7-18 din legea
78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,
infracțiunile prevăzute în art.10-16 din legea 87/1994 pentru combaterea evaziunii
fiscale, etc.
Această grațiere este una condiționată, întrucât cei care se încadrează în
condițiile cerute de actul normativ analizat sunt obligați de a nu mai avea vreun
conflict cu legea penală (în ceea ce privește infracțiunile săvârșite sub forma
intenției) timp de 3 ani. Dacă în intervalul acestui termen de încercare se săvârșește
o infracțiune intenționată, indiferent de cuantumul pedepsei aplicate sau de modul de
executare stabilit pentru acesta (inclusiv nu se au în vedere limitele speciale ale
pedepsei ce se poate aplica în cazul acelor infracțiuni) efectul va fi următorul:
individul va executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru această din urmă infracțiune
și pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării prezentei
legi.
Se aplică astfel sistemul cumulului aritmetic, care este mult mai apăsător
pentru condamnat, decât cel aplicabil în cazul concursului de infracțiuni-sistemul
cumulului juridic.
Unul dintre sistemele aplicabile în cazul săvârșirii unei infracțiuni este cel
utilitarist, când reabilitarea este extrem de importantă.
2.1 Mijloace de individualizare a executarii pedesei inchisorii in regim
de libertate
A. Renunțarea la pedeapsă- sediul materiei (art.80-82 Cod penal)

Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune această modalitate

de executare a pedepsei închisorii se pot împărți în:
-condiții pozitive:
a) infracțiunea comisă este de o periculozitate scăzută, ce reiese din
consecințele produse, modalitatea de săvârșire, mijloace utilizate, scop stabilit
(element obiectiv ce ține de exteriorizarea manifestării de voință a individului
respectiv)
b) personalitatea infractorului este cea care la rândul său trebuie să creioneze
o atare posibilitate, iar acest lucru reiese din istoricul penal al celui vizat, din
încercarea sa de a reduce sau înlătura consecințele faptei, capacitatea acestuia de a
se îndrepta (element subiectiv)
-condiții negative:
a) infractorul nu a mai fost condamnat în prealabil, sau dacă a mai fost fapta
a fost dezincriminată, a intervenit amnistia sau s-a produs reabilitarea
b) față de respectivul individ nu s-a mai dispus o astfel de clemență în
ultimii doi ani, prin raportare la momentul judecării respectivului caz
c) infractorul s-a sustras de la urmărirea penală sau judecată sau a încercat să
obstrucționeze în vreun fel justiția (influențarea martorilor, experților, amenințarea
victimei, etc)
d) pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 5 ani pentru infracțiunea
săvârșită.
În legătură cu această ultimă condiție trebuie să avem în vedere că aici intervine
discuția privind diferența ce trebuie făcută între pedeapsa prevăzută de lege și pedeapsa
aplicată. Fiecare infracțiune are un interval orientativ pentru pedeapsa ce urmează a fi
stabilită (minim și maxim special), aici fiind vorba despre pedeapsa prevăzută de lege,
iar operațiunea de individualizare a pedepsei este echivalentă cu stabilirea în concret a
cuantumului respectivei sancțiuni- pedeapsa aplicată.
In concret, renunțarea la aplicarea pedepsei constă în aplicarea directă de
către magistratul-judecător a unui avertisment, în cadrul ședinței de judecată.
Această soluție nu are consecințe asupra obligațiilor civile ce derivă din
săvârșirea faptei, nici asupra măsurilor de siguranță care ar putea avea legătură cu
acestea. Întrucât efectele renunțării la pedeapsă dăinuie pe un interval de 2 ani de
zile de la data aplicării avertismentului, în acest răstimp este posibil ca să se
descopere faptul că individul sancționat în această modalitate a mai fost sancționat
pentru o altă faptă săvârșită în anterioritatea infracțiunii pentru care s-a valorificat
clemența amintită.
O atare ipoteză conduce la anularea soluției inițiale, la reaprecierea situației
penale a condamnatului și la restabilirea unei sancțiuni în concret și pentru fapta
pentru care se dispusese în precedent renunțarea la pedeapsă.

B. Amânarea aplicării pedepsiei (sediul materiei - art.83 -90 Cod penal)

Ca și în cazul renunțării la aplicarea pedepsei avem două seturi din condiții

ce trebuie îndeplinite:
 -condiții pozitive:
a) pedeapsa stabilită să fie amenda penală sau închisoarea de cel mult 2 ani.
Este acoperită și situația în care avem de a face cu pedeapsa închisorii, la
care este alăturată și pedeapsa amenzii. Aici vorbim în concret de o pedeapsă, nu
ca în cazul renunțării la pedeapsă, însă nu vorbim despre aplicarea în concret a
acesteia, ea fiind doar în stare “ latentă”, urmând a fi “activată” doar dacă una
dintre obligațiile sau măsurile stabilite în urma individualizării sancțiunii nu ajung
să fie respectate.
b) infractorul nu a mai fost condamnat în prealabil sau dacă efectele
condamnării respective nu mai trebuie să fie luate în seamă (dezincriminare,
amnistie, reabilitare intervenită)
c) infractorul și-a dat acordul să presteze muncă în folosul comunității
(conform normelor metodologice aici vorbim despre muncă necalificată ce
urmează să fie executată la spații verzi, igienizare urbană/rurală, în alte instituții
din comunitate unde există o atare nevoie identificată și în funcție de consultarea
de către judecător a listingului oficial al acestor așezăminte)
d) în raport de persoana condamnatului, de istoricul penal al acestuia, de
reacția post-factum a sa, de posibilitatea reală ca acesta să fie recuperate, instanța
consideră că nu se impune executarea pedepsei închisorii
e) este necesară motivarea stabilirii acestei alternative non-custodiale în
conținutul hotărârii instanței și se va comunica persoanei condamnate necesitatea
de a se abține pe viitor de la astfel de practici, precum și riscurile la care se expune
f) stabilirea unui termen de supraveghere care este fix (2 ani) și în interiorul
acestuia urmează a se îndeplini pe de o parte niște măsuri, pe de altă parte o serie
de obligații
-condiții negative:
a) nu se poate dispune o atare soluție dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunea în speță este mai mare de 7 ani (a se vedea explicațiile date anterior
despre concept, de la instituția renunțării la pedeapsă) sau dacă a încercat să
zădărnicească aflarea adevărului., ori s-a sustras de la faza de cercetare penală sau
cercetare judecătorească.
Se instituie în sarcina persoanei condamnate la pedeapsa închisorii în regim
de libertate restricționată , în mod obligatoriu, următoarele măsuri de
supraveghere:
a) Să se prezinte la serviciu de probațiune, conform planului de
supraveghere
b) Să primească la domiciliu vizitele inopinate ale consilierului de probațiune
asignat
c) Să anunțe anticipat schimbarea locuinței sau orice deplasare ce depășește
o durată de 5 zile
d) Să comunice schimbarea locului de muncă
e) Să comunice informații care să ateste modalitatea prin care își asigură
sursele de existență
Dacă măsurile de supraveghere sunt dispuse în virtutea legii, colateral,
instanța de judecată, valorificând analiza particulară a cazului cu care a fost
sesizată, poate dispune o serie de obligații:
a)să urmeze un curs de pregătire școlară sau profesională
b) să presteze muncă neremunerată în folosul comunității, pentru un interval
cuprins între 30 și 60 de zile
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială,
organizate în nume propriu de serviciul de probațiune sau în colaborare cu alte
organisme din comunitate
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau altele asemenea
e) să nu comunice cu victima sau cu persoanele cu care a săvârșit fapta
 f) să nu se afle în anumite locuri sau manifestări publice
g) să nu conducă anumite vehicule
h) să nu dețină, să nu folosească nici o categorie de arme
i) să nu părăsească teritoriul României decât cu acordul expres al instanței de
judecată
j) să nu ocupe sau să exercite funcția, meseria sau profesia care este în
strânsă legătură cu fapta comisă.
Separat de cele menționate mai sus, acolo unde infracțiunea săvârșită are
consecințe de natură civilă (s-a generat un prejudiciu părții vătămate, statului sau
oricărei alte instituții publice sau organizații private) se va dispune obligarea
condamnatului de a acoperi respectivele sume. Mai înainte cu 3 luni de momentul
împlinirii termenului se supraveghere, condamnatul trebuie să aibă dovada
acoperirii respectivului debit.
Dintre obligațiile amintite mai sus, serviciul de probațiune are în directă
observație pe cele expuse la punctele a-d, iar cu privire la celelalte va fi notificat de
celelalte organisme ale statului care se ocupă îndeaproape cu acestea. Totodată,
verificarea plății debitului civil cade tot în sarcina serviciului de probațiune.
Supravegherea realizată de serviciile de probațiune conduce la obligația
sesizării instanței atunci când:
- Se impune modificarea obligațiilor impuse condamnatului (restrângerea
sau extinderea acestora, funcție de evoluția comportamentală a subiectului în
cauză), sau chiar încetarea acestora
- Persoana monitorizată nu respectă măsurile sau obligațiile instituite în
sarcină
- Persoana în cauză nu a acoperit prejudiciul civil cu cel puțin 3 luni mai
înainte de epuizarea termenului de supraveghere.
Cu privire la această situație, ca de altfel și la cea referitoare la prestarea
muncii neremunerate, pentru a se asigura egalitatea de șanse între cei care au
posibilitatea materială de a acoperi prejudiciu și cei care nu au o atare capacitate,
respectiv între cei care au capacitatea de a munci și cei care și-au pierdut-o între
timp, se consideră că aceste condiții au fost îndeplinite, dacă se produc dovezi în
acest sens.
Chiar dacă sesizarea cu privire la modificarea sau încetarea obligațiilor
stabilite inițial, sau cu privire la neîndeplinirea măsurilor și/sau obligațiilor este
competența serviciului de probațiune, singurul for care poate modifica hotărârea
inițială este tot instanța de judecată.
Atunci când din raportul provenit de la serviciul de probațiune reiese faptul
că nu au fost îndeplinite obligațiile și/sau nu s-a supus condamnatul măsurilor de
supraveghere, se dispune aplicarea pedepsei și executarea acesteia în regim
penitenciar, la fel întâmplându-se și în cazul neconformării legate de obligațiile
civile (cu precizările de mai sus).
De asemenea, comiterea unei noi infracțiuni cu intenție, în cadrul termenului
de supraveghere va avea drept consecință tot revenirea asupra soluției inițiale și
aplicarea pedepsei pentru prima fapta, respectiv pentru a doua infracțiune și în final
pedeapsa rezultantă. (nu se cumulează aritmetic cele două pedepse, decât în
anumite condiții). Dacă infracțiunea comisă a fost realizată sub forma culpei, se
poate dispune păstrarea soluției reprezentate de măsura amânării aplicării pedepsei.
Toate aceste situații se regăsesc sub titulatura operațiunii de revocare a
amânării aplicării pedepsei închisorii, ceea ce face ca efectul noii soluții să producă
efecte doar pentru viitor.
În schimb, dacă se descoperă că persoana vizată mai sâvărșise anterior o altă
faptă pentru care este condamnată chiar după expirarea termenului de
supraveghere, se va proceda la anularea amânării executării pedepsei, care va
produce efecte retroactiv, adică și pentru trecut. Acest lucru se produce în
considerarea faptului că la momentul dispunerii primei hotărâri, nu erau îndeplinite
condițiile necesare pentru adoptarea acestei forme de clemență din partea statului.

C. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (sediul materiei-

art.91-98 Cod penal)

La fel ca în cazul amânării aplicării pedepsei și în ipoteza celei de a treia

alternativă la pedeapsa închisorii în regim de detenție, trebuie îndeplinite cele două
tipuri de condiții:
- condiții pozitive:
a)pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani
b) infractorul nu a mai fost condamnat în prealabil la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an, sau dacă în situația respectivă s-a ajuns ca pentru istoricul penal al
condamnatului să fi intervenit dezîncriminarea faptei, amnistia sau reabilitatea
acestuia
c) individul în cauză și-a dat acceptul de a presta muncă în folosul
comunității
d)funcție de modul în care condamnatul era cunoscut în societate până la
momentul săvârșirii faptei, de atitudinea acestuia post-delict, de posibilitățile reale
de recuperare ale acestuia se consideră de către judecător că sancțiunea aplicată nu
este absolut necesar a fi executată în regim privativ de libertate.
e) prezentarea motivelor în hotărârea judecătorească, ce au stat la baza
fundamentării unei atare soluții și concomitent atragerea atenției condamnatului cu
privire la situația penală în care se află și cu privire la riscurile la care se expune dacă
nu se conformează măsurilor și obligațiilor ce i se vor stabili pe perioada de
supraveghere.
f) să se conformeze față de toate măsurile de supraveghere și de obligațiile
civile stabilite, în cadrul termenului de încercare ce va fi unul flexibil, stabilit de
lege între 2 și 4 ani, concretizarea acestuia fiind atributul magistratului-judecător.
Cu toate acestea, termenul de supraveghere nu poate fi mai mic decât pedeapsa
aplicată a închisorii.
- condiții negative:
a) nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei dacă e vorba strict de
pedeapsa amenzii
b) inițial pedeapsa a fost amânată și ulterior revocată
c)condamnatul s-a sustras de la urmărirea penală sau de la faza de cercetare
judecătorească, ori a încercat să obstrucționeze în vreun fel administrarea justiției.
Cu privire la măsurile de supraveghere și respectiv obligațiile ce pot fi
stabilite în sarcina condamnatului, facem trimitere la analiza acestora din cadrul
instituției amânării aplicării pedepsei.
Se diferențiază totuși întinderea obligației de a presta muncă neremunerată
în folosul comunității, perioada de această dată fiind mai consistentă (între 60 și
120 de zile).
De asemenea, același raționament va fi valabil și în cazul modificării sau
încetării unor obligații stabilite inițial, precum și în cazul revocării sau anulării
acestei prime soluții.

2.2. Amenda penală- sancțiunea de bază de la care trebuie să se

pornească în diversificarea sancțiunilor neprivative de libertate

Este o pedeapsă ce constă într-o sumă de bani pe care condamnatul este

obligat să o plătească în contul statului, avand tinta de a diminua patrimoniul
condamnatului.
Amenda penală se deosebește de amenda administrativă, civilă, fiscală,
procedurală, deoarece este consecința răspunderii penale a făptuitorului, aplicându-
se numai de instanța judecătorească, fiind pronunțată în cadrul procesului penal.
Prin această sancțiune se evită izolarea condamnatului de mediul său
obișnuit de viață și contactul cu infractorii înrăiți, fiind adaptabilă (divizibilă)
permite o perfectă individualizare, în plus este remisibilă.
Totuși, pe lângă aceste avantaje, pot apărea disfuncționalități materializate în
răsfrângerea efectelor sale asupra altor persoane decât infractorul (încălcându-se
principiul personalității pedepsei), nu este egală pentru toți făptuitorii, nu asigură
mereu exemplaritatea.
Noul Cod penal adoptat în anul 2009 și intrat în vigoare în 2014 a stabilit că
sancțiunea amenzii penale va avea o altă configurație. Astfel, cuantumul amenzii
este stabilit potrivit zilelor-amendă. Suma pentru o zi amendă este variabilă în
intervalul 10 lei-500 lei, iar întinderea din perspectivă temporală se cuprinde între
30 de zile și 400 de zile. Limitele speciale ale amenzii se regăsesc detaliate la art.
61 alin.4 din noul text de lege amintit. Noua concepție adoptată prin actuala
reglementare nu se oprește doar la tipul de pedeapsă a închisorii și respectiv tipul
de pedeapsă al amenzii întrucât există și opțiunea de combinare a celor două
sancțiuni, chiar dacă avem de a face cu o singură faptă. Un principiu nou întâlnit
este și acela potrivit căruia dacă infracțiunea generează un folos patrimonial pentru
persoana care a comis fapta, alăturat pedepsei închisorii se poate stabili și pedeapsa
amenzii.
De asemenea, trebuie subliniat că putem întâlni ipoteze în care să avem de a
face cu o conversie a pedepsei amenzii în pedeapsa închisorii (raportul fiind de o zi-
amendă la o zi-închisoare).
Există de asemenea posibilitatea ca amenda penală să fie înlocuită cu munca
în folosul comunității, dacă avem ca punct de plecare un motiv obiectiv-
imposibilitatea concretă în acest sens și cumulativ acordul persoanei condamnate.
Fără o atare poziție a persoanei în cauză, singura alternativă a organului judiciar va
fi transformarea sancțiunii pecuniare într-una de penitență (închisoarea) - a se
vedea art.63,64 Cod penal.

Executarea pedepsei amenzii

Pedeapsa amenzii aplicată, trebuie executată, condamnatul trebuind să
depună la instanța de executare recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de 3
luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Instanța de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate eșalona
plata amenzii în rate, pe cel mult 2 ani, când este salariat ori pensionar, caz în care
ratele se rețin de cei care fac plățile încunoștiințați de instanța de judecată (art. 425
Cod procedură penală- actualmente art.559).
Dacă în raport de cuantumul amenzii și de veniturile celui condamnat,
rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime, în termen de 2 ani, executarea
acesteia se face și asupra altor bunuri ale condamnatului.
Așa cum rezultă din studiul realizat în lucrarea „Tranziții tulburente.
Delincvență și justiție în România”- Graham W. Giles, numărul celor care execută
în penitenciar sentințe ce prevăd pedepse a căror termen este sub un an, sau care se
găsesc în intervalul cuprins între 1 an și 2 ani, a suferit o creștere substanțială
începând din 1991: 1138 deținuți cu pedepse sub 1 an; 2794 deținuți cu pedepse
cuprinse între 1-2 ani; 1996: 1784 deținuți cu pedepse sub 1 an; 5509 deținuți cu
pedepse cuprinse între 1-2 ani; 1999: 3097 deținuți cu pedepse sub 1 an; 5120
deținuți cu pedepse între 1-2 ani. Creșterea respectivă a populației carcerale este
direct proporțională de altfel cu rata infracționalității În România, în ultimul timp.
Dacă ne raportăm la celelalte grupe de sentințe (ce privesc pedepse cuprinse
între 2-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani) cele două categorii la
care am făcut referire mai sus au o proporție destul de importantă, fapt îngrijorător,
atâta vreme cât în multe din aceste cazuri s-ar fi putut aplica dispozițiile prevăzute
de fostele art 81, 863 C.P.- actualmente 83 și 91 C.P., etc (bineînțeles cu
îndeplinirea condițiilor legale).
Amenda nu este o măsură de probațiune propriu-zisă, însă este inclusă în
conceptul mai larg de sancțiune non-privativă de libertate și trebuie să constituie o
reală opțiune pentru organele judiciare, atunci când textul de lege permite, iar
situația faptică o reclamă.

2.3. Conținutul procesului de supraveghere la nivelul serviciilor de

probațiune

Legea 252/2013 stabilește în concret care sunt principalele elemente care

intră în conținutul activității de supraveghere și anume:
-informarea persoanei condamnate
Odată cu momentul începerii supravegherii persoanei condamnate, serviciul
de probațiune va încunoștința persoana respectivă despre faptul că va trebui să se
conformeze măsurilor și obligațiilor pe care instanța de judecată i le-a stabilit, să
acopere cuantumul obligațiilor civile ce derivă din săvârșirea infracțiunii și nu în
ultimul rând că trebuie să aibă un comportament adecvat la momentul interacțiunii
cu lucrătorii din cadrul sistemului de probațiune, cu ceilalți condamnați și de
asemenea cu celelalte persoane regăsite la nivelul altor instituții din comunitate.
-evaluarea inițială a persoane supravegheate
La data la care se va prezenta pentru prima oară persoana condamnatului la
sediul serviciului de probațiune se va realiza și evaluarea inițială a acestuia. Pentru
a putea emite judecăți de valoare în acest sens, consilierul de probațiune va obține
din mai multe surse informații relevante despre persoana în discuție. Acestea vor
avea drept scop generic estimarea riscului de recidivă pentru condamnat și
identificarea nevoilor acestuia la data realizării evaluării.
Propunerea către instanță va putea oferi un real sprijin pentru stabilirea în
concret a unor restricții menite să reformeze comportamentul ilicit preexistent. De
asemenea, în cadrul procesului de evaluare amintit va putea exista și necesitatea de
a individualiza propriu-zis o serie de obligații stabilite la modul general în sarcina
persoanei condamnate prin decizia instanței. În cadrul evaluării, este esențială
întrevederea dintre evaluator și persoana evaluată (major) și eventual reprezentanții
legali ai acestuia (în cazul infractorului minor).
Așa cum aminteam mai devreme, un element extrem de important este
reprezentat de obținerea informațiilor relevante despre persoana supusă analizei,
ceea ce presupune luarea legăturii cu autoritățile care le-ar putea reda. Printre
aspectele demn de avut în vedere se numără nivelul de școlarizare, starea de
sănătate, existența nevoilor de bază, printre care locuința stabilă și cu un confort
minimal al acesteia.
După ce sunt culese toate aceste date, ele vor fi prelucrate și vor genera
concluzii cu caracter obiectiv, fiind redate în conținutul unui referat de evaluare (în
cazul condamnatului minor), respectiv raport de evaluare (în cazul condamnatului
major).Referatul/raportul de evaluare este necesar a fi avizat de șeful ierarhic
superior, fără ca acesta să poată avea ingerințe concrete în cadrul evaluării propriu-
zise.
Evaluarea poate avea loc pe de o parte mai înainte de pronunțarea unei
hotărâri (referatul presentențial fiind de altfel obligatoriu în cazul minorilor), iar pe
de altă parte putem întâlni și evaluări postsentențiale, atunci când sunt necesare de
exemplu modificări în conținutul sancțiunii dispuse inițial sau atunci când este
vorba despre revocarea unui astfel de beneficiu oferit inițial pentru condamnat.
 Efectuarea evaluării este determinată de solicitarea provenită din partea
organismelor judiciare, din partea consilierului de probațiune chemat să
supravegheze modalitatea în care persoana condamnată respectă obligațiile și
măsurile dispuse și de asemenea este recunoscută și posibilitatea de a solicita o
atare activitate și de către persoana condamnată atunci când aceasta consideră că
aceste concluzii îi pot fi de folos într-o eventuală încercare de restrângere a
conținutului restricțiilor impuse.
Evaluarea inițială realizată de consilierul de probațiune-manager de caz este
una simplificată, obligatorie, realizată din oficiu.

2.3. Sistemului de reeducare a minorului infractor

Apelând la criteriul normativului juridic penal putem defini conceptul de

minor infractor.
Ca atare, minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care
răspunde penal este considerat ca fiind minor infractor.
În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este
determinată de noțiunea de discernământ și de vârstă (art.113 Cod penal).
Potrivit acestor dispoziții (alin.1) minorii până la vârsta de 14 ani,
beneficiază de o prezumție absolută de lipsă de discernământ.
Pentru cei între 14 și 16 ani, această prezumție este relativă și deci, minorilor
li se poate aplica o sancțiune dacă se stabilește că au avut discernământ în
momentul săvârșirii infracțiunii (alin.2).
Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii
penale, responsabilă, și deci, discernământul nu este verificat obligatoriu (alin.3).
Potrivit dispozițiilor art.114 Cod Penal, față de minorul care răspunde penal
se poate lua în principal o măsură educativă neprivativă de libertate. Spre deosebire
de vechea reglementare penală, în cazul minorilor este exclusă posibilitatea
aplicării unei pedepse, aceasta fiind o reacție formalizată a statului ce poate apărea
exclusiv în cazul infractorilor adulți.
Situația excepțională în care se poate dispune o măsură care să instituie
restricții de mișcare ale minorului este circumstanțiată de următoarele aspecte:
-acesta a mai săvârșit o faptă pentru care s-a aplicat măsură educativă ce a
fost executată sau care a început a fi executată înainte de comiterea infracțiunii
pentru care este judecat
-atunci când se analizează gravitatea in abstracto a acelei fapte, prin
trimiterea la cuantumul pedepsei stabilit de lege și anume când infracțiunea
prevede o pedeapsă de peste 7 ani sau detenția pe viață.
Dacă în cazul infractorilor adulți raportul presesntențial este la latitudinea
judecătorului – să fie sau nu cerut - în cazul minorilor delincvenți referatul este
impus imperativ de lege.
Măsurile educative tind să recupereze minorul și nu să îi creeze un “rău
necesar” ca în cazul pedepsei clasice dedicate majorului.
Măsurile educative se împart în două categorii și anume unele neprivative de
liberate, altele privative de libertate. Dacă în cazul mijloacelor de individualizare a
pedepsi pentru adulți nu există posibilitatea de conversie a uneia dintre acestea
într-o alta (de la una mai blândă, la una mai restrictivă și invers, chiar de la una
privativă de libertate la una non-custodială) aici lucrurile sunt mult mai relaxate
din această perspectivă.
Trebuie făcută o observație extreme de importantă și anume că măsurile
educative sunt aplicabile numai atunci când minorului I se activează tragerea la
răspundere. Pentru celelalte situații, așa cum am mai arătat sunt dedicate măsurile
de protecție specială pentru minorul aflat în situație de risc (supravegherea
specializată și plasamentul) acestea având un cu totul alt rol.
 Măsuri educative neprivative de libertate
1. Stagiul de formare civică
Această sancțiune constă în obligarea minorului de a participa la un program
de cel mult 4 luni, în cadrul căruia să poată înțelege consecințele nefaste pe care le-
a produs prin fapta sa, țintindu-se astfel responsabilizarea acestuia. Deși
organizarea și gestionarea acestui program cade în atribuția serviciului de
probațiune, nu se va afecta sub nici o formă activitatea curentă a copilului în cauză
(școală, muncă, profesie).
2. Supravegherea
Această soluție presupune controlul și îndrumarea minorului pentru un
interval de timp cuprins între două luni și șase luni, în carul căruia se vor dezvolta
programe școlare sau de natură profesională menite să preîntâmpine reluarea
activității infracționale anterioare, precum și instituirea unor bariere de comunicare
cu persoane considerate a genera un efect negativ asupra subiectului în cauză.
3. Consemnarea la sfârșit de săptămână
Izolarea minorului în spațiul destinat locuinței pentru o perioadă cuprinsă
între patru și douăsprezece săptămâni (o lună și trei luni), cu excepția activităților
stabilite a fi instrumentate de către judecător.
Deși constituie o formă de limitare a libertății de mișcare, consemnarea la
final de săptămână nu este inclusă în măsurile privative de libertate.
4. Asistarea zilnică
Ultima variantă de intervenție a statului pentru tragerea la răspundere a
minorilor, păstrând regimul de libertate al acestora este asistarea zilnică.
Aici vorbim de un program mai strict, cu anumite activități stabilite și o serie
de condiționalități, restricții mai substanțiale, raportat la celelalte soluții prezentate
în precedent.
Întinderea în timp a acestei măsuri este cuprinsă între 3 și 6 luni.
 Cu toate că măsurile educative prezentate până acum sunt graduale, funcție
de modul în care a fost individualizată fapta comisă de persoana respectivă, în
oricare dintre măsuri se pot regăsi una sau mai multe dintre obligațiile ce urmează:
- să participe la un curs de pregătire școlară sau profesională, știindu-se
foarte bine faptul că abandonul școlar este un fenomen, iar carențele în educație nu
fac altceva decât să favorizeze comportamentele delincvente
- să nu depășească o anumită limită teritorială descrisă de instanța de
judecată. Acest fapt nu are implicații în legătură cu o sancțiune privativă de
libertate, ci are rolul de a asigura o supraveghere adecvată a minorului vizat.
- să nu se afle în anumite locuri sau adunări publice, care ar putea efect
favorizant cu privire la recidivă
- să nu interacționeze victimele sau ceilalți participanți la procesul judiciar,
consecințele nefaste în acest caz fiind ușor de intuit
- să se prezinte la serviciul de probațiune atunci când este programat
- să se supună măsurilor de control sau îngrijire medicală, ce nu au legătură
directă cu fapta, dar care trebuie avute în vedere pentru asigurarea securității în
comunitate.
La fel ca și în cazul infractorilor adulți, conținutul măsurilor, măsurile în
sine pot face obiectul unor modificări, sau putem vorbi chiar despre sistarea
acestora sau atunci când se constată o atare necesitate putem discuta chiar despre
alăturarea unor alte obligații care nu au fot avute în vedere inițial.
Neconformarea minorului cu privire la obligațiile instituite în sarcina lui pot
conduce la:
- prelungirea duratei inițiale a măsurii educative, până la atingerea
maximului acesteia
- schimbarea măsurii inițiale cu una mai dură
- înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, dacă în primă
fază s-a luat măsura cea mai dură de restricționare a stării de libertate, pe o
perioadă maximă
Există și situația în care minorul săvârșește o nouă infracțiune în perioada în
care se află sub efectul unei măsuri educative. În asemenea situații, judecătorul
poate să ia una dintre următoarele soluții:
- Să prelungească durata inițială a măsurii educative, fără să depășească
maximul stabilit de lege
- Să înlocuiască măsura inițială neprivativă de libertate cu una mai severă
- să schimbe conținutul obligațiilor, cu o condiționare mai restrictivă a
posibilității de a-și exercita propriile drepturi
Măsurile educative privative de libertate sunt:
1. Internarea într-un centru educativ
Această măsură se poate întinde pe o perioadă cuprinsă între un an și trei ani,
având în conținut programe de pregătire școlară sau profesională și în paralel
programe de reintegrare socială.
Măsura deși este statuată printr-o hotărâre judecătorească definitivă poate fi
modificată în sensul că interesul minorului pentru actul de formare și evoluția
constant pozitivă în acest sens îi poate asigura după executarea a ½ din sancțiune:
- înlocuirea măsurii internării în centrul educativ cu măsura neprivativă a
asistării zilnice, dar nu mia mult de 6 luni, dacă minorul nu a împlinit 18 ani
- liberarea din centru dacă a împlinit minorul 18 ani
De asemenea, dacă minorul se află în situația în care dimpotrivă,
înregistrează un declin în comportament, săvârșind o nouă infracțiune, acestuia i se
poate prelungi măsura de internare într-un centru educativ pe o perioadă maximală,
sau se poate dispune schimbarea măsurii cu internarea într-un centru de detenție.
2. Internarea într-un centru de detenție
Este cea mai dură sancțiune ce se dispune pentru un minor, realizându-se
internarea acestuia într-un centru cu pază, unde acesta este inclus în programe
intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și
profesională. Întinderea în timp a măsurii are ca limite 2 ani și respectiv 5 ani, sau
în mod excepțional între 5 ani și 15 ani, dacă infracțiunea săvârșită este
sancționabilă pentru un adult cu o pedeapsă de peste douăzeci de ani, sau detenția
pe viață.
Și această măsură este supusă modificării ca și cea a internării într-un centru
educativ , funcție de modalitatea concretă în care este înregistrat un progres/regres
al comportamentului minorului.
Dacă minorul împlinește optsprezece ani și are totuși un comportament care
nu determină cu siguranță reintegrarea sa, instanța poate dispune în mod
excepțional continuarea executării măsurii respective în mediul penitenciar.
Regimul sancționator aplicabil minorilor este diferit actualmente față de
soluția întrezărită în vechiul cod penal, care făcea aplicarea sistemului ablațiunii -
diminuarea la jumătate a cuantumului intervalelor de pedeapsă aplicabile
infractorilor majori.
O altă categorie nu foarte bine delimitată conceptual este cea a tinerilor
adulți infractori (cei cu vârsta cuprinsă între 18-21 ani, iar potrivit unor autori
putând merge până la 25 de ani). Vinovăția trebuie privită pe o scală, insa legislatia
actuala nu are o atare abordare care sa asigure criterii de dozare a pedepsei.

2.4 Elemente de pionierat în sistemul de probațiune din ROMÂNIA

Reglementarea activității de supraveghere și cea de protecție a victimelor

Din punct de vedere istoric, reglementarea penală dinainte de 1990 prevedea

în articolul 90 și 91 posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu o răspundere ce
atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ sau cu o formă de
influențare obștească, realizată prin rezolvarea directă a unor anumite cauze de
către organul de influențare obștească, trimiterea cauzei la o organizație din cele
prevăzute în articolul 145, în vederea luării unei măsuri de influențare obștească
sau încredințarea făptuitorului pe garanție unei organizații din cele prevăzute la
fostul art. 145 C.P.
Organizația căreia i se trimite cauza, organul competent să ia măsuri de
influențare obștească, măsurile, precum și persoanele exceptate de la competența
acestui organ au fost reglementate prin legea 59/1968 privind comisiile de
judecată.
Un alt act ce a cuprins sancțiuni neprivative de libertate, precum și activități
de supraveghere a condamnaților în libertatea fost Decretul-Lege nr. 218/1977 care
prevedea că în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală de către minori
cu vârste între 14-18 ani, se va dispune încredințarea acestuia colectivului în care
muncește sau învață, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină și
comportare, a căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau
învățătură și de familie.
Prin legea 1/1987 s-a modificat legea 59/1968 în sensul includerii măsurilor
ce puteau fi aplicate minorilor, precum și a măsurilor de supraveghere.
Începând cu proiectul realizat în cadrul Planului de acțiune „Parteneriat
pentru Justiție” realizat de organizația Europa pentru Europa s-au înființat centre
pilot de probațiune în Arad, Găiești, Focșani, Cluj, Iași, Pitești, Târgoviște și
Timișoara.
Cadrul juridic privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare
socială a infractorilor precum și modul de supraveghere a executării sancțiunilor
neprivative de libertate este circumscris de O.G. nr. 92/2000, modificată prin
Legea nr. 129/2002, respectiv de Legea nr.211/2004.
Până la adoptarea O.G. 92/2000 exista posibilitatea prevăzută de legislația
penală de a se menține în libertate, în anumite condiții, persoane care au comis
infracțiuni, concomitent cu impunerea în sarcina lor a unor obligații (articolul 863 (1)
lit. a-d C.P.) precum și a unor măsuri (articolul 863 (3), lit. a-f și articolul 103 (3) lit.
a-c din aceeași lege) a căror respectare era supravegheată fie de un judecător special
desemnat, fie de către o persoană sau un anumit organ.
După apariția respectivului act normativ se asigură o îmbunătățire a modului
de efectuare a activității de supraveghere și se acordă un caracter specializat acestei
activități, toate acestea reprezentând garanții de eficientizare a sistemului
sancționator.
Cea mai importantă noutate este consacrată în articolul 3 : activitatea de
asistență și consiliere, acordată atât condamnaților din penitenciar, cât mai ales
celor care execută pedeapsa în regim neprivativ de libertate duce la accentuarea a
celei de a doua funcții a pedepsei, anume reeducarea.
Un alt principiu care reiese din noua reglementare este cel al cooperării, ce
integrează multiple acțiuni cu un profund caracter specializat și diversificat, ceea
ce demonstrează buna adaptare la complexitatea scopului urmărit de serviciile de
reintegrare socială și supraveghere.
Totodată, dacă până la acest moment legislativ executarea sancțiunilor și a
pedepselor era exclusiv apanajul aparatului de stat, de acum se realizează un
transfer parțial către societate prin implicarea puternică a organizațiilor
neguvernamentale specializate în asistență socială, îndeosebi în ceea ce privește
copii, bătrânii, etc.
Scopul preponderent de reintegrare socială a infractorilor reiese și din
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana care își va desfășura
activitatea în acest cadru, condiții privind ocuparea unei funcții publice unde se
pune accentul nu numai pe pregătirea din domeniu – asistență socială, psihologie,
pedagogie, - ci și pe specializare.
 Legat de atribuția de supraveghere a respectării de către persoana
condamnată a măsurilor prevăzute în fostul art. 86 3 (1) lit. a-d din C.P. se remarcă
faptul că acesta are un domeniu de aplicabilitate restrâns la pedeapsa închisorii cu
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv în cazul minorilor după
împlinirea vârstei de 18 ani. Spre deosebire de aceasta, atribuția de supraveghere a
respectării obligațiilor prevăzute în vechiul art. 86 3 (3) lit. a-f C.P. , precum și a
celor prevăzute în art. 103 (3) lit. a-c C.P. (modificat de asemenea), își găsește
aplicabilitatea atât în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, cât și a pedepsei închisorii cu executarea la
locul de muncă, respectiv în cazul condamnării la măsura educativă a libertății
supravegheate a minorului, precum și a pedepsei închisorii cu suspendarea
executării sub supraveghere sau control a minorului după împlinirea vârstei de 18
ani.
Atribuțiile de consiliere individuală a infractorilor, de inițiere și derulare a
unor programe de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care
au săvârșit infracțiuni, a programelor de resocializare, precum și a celor privind
activitățile lucrative socio-pedagogice, de instruire școlară și formare profesională,
demonstrează cu mai multă tărie scopul preponderent al instituțiilor create prin
acest act normativ.
Altă activitate laborioasă este reprezentată de întocmirea referatelor de
evaluare la solicitarea instanțelor (cu caracter orientativ) și a referatelor periodice
de reintegrare socială și supraveghere.
Prin O.G. nr. 92/2000 se consacră o serie de garanții referitoare la
confidențialitatea datelor din dosarul de reintegrare socială a condamnatului, prin
reglementarea strictă a condițiilor de păstrare și consultare, inclusiv de distrugere
după un anumit termen, nu doar ca efect al reabilitării de drept, ci și pentru a
preveni o eventuală utilizare în alte scopuri a acestora.
 De remarcat concordanța ordonanței cu prevederile Recomandării R (92)16
a Comitetului de Miniștrii către statele membre ale Consiliului Europei privind
sancțiunile și măsurile aplicate în comunitate.
Totuși anumite prevederi din O.G. 92/2000 sunt criticabile. Se prevede astfel
că activitatea serviciilor de reintegrare socială se desfășoară și cu implicarea
comunității, însă cooperarea este limitată la furnizarea de informații, acordarea de
asistență din partea unor specialiști, încheierea de protocoale cu organizații
nonguvernamentale, voluntari, comunitari, etc.
Implicarea comunității locale este insuficientă, deși s-ar putea realiza o dublă
activitate socială – reintegrarea infractorilor și satisfacerea nevoilor unor categorii
de persoane aflate în dificultate.
Art. 3 are o formulare defectuoasă: „la cererea persoanelor prevăzute la art.
1 serviciile de reintegrare socială și supraveghere le pot asigura asistență și
consiliere în vederea reintegrării sociale.” Astfel se poate interpreta că se lasă la
aprecierea consilierului faptul de a acorda sau nu asistența necesară.
Între condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un consilier este și aceea
de a fi absolvit cursuri de reintegrare socială și supraveghere organizate de
Ministerul Justiției ori o formă de învățământ postuniversitar.
Ministerul Justiției nu poate organiza cursuri care îi exced ca domeniu –
asistență socială, psihologie, sociologie, iar pe de altă parte ca aceste cursuri să
echivaleze cu unele postuniversitare ar avea nevoie de acreditarea Ministerului
Educației și Cercetării.
La o examinare profundă a dispozițiilor Codului Penal, O.G. 92/2000 și a
Regulamentului de organizare și funcționare a serviciilor de reintegrare socială și
supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate se pot observa o
serie de inadvertențe și incompatibilități.
O altă chestiune neglijată este cea a asistenței și consilierii victimelor
infracțiunii care în țările dezvoltate revine tot serviciilor de probațiune.
Prin legea nr. 129/2002 s-au adus câteva modificări O.G. 92/2000 , însă
aspectele negative au fost corectate numai în parte.
Prin introducerea art. 11 s-a lărgit sfera categoriilor de persoane care pot să
se afle în atenția consilierilor de probațiune. Astfel, pe lângă persoanele care au
săvârșit infracțiuni și au fost menținute în libertate, serviciile de reintegrare socială
și supraveghere urmăresc îndreptarea și reintegrarea socială a persoanelor
condamnate la pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin lege,
precum și a minorilor ce au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, față de care a
fost înlăturată prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare.
Sprijinul acordat de serviciile de probațiune este mult mai consistent de
această dată: pe lângă încercarea de a schimba comportamentul infractorului, se
realizează „identificarea locurilor de muncă disponibile, a locuințelor, precum și a
unor cursuri de calificare sau recalificare profesională.”
Colaborarea cu comunitatea va putea deveni efectivă prin intervenția șefului
serviciului de reintegrare socială care poate face apel la autoritățile competente în
vederea desemnării unor specialiști.
O altă modificare de substanță apare în art. 11 (1) lit. d , care prevede că
referatele de evaluare se întocmesc la cererea organelor de urmărire penală și a
instanțelor de judecată.
Deci, încă din prima fază a procesului penal – urmărirea penală – se poate
constitui un dosar de evaluare care să dea informațiile necesare asupra persoanei în
cauză. Ar fi fost anormal ca în faza de urmărire penală infractorii cercetați să poată
să fie supuși unor măsuri procesuale cu caracter de excepție – arestare preventivă,
reținere, etc., ca apoi ajunși în instanță să li se aplice o măsură neprivativă de
libertate, cu supravegherea de rigoare.
Apariția legii 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției
victimelor infracțiunilor a adus un nou contur activităților desfășurate în cadrul
probațiunii, de această dată punându-se accentul pe sprijinul ce trebuie acordat
victimei, în așa fel încât aceasta să nu mai fie supusă la o a doua “ victimizare”-
contactul cu instituțiile judiciare și tot ceea ce implică procedurile legate de acest
aspect.
Denumirea servicii de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere
a executării sancțiunilor neprivative de libertate sau denumirea servicii de
reintegrare socială și supraveghere, prevăzută în Ordonanța Guvernului nr. 92/2000
privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor
și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 129/2002, precum și în alte acte normative,
se înlocuiește cu denumirea servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială
a infractorilor.
Legea a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2005.
Astfel, în CAP. 1, art.1 se prevede că :
“În scopul asigurării protecției victimelor infracțiunilor, prezenta lege
reglementează unele măsuri de informare a victimelor infracțiunilor cu privire la
drepturile acestora, precum și de consiliere psihologică, asistență juridică gratuită
și compensație financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni.”
Autoritățile publice cu atribuții în domeniul protecției victimelor
infracțiunilor, în cooperare cu organizațiile neguvernamentale, organizează campanii
publice de informare în acest domeniu.
Subiectele care vor realiza informarea respectivă sunt judecătorii, în cazul
infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată,
procurorii, ofițerii și agenții de poliție. Conținutul informării se va referi la
următoarele chestiuni:
 a) serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice
alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;
b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;
c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru
exercitarea acestui drept;
d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;
e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătămate și ale
părții civile;
f) condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile vechi regăsite la
art. 86^1, 86^2, 86^4 și 86^5 din Codul de procedură penală, precum și de
dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor;
g) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de
către stat.
Ca urmare a acestei activități de informare se va întocmi un proces-verbal
în care se vor consemna cele prezentate mai sus.
Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor, cu sprijinul
Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, asigură funcționarea unei
linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor.
Se va asigura accesul la linia telefonică disponibilă permanent pentru
informarea victimelor infracțiunilor, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de
telefon unic la nivel național, precum și obținerea de informații în acest domeniu
prin intermediul unor site-uri specializate pe internet.
Personalul care asigură comunicarea informațiilor prin intermediul liniei
telefonice are obligația de a anunța unitățile de poliție dacă din convorbirea
telefonică rezultă că victima este în pericol.
Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale
pot înființa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor
infracțiunilor.
Un element important adus de acest act normativ este reprezentat de faptul
că se asigură consilierea psihologică și juridică a victimelor de către serviciile de
protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, care funcționează pe
lângă tribunale.
Ministerul Justiției, prin Institutul Național al Magistraturii, și Ministerul
Administrației și Internelor au obligația de a asigura specializarea personalului
care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, stabilește legături directe cu
victimele infracțiunilor.
Consilierea psihologică precum și asistența juridică se acordă gratuit, la
cerere, doar în anumite cazuri stipulate în mod expres, astfel: victimele tentativei la
infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174
- 176 din Codul penal, pentru victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și
vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei, prevăzute la art. 180 alin.
1^1 și 2^1 și art. 181 alin. 1^1 din Codul penal, ale infracțiunii de vătămare
corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, ale infracțiunilor
intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale
infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție
sexuală, prevăzute la art. 197, 198, art. 201 alin. 2 - 5 și la art. 202 din Codul penal,
ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 306 din
Codul penal, precum și pentru victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr.
678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările
și completările ulterioare. (a se avea în vedere noul conținut al acestor texte de
lege).
De asistență juridică gratuită mai beneficiază și soțul, copiii și persoanele
aflate în întreținerea persoanelor decedate prin săvârșirea infracțiunilor de omor,
omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul
penal, precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea
persoanei.
De asemenea, în mod excepțional, se acordă asistență juridică gratuită și
victimelor altor infracțiuni decât cele prevăzute cu respectarea acelorași cerințe,
dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul
de bază minim brut pe țară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de
asistență juridică gratuită. Toate acestea cereri se formulează cu respectarea
dispozițiilor din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de
avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Statutului profesiei
de avocat.
Condițiile în care se acordă în mod gratuit consilierea psihologică și
respectiv asistența juridică țin de locul săvârșirii infracțiunii -dacă infracțiunea a
fost săvârșită pe teritoriul României, sau de existența legăturii de bază stat-individ
și anume cetățenia -dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului României
și victima este cetățean român sau străin care locuiește legal în România.
Organizațiile neguvernamentale pot organiza, în mod independent sau în
cooperare cu autoritățile publice, servicii pentru consilierea psihologică a
victimelor infracțiunilor și pentru asigurarea altor forme de asistență a victimelor
infracțiunilor. În acest scop, organizațiile neguvernamentale pot beneficia, în
condițiile legii, de subvenții de la bugetul de stat.
Asistența juridică gratuită se acordă fiecărei victime pe tot parcursul
procesului, în limita unei sume echivalente cu două salarii de bază minime brute pe
țară, stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea de asistență juridică
gratuită.
Aceeași procedură este aplicabilă pentru acordarea sumei necesare punerii în
executare a hotărârii judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri civile
victimei infracțiunii.
 Cererea pentru acordarea asistenței juridice gratuite și cererea pentru
acordarea sumei necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești prin care au
fost acordate despăgubiri civile victimei infracțiunii pot fi formulate de
reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicție, precum și de
organizațiile neguvernamentale care își desfășoară activitatea în domeniul
protecției victimelor, dacă sunt semnate de victimă și îndeplinesc celelalte condiții
legale.
Cererea pentru acordarea asistenței juridice gratuite și cererea pentru
acordarea sumei necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești prin care au
fost acordate despăgubiri civile victimei infracțiunii sunt scutite de taxa de timbru.
O altă chestiune demnă de luat în seamă se referă la sprijinul material venit
din partea statului pentru cei care au suferit ca urmare a infracțiunilor pentru care
după cum am văzut se acordă și consiliere psihologică, respectiv asistență juridică
gratuită.
Compensația financiară se acordă victimelor respective dacă infracțiunea a
fost săvârșită pe teritoriul României și victima este cetățean român sau străin care
locuiește legal în România.
Compensația financiară se acordă victimelor în baza convențiilor
internaționale la care România este parte, dacă infracțiunea a fost săvârșită pe
teritoriul României și victima este străin care nu locuiește în România.
Compensația financiară nu se acordă în următoarele ipoteze:
a) se stabilește că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală ori
că fapta a fost săvârșită în stare de legitimă apărare împotriva atacului victimei în
condițiile art. 44 din Codul penal;
b) victima este condamnată definitiv pentru participarea la un grup
infracțional organizat;
c) victima este condamnată definitiv pentru una dintre infracțiunile cu un
grad redus de pericol social, prevăzute la art. 21 alin. (1) din lege;
d) instanța reține în favoarea făptuitorului circumstanța atenuantă a
depășirii limitelor legitimei apărări împotriva atacului victimei, prevăzută la art. 73
lit. a) din Codul penal, sau circumstanța atenuantă a provocării prevăzută la art. 73
lit. b) din Codul penal.
Victima care a beneficiat de compensație financiară sau de un avans din
compensația financiară este obligată la restituirea sumelor dacă se stabilește
existența unuia dintre cazurile amintite mai sus.
Compensația financiară se acordă victimei numai dacă aceasta a sesizat
organele de urmărire penală sau instanța de judecată în termen de 60 de zile de la
data săvârșirii infracțiunii.
În cazul în care făptuitorul este cunoscut, compensația financiară poate fi
acordată victimei dacă sunt întrunite următoarele condiții:
a) victima a formulat cererea de compensație financiară în termen de un an,
după caz:
1. de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanța penală a
pronunțat condamnarea sau achitarea în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. d) și
e) din Codul de procedură penală și a acordat despăgubiri civile ori a pronunțat
achitarea în cazul prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală
sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. g) și i^1)
din Codul de procedură penală;
2. de la data la care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală în
cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d) și e) din Codul de procedură penală
sau a dispus încetarea urmăririi penale în cazul prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. g) din
Codul de procedură penală;
3. de la data la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cazurile
prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d), e) și g) din Codul de procedură penală;
 b) victima s-a constituit ca parte civilă în cadrul procesului penal, cu
excepția cazului prevăzut la lit. a) pct. 3;
c) făptuitorul este insolvabil sau dispărut;
d) victima nu a obținut repararea integrală a prejudiciului suferit de la o
societate de asigurare. (și aici trimiterile la dispozițiile legale se vor reaprecia
funcție de modificările substanțiale intervenite odată cu intrarea în vigoare a noilor
coduri în 2014).
Dacă victima s-a aflat în imposibilitate de a formula cererea de compensație
financiară, termenul de un an prevăzut se calculează de la data la care a încetat
starea de imposibilitate.
În cazul în care instanța a dispus disjungerea acțiunii civile de acțiunea
penală, termenul de un an prevăzut curge de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii prin care a fost admisă acțiunea civilă.
În cazul în care făptuitorul este necunoscut, victima poate formula cererea de
compensație financiară în termen de 3 ani de la data săvârșirii infracțiunii, dacă
este îndeplinită condiția prevăzută la lit. d).
Dacă victima este un minor și reprezentantul legal al acestuia nu a formulat
cererea de compensație financiară în termenele prevăzute, aceste termene încep să
curgă de la data la care victima a împlinit vârsta de 18 ani.
Compensația financiară se acordă victimei pentru următoarele categorii de
prejudicii suferite de aceasta prin săvârșirea infracțiunii:
1. cheltuielile de spitalizare și alte categorii de cheltuieli medicale suportate
de victimă;
2. prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea
în stare de neîntrebuințare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin
săvârșirea infracțiunii;
3. câștigurile de care victima este lipsită de pe urma săvârșirii infracțiunii;
 4. cheltuielile de înmormântare;
5. întreținerea de care victima este lipsită din cauza săvârșirii infracțiunii.
Compensația financiară pentru prejudiciile materiale prevăzute se acordă în
limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe țară stabilite
pentru anul în care victima a formulat cererea de compensație financiară.
Sumele de bani plătite de făptuitor cu titlu de despăgubiri civile și
indemnizația obținută de victimă de la o societate de asigurare pentru prejudiciile
cauzate prin săvârșirea infracțiunii se scad din cuantumul compensației financiare
acordate de stat victimei.
La cererea de compensație financiară se anexează, în copie, documentele
justificative pentru datele înscrise în cerere și orice alte documente deținute de
victimă, utile pentru soluționarea cererii.
Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensații financiare
victimelor infracțiunilor un avans din compensația financiară, în limita unei sume
echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe țară stabilite pentru anul în care
victima a solicitat avansul.
Avansul se poate solicita prin cererea de compensație financiară sau printr-o
cerere separată, care poate fi formulată oricând după sesizarea organelor de
urmărire penală sau a instanței de judecată, dacă este cazul, și cel mai târziu în
termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de compensație.
Avansul se acordă dacă victima se află într-o situație financiară precară.
Cererea victimei privind acordarea unui avans din compensația financiară se
soluționează în termen de 30 de zile de la data solicitării, de doi judecători din
cadrul Comisiei pentru acordarea de compensații financiare victimelor
infracțiunilor. Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul respingerii cererii de compensație financiară, victima este obligată
la restituirea avansului, cu excepția cazului în care cererea de compensație
financiară a fost respinsă numai pentru motivul că făptuitorul nu este insolvabil sau
dispărut..
În vederea soluționării cererii, Comisia pentru acordarea de compensații
financiare victimelor infracțiunilor în complet format din doi judecători poate să
audieze persoane, să solicite documente și să administreze orice alte probe pe care
le consideră utile pentru soluționarea cererii.
Soluționând cererea de compensație financiară sau cererea privind acordarea
unui avans din aceasta, Comisia pentru acordarea de compensații financiare
victimelor infracțiunilor în complet format din doi judecători poate pronunța, prin
hotărâre, una dintre următoarele soluții:
a) admite cererea și stabilește cuantumul compensației financiare sau, după
caz, al avansului din aceasta;
b) respinge cererea dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de prezenta
lege pentru acordarea compensației financiare sau, după caz, a avansului din
aceasta.
Hotărârea poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în termen de 15 zile de
la comunicare.
Fondurile necesare pentru acordarea compensației financiare sau a avansului
din aceasta pentru victimele infracțiunilor se asigură de la bugetul de stat, prin
bugetul Ministerului Justiției.
Statul, prin Ministerul Justiției, se subrogă în drepturile victimei care a
beneficiat de compensație financiară sau de avansul din aceasta pentru recuperarea
sumelor plătite victimei.
Cererea de compensație financiară și cererea privind acordarea unui avans
din aceasta sunt scutite de taxa de timbru.
Organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune are loc astăzi în baza
dispozițiilor legii nr.252/2013.
 Deși sunt o serie de elemente noi apărute în comparație cu cele preexistente
acestui act normativ, au mai fost necesare câteva ajustări pe parcurs, mai cu seamă
că noile reglementări penale și anume Codul penal și Codul de procedură penală au
intrat în vigoare de abia în anul 2014.
Cadrul de desfășurare al activității vizite are loc în baza câtorva principii a
căror importanță ne vedem nevoiți să o prezentăm pe scurt în cele ce urmează.
Activitatea sistemului de probațiune are două principale limite și anume
legea și hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele de judecată, prin
intermediul cărora s-au stabilit măsuri și obligații în sarcina condamnaților vizați
de acest sistem. Ca atare, consilierul de probațiune nu poate să adauge la lege,
adică să își aroge competențe nerecunoscute în actele normative aplicabile, dar nici
nu poate să promoveze o denegare de atribuții, atunci când spre exemplu acestea
sunt conturate într-o hotărâre judecătorească. Pe de altă parte, trebuie reținut faptul
că personalul deservent din cadrul serviciilor de probațiune trebuie să aibă o
pregătire compatibilă cu acele atribuții ce trebuie exercitate în activitatea
curentă. Pregătirea trebuie să fie pluridisciplinară, realizată pe tot parcursul
timpului în care specialistul respectiv se regăsește în cadrul acestui serviciu. Acest
lucru nu înseamnă că avem de a face doar cu o pregătire doar de natură teoretică, ci
suntem în prezența și unei nevoi de a dobândi aptitudini din activitatea aplicată.
Printre alte condiții necesar a fi îndeplinite de cei care îndeplinesc un asemenea rol
este și aceea de a fi o persoană integră. Nu poți stabili o comunicare eficientă cu un
individ care ”a călcat pe bec”, atâta timp cât tu însuți ai probleme de moralitate,
dacă nu chiar de legalitate.
Faptul că suntem în prezența unei persoane care trebuie să suporte rigorile
unei sancțiuni, asta nu impietează cu nimic să se respecte demnitatea umană a celor
regăsiți în această ipostază, drepturile inerente ce le revin, să nu fie generate
diferite situații de inferioritate care să fie catalogate drept discriminare.
 Mai nou, la nivel generic, în întreaga societate s-a impus principiul
confidențialității diferitelor tipuri de informații, iar cele ce se procesează în cadrul
serviciilor de probațiune sunt clasificate ca atare. O specializare a acestui principiu
sau mai bine zis o consecință a principiului enunțat mai devreme este respectarea
securității datelor personale a celor ce fac obiectul unei măsuri non-custodiale.
Un alt principiu extrem de important este cel referitor la faptul că activitatea
de probațiune se bazează pe managementul de caz, ceea ce face ca din această
perspectivă probațiunea să se apropie de ceea ce înseamnă asistență socială.
Identificarea nevoilor, implicarea nemijlocită în activitatea de recuperare a însăși
persoanei condamnate, suportul integrat al celorlalte instituții din comunitate
(școală, primărie, serviciu/direcție de asistentă socială locală, D.G.A.S.P.C.,
organisme de formare profesională, A.J.O.F.M. organizații neguvernamentale de
profil,etc).
Relaționarea cu instituțiile din comunitate are două principale ținte și anume
asigurarea unui nivel ridicat de securitate pentru restul indivizilor, prin îndeplinirea
îndeaproape a supravegherii programate și respectiv intempestive a activității
condamnaților în regim neprivativ de libertate și respectiv încercarea integrată de
resocializare a infractorilor (ar fi de preferat ca într-o proximă modificare
legislativă să fie avută în vedere o adevărată rețea de instituții și un flux bine
conturat al colaborării acestora în sprijinul clienților serviciilor de probațiune).
În cele ce urmează vom analiza pe scurt câteva dispoziții din legea cadru,
fără a insista pe aspecte care au fost deja tratate mai devreme în alte secțiuni, sau
care vom face obiectul unor discuții ulterioare, în alte subcapitole ale lucrării.
De remarcat este faptul că deși pedeapsa penală a amenzii nu face parte din
instituțiile specifice probațiunii, totuși sunt catalogate ca fiind sancțiuni neprivative
de libertate, cu alte cuvinte se execută în comunitate. Caracteristica de bază a
amenzii și anume aceea de a fi un a de natură pecuniară, care afectează patrimoniul
condamnatului poate să dispară atunci când aceasta nu este plătită din cauze
obiective de persoana vizată, ceea ce permite transformarea sa de către instanța de
judecată în soluția reprezentată de munca în folosul comunității. Toată
monitorizarea acestei problematici este pusă în sarcina serviciilor de probațiune, pe
considerentul că aceleiași instituții îi revine sarcina supravegherii modului în care
munca în folosul comunității este îndeplinită, ca element – parte al unei modalități
de individualizare a executării pedepsei închisorii în libertate.
Așa cum am mai spus, un lucru extrem de important este cum anume reușim
atât în perioada în care măsura non-custodială este activă, cât și după epuizarea
acesteia să verificăm resursele financiare și materiale ale condamnatului, apte să îi
asigure un trai decent. Evaluarea riscului de recidivă ajunge să fie lipsită de
conținut dacă nu se fac pași din partea comunității în acest sens.
O modificare a reglementării destul de recentă –din 2018- stabilește că
persoana supravegheată poate solicita un raport cu o recomandare pentru angajare.
De altfel, astfel de “pregătiri” realizează consilierul de probațiune inclusiv pentru
persoanele care se pregătesc să beneficieze de liberarea condiționată (punerea în
libertate mai devreme de momentul la care s-ar epuiza propriu-zis cuantumul
pedepsei închisorii).
Așa cum am mai spus, instituțiile din comunitate trebuie să fie o prezență
activă în încercarea de îndreptare a comportamentului condamnatului. Chiar dacă
legea stipulează expres faptul că decizia de a activa desfășurarea unei anume
activități sau furnizarea unei informații de către o astfel de instituție este apanajul
exclusiv al consilierului de probațiune, lucrurile stau cu totul altfel în practică
(întârzieri nejustificate de feed-back, dezinteres, lipsă de cunoștințe necesare
pentru a se îndeplini o anumită solicitare, lipsă de transparență în comunicare, etc).
Totodată, serviciile de probațiune trebuie să faciliteze îndeplinirea acestor atribuții
de către celelalte instituții comunitare, asta însemnând promptitudine în colaborare
și oferirea de suport de specialitate atunci când acesta este solicitat.
Repetăm sub forma unei concluzii următoarea idee: se impune cu necesitate
crearea unei rețele instituționale și funcționale mult mai bine definite în acest sens,
credem că va fi soluția viitoare.