Tema: Subiectul infracţiunii.

1. Noţiunea subiectului infracţiunii.

Subiectul al infracţiunii este persoana care a comis o infracţiune şi posedă toate calităţile
prevăzute de lege pentru a fi atrasă la răspundere penală.
Trebuie de menţionat că prin termenul „a comis” nu se are în vedere doar realizarea laturii
obiective a unei infracţiuni ci şi cooperarea la comiterea infracţiunii în calitate de instigator,
complice sau organizator. În acelaşi context subiect activ al infracţiunii se recunoaşte şi persoana
care nu a reuşit să consume infracţiunea fiind întreruptă la etapa pregătirii sau tentativei.
Semnele subiectului diferă în dependenţă de categoria lui.
• În prezent în RM exist două categorii de subiecţi:
• persoana fizică
• şi persoana juridică.
Semnele subiectului
• Persoana fizică ca subiect al infracţiunii trebuie să posede următoarele calităţi:
1. Vârsta răspunderii penale.
2. Responsabilitatea.
3. Semnele subiectului special.
Primele două sunt numite semene generale sau obligatorii.
Subiect general şi subiect special.
Respectiv dacă legea cere ca subiectul unei infracţiuni din PS a CP trebuie să posede doar aceste
două semne – se spune că această infracţiune are subiect general.
Dacă în afară de vârstă şi responsabilitate se mai cere oricare alt semn – se spune că infracţiunea
are subiect special.
• Esenţa semnelor generale constă în faptul că ele sunt cerute pentru existenţa oricărei
infracţiuni.
• Condiţiile generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect activ al
infracţiunii în general, nu sunt prevăzute în conţinutul juridic al infracţiunilor, ci rezultă
din normele cu caracter general cuprinse in partea generală a Codului penal.
• Semnele speciale, respectiv sunt indicate în normele speciale ale dreptului penal doar
pentru anumite infracţiuni.
• Persoana juridică a devenit subiect al infracţiunii recent – odată cu adoptarea noii
legislaţii penale.
• Legiuitorul a acceptat ca subiecţi doar o anumită categorie de persoane juridice şi pentru
anumite infracţiuni.
• În doctrina penală română există clasificarea subiecţilor în activi (care au comis crima) şi
pasivi (victimele).
 2. Vârstă ca trăsătură a subiectului infracţiunii.
Necesitatea stabilirii unor limite de vârstă a fost dictată de faptul că omul capătă capacitatea de a
înţelege caracterul faptelor sale, capătă cunoştinţe şi experienţa necesară pentru a se conforma
prescripţiilor legii penale nu de la naştere, dar odată cu atingerea uni anumit nivel de maturitate..
 În conformitate cu legislaţia penală în vigoare a RM (art. 21) vârsta generală a
răspunderii penale constituie 16 ani.
 Însă pentru anumite categorii de infracţiuni caracterul prejudiciabil al cărora este mai
evident legiuitorul a coborât limita până la 14 ani (alin. 2 art. 21 CP).
 În acest sens menţionăm că nu întotdeauna minorii de 14 ani ating capacitatea respectivă
– unele state permit atragerea lor la răspundere doar dacă o expertiză a capacităţilor lor
permite acest lucru.
Stabilirea vârstei
 Stabilirea în lege a unor vârste precise necesită clarificarea momentului atingerii vârstei.
 Se consideră că persoana a atins următoarea vârstă la orele 24 ale zilei sale de naştere
(ora 00 a zilei următoare).
 Data zilei de naştere se determină după documentele oficiale.
 În situaţia în care persoana nu posedă astfel de documente se ordonă o expertiză
biologică.
 În această situaţie ziua de naştere se consideră ultima zi a lunii indicate sau ultima zi a
anului indicat.
3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea
Responsabilitatea este cea de a doua calitate cerută de lege (alin. 1 art. 21 CP) pentru a se putea
constata că persoana poate fi subiect al infracţiunii.
Noţiunea responsabilităţii: fiind starea psihologică a persoanei care: are capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi
dirija acţiunile. Se prezumă că ea este o calitate generală a oamenilor şi există la orişice
persoană.
Noţiunea iresponsabilităţii: Iresponsabilitatea invers presupune o stare psihologică a persoanei
când ea nu putea sa-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea sa le dirijeze
din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice (art. 23).
Criteriile iresponsabilităţii
Din conţinutul textului normativ reiese că iresponsabilitatea se caracterizează prin două criterii:
 medical (biologic) şi
 juridic (psihologic).
Prezenţa unui singur criteriu dintre cele numite nu este de ajuns pentru a constata starea de
iresponsabilitate - doar îmbinarea organică a acestora este temeiul ei.
Criteriul medical:presupune prezenţa la persoană a unei dereglări psihice:
1. boală psihică cronică – epilepsia, schizofrenia şi altele incurabile sau greu de lecuit.
2. tulburare psihică temporară – boală de scurtă perioadă: delirul alcoolic, starea de ebrietate
patologică, afectul patologic etc.
3. altă stare patologică – dereglări psihice, care nu nimeresc în prima categorie.
Pot fi şi ele cronice sau temporare: diferite forme de psihopatii, dereglări psihice provocate de
boli infecţioase, oligofrenia, starea de abstinenţă la narcomani.
Criteriul juridic -presupune, că în momentul săvârşirii infracţiunii persoana era incapabilă:
 de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile - criteriul intelectiv,
 sale sau de a le dirija – criteriul volitiv.
 Astfel, criteriul juridic se bazează pe două semne alternative, prezenţa unuia dintre care
este de ajuns pentru a determina existenţa lui.
Persoanelor, care erau responsabile în momentul comiterii infracţiunii, dar care s-au îmbolnăvit
de o boala psihică, care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau de a le dirija, le pot fi aplicate masuri de constrângere cu caracter medical,
iar după însănătoşire - ea poate fi supusa pedepsei.
Articolul 23/1. Responsabilitatea redusă
(1) Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată
prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe
deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de
responsabilitate penală redusă.
(2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de
tulburarea psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.
4. Răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate.
Un număr foarte mare de infracţiuni se comit în stare de ebrietate. Însă conform art. 24 CP:
“Persoana care a săvârşit o infracţiune in stare de ebrietate, produsa de alcool sau de alte
substanţe, nu este liberată de răspundere penală”. În acest articol este vorba de stare de ebrietate
fiziologică, deoarece cea patologică reprezintă criteriul medical al iresponsabilităţii.
• Cauzele ebrietăţii, gradul si influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau in considerare
la stabilirea pedepsei”.
• De cele mai dese ori se ia în vedere dacă:
• ebrietatea este voluntară
• ebrietatea este accidentală (fortuită, împotriva voinţei).

Ebrietatea voluntară
• – conform lit. j) alin 1 art. 77 CP ea se consideră drept o circumstanţă agravantă la
pronunţarea pedepsei.
• Savanţii români împart beţia voluntară în:
• Beţie simplă când persoana nu avea intenţia de a se îmbăta şi
• Beţie preordinată – când persoana se îmbată anume în vederea comiterii crimei.
Ebrietatea accidentală
• aceasta poate să nu se ia în considere drept agravantă, dar nu exclude răspunderea penală.
5. Noţiunea de subiect special.
Presupune situaţia când legea cere ca subiectul să dispună pe lângă semnele generale şi de
anumite semne suplimentare. Menţionăm, că semnele speciale trebuie să le posede doar autorul
infracţiunii.
• În doctrina penală română în acest sens se utilizează mai des sintagma de condiţii
speciale al subiectului activ.
Semnele speciale
• în funcţie de conţinutul său pot fi divizate în mai multe grupe:
1. însuşiri fizice ale persoanei – de exemplu: starea sănătăţii – boala venerică în art. 211 CP
RM „Transmiterea unei boli venerice”
2. semne care se referă la statutul juridic sau social al persoanei fizice – de exemplu:
persoana publică în art. 324 CP RM „Coruperea pasivă”;
3. relaţiile existente între subiectul activ şi cel pasiv al infracţiunii – de exemplu: relaţiile
de rudenie în art. 147 CP RM „Pruncuciderea”, relaţiile de serviciu sau de muncă în art.
173 CP RM „ Hărţuirea sexuală”.
Semnele speciale ale subiectului
• sunt indicate în lege prin diferite metode:
1. indicare directă a calităţii respective;
2. menţionarea metodei – de exemplu: „folosirea situaţiei de serviciu” în lit. (d) alin. (2) art.
191 CP RM „Delapidarea”;
3. evidenţierea locului de muncă al subiectului activ al infracţiunii – de exemplu: „instituţia
financiară” în art. 239 CP RM „Încălcarea regulilor de creditare, politicilor de acordare a
împrumuturilor sau regulilor de acordare a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare”,
4. stipularea obligaţiei persoanei – de exemplu: „Neacordarea de ajutor, fără motive
întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale,
era obligată să îl acorde” în art. 162 CP RM.