LI Contraventional

Biletul 1.
Formulați legăturile disciplinei ,,Delincvența juvenilă” cu alte ramuri de drept

și științe sociale.
O primă legătură strânsă pe care o are Delincvenţa juvenilă este cu Dreptul penal, deoarece
ambele se ocupă de fenomenul criminalităţii. Dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al
criminalităţii, Delincvenţa juvenilă are în acest domeniu un spectru mai îngust, studiind doar
infracţiunile comise de minori, cauzele, condiţiile lor, apariţia şi evoluţia acestora. Atât
Dreptul penal, cât şi Delincvenţa juvenilă tratează, sub diverse aspecte, problema privind
lupta cu criminalitatea. Dreptul penal, însă, stabileşte totalitatea sancţiunilor aplicate
minorilor, pe când Delincvenţa juvenilă, pe lângă faptul că studiază principalele sancţiuni
aplicate minorilor, elaborează măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen.
Dreptul procesual penal studiază regulile de bază ale activităţii de descoperire a
infracţiunilor comise de minori şi de tragere a lor la răspundere penală, pe când Delincvenţa
juvenilă este interesată de dobândirea şi prelucrarea datelor statistice deţinute de organele
judiciare, de culegerea celor mai variate date despre fenomenul criminalităţii minorilor din
activitatea de urmărire penală şi de judecată.
Delincvenţa juvenilă este în strânsă legătură cu Criminologia. Însă, Criminologia studiază
fenomenul criminalităţii în general, iar Delincvenţa juvenilă se ocupă de studierea doar a
criminalităţii în rândurile minorilor; Criminologia studiază personalitatea infractorului,
stabilind multitudinea de factori şi condiţii care-l determină să comită fapte interzise de legea
penală, pe când Delincvenţa juvenilă studiază personalitatea infractorului minor,
componenţele de infracţiune comise cel mai des de minori, sancţiunile aplicate lor, precum şi
locurile de ispăşire a pedepsei de către minori. Criminologia stabileşte modalităţi generale de
prevenire şi combatere a criminalităţii, pe când Delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile
specifice (din cauza vârstei fragede) de luptă cu criminalitatea în rândurile minorilor, se
ocupă de elaborarea unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii.
Delincvenţa juvenilă şi Psihologia au la fel legătură strânsă, deoarece Psihologia oferă
posibilitatea cunoaşterii temperamentului, caracterului minorului, factorii externi şi interni
care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor.
Delincvenţa juvenilă şi Psihiatria de asemenea au legătură între ele, deoarece Psihiatria
studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale, care este determinată nu doar
de factori exogeni (externi), ci adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii,
cu dereglări la limita sau chiar în domeniul patologiei mentale.
Delincvenţa juvenilă şi Statistica de asemenea intră în conexiune, deoarece Statistica
constituie una dintre cele mei importante surse de date referitoare la criminalitate ca fenomen
social de masă, Delincvenţa juvenilă fiind interesată în acest domeniu de date statistice
referitoare la criminalitatea minorilor, numărul minorilor abandonaţi, numărul minorilor care
au comis fapte interzise de legea penală etc. Pe baza datelor statistice există posibilitatea de a
cunoaşte starea, structura, dinamica criminalităţii minorilor într-o perioadă determinată de
timp, pe un teritoriu determinat.
Biletul 2. Examinați activitatea Organizației Națiunilor Unite direcționată spre

combaterea delincvenței juvenile.
Delincvenţa juvenilă fiind un fenomen complex ce a afectat şi afectează în prezent toate ţările
lumii, de la cele mai dezvoltate până la cele mai puţin dezvoltate, a trezit un interes deosebit
pentru toate organizaţiile internaţionale, în special pentru Organizaţia Naţiunilor Unite.
Astfel, ONU s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli
susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a
dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi. Rolul covârşitor al ONU a fost exercitat
odată cu adoptarea de către Adunarea Generală, în 1989, a Convenţiei cu privire la Drepturile
Copilului. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării acestei Convenţii: Declaraţia de
la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului (aşa-numita „Declaraţie de la Geneva”).
Declaraţia stipula următoarele principii: copilului trebuie să i se ofere toate resursele necesare
pentru dezvoltarea sa normală, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual; copilul care
este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie îngrijit, copilul care este
retardat trebuie ajutat, copilul care este delincvent trebuie să fie reabilitat, iar copilul orfan şi
care vagabondează trebuie să fie protejat şi sprijinit; copilul trebuie să primească, cu
precădere, alinare în perioadele de suferinţă; copilului trebuie să i se asigure condiţiile pentru
a-şi putea câştiga existenţa şi trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare; copilul
trebuie să fie educat în aşa fel încât să conştientizeze faptul că aptitudinile sale trebuie puse în
slujba semenilor săi. Declaraţia Drepturilor Copilului, adoptată prin Rezoluţia Adunarii
Generale a Naţiunilor Unite. Această Declaraţie a reafirmat principiile cuprinse în Convenţia
de la Geneva şi a adăugat noi reglementări (referitoare la dreptul la identitate, familie,
educaţie şi dreptul copilului de a nu fi discriminat). Totodată, poate fi considerată primul
document internaţional care instituie principiul interesului superior al copilului. Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat în 1966. Pactul interzice
sancţionarea cu pedeapsă capitală a persoanelor sub 18 ani, dispune că tinerii deţinuţi să fie
separaţi de adulţi şi deferiţi, cât mai curând posibil, în faţa unui judecător, garantează ca unui
minor delincvent să i se recunoască aceleaşi drepturi ca şi oricărui alt inculpat în procesul
penal şi obligă statele părţi la Pact să instituie proceduri penale care ţin cont de vârsta şi de
interesul pe care îl prezintă reeducarea copiilor în conflict cu legea. Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului este un instrument juridic important în ce priveşte justiţia pentru minori
(Convenţia este pertinentă pentru toate statele ONU, cu excepţia SUA, care până la moment
nu au ratificat-o). Concomitent, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului prevede patru
principii fundamentale, formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei. Principiile au caracter
obligatoriu şi sunt completate de standardele invocate în Regulile minime ale ONU în
materie. Principiile nominalizate sunt: 1) Principiul nediscriminării – din cauza lipsei de
maturitate fizică şi intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri
speciale. 2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care
vizează copiii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către
tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale
copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate. 3) Principiul dreptului la viaţă,
supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă, supravieţuire şi
dezvoltare, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură realizarea acestor drepturi. 4)
Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernământ i se garantează dreptul
de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind
luate în considerare, avându-se în vedere vârsta lui şi gradul de maturitate (art.12 din
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului).
Biletul 5. Definiţi „caracterul” ca coordonată psihologică a personalităţii delincventului
minor.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia
- extrovert;
- introvert
Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru
o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament,
caracterul se formează pe parcursul vieţii.
Caracterul este o sumă de particularităţi individuale în raport cu relaţiile pe care subiectul le
întreţine cu lumea exterioară. La acest conglomerat de particularităţi contribuie: motivaţia,
trebuinţele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, idealurile, concepţiile
despre lume şi viaţă etc.
La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive:
perseverenţă, hotărâre, independenţă, curaj, insistenţă sau nehotărâre, dependenţă,
încăpăţânare etc.
În sfârşit, distingem trăsături: - afective – pasionare, sentimentalism, indiferenţă,
inexpresivitate etc.; - intelectuale – curiozitate, inventivitate, experienţă, învăţare etc.; -
sociale – altruism, comunicativitate, iniţiativă sau egoism, neîncredere etc
Biletul 6. Analizaţi sfera comportamentului deviant.
Comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau simbolice
săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori fiind considerate
răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu mediul şi care
provoacă daune valorilor sociale.
• În viziunea lui E.Sutherland, comportamentul deviant este învăţat şi modificat
(achiziţionat, realizat, repetat, menţinut şi schimbat) prin intermediul aceloraşi
mecanisme comportamentale şi cognitive ca şi cel conformist.
• Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente învăţate.
• Semnele comportamentului deviant al minorilor sunt:
• - un comportament deviant provoacă daune reale individului însuşi sau altor indivizi
ai societăţii;
• - comportamentul deviant poate fi caracterizat ca fiind persistent, repetat sau
prelungit;
• - comportamentul deviant este însoţit de fenomene de dezadaptaţie socială;
• - comportamentul deviant se manifestă cauzând evaluarea negativă de către alţii, adică
prin sancţionarea minorului.
• minorii cu comportament deviant posedă anumite trăsături de personalitate specifice,
diferite de cele ale individului cu un comportament normal:
• - modificări la nivelul structurilor morale (lipsa valorilor morale sau influența
negativă a celor imorale);
• - modificări la nivelul relaţiilor afective (frecvent fiind prezente atitudini de ostilitate,
de neîncredere sau agresivitate);
• - scăderea pragului de toleranţă la frustraţie (din cauza egocentrismului ridicat, orice
renunţare la ceva care-i produce plăcere este percepută ca agresiune asupra propriei
persoane);
• - perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu există, fie iau forma unei
sfidări, culpabilitatea fiind puternic interiorizată);
• - puternice sentimente de devalorizare (cel în cauză autopercepându-se ca fiind o
„non-valoare”, apreciere întărită frecvent atitudinal şi verbal şi de cei din jur şi
continuând să repete comportamente negative tocmai pentru că nu-1 crede nimeni bun
de ceva sau capabil să se schimbe);
• - puternice sentimente de injustiţie (responsabilitatea pentru comportamentele sale
fiind atribuită altor persoane, sistemului, societăţii – „mi se face o cruntă nedreptate”);
• - existenţa contrarietaţilor Eu-lui, această trăsătură fiind caracterizată prin:
• slabă consistenţă şi echilibru intern, mascate frecvent prin manifestări
perturbatoare gen mânie, negativism, minciună etc., care indică fals puterea
sau forţa Eu-lui, a persoanei);
• alterarea relaţionării cu persoanele iubite (acestea devenind doar obiect de
satisfacere egoistă a nevoilor personale şi nu parteneri de comunicare sau de
contopire spirituală);
• tulburări de cunoaştere (persoana în cauză trăind exclusiv în prezent, faptele
actuale fiind percepute de sine stătător, fără nicio legătură cu experienţa
trecută, astfel că realitatea în care se înscrie persoana cu aceste tulburări este
una eminamente actuală);
• perturbările de apărare (acestea fiind frecvent de tip defensiv, centrate fie pe
găsirea unor scuze sau a unor mijloace/căi de a scăpa de o acuzaţie sau dintr-o
situaţie neplăcută, fie pe identificarea reală sau imaginară a unui vinovat („ţap
ispăşitor”) al actelor sale, fie pe găsirea unui aliat puternic (care sa-1 sprijine
în acţiunile sale);
• deformarea conceptului de libertate (în interpretarea persoanei cu asemenea
comportament înseamnă lipsa oricărei restricţii, a oricărei exigenţe sociale,
inexistenţa oricărei reguli, „libertatea” fiind considerată în acest context
sinonimă cu „hiperautonomia” (fiind de fapt o accentuată tendinţă spre
anarhie));
• denigrarea sentimentelor umanitare (persoana respectivă manifestând o
opoziţie fățișă faţă de sentimente de tipul milei, înțelegerii, respectului etc.,
ridiculizându-le, luându-le în bătaie de joc sau atacând persoanele din jur care
le manifestă în comportament (pe care, de altfel, le considera „slabe”).
2. TIPOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR
• Diagnosticarea conduitei deviante depinde de natura normelor sociale, de gradul de
toleranţă al societăţii respective, precum şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl
prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.
• Analizând opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev, evidenţiem următoarele tendiinţe
comportamentale ale adolescenţilor:
• 1. reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor
sau, invers, de interdicţiile abuzive, care poate provoca o stare de înstrăinare, tendinţa
de a părăsi casa, vagabondaj, iar uneori chiar un comportament antisocial;
• 2. reacţia de imitare a unei persoane concrete sau a unui erou dintr-o anumită operă,
chiar a unei imagini personale sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la
influenţa unor minori sau adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de
minori;
• 3. reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
• 4. reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu;
• 5. reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil;
• 6. reacţia de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi, într-o formă
radicală, manifestându-se în negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
• 7. reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;
• 8. reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei
subculturi specifice a adolescenţilor.
• În psihopedagogie, autorul D.Ozunu determină că conduita deviantă este privită în
următoarele trepte evolutive: de la comportament deviant (abateri de la norme) la
comportament aberant (aspecte medico-legale şi psihopatologice), comportament
predilectual, comportament delictual propriu-zis şi, respectiv, ultima treaptă
comportamentul infracţional.
• D.Ozunu distinge două orientări ale clasificării comportamentului deviant:
• a) orientarea psihiatrică, care defineşte devierile de comportament drept
caracteropatii şi
• b) orientarea psihologică-biopsihologică, care le surprinde fie ca expresii ale
inadaptării la mediu, fie le deduce din modificările survenite din structura centrilor
nervoşi.
• Formele de comportament problematic pot fi clasificate în patru categorii mari:
• a) comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinţi,
profesori) şi au reacţii nepotrivite de supărare sau furie când nu-şi pot impune
propriile interese. Aceasta se întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul
categoriei de vârstă 3-6 ani decât la copiii mai mici sau mai mari;
• b) comportamentul agresiv: comportament menit să producă pagube sau să rănească
pe cineva; dorinţa de a distruge este de obicei prezentă. Acest comportament se
produce de cele mai multe ori în „adolescenţa clasică”.
• c) comportamentul delincvent: comportament deviant în adolescenţă (conform OMS,
se manifestă între 10 şi 18 de ani), prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de
natură penală (de exemplu, absenteismul de la ore, consumul de alcool şi de alte
substanţe, frauda şi furtul comise înainte de vârsta răspunderii penale);
• d) comportamentul infracţional: încălcarea unor norme legale valide (legi), de obicei
într-o manieră foarte gravă, care declanşează proceduri legale (de exemplu, furt,
distrugere de bunuri, vătămări corporale, jaf). Acest tip de comportament apare de
obicei în adolescenţa târzie.
• În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea
socială şi juridică, putem distinge mai multe categorii de comportament deviant:
• 1. comportament asocial, minori afectaţi de diverse vicii (alcoolism, narcomanie,
toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau neangajaţi în câmpul muncii, lipsiţi de
posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu
tendinţe de a fi dominaţi sau de a domina. Cercetarea stării psihice a acestor minori a
stabilit afectarea lor de stări de frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent
hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, dezvoltare psihică întârziată.
• 2. comportament delincvent, minori caracterizaţi prin comportament influenţat de
diverse devieri de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic,
epileptoidal, conformism sau agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism,
maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare afectuoasă sau chiar
inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii,
psihopatii, nevroze, oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sunt un produs
al ambianţei în care s-a format personalitatea minorului, cu precădere al climatului
familial nefavorabil.
• În dependenţă de modalităţile de manifestare a comportamentului delincvenţial, în
literatura de specialitate se mai întâlnesc tipologii ale comportamentelor delincvente
ale minorilor. Astfel, în conformitate cu caracterul de periculozitate (după gravitate)
al comportamentului deviant, sunt:
• a) comportamente deviante ocazionale, nestructurate, cu un grad scăzut de
periculozitate socială. În această categorie includem minorii care au intrat sub
influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub supravegherea părinţilor şi a şcolii
sau care au participat întâmplător la acţiuni antisociale, fie din teribilism, fie din
bravadă sau o solidaritate de grup specific adolescentină. Considerăm că sancţionarea
acestor adolescenţi cu o măsură privativă de libertate accentuează criza de
originalitate, iar etichetarea va favoriza recidiva şi nu recuperarea;
• b) comportamente deviante structurate, cu un grad ridicat de periculozitate socială,
caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare şcolară şi profesională care
prezintă dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament. Aceştia au comis acte
predelincvente la o vârstă fragedă. Deşi au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un
factor favorizant al recuperării;
• c) comportamente deviante recurente, cu o deosebită periculozitate socială,
concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte, violuri, tâlhării şi
vătămări corporale grave, pentru care sancţiunea închisorii reprezintă „ultima soluţie”
în vederea prevenirii comiterii de noi delicte.
• Formele comportamentului deviant de gen pot fi structurate în:
• 1. comportamente agresive şi violente, cu lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte,
caracterizându-se prin accese de furie, înverșunare; acțiunile lor sunt caracterizate
prin emotivitate puternică, însoţită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de
violenţă, iar minorul are tendinţe spre cruzime şi duritate;
• 2. comportamente achizitive, caracterizate prin tendinţa minorilor de a dobândi (lua,
strânge, achiziţiona) bunuri şi valori materiale prin diferite modalităţi imorale şi
ilegale, în scop personal: de câştig, de întreţinere, de îmbogăţire;
• 3. comportamente perverse, care îşi poate extinde activitatea de la forme uşoare
(plânsul artificial, simularea) până la formele cele mai grave (violul, acţiunile
perverse cu caracter sexual); se caracterizează prin indisciplină, lipsă de afecţiune
pentru oameni, lipsă de milă, prezenţa urii şi a cruzimii;
• 4. comportamente autovătămătoare, care îşi îndreaptă activitatea violatoare spre
propria persoană;
• 5. comportamente neconștientizate, săvârșite de minorii care posedă dereglări psihice
de diversă natură, patologii ce nu le permit o conștientizare deplină şi adecvată a
acţiunilor, conduitei.
• Formele comportamentului deviant al minorilor nu pot fi reunite fix şi integru în
careva categorii tipologice, deoarece implică o dinamică amplă a reacţiei de
cauzalitate şi a modurilor de interpretare din partea publicului.
• Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile, o importanţă majoră are tipologia
comportamentală după participanţi (delincvenţa individuală şi delincvenţa în grup),
care îmbină în sine atât modalităţile comportamentale de gen, cât şi cele ale
caracterului de prejudiciabilitate.
Biletul 7 Evaluaţi constatările CtEDO în cauza Bouamar contra Belgiei.
În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor
într-o casă de arest, cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim
Bouamar a locuit în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune socială
preventivă. Apoi el a constituit obiectul unor măsuri judiciare. Mai târziu, jurisdicţiile
pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii, printre care nouă plasări în
închisoare, fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriau
în cadrul unei proceduri de urgenţă, prevăzute de art.53 al Legii din 1965 privind
protecţia tineretului. Acestea se întemeiau pe imposibilitatea materială de a găsi o
persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe loc, luând în calcul şi
comportamentul periculos al acestuia. În baza Hotărârii din 29 februarie 1988, Curtea
a statuat asupra 52 încălcării art.5 alin.(1) al Convenţiei, potrivit căruia „orice
persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă este vorba despre
detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre
detenţia sa legală, în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit Curţii,
se impune a fi luată în considerare necesitatea exercitării controlului asupra respectării
„regularităţii”, inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. Or, „regularitatea”
implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale, dar şi conformitatea măsurii
privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5: protejarea împotriva arbitrarului. În
cazul de faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea niciun
scop educativ.
Biletul 8 Definiţi noţiunea de „delincvenţă juvenilă” şi „criminalitatea minorilor”.
Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii. Ea este un fenomen de

devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori/adolescenți de a se adapta la
normele de conduită din societate. Această incapacitate este datorată unor cauze de
ordin bio-psiho-social.
Criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise pe un anumit
teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de către minori.
Biletul 9. Estimaţi influenţa factorilor exogeni asupra delicvenţei juvenile.

Dintre factorii externi un rol decisiv îl au familia, anturajul, şcoala şi mediul social în care
se dezvoltă copilul. Aceşti factori sunt identificaţi şi în Rezoluţia Parlamentului European din
21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii
(2007/2011(INI)).
Familia reprezintă principală instanţă de socializare, al cărei rol funcţional în structura
socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale:
socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea
personalităţii lor. Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind anumite dispoziţii prin
naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special educaţia din familie
Modelul comportamental al părinţilor exercită, fără îndoială, o puternică influenţă asupra
copilului. Părinţii a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, respect faţă de
muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru propriii lor copii. În acele familii în care părinţii
nu muncesc, duc o viaţă parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, au antecedente
penale riscul apariţiei unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat. Rolul
familiei în formarea personalităţii individului trebuie considerat în toată complexitatea sa.
Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului, spiritualitatea
unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia, ceea ce face necesară o abordare interpersonală,
capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională, transmiterea de
cunoştinţe, ci şi dimensiunea umană, psihosocială, a creşterii şi coevoluţiei în comun a celor
doi subiecţi. Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel
de modele comportamentale, cum ar fi „bufonul clasei”, „preferarea unora” etc. Corelaţia
dintre delincvenţă, nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizi cu un volum
redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra
valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea şcolară
redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre
delincvenţă.
Şcoala poate influenţa atât pozitiv, cât şi negativ asupra evoluţiei personalităţii elevului.
Influenţele negative se pot manifesta prin: manifestări greşite în plan educaţional; excesul de
severitate; inechitatea sancţionării meritului; manifestări de favoritism; manifestări de
subiectivism; neprincipialitatea unor relaţii dintre educator şi cei educaţi; lipsa competenţei
profesionale; toleranţele sau excesele din partea educatorilor; fenomenele de corupţie; abuzul
fizic sau/şi psihic; exemplul negativ etc. Toate aceste manifestări pot genera efecte
destabilizatoare asupra formării unor caractere mai uşor influenţabile în rău.
Influenţele anturajului asupra delincvenţei la copii apar de obicei mai târziu decât
influenţele individuale şi din familie. Două dintre cauzele asociate cu factorii sau influenţa
anturajului sunt asocierea cu un anturaj nepotrivit sau respingerea unui tânăr de către anturaj.
Asocierea cu un anturaj din care fac parte copiii cu tulburări de comportament este strâns
legată de creşterea infracţionalităţii. Dacă în cercul de prieteni sau în familiile vecinilor
copilului i se vor servi exemple negative, el se va contamina cu uşurinţă de asemenea
comportamente. Studiile efectuate au demonstrat că există posibilitatea ca tinerii cu
comportament deviant să-i influenţeze pe tinerii nondelincvenţi să devină delincvenţi.
Mediul social are un rol nu mai puţin important decât familia, anturaţul şi şcoala. Dacă în
perioada copilăriei influenţa mediului social este minoră, atunci pentru adolescenţi acest
factor îşi amplifică contribuţia în formarea unui comportament deviant. Astfel, printre factorii
apartenenţi mediului social putem evedenţia: nivelul economic, mediul socioprofesional,
comunitatea, consumul de substanţe alcoolice şi narcotice şi mass-media. În Republica
Moldova, este destul de jos nivelul economic. Coşul minim de consum este mult mai înalt în
comparaţie cu necesităţile populaţiei, în special ale tineretului. Din acest considerent, părinţii
în majoritatea cazurilor nu pot satisface toate poftele copiilor săi; mai mult, nu pot să le
asigure strictul necesar pentru existenţă. Copiii nu întotdeauna pot înţelege că nu sunt surse
necesare pentru ceea ce-şi doresc şi adesea recurg la acte delincvenţiale pentru a-şi satisface
dorinţele.
În alt context, din cauza nivelului scăzut de trai, populaţiei i se oferă un număr redus de locuri
de muncă, ceea ce, respectiv, măreşte considerabil numărul de şomeri. Astfel, părinţii sunt
nevoiţi să părăsească ţara pentru a câştiga, iar copiii, la rândul lor, rămân fără supravegere,
ceea ce favorizează comportamentul lor deviant.
Influenţa mediului socioprofesional. Locul de muncă exercită o puternică influenţă asupra
individului minor prin ansamblul de elemente materiale şi socioumane pe care le presupune,
respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi desfăşoară activitatea în
acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată munca sau chiar prin lucrurile aflate într-un
asemenea loc.
Influenţa băuturilor alcoolice şi a substanţelor stupefiante.
Consumul de droguri reprezintă un factor din ce în ce mai frecvent în comiterea faptelor
delincvente de către minori; numeroşi tineri comit infracţiuni pe fondul consumului de
droguri. Alcoolismul, la fel ca şi consumul de droguri, produce tulburări mentale determinând
individul la un comportament deviant. În situaţia unui alcoolism acut în formă uşoară faptele
se comit din neglijenţă, din neatenţie, însă în caz de alcoolism în formă gravă individul este
predispus la comiterea infracţiunilor prin violenţă.
Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă; or, violenţa privită la
televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rândul
copiilor şi tinerilor. Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii,
efectele negative sunt mai mari, copiii străduindu-se să-l imite. Literatura, filmele,
programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea, violul sau crima constituie
pentru copii un veritabil drog, promovându-le un comportament pe măsura celor citite şi
văzute.
Biletul 10. Argumentaţi importanţa prevederilor Principiilor directoare referitoare la

justiţia penală în contextul dezvoltării şi al unei noi ordini economice internaţionale.
Din punctul meu de vedere, existența principiilor justiției penale sunt de o importanță majoră,
atât pentru justiția penală în general, cât și pentru cea care se referă la minori în mod
particular. Aceste principii directoare sunt principiul legalității, cel al umanismului, al
democratismului, principiul caracterului personal al răspunderii penale și cel al
individualizării răspunderii și pedepsei penale. Toate aceste principii existente nu fac altceva
decât să asigure echitatea tuturor litigiilor care apar în domeniul penal dar și referitor la
delincvența minorilor, aceștea din urmă dispun totuși de anumite facilități, luând în
considerație faptul că delincventul minor, neatingând încă vârsta majoratului, este imatur
fizic și emoțional, iar în vederea evitării anumitor traumatizări, se aplică pedepse cât se poate
de blânde comparativ cu pedepsele care sunt oferite persoanelor majore pentru infracțiuni
similare. Referitor la prevederile internaționale în materia delincvenței juvenile, Convenția cu
privire la drepturile copilului, conține careva principii referitoare la delincventul minor și
anume: Principiul nediscriminării – din cauza lipsei de maturitate fizică şi intelectuală,
minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale. Principiul unui interes
superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie că sunt luate de
instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative
sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare
cu prioritate. Principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un
drept inerent la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare, iar statele părţi vor asigura în deplină
măsură realizarea acestor drepturi.
Bilet 11. Identificaţi conceptul de personalitate a minorului ca victimă a infracţiunii.

Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic.
Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau
înainte de victimizarea sa. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul, naţionalitatea,
vîrsta, statutul social, temperamentul etc. Domeniul dinamic presupune cercetarea persoanei
victime după comiterea actului delincvenţial, după epuizarea actului, precum şi raportul
victimei cu delincventul. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături
negative, cum ar fi: irascibilitate, instigator la ceartă, supraapreciere, narcisism.
Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în

producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi,
de asemenea, metoda comiterii. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine
pentru moment comportamentul său. Victimele agresive şi cele nesociabile, în majoritatea
cazurilor, determină comiterea faptei
Biletul 12. Distingeţi temeiurile răspunderii penale a minorilor.
Regimul juridic penal al minorilor care comit fapte prevăzute de legea penală este justificat
de relativa lipsă de discernământ a acestora, ce vine în concurs cu un mediu social cu
influențe negative asupra psihicului și dezvoltării lor.
De multe ori, aceste persoane au fost private de influențele benefice dezvoltării lor, fie că
această privare a constat într-o lipsă de îngrijire din punct de vedere educațional și moral –
părinții și rudele acestora au lipsit, practic, din viața lor, aceștia ajungând să identifice un
sprijin moral în anturaje cu influență negativă din punctul de vedere al valorilor – fie că a
constat în supunerea în mod repetat la violență fizică și/sau morală ori în preluarea
comportamentelor și atitudinilor negative din familie.
Cu toate acestea, fiind încă într-un proces de formare psihică, comportamentul deviant al
minorilor poate fi îndreptat prin aplicarea unor măsuri specifice. Aplicarea unor pedepse
precum persoanelor majore ar putea avea consecințe negative asupra personalității minorilor
ce ar agrava delincvența acestora. De asemenea, este necesar ca aceste măsuri să fie aplicate
în concret și în mod temeinic pentru ca o personalitate cu devianțe să aibă o șansă de
remediere, întrucât comportamentul nu poate fi schimbat rapid.
Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai
dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării
acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Este de înțeles
că persoanele cu vârsta până în 18 ani nu au discernământ sau au un discernământ în formare,
mai exact acestea se află într-o stare psihică ce nu le permite să conștientizeze urmările
faptelor lor sau își pot da seama de urmările doar anumitor fapte având în vedere anumite
împrejurări.
Din punct de vedere psihologic, este firesc ca până la vârsta de 18 ani discernământul să fie
viciat de vârsta fragedă ce presupune ori o lipsă a dezvoltării complete din punct de vedere
psihic și moral, ori o vădită lipsă de experiență de viață. La acestea se adaugă, în funcție de
situația particulară a fiecărei persoane, modul de viață avut pe parcursul copilăriei și
evenimentele prin care acesta a trecut și care l-au influențat pozitiv sau negativ.
Biletul 15. Analizaţi factorii primordiali în evoluţia delincvenţei juvenile.

În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse clasificări ale factorilor delicventei
juvenile. Factorii primordiali se pot clasifica în după originea lor si după originea exogenă.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecaruia în determinarea devianţei
comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei
categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa
fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut a acestora. Factorii interni cuprind
particularităţile şi structura neuropsihică, particularităţi ce caracterizează personalitatea în
formare şi care sunt strâns legate de o serie de factori externi. Printre factorii interni am putea
evidenţia ereditatea, factorii fizici, fiziologici, temperamentul sau unele deficienţe mintale, fie
caracteriale. Un rol important îl joacă şi frustrarea. Dintre factorii externi un rol decisiv îl au
familia, anturajul, şcoala şi mediul social în care se dezvoltă copilul. Aceşti factori sunt
identificaţi şi în Rezoluţia Parlamentului European privind delincvenţa juvenilă: rolul
femeilor, al familiei şi al societăţii, care stabileşte că: întrucât cauzele care-i determină pe
minori să adopte un comportament delincvent sunt greu de clasificat la modul absolut,
deoarece evoluţia personală, cea care-i conduce la tipuri de comportamente deviante şi, în
final, delincvente, se explică în fiecare caz printr-un context individual specific, care
corespunde propriei experienţe de viaţă şi nucleelor de bază în jurul cărora se dezvoltă fiecare
copil şi adolescent, anume familia, şcoala, anturajul şi, pe un plan mai general, mediul
socioeconomic în care trăieşte joacă un rol determinant în formarea lui ca personalitate.
Biletul 16. Reproduceţi conceptul de „delincvenţă juvenilă” şi “criminalitatea
minorilor”. Conceptul de delicvența juvenila sunt toate incalcarile de lege, care nu are
importanța virsta la care au fost comise, adică totalitatea incalcarilor de la normele legale și
morale comise de ființe umane pînă la îndeplinirea vîrstei de 18 ani. Iar dacă sa ne referim la
criminalitatea minorilor, atunci sunt totalitatea infracțiunilor comise de minori la atingerea
vîrstei de răspundere penală, adică pîna la vîrsta generala de 16 ani si pentru unele
componențe de infracțiuni prevăzute de art 21 CPRM, vîrsta de 14 ani.
Biletul 17. Definiţi noţiunile de „persoană” şi „personalitate”.
Conceptul de persoană Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însuşirilor psihice
care asigură adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este individul luat în accepţiune lui
psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită, superioară, conştientă. Caracteristicile
persoanei – Persoana este un produs determinat socio-istoric, desemnând omul în contextul
relaţiilor sociale sau ca membru al societăţii. – Noţiunea de persoană este aplicabilă doar
omului, dar nu în general, ci doar celui normal dezvoltat din punct de vedere psihic (copiilor
la naştere şi bolnavilor psihici nu li se poate acorda atributul de persoană). Conceptul de
personalitate Aşa cum organizarea structural-funcţională a individului se diferenţiază şi se
specializează în timp, tot aşa şi organizarea psihică a persoanei suportă de-a lungul timpului
un proces de diferenţiere şi specializare, valorizându-se şi devenind unică. Personalitate poate
fi definită ca individualitatea umană, unică, irepetabilă, creatoare în integritatea
determinărilorsale bio-psiho-socio culturale. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei
persoane și o distinge caindividualitate conștientă și liberă; ansamblu de însușiri stabile ce
caracterizează mental șicomportamental o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. Am putea
spune că personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este organizarea superioară a
persoanei. Goethe scria în Faust: „O spun şi regii, O spun şi magii, Că din toate câte pe lume
avem, Personalitatea este binele suprem„. Pentru Goethe, personalitatea este o valoare morală
supremă. Ne putem întreba însă dacă ea este doar o valoare morală, nu cumva şi una socială,
culturală, istorică etc.? Din spusele lui Goethe, ar trebui să reţinem nu că personalitatea este o
valoare morală, ci ca ea este, înainte de toate, o valoare.
Biletul 18. Definiţi noţiunile de „nivel” şi de „stare” ale delincvenţei juvenile.

Starea- este numărul de infracțiuni săvârșite și al persoanelor care le-au comis, pe un anumit
teritoriu și într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul- este valoarea determinată din numărul
total de infracțiuni săvârșite pe un teritoriu determinat și într-o perioadă de timp stabilită,
raportată la un număr stabilit de populație.
Biletul 19. Estimați impactul elementelor sociologice asupra personalității delicventului

minor.
Perioadele de vârstă ale dezvoltării psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani
trăiți și de gradul de maturizare a organismului minorului, însă ele pot să nu coincidă cu
vârsta lui cronologică.
De aceea aspectul sociologic se caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are
individul în societate.
Din punct de vedere juridic, vârsta este importantă în stabilirea responsabilității, inclusiv a
celei penale. Astfel, potrivit art. 21 CP RM, „sunt pasibile de răspundere penală persoanele
fizice care, în momentul săvârșirii infracțiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”. Ca excepție de la
regula generală, alin. (2) art. 21 CP RM enumeră situațiile când vârsta răspunderii penale
coboară la 14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracțiuni comise cu intenție, fiind deci
fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu-își dea seama. De altfel,
vârsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în funcție de politica penală a
statului.
1. Sexul, exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfo logice, psihologice și sociale prin
care indivizii se disting în femei și bărbați. Indiferent de sex, persoana ce a comis o
faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracțiuni
în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex, de exemplu, autor al
pruncuciderii poate fi doar mama bi- ologică.
2. Vârsta, constituie niște coordonate morfologi- ce care pun în evidență dezvoltarea
psihică, fizică și plasamentul individului în societate. Fiecare vârstă, reprezintă o
etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice din apropierea minorului le revine sarcina de
formare a caracterului acestuia, cultivându-i responsabilitățile și dexteritățile pozitive
și utile.
3. Temperamentul – este dimensiunea energetico-dinamică a personalității,

exprimată atât în particularitățile activității psihice, afective, cât și în comportamentul
exteriorizat. Sunt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic,
flagmatic și melancolic. Colericul puternic este cutezător, dârz, ferm, independent,
lider, activ, dar în același timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpățânat, viclean.
Sangvinicul popular este voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar
totodată obraznic, indisci- plinat, neatent, imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi
perfect, analist, perseverent, altruist, amabil, organizat, idealist, dar și sfios, fricos,
pretențios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul este cel mai liniștit, este pașnic,
plăcut, diplomat, consecvent, autocontro- lat, dar și nehotărât, neimplicat, absent,
inexpresiv.
4. Aptitudinile – exprimă însușirea individuală care determină efectuarea cu succes a

unei anumite activități. Aptitudinile se leagă de potențialitatea efec- tuării acțiunii în
baza asigurării unor condiții optime. Există aptitudini simple care favorizează
efectuarea multor activități, ce cuprind, la rândul lor, aptitudini generale, de grup
(acestea includ factorul verbal, nu- meric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de
reprezentare spațială, dexteritate manuală) speciale, și cele complexe (tehnice,
științifice, artistice)
5. Caracterul – exprimă un ansamblu de atitudini, valori, stabile, generalizate,

determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre
deosebire de temperament, caracterul se formea- ză pe parcursul vieții.
Biletul 20. Reproduceți principalele exigențe în materia justiției juvenile potrivit Regulilor de la
Beijing.
Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile,
denumite „Regulile de la Beijing” care au fost adopta- te de Congresul al VII-lea al O.N.U.
pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, care și-a ținut lucrările la Milano
(Italia) între 26 august și 6 sep- tembrie 1985. Regulile au fost aprobate apoi de către O.N.U.
la 29 noiembrie 1985 prin Rezoluția nr. 40/33.
Acestea oferă un cadru general în care un sistem național de justiție juve- nilă ar trebui să
funcționeze și un model pentru toate țările al unui răspuns just și uman dat copiilor care s-ar
putea găsi în conflict cu legea penală.
Ele prevăd că în soluționarea cauzelor cu infractori minori trebuie să se apeleze cât mai puțin
la serviciile componente, mai des recurgându-se la mijloace extrajudiciare ca la un mijloc ce
evită efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor.
Regulile de la Beijing, care sunt împărțite în șase secțiuni, acoperă o în- treagă serie de
proceduri ale justiției juvenile, incluzând: principii generale, cercetare și rechizitoriu,
judecare și soluționare; tratament instituționalizat și neinstituționalizat, cercetare și
planificare; formularea de politici; evaluare. Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de
tratat și deci nu sunt obligatorii pentru state, având doar un caracter de recomandări, unele
dintre ele au devenit obligatorii pentru statele-parte, prin încorporarea lor în Convenția asupra
Drepturilor Copilului, iar altele pot fi interpretate nu neapărat ca stabilind noi drepturi, ci ca
detaliind conținutul celor deja existente.
Biletul 21 Descrieţi teoria criminalului înnăscut.
Teoria criminalului inascut: Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian
Cesare Lombroso, care a intreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica
măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personalul militar şi
deţinuţi ai închisorilor din Sicilia.Dupa parerea medicului, criminalii înnăscuţi sunt
caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte
pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi departate, asimetria feţei
şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi ingustă,
bărbie lungă sau îngustă etc.
Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin:
lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea
excesivă a bărbiei; hoţul: se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a
mâinilor, prin ochii săi mici, ingrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale
dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barbă rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
ucigasul: se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeţii obrazului proeminenţi. Lombroso a efectuat nu doar studii anatomo-fiziologice,
dar s-a ocupat şi de unele aspecte socioculturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţa şi
practica religioasă, literatura criminalilor, etc.
Deci, în afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici
fiziologice şi psihologice, precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor,
lenea, lipsa completă a ruşinii, neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc. În afara acestor
stigmate, criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri, cum ar fi: tatuajul, utilizarea
excesivă a gesturilor şi înclinaţia spre limbaj colorat.
Biletul 22 Identificaţi formele de victimizare a minorilor.

Victimizarea – reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete în victimă
a unei infracțiuni ( sau a unui delict/ crimă).
Delincvenţii juvenili, la fel ca şi delincvenții adulţi, pot fi clasificaţi în funcţie de o
serie de criterii:
 prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan–intenţionate; acte
premeditate; absenţa intenţiei;
 în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima infracţiune; mai multe infracţiuni;
 în funcţie de gradul de normalitate psihică: anormal (bolnav mintal), normal;
 gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicitaţie,
dezorganizare psihică;
 în funcţie de motivaţia care stă la baza conduitei delincvente: predominant extrinsecă
(interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri); predominant intrinsecă
(interesul este orientat predominant spre aspecte de conţinut ale activităţii antisociale).
Biletul 23. Relataţi despre „cifra neagră a delincvenţei juvenile” şi condiţiile existenţei ei.
Cifra neagră a criminalităţii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu
ajung la cunoştinţa organelor de justiţie penală. În linii generale, cifra neagră ar putea fi reprezentată
printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
aparentă: C.N. = C.R.- C.A. Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi au o origine 225
diversă. Ei pot fi însă grupaţi în trei categorii principale, care acoperă majoritatea ipotezelor practice.
Aceste categorii sunt; a) abilitatea infractorilor; b) ineficienţa organelor de urmărire penală; c)
„pasivitatea" victimelor. a) Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale ideale, în
condiţiile în care urmele materiale şi rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil de
sesizat de către organele de urmărire penală. Atragem atenţia că în aceste cazuri abilitatea
infractorilor constă în aceea că însăşi fapta nu este descoperită şi nu ajunge deci la cunoştinţa
organelor de justiţie. b) Ineficienţa organelor de urmărire penală. Folosim această denumire
generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la organele de poliţie, cărora le revin atribuţiile
cu caracter general în urmărirea penală, precum şi la procuratură în virtutea atribuţiilor ce-i revin în
supravegherea generală şi a exercitării urmăririi penale. Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră
decurg însă şi din ineficienţa altor organe cu anumite atribuţii de control în diferite domenii şi care
au obligaţia legală de a sesiza organele de urmărire penală în cazul constatării unor infracţiuni.
Astfel, personalul medical este dator să sesizeze organele de poliţie despre toate cazurile de
adresare a cetăţenilor cu leziuni corporale, care pot avea provenienţă infractorică. La fel, serviciul
pompieri – despre toate cazurile de incendieri cu suspecţie infracţională. c) „Pasivitatea" victimelor.
Deşi în ordinea prezentării apare pe ultimul loc, această categorie de factori are o contribuţie
substanţială la sporirea cifrei negre. Includem în această categorie situaţiile în care persoanele care
au suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale nu sesizează organelor de
justiţie respectivele fapte. Natura infracţiunilor susceptibile de a intra în această categorie este
diversă (furt, vatămare corporală, viol etc.) şi nu are relevanţă în ce priveşte cifra neagră.
Biletul 24. Definiţi noţiunea de cauzalitate a delincvenţei juvenile.
Cauzalitatea delincventei juvenile este o diversitate de fenomene care provoaca o infractiune cu

efecte grave. Sunt niste moravuri de care depinde minorul, si anume factorul care il determina sa
efectueze acea fapta ce duce la efecte nefavorabile.
Biletul 25 Analizaţi standardele internaţionale referitoare la vârsta responsabilităţii

penale.
Nu există standarde internaţionale exacte cu privire la vârsta la care un minor ar putea fi
pasibil de răspundere penală. Legislaţiile naţionale ale statelor stabilesc niveluri diferite de
vârstă în acest sens. Potrivit art.40.3 lit.a) din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului din
1989, „statul va lua toate măsurile pentru ca să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să
fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală”. Totodată, acelaşi articol
dispune că statele părţi vor „stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea
capacitatea de a încălca legea penală”. Această dispoziţie impune statelor să introducă în
legislaţia lor vârsta majorităţii penale, adică vârsta de la care minorului i se poate imputa
răspunderea penală ca unui adult.
La determinarea pragului de vârstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru
fapta delincventă ar fi vorba despre două probleme: prima – vârsta la care minorii nu răspund
în niciun caz, neavând atinsă vârsta intermediară care este mai mică decât vârsta majoratului
penal; a doua – vârsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa
unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vârstei
Nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vârstă exact, fix şi
unic. Această sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne.
Biletul 26 Stabiliţi modalităţile de formare a personalităţii delincventului minor.
Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una
delincventă. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă câteva conflicte existente
între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa proprie şi unele colectivităţi
restrânse sau între sine şi eul propriu.
Teoriile educabilităţii:
- Teoriile ereditariste susţin rolul determinant al eredităţii în evoluţia fiinţei umane
-Teoriile ambientaliste susţin rolul determinant al mediului, îndeosebi al celui sociocultural,
în care este inclusă şi educaţia
-Teoriile triplei determinări susţin rolul eredităţii, mediului, al celui social îndeosebi şi al
educaţiei, aceasta din urmă având un rol determinant în dezvoltarea personalităţii. Deci, rolul
important în dezvoltarea personalităţii îl are interacţiunea ereditate-mediu, manifestată în
realism pedagogic
Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare patru factori ai dezvoltării
şi formării umane atât în teoria, cât şi în practica educaţiei:
- ereditate;
- mediu;
- educaţie;
- homeorhesis-ul epigenetic.
Personalitatea se formează pe parcurcul dezvoltării individuale, în relaţia dintre persoană şi
mediul complex, pe baza disponibilităţilor native specifice fiecărei individualităţi. Atât
persoana, cât şi mediul pot fi concepute fie ca participanţi activi, fie ca participanţi pasivi în
dezvoltarea personalităţii. În formarea personalităţii un rol important are nivelul de moralitate
şi dezvoltare al acesteia.
Biletul 27. Proiectați locul și rolul disciplinei delincvenței juvenile în sistemul științelor
juridice.
Conceptul delincvenţă juvenilă cuprinde două noţiuni distincte, şi anume: cea de delincvenţă
şi de juvenil. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine
determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea
curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.
Prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a normelor
juridice (indiferent de caracterul penal al acestora), comise la un moment dat, întrun anumit
mediu de către minori.
Termenul delincvenţă juvenilă nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici
în dreptul pozitiv din alte ţări. El este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice
sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de
vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularităţi
determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală, a subiectului activ al
infracţiunii.
O notă distinctivă a Delincvenţei juvenile, ca disciplină de studiu, reprezintă şi spectrul de
cercetare a încălcărilor minorului delincvent pornind nu doar de la periclitarea normelor
juridico-penale, dar şi a altor norme juridice nepenale.
O altă arie de interes a delincvenţei juvenile, ce-i conferă identitate proprie, este
comportamentul antisocial al minorului. Astfel, Delincvenţa juvenilă studiază
comportamentul antisocial al minorului manifestat prin incapacitatea acestuia de a se adapta
la normele de conduită din societate.
Biletul 28. Evaluați oportunitatea teoriei inadaptării sociale a lui Olof Kinberg.
Aceasta teorie a fost formulata de criminlogul suedez Olof Kinberg în lucrarea sa
„Problemele fundamentale ale criminologiei”.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială,
caracterizată prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în
funcţie de influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare
între organism şi mediu.
Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Aceste forme diverse de inadaptare conduc la
o inadaptare socială şi, implicit, la infracţiune. În opinia lui Kinberg, persoana reacţionează în
general în funcţie de propria structura bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este
necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul
constituţional şi funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând
patru trăsături psihologice fundamentale:
a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă inteligenţa unei
persoane sub influenţa unor condiţii optime de mediu;
b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune persoana;
c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme,
fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi
fel, economisind forţa;
d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opozitie cu
disociabilitatea.
La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară,
fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea urmatoarele perechi diametral opuse:
- supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
- subcapabil – stupid, mărginit, inert;
- supervalid – atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace, responsabil;
- subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere;
- superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
- substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
- supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect;
- subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării
valorilor morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive
(de cunoaştere). Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru
categorii de subiecţi:
- subiecţi a caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale
general acceptate, dar cărora elementul emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii,
debilii mintal etc.);
- subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să
reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali);
- subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale
ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale,
la această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
- subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie
deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a
acestuia.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de
a comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există
împrejurarea propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către
subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi
stimuli externi (de exemplu, în organizaţii criminale).
29. Clasificati situatiile victimogene dupa comportamentul victemei.

Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct
de vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a) Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
b) Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
c) Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau juridice.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi
deseori procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor,
deprinderilor, calităţilor sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu
viitorul infractor, dar şi cu alte elemente ale situaţiei.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin
comportamentului său, într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori chiar
nedorite pentru infractor. Deseori, prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine ucigaş, cu
toate că pînă la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima.
În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor, o
stare de afect, provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.
30.Indetificati reglementarile Consiliului Europei in materia delicventei juvenile.
1. Oportunităţi egale pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure drepturile sociale ale
copiilor şi să prevină discriminarea prin modificarea legislaţiei şi a politicilor bazându-se pe
standartele Consiliului Europei.
2. Participarea tuturor copiilor. Statele urmează să asigure participarea copiilor la luarea
deciziilor ce ţin dezvoltarea, implementarea şi evaluarea legilor, politicilor şi acţiunilor ce îi
privesc. O modalitate de a realiza acest lucru este prin utilizarea instrumentului Consiliului
Europei de evaluare a participării copiilor pentru a evalua măsura în care ţările implică copiii
la luarea deciziilor. Noua strategie face referire la Rec (2012)2 a Comitetului de Miniştri cu
privire la participarea copiilor şi tinerilor sub vârsta de 18 ani.
3. O viaţă fără violenţă pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure un cadru legal,
administrativ, social şi educaţional adecvat pentru a proteja copiii de la orice formă de
violenţă fizică sau mintală, accidentări sau abuzuri, tratament indiferent sau neglijent,
maltratare sau exploatare, inclusiv sexuală. Rezultatele aşteptate ale Strategiei sunt:
modificarea legislaţiei şi a politicii pentru implementarea Rec (2009)10 a Comitetului de
Miniştri cu privire la strategiile naţionale integrate pentru protecţia copiilor împotriva
violenţei, ratificarea şi implementarea Convenţiei cu privire la protecţia copiilor împotriva
exploatării sexuale şi abuzului sexual (Convenţia de la Lanzarote) şi a Convenţiei privind
prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de
la Istanbul); luarea de măsuri pentru a interzice pedepsele corporale; implementarea
standardelor Consiliului Europei referitor la alte forme de violenţă. De asemenea, se propune
ca în fiecare an pe data de 18 noiembrie să fie sărbătorită Ziua europeană de protecţie a
copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzului sexual.
4. Justiţie prietenoasă copiilor. Statele urmează să promoveze justiţia prietenoasă copiilor, să
asigure protecţie în cazul privării lor de liberate şi să se orienteze la drepturile copiilor în
familie. De asemenea, statele sunt încurajate să ratifice şi să implementeze al treilea Protocol
opţional la Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului privind procedura de
comunicare, ceea ce va permite copiilor ale căror drepturi au fost încălcate să adreseze
plângeri în faţa unei comisii a ONU.
5. Drepturile copiilor în mediul digital. Toţi copiii trebuie să aibă posibilitatea de a utizilia în
siguranţă tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie, să poată participa pe deplin, să se
exprime, să caute informaţii şi să se bucure de toate drepturile prevăzute în Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, de aceea statele urmează să asigure o
protecţie sporită în acest sens.
Biletul 31. Relataţi esenţa teoriei inadaptării sociale.
Din esența teoriei inadaptării sociale rezultă că omul este o ființă nu doar biologică, ci una
psihologică și socială, caracterizată prin plasticitate, adică prin facultatea de a-și modifica
reacția în funcție de factorii psihologici și sociali. Dacă plasticitatea nu se corelează cu
influențele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism șu mediu. Inadaptarea
poate avea surse și forme diverse, Iar aceste forme diverse de inadaptare conduc la o
inadaptare socială, și respectiv la infracțiune. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este
necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Biletul 32. Definiţi noţiunea de personalitate a delincventului minor.
Prin noţiunea de personalitate a delincventului minor înţelegemm totalitatea
trăsăturilor specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni, cât şi
externi, precum şi elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii
impersonale care duc la determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale
Biletul 33. Propuneţi noi clasificări ale delincvenţilor minori.
Clasificările delincvenților minori:
1. După starea socială şi ocupaţie:
- elevi
- studenţi
- încadraţi în câmpul muncii
- fără ocupaţie
2. După gradul de instruire:
- neşcolarizaţi
- care au şcoala profesională
- care au liceu
3. După starea persoanei în momentul comiterii infracţiunii:
- în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică
- în componenţa unui grup de delincventi
- în timpul ispăşirii pedepsei ş.a.
4. După sexul lor: delincvenţi minori fete sau băieţi.
Biletul 34. Autoevaluaţi importanţa teoriilor de orientare bioantropologică în

prevenirea delincvenţei juvenile.
Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o anormalitate
biologică cauzată de mai mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii
acestor teorii susţin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante
de natură patologică, deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu
indiferent de împrejurările care au declanşat sau au precipitat actul criminal.
Biletul 35. Evaluaţi rolul personalităţii şi a comportamentului victimei minore în

mecanismul actului infracţional.
Prin noţiunea de personalitate a delincventului minor înţelegemm totalitatea trăsăturilor
specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni, cât şi externi, precum şi
elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii impersonale care duc la
determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale. Personalitatea delincventului minor
constituie rezultatul unor permanente şi multiple raporturi de condiţionare reciprocă şi de
interedpendenţă între trăsăturile definitorii ale personalităţii acelui minor care a comis o
infracţiune sau delict aflate în plin proces de structurare – sub presiunea factorilor
individuali şi sociali care-l fac să se manifeste specific atât în personalitatea sa ca sistem,
cât şi în condiţiile concrete de mediu în care minorul se dezvoltă, se formează şi trăieşte.
comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau
simbolice săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori
fiind considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu
mediul şi care provoacă daune valorilor sociale. Semnele comportamentului deviant al
minorilor sunt: - un comportament deviant provoacă daune reale individului însuşi sau
altor indivizi ai societăţii; - comportamentul deviant poate fi caracterizat ca fiind
persistent, repetat sau prelungit; - comportamentul deviant este însoţit de fenomene de
dezadaptaţie socială; - comportamentul deviant se manifestă cauzând evaluarea negativă
de către alţii, adică prin sancţionarea minorului.
Biletul 36. Analizaţi coraportul dntre devianţă, delincvenţă şi criminalitate.

devianţa constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. Devianţa este un tip de
comportament care se opune celui convenţional (acceptat prin tradiţie), cuprinzând, pe
lângă încălcările legii, şi „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic
constatat medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de
membrii societăţii. actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a
devianţei, fiind şi o încălcare a legii penale. Aşadar, devianţa este genul proxim al
delincvenţei; dacă noţiunii delincvenţă îi va fi atribuită şi violarea normelor morale sau a
unor interdicţii impuse de către adult copilului, noţiunea de delincvenţă va fi similară cu
cea de devianţă. Totuşi, reprezentând o formă distinctă de devianţă, delincvenţa juvenilă
constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu
valorile ocrotite de normele juridice. Astfel, aceste două noţiuni nu sunt şi nici nu pot fi
identice, deoarece comiterea unei deviaţii din partea minorului, ca, de exemplu, fuga de
acasă, deşi este interzisă de părinţi, de normele morale, nu este o interdicţie legală, însă
poate fi un „mijloc”, o „cale”, o „ocazie” spre viitoarele fapte infracţionale
conceptul delincvenţă nu este sinonim şi deci nu se confundă cu noţiunea devianţă,
deoarece sfera conceptului devianţă este mai largă şi cuprinde ca formă particulară
noţiunea delincvenţă, formând un coraport de parte şi întreg, unde delincvenţa este parte,
iar devianţa – întregul.
criminalitatea reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte.
Astfel, criminalitatea minorilor constituie totalitatea crimelor comise pe un anumit
teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de către minori.
Făcând o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus, stabilim că:
 prin devianţă se înţelege orice conduită, gest sau manifestare care încalcă normele
scrise sau nescrise ale societăţii sau ale grupului social particular din care face parte
persoana care a avut o astfel de conduită;
 prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a
normelor juridice (indiferent de caracterul penal al acestora), comise la un moment dat,
întrun anumit mediu de către minori;
 prin criminalitatea minorilor se înţelege totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit
teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care n-au împlinit vârsta
de 18 ani.
Biletul 37. Definiţi noţiunile de „cauză”, „factor” şi „condiţie” ale delincvenţei juvenile.
Noţiunea de factor al delincvenţei este indispersabilă de conceptul de cauze şi condiţii
ale delincvenţei şi reprezintă un sistem de fenomene sociale negative caracteristic unei
anumite societăţi, care determină fenomenul antisocial ca efect al lor.
condiţiile delincvenţiale sunt fenomenele care nu generează comportamentul deviant,
dar favorizează, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei acesteuia. Astfel,
condiţiile pot fi acele situaţii de loc, de timp, de impuls emoţional etc. care intensifică
impulsul producerii efectului
cauză a delincvenţei este fenomenul care întotdeauna precedă şi produce sau generează
alt fenomen –efectul. La cercetarea legăturii cauzale are loc diferenţierea verigii „cauză –
efect” într-un lanţ cauzal neîntrerupt.
Biletul 38. Stabiliţi rolul influenţei climatului familial asupra devenirii delincvente a
minorului.
Un rol decisiv în dezvoltarea personalităţii minorului îl are climatul familial. Acesta este
o formaţiune psihosocială complexă ce cuprinde ansamblul de stări psihice, moduri de
relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă de timp.
Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influenţele
educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate la nivelul
personalităţii copiilor. Cadrul ideal în care un copil se poate dezvolta normal este format
din părinţi inţelegători, calmi, afectuoşi, maleabili dar fermi în acelaţi timp. n familie
copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este
strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Delincvenţa juvenilă apare de cele mai
multe ori atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influenţa atâtor
factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv-maturizantă a unei familii
armonioase. Disfuncţiile sistemului familial constituie cauza principală a
comportamentului deviant la copii. Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie
să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment
depinde de următoarele condiţii: protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea
trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi
acceptat de ai săi. Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi
îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexa
Biletul 39. Definiţi noţiunile de: victimizare, revictimizare şi devictimizare.

Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei
comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime)
Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în situaţia
anterioară. În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se poate
rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea materială a
prejudiciului.
Biletul 40. Apreciaţi exigenţele internaţionale referitoare la detenţia minorilor.

Standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile constituie un corpus iuris ce
conţine un minimum de drepturi şi garanţii care trebuie respectate şi asigurate de statele
membre la instrumentele care le consacră, precum şi un set de măsuri de prevenire a
delincvenţei juvenile care trebuie sau se recomandă a fi implementate. Drepturile şi
garanţiile privesc minorul în special în faţa justiţiei penale (faza de urmărire penală, faza
de judecată sau ulterioare procesului judiciar). Standardele pot fi obligatorii (convenţiile,
potrivit adagiului latin pacta sunt servanda), sau cu caracter de recomandare (soft law).
Pentru prima categorie, statele pot stabili o protecţie mai largă a drepturilor, dar nu una
mai restrânsă. La general, standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile pot
fi grupate în cele referitoare la: 1) vârsta responsabilităţii penale; 2) măsurile prejudiciare;
3) procedurile judiciare sau măsurile alternative; 4) condiţiile detenţiei minorilor; 5)
prevenire şi reintegrare
Biletul 41. Definiţi conceptul de „comportament deviant al minorului”.

comportamentul deviant al minorilor reprezintă ansamblul de acţiuni materiale sau
simbolice săvârşite persistent, repetat sau continuu de către minor, de cele mai dese ori
fiind considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să le facă faţă la interacţiunea cu
mediul şi care provoacă daune valorilor social
Biletul 42. Estimaţi rolul şcolarizării în dezvoltarea personalităţii minorului.

Şcoală continuă şi completează procesul educativ al copilului şi al adolescentului.
Personalitatea viitorului cetăţean adult depinde puternic de modul de organizare a
procesului educativ în şcoli, dar importanţa acestui factor educativ este şi mai evidentă în
cazul lipsei procesului de şcolarizare. În formarea unei personalităţi şcola a fost şi este
considerată ca cel mai important instrument social de integrare a tinerei generaţii, ca
factor primordial de educaţie, cultură şi civilizaţie. În lipsa unei asemenea culturi decade
valoarea vieţii şi apare o dependenţă directă între cealaltă valoare, care este crima
Biletul 43. Anticipaţi evoluţia delincvenţei juvenile în procesul industrializării şi a

dezvoltăriivertiginoase a tehnologiilor informaţionale.
În condiţiile actuale de industrializare, de dezvoltare continuă a tehnologiilor,
specializare, urbanizare, de birocratizare a organizaţiilor şi instituţiilor are loc o
maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea
maturizării sociale, ceea ce presupune întârzierea studiilor, întârzierea lansării în viaţa
socială activă. De multe ori, minorul, adolescentul considerându-se la văârsta de 14, 15,
16 ani mare, dorind să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulţi pentru
a fi consideraţi ei înşişi adulţi, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând
că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
Biletul 44. Demonstraţi influenţa Recomandărilor Consiliului Europei în materia

delincvenţei juvenile în Republica Moldova.
În materia delincvenţei juvenile Consiliul Europei a adoptat un set de recomandări
orientate spre protecţia copiilor, prevenirea delincvenţei juvenile, justiţia juvenilă. Printre
obiectivele Consiliului Europei se înscriu: promovarea democraţiei pluraliste, problema
securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranţei, protecţia
minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea
judiciară.
Totodată, prin intermediul acestor recomandări, convenţii, cărţi Consiliul Europei
urmăreşte să perfecţioneze cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi combaterii
delincvenţei juvenile. Acest proces prevede reglementări eficiente privind protecţia
minorilor infractori, în conformitate cu cerinţele europene în domeniul respectiv.
Obiectivele principale ale acestora sunt prevenirea delincvenţei juvenile, precum şi
recuperarea minorului infractor, prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia
Biletul 45. Stabiliţi rolul temperamentului şi a aptitudinilor în determinarea unei
conduite deviante a minorului.
Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atât în
partcularităţile activităţii psihice, afective, cât şi în comportamentul exteriorizat.
Temperamentul individului arată capacitatea acestuia de a răspunde la diverşi stimuli
externi sau interni, respectiv capacitatea de concentrare nervoasă, de încordare şi de
autocontrol, care evoluează de la susceptibilitate şi impulsivitate până la calm şi stăpânire
de sine. Este important a cunoaşte temperamentul unui minor pentru a determina măsurile
comportamentale aplicate faţă de el, pentru a-i orienta corect activitatea, a interveni
pozitiv în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a i se valoriza
activitatea pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul
de lucru.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice care determină capacitatea omului de
a realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi: - înnăscute;
- dobândite pe parcursul vieţii. Chiar de la naştere omul posedă un anumit capital
ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină complet profilul personalităţii.
Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învăţarea şi dobândirea deprinderilor
de realizare a activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut pe parcursul maturizării
organismului şi a sistemului psihic.
Biletul 46. Evaluaţi rolul crizelor de vârstă în formarea delincventului minor.

Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile, se poate distinge
personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi
factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori
predispozanţi). Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize
de vârstă prin care trece omul în vârsta minoră şi care la fiecare se manifestă mai mult
sau mai puţin accentuat.
Referitor la vârste, Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe
parcursul întregii vieţi. În fiecare stadiu are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui
rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare (crizele de vârstă). Majoritatea oamenilor
rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca
spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă complet
aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De
exemplu, se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza
identităţii manifestată în adolescenţă. Cele opt stadii ale vieţii, după Erikson, se identifică
cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi
sănătoase. Cinci dintre acestea sunt specifice minoratului
Stadiile dezvoltarii psihosociale sau cele cinci crize de vârstă în perioada minoratului,
dupa E. Erikson, ar fi: 1. Stadiul de la nastere până la 1 an, intitulat criza: încredere
versus neîncredere.; 2. Stadiul 1-3 ani (copilaria mică), intitulat criza: autonomie versus
îndoială, ruşine.; 3. Stadiul 3-6 ani (copilaria mijlocie), intitulat criza: iniţiativă versus
culpabilitate.; 4. Stadiul 6-12 ani (copilaria mare), intitulat criza: competenţă/hărnicie
versus inferioritate.; 5. Stadiul 12-18 ani (adolescenţa), criza: identitate de sine versus
confuzie de rol.
Biletul 47. Definiţi conceptul de „coeficient al activităţii infracţionale” şi „coeficient al

intensităţii
infracţionale”.
Coeficientul activităţii infracţionale este raportul numărului total de persoane ce au
săvârşit infracţiuni la numărul mediu al populaţiei de pe teritoriul analizat, care a împlinit
vârsta de la care survine răspunderea penală. Acest coeficient este determinat de numărul
infractorilor la fiecare 100, 1000, 10.000 ş.a.m.d. de persoane (în dependenţă de
înmulţitorul constant ales) având vârsta răspunderii penale de pe teritoriul analizat. Din
lipsa datelor despre populaţia Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 14 ani, vom
opera cu numarul total de populaţie.
coeficientul de răspândire sau de intensitate a criminalităţii, se calculează prin raportarea
numărului de infracţiuni la numărul de populaţie, luate în dimensiuni constante (K
inten.crimin.= Nr.infrac/Nr.populaţiei×E). Rezultă, deci, că pentru calcularea
coeficientului intensităţii criminalităţii întotdeauna trebuie să ştim numărul populaţie
Biletul 48. Evaluaţi influenţa particularităţilor individuale ale minorului asupra
victimizării lui
Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi
umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). După o anchetă efectuată de
criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vârsta mai mare de 17
ani s-a dovedit că în 38,8 la sută din cazuri victima însăşi determină comiterea faptei.
Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită
particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsit aproape complet de
posibilităţi fizice şi psihice de apărare, capacitate redusă de anticipare a unor acte
comportamentale proprii sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de a înţelege
efectele, consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, incapacitatea de a discerne
între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate,
sinceritate şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor etc. Datorită acestor
caracteristici, copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el, poate fi
manevrat, minţit, determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru
el nu poate să le prevadă. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întâlnesc şi în
cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra
procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia.
Biletul 49. Stabiliţi rolul anomaliilor genetice în determinarea comportamentului
delincvenţilor
- teoria privind complementul cromozomial xyy. Rădăcinile acestei teorii apar în anul 1900,
care este considerat anul naşterii geneticii. Thomas H. Mhorgan a elaborat teoria
cromozomilor. El a stabilit că celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23
de perechi distincte, în fiecare pereche omoloagă existând un cromozom matern şi unul
patern. Cercetătoarea scoţiană Patricia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de
deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei
anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un
cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa anomaliei în
închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sunt predispuşi genetic crimei.
De altfel cromozomul Y şi a fost denumit cromozomul crimei. Profesorul Jérôme Lejeune de
la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în
medie înălţimea de 1,80 m, devin cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de
caracter. Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine
de 95% din criminali nu posedau această anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a
continuat să preocupe oamenii de ştiinţă. În fine, este de menţionat că niciun cerectător nu a
susţinut cu fermitate că persoanele cu anormalitate cromozomială XYY vor 172 devein
criminali, ci doar că ei prezintă un risc mai crescut în dezvoltarea tendinţelor care să-i
împingă să devină infractori.
Biletul 50. Evaluaţi importanţa studierii dinamicii delincvenţei juvenile cercetată pe

termene scurte şi pe termene lungi.
Din punctul de vedere al doctrinei penale, problema spaţiului şi timpului este determinată de
acţiunea legii penale în spaţiu şi în timp. Aceste două coordonate au importanţă majoră
pentru legile penale ce încadrează o faptă socialmente periculoasă într-o normă juridică,
definind-o astfel ca crimă, care în totalitatea lor alcătuiesc, pentru o oarecare perioadă de
timp, criminalitatea într-un spaţiu determinat. Astfel, se urmăreşte evoluţia fenomenului pe
luni şi pe ani. Sub acest aspect, se constată că în lunile de primăvară şi de vară se săvârşesc
anumite infracţiuni (cele contra persoanelor), iar toamna şi iarna – alte infracţiuni (cele contra
proprietăţii). Se mai constată oscilarea criminalităţii, în sensul creşterii sau al descreşterii pe
termene scurte. Este vorba de oscilaţiile fenomenului, care se datorează unor factori mai puţin
importanţi. Însă, este posibilă o creştere sau descreştere şi pe termene mai lungi, pe ani şi
decenii. Aici intervin factori mai importanţi (de exemplu, perioada de prosperitate economică
sau de criză economică). Este necesar să se cunoască starea criminalităţii pe ţară, pe regiuni,
pe oraşe, pe raioane; este necesar să se cunoască dinamica criminaliţăţii generale – dacă, în
general, creşte sau dacă descreşte şi în ce ritm creşte sau descreşte. Dar, pe lângă cursul
general al criminalităţii, mai trebuie urmărită dinamica criminalităţii pe grupe şi 237 categorii
de infracţiuni – criminalitatea contra persoanei, criminalitatea contra proprietăţii etc.
Cunoaşterea criminalităţii în dimensiunea timp arată gradul sau ritmul de mişcare sau
imensitate a fenomenului, ceea ce prezintă importanţă. Una este să se constate o criminalitate
care creşte de la an la an şi alta este să se constate o criminalitate staţionară sau care scade de
la un an la altul. Mai trebuie de cunoscut care anume infracţiuni se comit mai frecvent şi care
anume infracţiuni se comit cu intermitenţe ori cu tendinţă de dispariţie.
Biletul 51. Descrieţi conceptele de „condiţie a delincvenţei juvenile” şi „cauză a
delincvenţei juvenile”.
Astfel, cauzalitatea delincvenţei juvenile este determinată de legătura real existentă,
dependenţa dintre două sau mai multe fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite
condiţii generează alt fenomen (efectul). Aderând la ideea caracterului cauzal al delincvenţei,
concretizăm că în calitate de cauză a delincvenţei este fenomenul care întotdeauna precedă şi
produce sau generează alt fenomen –efectul.
Cauzele apariţiei unei tulburări de comportament la copil sunt multiple. Între acestea se pot
enumera:
-educatia necorespunzatoare a copilului
-tulburarile de personalitate a educatorilor
-cauze de provinienta genetica
Interacţiunea „cauză-efect” este posibilă doar în prezenţa anumitor condiţii, adică a unui
ansamblu de fenomene, circumstanţe care însoţesc şi favorizează sau, dimpotrivă, frânează
producerea efectului. Astfel, condiţiile delincvenţiale sunt fenomenele care nu generează
comportamentul deviant, dar favorizează, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei
acesteuia.
În criminologie sunt deosebite următoarele tipuri de cauze:
- cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de
persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
- cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
- cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
- cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale (sărăcia, lipsurile materiale etc.);
- cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

- cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
- cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
- cauze determinante, care joacă un rol decisiv în comiterea unei crime (spre exemplu, dorinţa
de răzbunare);
- cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act (spre exemplu, o ceartă sau un conflict);
- cauze ereditare, care aparţin elementelor dobândite prin naştere (debilitatea mintală sau alte
boli de natură psihică);
- cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe
negative din partea unei persoane cu care criminalul s-a aflat în contat. Cauzele şi condiţiile
delincvenţiale sunt întotdeauna fenomene sociale negative, adică contravin relaţiilor juridice,
ideologice, socialeconomice ce guvernează în societate. La studierea cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii trebuie de 200 evidenţiat acele cauze şi condiţii care nemijlocit provoacă
comportamentul deviant, însă este necesar a determina şi cele care au favorizat apariţia lor.
Biletul 52. Formulati propuneri de lege feranda oportune pentru perfectionarea
cadrului juridic national in materie inspirate din practica legislatica a altor state .
Este extrem de important ca toate partile interesate dintr-o societate, si anume statul, in
calitate de administratie centrala, autoritatile regionale si locale, responsabilii comunitatii
scolare, familia, ONG-urile si, in special, cele privind tinerii, societatea civila si fiecare
individ in parte, sa fie direct implicate in conceperea si punerea in aplicare a unei strategii
nationale integrate in ceea ce priveste delincventa juvenila. O lupta eficace impotriva
delincventei juvenile necesita punerea in aplicare a unei politici integrate si eficace pe plan
scolar, social, familial si educativ, care sa contribuie la transmiterea valorilor sociale si civice
si la sociabilizarea timpurie a tinerilor; este de asemenea necesar sa se defineasca o politica
axata pe o mai buna coeziune economica si sociala, vizand reducerea inegalitatilor sociale si
combaterea excluderii sociale si a saraciei, o atentie deosebita fiind acordata saraciei care ii
afecteaza pe copii. Este necesar, de altfel, ca familiile, educatorii si societatea sa transmita
valori tinerilor de la cea mai frageda varsta;
Totodata statul ar trebui sa acorde un sprijin deosebit familiilor care se confrunta cu probleme
economice si sociale. Astfel adoptarea unor masuri vizand acoperirea nevoilor esentiale in
materie de locuinta si hrana, accesul garantat la educatia de baza si ingrijirea sanatatii pentru
toti membrii familiei, incepand cu copiii, precum si masurile vizand asigurarea accesului
echitabil al membrilor familiei la piata muncii si la viata sociala, economica si politica, vor
contribui la asigurarea unui mediu familial sanatos si echitabil pentru dezvoltarea si
socializarea timpurie a copiilor.
Este absolut indispensabil sa li se asigure o pregatire adecvata educatorilor, pentru ca acestia

sa poata gestiona caracterul eterogen al claselor, sa poata pune in aplicare o pedagogie nu
moralista, ci preventiva si bazata pe solidaritate, si sa previna stigmatizarea si marginalizarea
atat a minorilor delincventi, cat si a colegilor lor, pe care acestia ii persecuta;
In ceea ce priveste delincventa juvenila, desfasurarea si durata procedurii judiciare, stabilirea

masurilor care trebuie luate, precum si executarea lor intr-o faza ulterioara, trebuie sa se tina
cont de principiul interesului superior al copilului.
Fiecare stat trebuie sa prevada, in cadrul abordarii integrate a delincventei juvenile, alocarea
de credite bugetare speciale, autonome, pentru adoptarea unor masuri de prevenire a
delincventei juvenile, consolidarea creditelor acordate programelor de insertie sociala si
profesionala a tinerilor, majorarea resurselor pentru reabilitarea si modernizarea structurilor
de plasament destinate minorilor delincventi la nivel central si regional, precum si
specializarea si formarea continua a tuturor specialistilor si factorilor de raspundere implicati.
Biletul 53. Factorii ce determina crearea grupurilor delicventiale de minori
În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în grup. Grupurile de adolescenţi şi
minori pot fi şi social-neutre, dar în condiţiile influenţei unor factori negativi pot căpăta un
caracter antisocial. Cele mai frecvente infracţiuni, comise în grup: jaf, banditism, huliganism,
viol etc. În societatea contemporană tendința adolescenților de a se afilia unor grupuri de
referință are un impact destul de mare asupra comportamentului lor, deoarece pe de-o parte le
poate permite afirmarea de sine, conștientizarea dorinței de a se delimita de autoritatea
familiei și a școlii, dar pe de altă parte nu toate grupurile pot avea efecte benefice asupra lor.
Existența a numeroase grupuri care se ocupă de fapte ilicite, grupuri cu recidiviști sau cu
antecedente penale reprezintă o sursă de atracție pentru adolescenții cu carențe de socializare,
conducându-i să se antreneze spre fapte deviante și apoi delincvente care au un grad mare de
periculozitate pentru societate . Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:
grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe

criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;
grupul agresiv - cu o ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre
comiterea infracţiunilor
Un important aport pentru intelegerea bandelor de tineri este ceea ce se cunoaşte sub
denumirea de subcultura grupului delincvent .Miller a studiat factorii culturali dinclasele
predispuse a genera medii delictuale şi a constatat ca valorile unei asemeneaculturi pot
determina suportul pentru mentinerea trasaturilor de baza a acestor grup.
Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhica şi subordonareanevoilor

individului celor colective,caracterul dinamic in ceea ce privesc functiilegrupului,trecerea pe
primul plan a unei functii sau a alteia,rolul socializant prindistribuirea de roluri şi controlul
efectuarii lor,rolul securizant al grupului.
Biletul 54. Descrie factorii crimiogeni ai delicventei juvenile.
Violența Acasă
Unul dintre cele mai răspândite și principale motive pentru criminalitatea juvenilă este
violența la domiciliu. O casă este locul în care copilul învață în ce fel de persoană să
crească. Dacă violența este tot ce au întâlnit, ei se transformă în oameni violenți. În multe
cazuri, copilul nu are idee de ce se confruntă cu violența și cum să se protejeze de ea. Acest
lucru poate duce la activități infracționale minore, care includ furtul din magazine sau
încălcarea legilor rutiere. Alții pot provoca un rău mai mare și pot comite crime mai mari care
reflectă furia lor în interior.
Copiii pot ataca ceilalți din jurul lor pentru ceea ce experimentează acasă. Acești delincvenți
au mai multe șanse să posede o atitudine „nu-mi pasă”.
Notă: Există o diferență între abuz și violență. Abuzul poate fi de mai multe tipuri, cum ar fi
mental, fizic, emoțional și adesea duce la delincvența juvenilă.
Lipsa de îndrumare și supraveghere morală
Absența consecventă a unui tutore sau a unui părinte este un alt factor important pentru
motivul pentru care crimele juvenile sunt în creștere. Cele mai multe cazuri de infracțiuni
juvenile au părinți care au multe probleme care îi fac să-și neglijeze copilul. Creșterea are loc
acasă, unde copilul este învățat diferența dintre bine și rău. Dacă modelul nu este în imagine,
cel mai probabil copilul va apela la decizii greșite.
În plus, mass-media joacă, de asemenea, un rol semnificativ în creșterea infracțiunilor

juvenile. Lipsa de supraveghere duce la expunerea la televizor a tot felul de conținut,
făcându-l pe copil să-și dorească să-l modeleze. Deoarece capacitatea de a distinge rău de
bine nu este prezentă, ei merg spre ceea ce este incitant fără să prevadă consecințele.
Calitate slabă a educației
O școală bună acordă mai multă atenție tinereții sale și practică o disciplină
sănătoasă. Majoritatea școlilor subfinanțate și suprapopulate nu au tipul de reglementare
necesar. Copilul simte nevoia să se protejeze în astfel de împrejurimi lipsite de lege și ordine,
luând-o în mâini.
Mai mult, implicarea profesorilor și a părinților în performanța școlară a copilului este un alt
factor determinant pentru modul în care copilul alege să privească educația. Verificările
constante dezvoltă un sentiment de responsabilitate în cadrul copilului, deoarece știu că vor fi
întrebați despre munca și progresul lor.
Performanță școlară slabă
Performanța slabă a unui copil la școală, fie că este vorba despre frecvență sau note, este un
motiv uriaș pentru infracțiunile juvenile. Responsabilitatea pentru aceasta revine tutorelui. A
merge la școală înseamnă mai mult decât doar dobândirea de cunoștințe. Mersul la școală
promovează un stil de viață sănătos pentru un copil, de la trezire, îmbrăcare, luare cu
autobuzul la școală, studiu și plecare spre casă.
Aceste rutine ajută la stabilirea obiceiurilor sănătoase și a disciplinei. A nu merge regulat la

școală are ca rezultat mai mult timp liber la îndemână pentru a se deda la activități
dăunătoare. Dacă copilul crește sfidând regulile de bază, cum ar fi frecventarea la școală în
mod regulat, el crește și nu respectă alte reglementări ale societății.
În plus, abilitățile de învățare ale unui copil contribuie și ele. Cei care se luptă să
îndeplinească cerințele academice la școală se simt excluși. Dacă copilul este motivat chiar și
pentru notele scăzute și performanța slabă, cel mai probabil nu va căuta în altă parte pentru a
se simți bine și apreciat. Bullying-ul poate contribui enorm în sine, ducând la sentimente de
ostracism și recurgerea la activități criminale.
Abuz de substante
Consumul de substanțe în casă sau obținerea lor din mediu este motivul pentru care unii copii
nu pot funcționa ca membri normali ai societății. Expunerea la astfel de substanțe duce în
timp la dependență și la găsirea unor modalități nefirești de a satisface această poftă. De cele
mai multe ori, acești indivizi ajung să comită crime la care altfel nu s-ar fi gândit. În astfel de
cazuri, copiii au nevoie de servicii de consiliere pentru a-i ajuta să-și recapete sentimentul de
valoare și stima de sine.
Presiunea de la egal la egal
Cercurile sociale contează cel mai mult după mediul de acasă al unui copil. Dacă părinții sunt
prea controlori, copilul ar putea recurge la o companie greșită pentru a se simți mai bine
încălcând regulile. În mod similar, dacă părinții lipsesc și copilul nu poate distinge rău de
bine, ei aleg să meargă cu un cerc pentru a se simți controlat și protejat.
Dorind să facă parte din grupul pentru care optează, copilul ar putea fi nevoit să se adapteze
la activitățile grupului respectiv, fie că este vorba despre droguri sau crime.
Factori socioeconomici
Deși criminalitatea există în toate cartierele, există mai multe cazuri de activități delicvente în
zonele mai sărace. Copiii care locuiesc în aceste zone comit infracțiuni precum furtul sau
implicarea în lupte sângeroase doar pentru că simt că trebuie să facă acest lucru pentru a
supraviețui. Dacă copiilor din astfel de zone li se oferă educația potrivită și nevoile de bază
pentru a trăi, s-ar putea să nu recurgă la comiterea de infracțiuni pentru a trece peste.
Viețile lor tocmai au început, luptă pentru drepturile lor
Copiii trebuie protejați de tot felul de infracțiuni. Multe firme din toată țara luptă pentru
drepturile acestor delincvenți. Dacă sunteți tutore sau un părinte care caută un reprezentant
legal pentru copilul dumneavoastră, luați în considerare contactarea avocaților experți de la
Nicewicz, specializați în infracțiuni juvenile astăzi.
Biletul 55. Estimati tendintele delicventei juvenile pe teritoriul Republicii Moldova.
Delincvența juvenilă reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene sociale de
importanță majoră care poate afecta multilateral funcționarea familiei, instituțiilor sociale și
ale statului. Datorită situației specifice a Republicii Moldova precum epoca de tranziție,
situația economică precară, problema migrației, pregătirea insuficientă a populației pentru
viața de tranziție, sistemul politic corupt, violența și creșterea acesteia în ultima vreme și-au
pus amprenta în mare parte. asupra adolescenților care se află în proces de formare a
personalității și identității lor. Și contribuie automat la creșterea fenomenului delicvenței
juvenile. Tendinte ale DJ in Moldova:Infractiuni impotriva patrimoniului,infractiuni cu
character sexual,abandon scolar,violenta in familie,consum de substante interzise si
alcool,buliing.
Biletul 56. Definiţi noţiunile de educare, reeducare şi reintegrare.

Educare – a influența în mod sistematic (și în cadru organizat) formarea și dezvoltarea
însușirilor intelectuale, morale, fizice
Reeducare – 1. ansamblul de instituţii şi metode utilizate în favoarea copiilor inadaptaţi, a
căror conduită nu este în concordanţă cu normele sociale. 2. funcţie a pedepsei care constă în
transformarea conştiinţei condamnatului, în schimbarea mentalităţii şi a deprinderilor
antisociale, în formarea unei atitudini corecte şi constructive faţă de muncă, faţă de ordinea
de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
Reintegrare - favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi
reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate.
Biletul 57.Relataţi despre reglementările Consiliului Europei referitoare la protecţia

victimelor infracţiunii.
Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor săvârşite cu
violenţă, constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată
pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială.
La nivelul Consiliului Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei
europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente şi a Recomandării privind
poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale.
Statele ar trebui să asigure în toate fazele procedurii protejarea integrităţii fizice şi
psihologice a victimelor. O protecţie specială ar putea fi necesară pentru victimele cărora li se
cere să depună mărturie.Statele ar trebui să ia măsurile necesare pentru a se asigura că se va
lua decizia de informare a victimelor, dacă este necesar, cel puţin în cazurile în care victimele
ar putea fi în pericol în momentul în care persoana trimisă în judecată sau condamnată pentru
o infracţiune este eliberată.
58. Caracterizati modalitatile de prevenire a victimizării minorilor.
Victimizarea este procesul prin care o persoană devine victimă. Victimizarea reprezintă
procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a
unei infracţiuni (sau a unui delict/crime).
Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării:
a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori
experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv);
b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa
afectivităţii momentului (optimist sau pesimist);
c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii
faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în
cazul unei crime.
Măsurile care se pot lua pentru prevenirea şi limitarea sau chiar eliminarea fenomenului
victimal şi a efectelor sale se pot clasifica în două categorii: măsuri de protecţie socială şi
măsuri de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială revin organelor şi autorităţilor statului. Dintre acestea un rol
important au organele judiciare responsabile de prevenirea infracţiunilor şi de capturarea,
judecarea şi sancţionarea infractorilor. Aşa cum afirma S.L.Wrightsman, deţinerea
infractorilor deosebit de periculoşi în instituţii speciale asigură un nivel mai înalt de
securizare psihologică a cetăţenilor. Dar existenţa organelor judiciare, aplicarea corectă şi
promptă a normelor penale, sancţionarea infractorilor au şi rol de prevenţie prin inhibarea
comportamentului delictual la unii potenţiali agresori. De aemenea, o
formă de protecţie a victimei este şi indisponibilizarea bunurilor
infractorului, confiscarea unor bunuri sustrase de la victimă etc. pentru
a garanta posibilitatea recuperării integrale a prejudiciului de către
victimă.
Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea legiuitorului şi a executivului.
Activitatea organelor judiciare depinde de actele normative ale Parlamentului, atât în ceea ce
priveşte buna funcţionare a lor, cât şi eficienţa legii în prevenirea şi combaterea fenomenului
criminogen. Dacă legiuitorul este responsabil de stabilirea politicii penale, executivul are
rolul de a pune în mişcare acele mecanisme administrative care să o transpună în realitate. În
funcţie de diferite domenii, pot fi identificate şi alte autorităţi de stat cu răspundere în ce
priveşte protejarea victimelor, în cazuri de victime minore, victime ale abuzului în familie,
persoane cu handicap etc.
Asemenea măsuri pot fi: internarea în instituţii spitaliceşti sau de
ocrotire, asigurarea unui ajutor financiar până la încadrarea în muncă, asigurarea reconversiei
profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc.
În sfârşit, nu trebuie neglijat nici rolul societăţii civile care, fiind mai motivată, poate obţine
rezultate semnificative.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care mai
mult trebuie să fie rodul unor influenţe organizate şi mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri
pot fi: asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea
companiilor îndoielnice, evitarea reclamei şi a publicităţii cu privire la situaţia materială
deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casă, mai ales pentru cei singuri
(pericolul este nu doar de moment, ci şi de durată prin faptul că străinul poate afla
valorile deţinute, locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia
delictuoasă pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o
conversaţie, mai ales noaptea sau în locuri retrase etc.
Biletul 59. Analizați influența migrației populației asupra determinării stării delicvenței
juvenile.
Pentru multe familii de moldoveni plecarea unor membri ai familiei către pieţele de muncă ex
terne şi existenţa din sursele câştigate de aceştia a devenit un mod normal de viaţă.
Amploarea şi creşterea în intensitate a migraţiei în Republica Moldova scot tot mai mult în
evidență consecinţele negative ale fenomenului cu repercusiuni atât la nivel microsocial, cât
şi macrosocial, influenţând negativ capitalul uman. O consecinţă cu riscuri de lungă durată
pentru viitoarea generaţie este numărul ascendent al minorilor ai căror părinţi pleacă la
muncă în străinătate. Copiii din aceste familii, în special cei cu ambii părinţi plecaţi, sunt
deosebit de vulnerabili. Deseori, minorii sunt lăsaţi în grija rudelor, a vecinilor, iar uneori
chiar fără supraveghere. Adolescenţii aflaţi în astfel de situaţii, dar care dispun de resurse
băneşti esenţiale primite de la părinţi, sunt deosebit de expuşi riscurilor sociale. Spre
deosebire de restul ţărilor din Europa, în Republica Moldova fenomenul copiilor separaţi de
unul sau de ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate a atins unul din cele mai înalte
niveluri. Deşi lipsesc estimări concludente privind numărul general de copii în vârstă de 0-18
ani afectaţi de fenomenul în cauză, datele oficiale prezentate de instituţiile de resort permit
conştientizarea problemei ca fiind una alarmantă. Evident, numărul oficial al copiilor „orfani
ai migraţiei” este subevaluat. Dificultatea analizei şiestimării complexe şi reale a fenomenului
este dublată de lipsa datelor veridice, sistematice şi recente. Reflectând asupra
particularităților devierilor comportamentale ale copiilor „rămaşi singuri acasă”, specialiştii
indică îndeosebi conduitele parazitare „consumul de alcool, droguri, ţigări/desfrânarea”,
precum şi „abandonarea şcolii/a domiciliului”, „vagabondajul”. Portretul psihosocial al
acestor minori se caracterizează, potrivit experților intervievați, prin „egocentrism şi
agresivitate compor tamentală”, „iresponsabilitate” şi „lipsa educaţiei şi a valorilor”. Marea
majoritate a specialiştilor a subliniat că principalele fapte ilicite pe care le comit aceşti minori
sunt furturile, jafurile şi tâlhăriile.
– lipsa supravegherii copilului, inclusiv în timpul său liber, de către părinte, acesta
fiind plecat peste hotare, precum şi absenţa unei ocupaţii comportă un risc sporit
pentru dezvoltarea conduitelor deviante în rândul minorilor „orfani ai migraţie.
Literatura de specialitate elucidează că lipsa unui părinte sau a ambilor determină apariţia
carenţelor afective relative, relaţiile părinţilor cu copilul fiind rare, provizoriu rupte. De
regulă, instituţiile comunitare nu sunt preocupate de situaţia copiilor ai căror părinţi sunt
plecaţi peste hotare, iar serviciile educaţionale oferite de şcoală şi cele pentru timpul liber
sunt puţinele care se adresează în special copiilor, indiferent de situaţia familială. Prevenirea
separării copilului de familie şi a efectelor migraţiei părinţilor asupra copilului aflat în stare
de vulnerabilitate trebuie să devină scopul imperativ al politicilor sociale, în special în
domeniul protecţiei copilului.
Biletul 60. Identificaţi priorităţile politicilor Uniunii Europene în materia drepturilor

copilului şi a justiţiei juvenile
Copiii sunt îndreptățiți să se bucure de drepturi depline. Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) stabilește obligația Uniunii de a promova protecția drepturilor copilului.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (UE), regulamentele și directivele UE,
precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au contribuit la rândul
lor la reglementarea pro- tecției drepturilor copilului. În cadrul Consiliului Europei, un număr
mare de con- venții se axează pe aspecte specifice privind protecția drepturilor copilului, de
la drepturile și siguranța lor în spațiul cibernetic până la adopție. Aceste convenții
completează protecția acordată copiilor în temeiul Convenției europene a drepturilor omului
și al Cartei Sociale Europene, inclusiv în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor
Omului (CEDO) și a deciziilor Comitetului European al Dreptu- rilor Sociale (CEDS).
Biletul 61. Enumeraţi formele de violenţă asupra copiilor

Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul
de copii.
Toate formele de violenţă asupra copilului pot fi comise de către părinţi, persoane cunoscute
de copil sau străine acestuia, precum şi de alţi copii decât copilul victimă.
Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât şi în instituţii publice ori private,
adresate copilului şi/sau familiei, precum şi în afara acestora, de exemplu la locul de muncă.
ABUZUL
Abuzul reprezintă orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de
răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi
economic.
Forme ale abuzului:
a) Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii,
singulare sau repetate, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere sau în
relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc
suferinţa copilului în prezent sau în viitor.
b) Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact
emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine
din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu
copilul.
NEGLIJAREA
Negliarea reprezintă omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o
presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului şi poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea
igienei, neglijare medicală, neglijare educaţională, neglijarea emoţională sau părăsirea
copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.
EXPLOATAREA COPIILOR
Exploatarea copiilor corespunde definiţiei exploatării unei persoane din Legea
nr.678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane (art.2, pct.2), potrivit
căreia, prin exploatarea unei persoane se înţelege:
 executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat ori cu încălcarea
normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate;
 ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de
aservire;
 obligarea la practicarea prostituţiei, cerşetoriei, la reprezentări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală;
 prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, cu încălcarea dispoziţiilor
legale;
 efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului.
Forme:
a) Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană,
de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare,
abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate,
egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică.
Exemple: prostituţia, turismul sexual, comerţul cu căsătorii (inclusiv prin poştă),
pornografia, striptease-ul.
b) Exploatarea copilului prin muncă corespunde definiţiei celor mai grave forme de
muncă ale copilului din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (ILO)
nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea
imediată în vederea eliminării lor (art.3), ratificată prin Legea nr.203/2000, precum şi în
prevederile Convenţiei ILO nr.138 privind vârsta minimă de angajare.
Biletul 62. Estimaţi corelaţia între cauzalitatea criminalităţii adulţilor şi cea a
criminalităţii minorilor.
cauzalitatea delincvenţei juvenile este determinată de legătura real existentă, dependenţa
dintre două sau mai multe fenomene, când un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează
alt fenomen (efectul). Printre cauzele care duc la apariţia comportamentului delincvenţial sunt
tradiţiile, moravurile, deprinderile, interesele negative, motivaţia denaturată ce sunt străine
ideologiei, psihologiei şi sistemului de valori dominante în societatea noastră. Cele mai
frecvente cauze ale faptelor antisociale sunt: lăcomia (aviditatea), parazitismul, agresivitatea
antiumană, naţionalismul, neglijarea regulilor securităţii şi liniştii publice, nechibzuinţa şi
iresponsabilitatea faţă de exercitarea anumitor obligaţii. Cauzele apariţiei unei tulburări de
comportament la copil sunt multiple. Între acestea se pot enumera: · educaţia
necorespunzătoare a copilului, educaţie caracterizată prin inconsecvenţă, libertate exagerată
sau, dimpotrivă, o educaţie prea autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie. Această
situaţie este mai frecventă în familiile cu stres marital prelungit, cu dezacorduri evidente între
părinţi; · tulburările de personalitate a educatorilor fie cu educatori cu labilitate emoţională,
fie cu educatori prea rigizi.
Biletul 63. Elucidaţi caracteristicile executării pedepsei de către minori prin prisma
Codului de executare al Republicii Moldova.
Minorilor li se aplică următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi
înlocuiesc sau organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în
considerare starea materială a minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de reabilitare psihologică;
e) obligarea minorului de a urma cursul de învăţămînt obligatoriu;
f) obligarea minorului de a participa la un program probaţional.
(2) Enumerarea de la alin.(1) are un caracter exhaustiv.
(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter
educativ.
(4) În cazul eschivării sistematice a minorului de la măsurile de constrîngere cu
caracter educativ, la propunerea organului de stat specializat, procurorul anulează măsurile
aplicate și trimite cauza în instanța de judecată, iar în cazul în care măsurile respective au fost
stabilite de către instanţa de judecată, aceasta le anulează şi dispune trimiterea cauzei penale
la procuror sau, după caz, stabileşte o pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvîrșită.
(5) Măsurile de constrîngere cu caracter educativ se aplică minorilor pînă la atingerea
majoratului, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvîrşite.
Totodată, aflarea minorului în instituția specială de învățământ și de reeducare sau în
instituția curativă și de reeducare poate fi încetată până la atingerea majoratului dacă minorul,
datorită corectării, nu mai are nevoie de influențare prin această măsură.
64. Stabiliți rolul caracterului și temperamentului în determinarea unei conduite
deviante a minorului.
#Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, exprimată atât în
partcularităţile activităţii psihice, afective, cât şi în comportamentul exteriorizat.
Temperamentul individului arată capacitatea acestuia de a răspunde la diverşi stimuli externi
sau interni, respectiv capacitatea de concentrare nervoasă, de încordare şi de autocontrol, care
evoluează de la susceptibilitate şi impulsivitate până la calm şi stăpânire de sine.
#Este important a cunoaşte temperamentul unui minor pentru a determina măsurile
comportamentale aplicate faţă de el, pentru a-i orienta corect activitatea, a interveni pozitiv în
evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv, urmează a i se valoriza activitatea pentru a
evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru.
#Caracterul este nucleul personalităţii unde se concentrează întreaga individualitate psihică şi
morală a persoanei. Caracterul este influenţat de condiţiile socioistorice de formare a
personalităţii, de modelele culturale acceptate în societate, de grupul de apartenenţă al
persoanei etc. Caracterul este o sumă de particularităţi individuale în raport cu relaţiile pe
care subiectul le întreţine cu lumea exterioară. Spre deosebire de temperament, caracterul se
formează pe parcursul vieţii. Rolul caracterului este de a putea stabili cauzele de
manifestare deviantă a însușirilor psihice și morale în comportamentul și acțiunile
delincventului, a atitudinii lui de, față de societate și față de valorile umane persistente în
societate.
65. Comparați teoria constituției predispozant delincvențiale și teoria cromozomului
crimei.
#Teoria constituției predispozant delincvențiale se bazează pe ideea că la baza comiterii

crimelor se află constituţia anatomică a omului, existenţa unei corelaţii dintre structura
corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
Principalele tipuri caracteriale: 1) constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale,
derivate din ereditate; 2) caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ; 3)
temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura corporală
#Teoria cromozomului crimei pornește de la ideea eredității. Teoria respectivă face parte
din rândul teoriilor privind factorii biologici şi comportamentul criminal: teoriile privind
studiul gemenilor, teoriile privind studiul adoptivilor, teoriile privind dezechilibrul biochimic,
teoria privind complementul cromozomial xyy. Teoria respectivă susține că criminalii dețin o
anumită anomalie la nivel de celulă și anume existența unui cromozom suplimentar care
influențează asupra conduitei criminale a delincventului.

LI Contraventional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

LI Contraventional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Biletul 1.

Formulați legăturile disciplinei ,,Delincvența juvenilă” cu alte ramuri de drept

Biletul 2. Examinați activitatea Organizației Națiunilor Unite direcționată spre

Biletul 7 Evaluaţi constatările CtEDO în cauza Bouamar contra Belgiei.

Biletul 8 Definiţi noţiunea de „delincvenţă juvenilă” şi „criminalitatea minorilor”.

Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii. Ea este un fenomen de

Biletul 9. Estimaţi influenţa factorilor exogeni asupra delicvenţei juvenile.

Biletul 10. Argumentaţi importanţa prevederilor Principiilor directoare referitoare la

Bilet 11. Identificaţi conceptul de personalitate a minorului ca victimă a infracţiunii.

Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în

Biletul 12. Distingeţi temeiurile răspunderii penale a minorilor.

Biletul 15. Analizaţi factorii primordiali în evoluţia delincvenţei juvenile.

Biletul 18. Definiţi noţiunile de „nivel” şi de „stare” ale delincvenţei juvenile.

Biletul 19. Estimați impactul elementelor sociologice asupra personalității delicventului

3. Temperamentul – este dimensiunea energe- tico-dinamică a personalității,

4. Aptitudinile – exprimă însușirea individuală care determină efectuarea cu succes a

5. Caracterul – exprimă un ansamblu de atitudini, valori, stabile, generalizate,

Biletul 22 Identificaţi formele de victimizare a minorilor.

Biletul 24. Definiţi noţiunea de cauzalitate a delincvenţei juvenile.

Cauzalitatea delincventei juvenile este o diversitate de fenomene care provoaca o infractiune cu

Biletul 25 Analizaţi standardele internaţionale referitoare la vârsta responsabilităţii

29. Clasificati situatiile victimogene dupa comportamentul victemei.

Biletul 34. Autoevaluaţi importanţa teoriilor de orientare bioantropologică în

Biletul 35. Evaluaţi rolul personalităţii şi a comportamentului victimei minore în

Biletul 36. Analizaţi coraportul dntre devianţă, delincvenţă şi criminalitate.

Biletul 39. Definiţi noţiunile de: victimizare, revictimizare şi devictimizare.

Biletul 40. Apreciaţi exigenţele internaţionale referitoare la detenţia minorilor.

Biletul 41. Definiţi conceptul de „comportament deviant al minorului”.

Biletul 42. Estimaţi rolul şcolarizării în dezvoltarea personalităţii minorului.

Biletul 43. Anticipaţi evoluţia delincvenţei juvenile în procesul industrializării şi a

Biletul 44. Demonstraţi influenţa Recomandărilor Consiliului Europei în materia

Biletul 46. Evaluaţi rolul crizelor de vârstă în formarea delincventului minor.

Biletul 47. Definiţi conceptul de „coeficient al activităţii infracţionale” şi „coeficient al

Biletul 50. Evaluaţi importanţa studierii dinamicii delincvenţei juvenile cercetată pe

- cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

Este absolut indispensabil sa li se asigure o pregatire adecvata educatorilor, pentru ca acestia

In ceea ce priveste delincventa juvenila, desfasurarea si durata procedurii judiciare, stabilirea

Biletul 53. Factorii ce determina crearea grupurilor delicventiale de minori

grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în virtutea unor circumstanţe

Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhica şi subordonareanevoilor

Biletul 54. Descrie factorii crimiogeni ai delicventei juvenile.

Lipsa de îndrumare și supraveghere morală

În plus, mass-media joacă, de asemenea, un rol semnificativ în creșterea infracțiunilor

Calitate slabă a educației

Performanță școlară slabă

Aceste rutine ajută la stabilirea obiceiurilor sănătoase și a disciplinei. A nu merge regulat la

Presiunea de la egal la egal

Viețile lor tocmai au început, luptă pentru drepturile lor

Biletul 55. Estimati tendintele delicventei juvenile pe teritoriul Republicii Moldova.

Biletul 56. Definiţi noţiunile de educare, reeducare şi reintegrare.

Biletul 57.Relataţi despre reglementările Consiliului Europei referitoare la protecţia

Biletul 60. Identificaţi priorităţile politicilor Uniunii Europene în materia drepturilor

Biletul 61. Enumeraţi formele de violenţă asupra copiilor

#Teoria constituției predispozant delincvențiale se bazează pe ideea că la baza comiterii

S-ar putea să vă placă și