Marea Britanie

 Elemente ale infracțiunilor: Actus reus (acțiune sau omisiune fizică) și Mens rea (stare
mentală și intenții).
Actus reus: Actul fizic sau omisiunea infracțiunii.
Există trei categorii principale de fapte penale:
1. Acțiuni: mișcări ale persoanei, voluntare, care încalcă legea (furtul, vătămarea sau omor).
2. Omisiuni: neacționarea atunci când este necesar prin lege, cum ar fi neoprirea la locul
unui accident sau neraportarea abuzului asupra copiilor de către tutore.
3. Posesie: deținerea de obiecte sau substanțe interzise de lege, cum ar fi droguri sau arme
de foc.

Mens rea: Starea psihică și intențiile persoanei care comite infracțiunea.

Intenția criminală este clasificată în patru categorii:
1. Intenție directă: faptuitorul a dorit în mod conștient rezultatul dăunător.
2. Conștient: făptuitorul a înțeles faptul că conduita sa ar avea ca rezultat unul vătămător.
3. Nechibzuit: făptuitorul a ignorat un risc substanțial, conduita lui provocând prejudicii.
4. Neglijența: făptuitorul nu a îndeplinit standardul de grijă pe care o persoană rezonabilă l-
ar exercita în aceeași situație.

Deși unele legi pot lipsi elementul mens rea, ele sunt considerate infracțiuni de răspundere
strictă. Aceasta înseamnă că nu este necesară dovada intenției, iar neglijența sau lipsa de
cunoștințe nu este o apărare valabilă.
Mens rea, care se traduce prin „minte vinovată” în latină, descrie starea de spirit a faptuitorului
în momentul crimei. Aceasta implică a avea intenția de a comite o crimă sau a ști că o va face.
De exemplu, dacă cineva împușcă și ucide în mod intenționat pe cineva, are mens rea necesară
pentru crimă.
Actus reus specific necesar pentru stabilirea răspunderii penale variază în funcție de infracțiune.
De exemplu, într-un caz de omor, actus reus ar fi actul fizic de a ucide o altă persoană, în timp ce
într-un caz de posesie de droguri, actus reus ar fi posesia unei substanțe ilegale.
În unele cazuri, actus reus poate implica o incapacitate de a acționa, cum ar fi eșecul de a oferi
îngrijire unei persoane dependente sau de a raporta o infracțiune. În astfel de cazuri, acuzatul
poate fi tras la răspundere pentru inacțiunea lui, care este considerată o formă de actus reus.
Vârsta răspunderii penale în Anglia este de 10 ani.
1. Copii peste 10 ani
Copiii între 10 și 17 ani pot fi arestați și duși în judecată dacă comit o infracțiune.
Sunt tratați diferit față de adulți:
-judecați de tribunalele pentru tineret
-le sunt atribuite diferite sentințe față de adulț
-pot fi trimiți în centre speciale securizate pentru tineri, nu în închisori pentru adulți
2. Tineri de 18 ani
Tinerii în vârstă de 18 ani sunt tratați ca adulți de lege.
Dacă sunt trimiși la închisoare, vor fi trimiși într-un loc în care se află tineri cu vârsta între 18 și
25 de ani, nu într-o închisoare pentru alte vârste.

Romania
Incadrarea juridică adecvată şi legală presupune, în principiu, o corespondenţă deplină între
elementele faptei concrete, condiţiile de săvârşire a acesteia şi condiţiile obiective şi subiective
prevăzute de norma de incriminare. De regulă, această concordanţă se realizează în raport cu
varianta tipică cuprinsă în norma de incriminare, adică se compară fapta concretă săvârşită în
forma consumată de o persoană care acţionează în calitate de autor.
Sunt frecvente însă şi situaţiile în care o faptă determinată a fost săvârşită într- o formă atipică.
De exemplu, dacă nu s- a produs rezultatul descris de norma de incriminare, fapta rămânând în
faza actelor de executare, adică în forma tentativei, sau dacă este vorba despre o persoană care a
acţionat în calitate de instigator sau complice. În asemenea situaţii, concordanţa între fapta
concretă şi norma penală se realizează nu numai prin raportare la norma de incriminare şi care se
referă, în principiu, la varianta tipică, ci şi prin raportare la normele din Partea generală a
Codului penal care reglementează tentativa, instigarea sau complicitate.
I. Obiectul ocrotirii penale
a) obiect juridic – valorile sociale pe care normele penale de incriminare le ocrotesc;
a1) obiect juridic generic – obiectul juridic comun unui grup de infracţiuni, cum ar fi persoana
umană sau proprietatea;
a2) obiect juridic special – obiectul propriu-zis al infracţiunii specific fiecărei infracţiuni în parte;
b) obiect material – fapte prevăzute de legea penală a căror săvârşire este îndreptată asupra unui
lucru (bun sau persoană).
II. Subiecţii infracţiunii
a) activ – cel care a săvârşit infracţiunea (persoană fizică sau persoană juridică);
b) participaţia penală – există când o faptă a fost săvârşită de un număr mai mare de persoane
(autor, instigator, complice);
c) pasiv – persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat
acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căruia s-a răsfrânt urmarea imediată constând într-un
prejudiciu sau vătămare materială ori morală.
III. Latura obiectivă
a) elementul material – constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune (omisiune) sau
din două sau mai multe acţiuni alternative cumulative ori dintr-o acţiune sau inacţiune
alternative;
b) urmarea imediată – rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea sau inacţiunea, respectiv o
vătămare materială, un prejudiciu moral sau chiar o stare de pericol;
c) raportul de cauzalitate – deşi nu este prevăzut expres în legea penală, între acţiune sau
inacţiune care constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de la
cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).
IV Latura subiectivă
A. formele vinovăţiei
a) intenţia – există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
ori deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii acestuia.
Intenţia este directă când infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui,
sau indirectă când prevede rezultatul faptei şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii
lui;
b) culpa – există când infractorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Culpa este cu prevedere sau uşurinţă când infractorul prevede rezultatul faptei pe care nu-l
acceptă socotind fără temei că nu se va produce sau fără prevedere (culpa simplă sau neglijenţa)
când infractorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă;
c) praeterintenţie (intenţie depăşită) – este o formă specifică de vinovăţie care se constituie din
elemente caracteristice atât intenţiei cât şi culpei şi poate fi tratată ca o formă autonomă de
vinovăţie alături de celelalte două.
B. mobilul – desemnează acel sentiment, dorinţă sau pasiune care a condus la naşterea în mintea
făptuitorului a ideii săvârşirii unei fapte. Concret, este un impuls intern.
C. scopul – constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea
urmărită de către acesta.

Franța
Pentru a fi constituită, orice infracțiune necesită întâlnirea a două elemente: un element material
și un element moral.
1. Elementul material al infracțiunii
Elementul material al infracțiunii este partea vizibilă, realizarea concretă a infracțiunii. Acest
element va face posibilă clasificarea mai multor tipuri de infracțiuni.
Există astfel infracțiuni de săvârșire (de exemplu, furt) și infracțiuni de omisiune (de exemplu,
neacordarea de asistență: abținerea de a acționa pentru a preveni o infracțiune sau delict fără risc
pentru sine).
Infracțiunea de comitere constă în acționarea pozitivă, în timp ce omisiunea constă în
o incapacitate de a acţiona.
Infracțiunile de comitere constituie în principal dreptul penal, în timp ce infracțiunile de
omisiune sunt mai puține.
Există și așa-numitele infracțiuni instantanee, care apar într-o perioadă scurtă de timp (ex. furt
simplu) și infracțiunile continue, care implică o activitate ilegală care continuă în timp (ex.
exercitarea ilegală a activității de medic).
Infracțiunea simplă-infracțiunea pentru care este un singur act material necesar.
Infracțiunea compusă- necesită săvârșirea mai multor fapte.
Din această categorie fac parte:
 Infracțiunea complexă este infracțiunea pentru care mai multe fapte materiale separate
sunt necesare.
Exemplu: Infracțiunea de înșelăciune este considerată infracțiune complexă deoarece elementul
ei materialul necesită o pluralitate de acte de natură diferită.
 Infracțiunea de obicei
Infracțiunea de obicei este infracțiunea pentru care mai multe fapte materiale acest timp de
natură identică sunt necesare.
Ceea ce caracterizează material acest tip de infracțiune este prin urmare repetarea.
Exemplu: Infracțiunea de practicare ilegală a medicinei este considerată infracțiune de obicei,
deoarece elementul său material necesită o pluralitate de acte de natură identică, și anume faptul
de a efectua, în mod obișnuit, proceduri medicale.

Pentru a fi constituită, o infracțiune trebuie să fie și săvârșită cu intenție vinovată. Acesta este
elementul moral al infracțiunii.
2. Elementul moral al infracțiunii
Articolul 121-3 din Codul penal prevede în primul paragraf: „Nu există infracțiune sau delict
fără intenția de a o săvârși”.
Acest principiu este însoțit de excepții sau limite în alineatele 2, 3 și 4 din prezentul articol 121-
3:
„Există infracțiune, atunci când legea o prevede, în cazul punerii în pericol a altei persoane
— articolul 121-3, alin.2, din Codul penal francez.
Infracțiunea prevăzută la articolul 223-1 din Codul penal („Expunerea directă a altor persoane la
un risc imediat de deces sau vătămare susceptibilă de a avea ca rezultat mutilare sau invaliditate
permanentă prin încălcarea vădit deliberată a unei obligații cu un anumit grad de precauție sau
siguranță impuse de lege se pedepsește cu un an închisoare și cu amendă de 15.000 de euro.”)
acoperă orice încălcare vădit deliberată a unei anumite obligații de siguranță sau precauție
impuse de lege sau regulament care i-a expus direct pe alții la un risc imediat de deces sau de
vătămare gravă.
La această incriminare se referă articolul 121-3 alin.2: „există infracțiune în cazul punerii în
pericol deliberată a persoanei altuia”.
Din studierea articolului 223-1 reiese că, în realitate, elementul moral al acestei infracțiuni este
dorința de a încălca o anumită obligație de siguranță sau prudență impusă de lege sau
regulament.
Infracțiunea se săvârșește numai dacă, dincolo de voința făptuitorului, această încălcare a legii i-
a pus în pericol pe alții.
Paragrafele 3 și 4 sunt dedicate infracțiunilor de imprudență sau neglijență: în practică, aceasta se
referă la omor și vătămări involuntare.
Aceste alineate al articolului prevăd că răspunderea penală a persoanei fizice, atunci când aceasta
este doar autorul indirect al prejudiciului, nu poate fi angajată decât pentru o infracțiune
neintenționată, în cazul încălcării vădit deliberate a unei obligații. precauție prevăzută de lege sau
regulament, sau în cazul unei abateri grave care îi expun pe alții la un risc deosebit de grav pe
care nu l-ar putea ignora.
Acest element se referă și la responsabilitatea autorului la momentul faptelor și în special ceea ce
ține de dispariția/modificarea (articolul 122-1 din codul penal) discernământului (de exemplu,
tulburări psihice); dar și la noțiunea de constrângere (articolul 122-2 cod penal) care poate exista
atunci când este amenințată de un terț, persoana fiind obligată să comită o infracțiune.