INTRODUCERE

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Oamenii au avut întotdeauna probleme. Cu toate că mulţi au crezut că

tehnologia modernă le-ar putea rezolva, problemele dificile se agravează.
Criminalitate: Puţini sunt cei care se simt în siguranţă când merg pe
strada sau chiar când se află în propria lor locuinţă. Într-o ţară europeană,
aproape una din trei persoane este victimă a criminalităţii.
Mediul înconjurător: Poluarea aerului, a solului şi a apei ia proporţii din
ce în ce mai mari. În ţările în curs de dezvoltare, a patra parte din populaţie nu
are acces la apa potabilă.
Sărăcie: Există, mai mult că oricând, oameni săraci şi flămânzi. Peste
90% din populaţia unor ţări trăieşte în sărăcie; 30% din forţa de muncă a lumii,
circa 800 de milioane de oameni, sunt şomeri sau nu li se dă suficient de lucru,
iar numărul lor este în creştere.1
Războaie: Sute de mii de oameni au fost ucişi în recentele conflicte
etnice. Iar în acest secol, mai bine de o sută de milioane de oameni au fost ucişi
în războaie.
Alte probleme: La acestea se mai adaugă agravarea problemelor din
familie, creşterea numărului de mame necăsătorite, tot mai mulţi oameni fără
locuinţă, răspândirea consumului de droguri, tot mai multă imoralitate. În ultimii
30 ani, populaţia Statelor Unite a crescut cu 41%, însă numărul crimelor pline de
violenţă a crescut rapid cu 560%, al naşterilor nelegitime cu 400%, al
divorţurilor cu 300%, al sinuciderilor în rândul adolescenţilor cu peste 200%.2
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în alte ţări.
Printre acestea se numără şi ţara noastră care, după evenimentele din
decembrie 1989, a cunoscut o serie de transformări atât în ceea ce priveşte viaţa
politică şi economică, cât mai ales sub aspect social şi juridic. Tranziţia de la
1
Revista Psihologică, nr. 1/ianuarie 1995;
2
Idem 1;
1
sistemul totalitar la un sistem caracterizat de liberalism democratic a dus la
proliferarea unor fenomene cu efecte negative asupra societăţii: contrabandă cu
arme şi droguri, prostituţie, trafic cu copii şi tineri adulţi, criminalitate. Primind
abordări din perspective diferite, criminalitatea, că noţiune generală, a suferit o
împărţire a conţinutului ei în două sfere mai operaţionale în cercetarea ştiinţifică:
delicvenţa juvenilă şi criminalitatea adultă. Desemnând ansamblul abaterilor şi
încălcărilor de norme sociale, sancţionate penal, săvârşite de minori şi, în unele
opinii, de tinerii care nu au devenit adulţi, delicvenţa juvenilă constituie un
fenomen social complex şi grav prin consecinţele sale negative, nu numai pentru
comunitate, dar şi pentru destinul ulterior al tânărului. De aceea se impune
concentrarea eforturilor specialiştilor din diverse domenii de cercetare şi acţiune
pentru elaborarea unor programe valabile de diminuare a acestui fenomen şi de
recuperare socială unui număr cât mai mare de tineri care se află în opoziţie cu
normele penale. Realizarea acestor scopuri, fundamentate pe studii inter- şi
multidisciplinare, presupune o analiză cantitativă şi calitativă a stării delicven-
ţiale şi o explicaţie cauzală prin desprinderea semnificaţiilor individuale şi
sociale ale comportamentului delicvent. O categorie a specialiştilor confruntaţi
cu fenomenul delicvenţei juvenile o formează asistenţii sociali. Aceştia sunt cei
care decid asupra sorţii justiţiabililor şi îi ajută să se încadreze sau să se
reîncadreze în societate; ei vin mereu în contact cu oameni ale căror acte le
dezaprobă cu desăvârşire, şi pentru aceasta trebuie să se cunoască bine şi să
combată prin autoeducaţie nu numai propriile slăbiciuni, simpatiile şi antipatiile
lor, ci să combată cu energie şi repulsia pe care o au faţă de cei care au încălcat
legea. De aceea, cei ce lucrează cu justiţiabilii, alături de o pregătire
corespunzătoare şi de solide cunoştinţe profesionale, nu pot fi lipsiţi nici de
cunoştinţele de ordin psihologic care le oferă nu numai un orizont mai larg în
înţelegerea oamenilor, ci totodată şi un instrument pentru a munci mai bine, mai
temeinic şi mai uman. Psihologia oferă asistentului social un ajutor substanţial
pe două planuri majore: pe de o parte, îl ajută la înţelegerea aprofundată şi
nuanţată a individului uman participant al dramei judiciare şi, pe de altă parte,
2
oferă un ajutor imediat în munca pe care o are de îndeplinit, el ajungând să
cunoască şi propriile limite psihologice, precum şi acele mijloace cu ajutorul
cărora aceste limite pot fi depăşite. Un capitol distinct îl constituie rezolvarea
problemelor legate de categoria minorilor delicvenţi, tema pe care am abordat-o
în aceasta lucrare. Încercând o analiză a delicvenţei juvenile am pornit mai întâi
de la o evaluare de ansamblu (evoluţia globală a delicvenţei juvenile) şi am
parcurs apoi etapa analizei microgrupurilor sociale (familia şi colectivul şcolar).
În aceasta investigaţie voi acorda o atenţie deosebita studiului de caz (care
reprezintă nivelul cel mai înalt al investigaţiei psihologice), ilustrând astfel
interdependenţa dintre teorie şi practică în privinţa comportamentului deviant al
minorilor. Conform unor definiţii formulate în literatura de specialitate 3, a
proceda la un studiu de caz constă în a sesiza şi a înţelege detaliat atât acele
elemente din structura psihică a minorului care rămân neschimbate pe parcursul
întregii vieţi, cât şi cele supuse transformărilor funcţie de numeroşi factori.
Studiul cazuistic urmăreşte să arate mai curând cum anumiţi factori şi condiţii cu
valoare etiologică determină apariţia unor acte delicvente, decât în ce proporţie.
Importanţa factorilor şi circumstanţelor este variabilă de la caz la caz. Corelaţiile
statistice ce vor fi prezentate în capitolele următoare confirmă făptul că devierea
penală a minorilor îşi află sursa, pe ansamblu, în acelaşi gen de contexte şi
situaţii sociale cu certa contribuţie etiologică: familia – forma de organizare,
climatul, stilul educativ, poziţia socio-economică, nivelul cultural, şcoala – nive-
lul de şcolarizare, abandonul şcolar, repetenţia, atitudinea cadrelor didactice,
grupul de prieteni, afecţiunile neuro-psihice şi altele. Aceste situaţii nu
reprezintă condiţii sine oua non ale apariţiei conduitei delicvente, ci ele anunţă
doar un risc potenţial, o tendinţă, valoarea lor cauzală fiind de ordin
probabilistic.
Organizarea lucrării

3
Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr. 3/1994, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Bucureşti;
3
 Lucrarea este structurată pe 6 capitole în care problemele legate de
psihologia infractorului minor sunt tratate separat, având diferite elemente de
plecare, dar realizând totuşi, un tot unitar luând în considerare scopul propus, şi
anume, evidenţierea modului de apariţie şi formare-dezvoltare a compor-
tamentului deviant al minorilor.
Capitolul I – delicvenţa juvenilă. Criterii de definire – prezintă
fenomenul delicvenţial la modul general, plecând de la originea termenului de
delicvenţă juvenilă şi continuând cu expunerea diferitelor teorii în ceea ce
priveşte modul de definire sub aspect conceptual.
În capitolul II – Legislaţia în vigoare cu privire la minori – sunt
prezentate reglementările actuale privind modul de sancţionare şi de executare a
măsurilor aplicate minorilor care au săvârşit fapte ce contravin legilor. De
asemenea se fac referiri la normele internaţionale consacrate minorilor.4
Următorul capitol, al treilea, încearcă o prezentare a trăsăturilor psiho-
comportamentale ale minorului. În realizarea profilului s-a plecat de la diferite
puncte de vedere acceptate în literatura de specialitate.
În capitolul al patrulea sunt analizate faptele săvârşite cu predilecţie de
minori, punând în evidenţă atât modul de concepere, cât şi realizarea în practică
a actului infracţional, urmând că în celelalte trei capitole (V, VI şi VII) să fie
prezentate diferitele teorii cu privire la cauzele şi factorii cu rol determinant în
apariţia şi manifestarea comportamentului deviant şi delicvent. Fiecare categorie
de factori implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor este
tratată separat şi este însoţită de câteva exemple întâlnite în practică. O analiză a
fenomenului infracţional prezent în rândul minorilor este făcută din punctul de
vedere al întregii familii, al climatului existent în cadrul acesteia.
Consider că un asistent social trebuie ca, alături de o pregătire cores-
punzătoare, să deţină vaste cunoştinţe şi în alte domenii strâns legate de
activitatea sa, cunoştinţe care îi sunt cu atât mai necesare în problemele legate
de minori. Astfel, ascultarea unui minor, înţelegerea comportamentului sau
4
Anexa la Rezoluţia nr. 40/33 noiembrie 1985 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, “Ansamblul de reguli
minime cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing)”;
4
deviant, stabilirea unei legaturi spirituale între asistentul social şi copilul care a
încălcat legea, aplicarea măsurii care corespunde cel mai bine în cazul concret
sunt activităţi ce nu pot fi duse la bun sfârşit fără o cunoaştere aprofundată a
trăirilor sufleteşti şi a caracteristicilor psihice ale unui copil. În condiţiile în care
tot mai mulţi copii devin victime ale abandonului şi dezorganizării familiale,
sărăcirii şi prăbuşirii morale, fiind expuşi nu numai vagabondajului, ci şi
toxicomaniilor cu aurolac (fenomenul “copiii străzii”), se impune tot mai mult
necesitatea formării asistenţi sociali specializaţi în materie de delicvenţă
juvenilă. Cu speranţa că, în viitorul nu prea îndepărtat, şi în ţara noastră vor
există asistenţi sociali specializaţi să desfăşoare o activitate exclusiv legată de
problemele minorilor infractori, am considerat că abordarea acestei teme în
cadrul lucrării poate constitui pentru mine un prim pas în desfăşurarea unei
activităţi de acest gen.

CAPITOLUL I
DELICVENŢA JUVENILĂ. CRITERII DE DEFINIRE

5
 Termenul delicvenţă juvenilă provine din limba franceză “delinouance
juvenile” care l-a preluat din latinescul “delinouere juvenis”; această noţiune
desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate
juridic, săvârşite de minori.5
Ca fenomen social, delicvenţa juvenilă este o formă de manifestare a
conduitei deviante şi de aceea este absolut necesar a şti de unde începe şi unde
se sfârşeşte devierea de conduită, a o delimita de normalitate şi a o diferenţia de
stările morbide învecinate. Prin conduită6 înţelegem expresia exterioară a
raporturilor dintre individ şi mediul ambiant, a echilibrului pe care individul îl
realizează în procesul dinamic de integrare în viaţa socială şi care este
obiectivat, de regulă, într-un sistem de acţiuni supuse unei aprecieri morale.
Devierile de conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parţial
care implică modificări ce predomină în sfera emoţional-volitivă a personalităţii,
că urmare a unor structuri morbide de natură socio-genă sau a unor tulburări
morfo-funcţionale ale activităţii creierului, obiectivate în atitudinea persoanei
faţă de lucruri, faţă de societate şi faţă de sine.
Între aceste devieri de conduită se înscrie şi delicvenţa juvenilă, un
fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu
valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic 7, acest
fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme
de convieţuire umană (limitarea libertăţii personale, adaptarea adecvată la
mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi cerinţele sociale etc.).
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi în
definirea delicvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine de
conduite, condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la
un numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general,
conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta
5
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciară”, Casa de Editură şi Presă “SANSA” S.R.L.,
Bucureşti, 1992, p. 267;
6
Dr. Străchinaru, I., “Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969, p. 173;
7
Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, p. 42;
6
majoratului, termenul de delicvenţă se aplică la diferite forme de comportament
şi la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenţii în
sensul restrâns al termenului), cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se
integrează în anturaje nefaste potenţial delicvente, cei care au fugit de la
domiciliu sau din mediul şcolar că urmare a aplicării unor sancţiuni aspre,
brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecţie şi de
îngrijire pentru diferite motive (decesul părinţilor, dezorganizarea familiei,
manifestarea unor tulburări de comportament).
Din acest punct de vedere, unii autori8 fac distincţie între falsa
delicvenţă, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o
maladie de un tip sau altul, şi adevărata delicvenţă, care cuprinde minori normali
din punct de vedere fiziologic şi psihologic, având o bază de anormalitate doar
sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea,
personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – şi în afara
socializării.
Cu privire la acest fenomen social, doctorul francez M. Mathiass 9
spunea: “Delicvenţa tinerilor rămâne o problemă de o ascuţită actualitate.
Creşterea sa, formele sale de manifestare ne miră şi ne neliniştesc. Ea ne apare
că fiind manifestarea extremă a fermentării din lumea tinerilor, care trăiesc în
interiorul unei societăţi care se transformă.”.
Unii autori10 consideră necesar că în definirea delicvenţei să se pornească
de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul
apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de
integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reuşeşte să-şi ajusteze
conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul
urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea
sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-
8
Stoian, M., “Minori în derivă”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 8;
9
Apud Stoian, M., op. cit.;
10
Preda, V., “Profilaxia delicvenţei şi reintagrarea socială”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 8;
7
cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile
din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale şi,
deci, al dezvoltării personalităţii poate apărea în mai multe variante precum:
decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-
motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi
dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât
şi una afectiv-motivaţională şi caracterială.
Privitor la etimologia insuficientei maturizări sociale a unor persoane, R.
Mucchielli11 elaborează teoria disocialităţii, care pune accentul mai mult pe
factorii psihosociali în explicarea delicvenţei juvenile. În viziunea lui, disociali-
tatea se exprimă în:
– neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
– falsa percepţie socială a celor din jur;
– lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
– respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delicvent
şi pe care i-l pretindea colectivitatea.
Prin acţiunea comună a familiei, a şcolii, a grupurilor de muncă şi a altor
factori educativi, marea majoritate a copiilor îşi însuşesc principalele exigenţe
ale conformităţii de grup, comportându-se în funcţie de repere sociale dezirabile.
Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienţi minori care se
îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate favorabil de către
educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante şi comiţând, mai
ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de convieţuire socială.

11
Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit.;
8
 CAPITOLUL II
LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE CU PRIVIRE LA MINORI

Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi

constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Delicvenţa juvenilă are o natură complexă în care se întâlnesc pe de o parte lipsa
capacităţii depline de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor şi lipsa de
experienţă, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieşit
din copilărie sau chiar pe un tânăr adult aflat în aşa-numita postadolescenţă, iar
pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor,
gravitatea uneori dsosebită a faptelor săvârşite de aceştia.

9
 Pe de o parte societatea se vede grav ameninţată prin faptele antisociale
săvârşite de adolescenţi sau de tineri fără experienţă şi trebuie să se apere prin
orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în faţă
unor făptuitori imaturi care, aşa cum nu înţeleg, în toată amplitudinea ei,
semnificaţia socială a faptelor săvârşite, tot aşa nu înţeleg nici semnificaţia
reacţiei de apărare a societăţii, a pedepselor ce li se aplică, mai ales atunci când
reacţia societăţii are loc în. mod nediferenţiat, fără să se ţină seama de
particularităţile psiho-fizice ale nevârstnicilor.
Necesitatea obiectivă a apărării sociale a impus rezolvarea problemelor
privind răspunderea penală a minorilor, condiţiile în care aceştia trebuie să
răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârşesc. Găsirea celor mai
eficiente măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional în rândul
minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde
penal, adică a vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie
pedagogică, se apreciază că acesta înţelege semnificaţia sociala a conduitei sale
periculoase şi semnificaţia scopului sancţiunilor aplicate pentru astfel de
conduite. S-a admis că perioada copilăriei se caracterizează prin lipsa de
înţelegere a semnificaţiei sociale şi de dirijare conştientă a actelor de conduită,
ceea ce pune pe copil în afara răspunderii penale. Există însă dificultăţi în
stabilirea unei limite precise de vârsta până la care durează perioada copilăriei.
De aceea, s-a procedat la sancţionarea minorilor în funcţie de existenţa sau
inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei.
Din punct de vedere psihologic12, discernământul este un act de gândire,
prin care subiectul reflectă realitatea, dar nu pe cale directă, senzorială, ci prin
mijlocirea proceselor psihice superioare. În cazul unui act infracţional,
discernământul reprezintă acea parte mintală a actului prin care subiectul se
adaptează la situaţia dată, adaptare mintală care se efectuează în direcţie
disocială sau net antisocială. Pentru că discernământul să aibă loc trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii: subiectul să fie în posesia normală a tuturor
12
Dr. Străchinaru, I., “Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 114/122;
10
facultăţilor sale senzoriale; subiectul să aibă suficiente elemente de experienţă
anterioară pentru a înţelege datele situaţiei conflictuale; să fie capabil să antici-
peze prin reprezentare rezultatele acţiunilor sale, să fie în stare să identifice cel
puţin două posibilităţi de rezolvare a situaţiei conflictuale; să aibă gândirea
logică suficient de dezvoltată pentru a fi capabil să emită judecăţi şi
raţionamente simple asupra acţiunilor reprezentate cu anticipaţie; să fie suficient
de evoluat mintal spre a înţelege nuanţat esenţa etică a unor relaţii sociale, în
baza cărora să judece situaţia conflictuală dată. Existenţa discernământului în
momentul săvârşirii faptei se stabileşte ulterior, de aceea problema este mai
dificilă, deoarece este posibil că minorul care prezintă discernământ în
momentul anchetei să nu fi avut acest discernământ în momentul comiterii
delictului sau infracţiunii.
Legiuitorul român prin dispoziţiile art. 99 din Codul Penal13 a stabilit că
răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că în
săvârşirea faptei, minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani
fără vreo condiţionare. Limita superioară a vârstei până la care persoana este
considerată minor este de 18 ani14, indiferent de dobândirea prin căsătorie a
capacităţii depline de exerciţiu15, căci minor în dreptul penal este persoana care
nu a împlinit vârsta de 18 ani. Sistemul de sancţionare prevăzut în Codul Penal
Român este un sistem mixt, cuprinzând atât măsuri educative, cât şi pedepse.
Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse faţă de un minor pentru
infracţiunea săvârşită este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. măsurile
educative care se pot lua împotriva infractorilor minori, prevăzute în Codul
Penal sunt: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de
reeducare; internarea într-un institut medical-educativ.
Mustrarea (art. 102 Cod Penal) constă în dojenirea minorului, în
arătarea pericolului social al faptei săvârşite, instanţa sfătuindu-l să aibă o

13
Art. 99, Codul Penal;
14
Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
15
În acest sens: Tribunalul Suprem, Sect. Pen., dec. br. 405/1979 în CD 1979, p. 38;
11
conduită bună în viitor, atrăgându-i atenţia că dacă va săvârşi o nouă infracţiune
se va lua faţă de el o măsură mai severa sau i se va aplica o pedeapsă.
Libertatea supravegheată (art. 103 Cod Penal) constă în punerea
minorului care a comis o infracţiune sub supraveghere deosebită pe timp de un
an. Supravegherea este încredinţată părinţilor (fireşti sau adoptivi) ori tutorelui,
iar dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa
poate dispune că minorul să fie supravegheat de o persoană de încredere (rudă
apropiată, la cererea acesteia) ori de o instituţie legal însărcinată cu suprave-
gherea minorilor. Dacă în timpul libertăţii supravegheate minorul se sustrage de
la supraveghere ori are purtări rele sau săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi dispune internarea minorului
într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă.
Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal) constă
în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din subordinea
Ministerului de Justiţie, asigurându-i-se acestuia posibilitatea de a dobândi
învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată, atunci când se apreciază că
celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, şi
poate dura până la împlinirea vârstei majoratului, putând fi prelungită de instanţă
cu cel mult 2 ani peste această vârstă. Pentru minorii care dau dovezi temeinice
de îndreptare, instanţa de judecată poate dispune, după trecerea a cel puţin un an
de la data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori. Dacă minorul
săvârşeşte pe perioada internării o nouă infracţiune, instanţa poate dispune
menţinerea măsurii luate sau revocarea internării şi aplicarea unei pedepse.
Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal)
este o măsură adoptată faţă de minorii delicvenţi care, datorită stării fizice sau
psihice, au nevoie de un tratament medical de durată şi de un regim special de
creştere şi educaţie. Această sancţiune vizează cu precădere minorii care au
săvârşit fapte prevăzute de legea penala şi care suferă de diferite maladii sau boli
psihice evidente ce reclamă cu necesitate un tratament îndelungat de specialitate
12
în instituţii medicale, dar nu şi pe cei care prezintă simple tulburări de comporta-
ment determinate de starea de pubertate sau de lipsuri şi deficienţe în instruirea
şi educarea lor. Măsura se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlini-
rea vârstei de 18 ani, cu excepţia cazurilor în care starea psihofizică a minorului
care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte.
In ceea ce priveşte pedepsele, acestea sunt prevăzute în Codul Penal,
amenda şi închisoarea, dar cuantumul lor se reduce la ½ în cazul minorilor.
Pe plan internaţional au fost adoptate Regulile de la Beijing16 cu privire
la aplicarea justiţiei pentru minori. În partea I intitulată “Principii generale” sunt
prezentate măsurile de protejare socială a tinerilor înainte de trecerea la
delicvenţă, măsuri ce trebuie adoptate de state pentru a nu se ajunge la aplicarea
acestui ansamblu de reguli, după care sunt definite principalele noţiuni. Astfel,
potrivit acestor reguli, prin minor se înţelege “un copil sau un tânăr care, în
raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict
conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”.
Noţiunea de delict desemnează “un întreg comportament (act / omitere) ce
poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat”. Un
delicvent juvenil este “un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a fi
comis un delict”. În continuare sunt stabilite obiectivele justiţiei pentru minori –
asigurarea bunăstării minorului şi respectarea principiului de proporţionalitate
care vizează moderarea sancţiunilor punitive în raport cu gravitatea delictului şi
cu circumstanţele personale (poziţie socială, situaţie de familie, daune cauzate
de delict, efort pentru despăgubirea victimei, dorinţă de a reveni la o viaţă
sănătoasă şi utilă). Sunt enumerate apoi drepturile minorilor – protejarea vieţii
particulare, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat,
dreptul la prezenta unui părinte sau tutore, clauza de ocrotire, dreptul de a fi
informat asupra sarcinilor.

16
Anexa la Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a O.N.U., “Ansamblul de reguli
minime cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);
13
 Partea a II-a stabileşte regulile după care se desfăşoară ancheta şi
urmărirea judiciară, considerându-se că detenţia preventivă nu poate fi decât o
măsură de ultimă instanţă şi durată că trebuie să fie cât mai mică cu putinţă.
În partea a III-a – Judecarea şi încheierea cazurilor – sunt prevăzute
autorităţile competente pentru a judeca, asistenţa prin consilier, părinţi sau tutori,
rapoartele de anchetă socială, principiile directoare ce acţionează asupra
judecării şi actului de decizie, dispoziţii de judecată, competenţe profesionale şi
pregătire profesională (privind personalul care lucrează cu minorii). Din punctul
de vedere al Regulilor de la Beijing, calificările profesionale sunt un element
esenţial pentru asigurarea unei administrări imparţiale şi eficiente a justiţiei
pentru minori. În consecinţă, trebuie îmbunătăţite recrutarea, perspectivele de
avansare şi de pregătire profesională a personalului astfel încât să-i fie furnizate
mijloacele necesare de îndeplinire a funcţiei sale obişnuite. Pentru asigurarea
imparţialităţii în administrarea justiţiei pentru minori, trebuie evitate orice
discriminări de ordin politic, social, de sex, de rasă, religie şi naţionalitate în
selectarea, nominalizarea şi avansarea profesională a personalului administrării
justiţiei pentru minori.
Urmează partea a IV-a intitulată “Tratamentul în mediul deschis”, care,
făcând referire la mijloacele de executare a hotărârilor judecătoreşti, prevede că
autoritatea ce a pronunţat iniţial hotărârea va trebui să vegheze asupra executării
ei, în unele ţări judecătorul pentru executarea pedepsei fiind desemnat în acest
scop. Componenţa, puterile şi funcţiile autorităţii trebuie să fie flexibile astfel
încât să-şi asigure acceptul tuturor. Toate activităţile ce-i privesc pe delicvenţii
juvenili trebuie orientate către reintegrare, iar cooperarea cu comunitatea umană
este indispensabilă dacă se doreşte aplicarea eficientă a normelor autorităţii
competente.
Partea a V-a intitulată “Tratamentul în instituţie” stabileşte obiectivele
tratamentului în instituţie – asigurarea asistenţei pentru minori, a protecţiei,
educării şi competentelor profesionale. Asistenţa medicală şi cea psihologică, în
special, sunt extrem de importante pentru tinerii drogaţi, violenţi sau bolnavi
14
mintal aflaţi în instituţie. Trebuie să se evite influenţele negative ale delicven-
ţilor adulţi şi să se garanteze binele minorilor plasaţi în instituţie, să se asigure
un tratament echitabil în toate stadiile de procedură de justiţie penală şi să se
acorde o atenţie specială problemelor şi nevoilor lor particulare pe parcursul
detenţiei.
Se va recurge cât mai repede cu putinţă la eliberarea condiţionată. În
măsura în care circumstanţele permit, se va da prioritate eliberării condiţionate
în loc de a-l lăsa pe tânărul delicvent să-şi ispăşească întreaga pedeapsă. Dacă se
demonstrează că au perspective serioase de reintegrare, chiar şi delicvenţii care
par a fi periculoşi în momentul plasării lor în instituţie pot fi eliberaţi condiţionat
atunci când se prezintă această posibilitate. Eliberarea condiţionată poate fi
acordată sub rezerva îndeplinirii satisfăcătoare a condiţiilor specificate de
autorităţile interesate, într-o perioadă de probă prevăzută în hotărâre. Un agent
de probaţiune sau un alt funcţionar ar trebui să-i ajute şi să-i supravegheze, iar
comunitatea ar trebui să fie "încurajată să-i susţină. Este evidenţiată necesitatea
creării, sub diverse modalităţi, a regimurilor de semidetenţie – centre de primire
intermediare, cămine socio-educative, externate de pregătire profesională.
Ultima parte, a VI-a, se intitulează Cereri, planificare, elaborare de
strategii şi evaluare, şi cuprinde dispoziţiile finale. Utilizarea cercetării se face
pentru a garanta urmărirea progreselor realizate în domeniul cunoştinţelor şi
pentru a favoriza ameliorarea constantă a sistemului de justiţie pentru minori.
Date fiind modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de
viaţă a tinerilor şi ale formelor şi dimensiunilor criminalităţii juvenile, reacţiile
societăţii şi ale justiţiei la criminalitatea şi delicvenţă juvenilă sunt de cele mai
multe ori reprimante şi de neadaptat. Se cere o atenţie deosebită asupra
necesităţii de a revedea şi de a evalua programele şi măsurile existente şi de a
planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării
globale.
O.N.U. recomandă statelor membre, semnatare ale rezoluţiei 40/33 din
1985, să ia măsurile necesare pentru o bună aplicare în practică a acestor reguli.
15
 CAPITOLUL III
CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ ŞI
PSIHOCOMPORTAMENTALĂ A MINORULUI

3.1. PROFIL PSIHOLOGIC AL INFRACTORULUI MINOR

Pornind de la definiţia pe care Dicţionarul Webster 17 o dă copilului, şi

anume “persoana tânără ce aparţine oricăruia dintre cele două sexe, ce se află
ca vârstă între perioada prunciei şi cea a tinereţii”, putem distinge următoarele
trei perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără: perioada prunciei
(primii ani de viaţă), perioada copilăriei (între perioada prunciei şi adolescenţă)
şi tinereţea (perioada dintre sfârşitul pubertăţii şi începutul perioadei adulte).
În decursul acestor perioade, persoana este supusă unor transformări,
schimbări, prefaceri de ordin cantitativ şi calitativ reunite sub termenul general
de dezvoltare. În funcţie de nivelul la care au loc asemenea modificări, se
desprind trei tipuri de dezvoltări: dezvoltarea biologică, tradusă în schimbările
fizice, morfologice şi biochimice ale organismului; dezvoltarea psihică, ce
constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor

17
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciară”, Casa de Editură şi Presă “SANSA” S.R.L.,
Bucureşti, 1992, p. 268;
16
psihice şi care are ca principali factori ereditatea, mediul şi educaţia; dezvoltarea
socială, concretizată în reglarea conduitei individului în conformitate cu normele
şi cerinţele impuse de colectivitate, de mediul social existenţial.
Apariţia şi acţiunea factorilor delictogeni va influenţa procesul complex
al dezvoltării minorului, favorizând evoluţia lui spre o personalitate dizarmonică,
personalitate pe care au studiat-o numeroşi psihologi, şi nu numai, în vederea
prezentării trăsăturilor psihocomportamentale ce o caracterizează .
Astfel, M. Stoian18 îl caracterizează pe delicventul minor astfel: “lipsit
de angoase, mai cu seamă de cele provocate de «sentimentul de vinovăţie» care
nici nu există la el; dispune de o mare ingeniozitate în permanenta sa strădanie
de a disimula, de a se apăra prin minciuni, de a lua «măsuri de precauţie» faţă
de tot ce l-ar putea lua prin surprindere; stăpânit de o vie mulţumire de sine,
dovedeşte remarcabile facultăţi în adaptarea la situaţii noi, în organizarea unor
acţiuni negative; rezistenţa de necrezut la presiunile de orice fel intimidare,
mustrare – folosindu-se magistral de tehnica tăcerii dispreţuitoare; evidenta
maturitate afectivă”.
Alţi autori19, care au studiat conduita delicventă a minorului, au întocmit
un profil psihologic al acestuia: înclinaţie către agresivitate, fie latentă, fie
manifestată, bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente
acceptate; instabilitatea emoţională, generată de carenţe educaţionale şi, în
ultimă instanţă, de fragilitatea eu-lui; inadaptarea socială, provenită din exacer-
barea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime;
duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: planul
comportamentului tainic, intim, în care se pregăteşte infracţiunea şi nivelul
comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe
ori infracţiunea; dezechilibru existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni,
irosire absurdă a banilor, etc.

18
Stoian, M., “Minori în derivă”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 9-10;
19
Neveanu, Popescu-Paul, “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros, 1978, p. 180;
17
 În urma studiilor făcute asupra unui lot de 500 de minori delicvenţi şi
asupra unui lot de 500 de minori nedelicvenţi, soţii Sheldon şi Eleanor Gluck 20
au stabilit următoarele trăsături mai importante care-i deosebesc pe delicvenţi de
nedelincvenţi: din punct de vedere fizic, delicvenţii sunt, cu precădere, de
constituţie mezomorfică (sunt solizi, au forţa musculară mare, etc.); ca
temperament sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, extravertiţi, agresivi,
distructivi (adesea sadici); au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de
resentimente, de suspiciuni, sunt încăpăţânaţi, dornici să se afirme în grup, cu
spirit de aventură, neconvenţionali, nesupuşi autorităţilor; din punct de vedere
psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin, în proporţie mult
mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînţelegătoare, neafective,
instabile, lipsite de ţinută morală.
J. S. Peters21 consideră că minorii şi tinerii care au venit în conflict cu
normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini nefavorabile
faţă de legi şi faţă de muncă; atitudini necorespunzătoare faţă de ei înşişi, faţă de
părinţi şi faţă de alte persoane.
Sub aspect psiho-emoţional, delicvenţii minori sunt dominaţi de
numeroase sentimente contradictorii: sentimentul de culpabilitate, sentimentul
de devalorizare, sentimentul de injustiţie, dezangajarea social-morală. Tânărul
delicvent nu are sentimentul culpabilităţii ca rezultat al încălcării unei norme
sociale. Conştient de numeroasele sale delicte, el se percepe ca un răufăcător
tipic. Întreţinute de toţi ceilalţi, această iluzie îl conduce la considerarea
conduitei sale ca o trăsătură înnăscută, niciodată susceptibilă de o redresare.
Culpabilitatea este deci interiorizată şi integrată conştiinţei sale, ea generând
forţe care tind să modifice nu numai relaţiile cu lumea, ci chiar propria sa
reprezentare. Specificul conştiinţei umane este căutarea unui echilibru de valori
între eu şi lume. În acest proces devalorizarea eu-lui duce la sentimentul
culpabilităţii faţă de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de rezolvat.

20
Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 268;
21
Apud Bogdan, T., Sîntea, I., “Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, M. I., Serviciul
ditorial, 1988, p. 75;
18
Disperarea faţă de o situaţie fără ieşire îl obligă să demisioneze de la efortul de
disculpare reală, pentru că are conştiinţa limpede că nimeni nu-l mai crede şi
nimeni nu-i acordă valoarea pe care şi-o atribuie.
Sentimentul de devalorizare este una dintre cele mai pernicioase tulburări
ale personalităţii delicvenţiale din punct de vedere moral. Adolescentul delicvent
nu numai că nu se reprezintă pe sine ca o valoare umană constituită ci,
dimpotrivă, trăieşte un sentiment de nonvaloare, de respingere de către grupul
social. O situaţie care determina apariţia acestui sentiment o reprezintă
atitudinea de apreciere valorica din partea părinţilor şi educatorilor. Primii care
sancţionează negativ dezadaptarea sunt părinţii, pe care unele manifestări îi
deranjează, iar reacţia lor este promptă – denigrarea directă a copilului. În
acelaşi mod educatorii, înainte de a înţelege un act de indisciplină, sancţionează
copilul prin denigrare sau prin punerea în situaţie de inferioritate.
Trăirea, pe perioade îndelungate de timp, a unei situaţii de incompatibi-
litate, de neconsonanţă socială, fie că este vorba de joc, fie de învăţătură sau de
relaţii de familie, determină treptat apariţia unui sentiment de injustiţie. La
vârsta adolescentei, este greu ca minorul să-şi asume vinovăţia unor
comportamente care, până la un punct, i se par normale. De aceea, adolescentul
delicvent trăieşte uneori cu profunda convingere sentimentul că i se face o mare
nedreptate; el are o reprezentare modificată a conceptelor morale, printre care şi
conceptul de dreptate, de justiţie. Trăind sentimentul de nedreptate se produce o
perturbare generală a lumii valorilor şi o reacţie de dispreţ şi de respingere a
conceptului de justiţie.

3.2. CLASIFICĂRI ALE DELICVENŢILOR JUVENILI.

TIPOLOGIZAREA MANIFESTĂRILOR DELICVENTE JUVENILE

Delicvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii.

19
 Astfel, în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei, deosebim acte
delicvente spontan-intenţionate, acte premeditate, absenţa intenţiei. Un alt
criteriu îl reprezintă numărul infracţiunilor comise, după care distingem
delicvenţii minori la prima infracţiune şi cei cu mai multe infracţiuni
(recidivism). În funcţie de gradul de normalitate psihică, delicvenţii minori se
împart în două categorii: anormali (bolnavi mintal) şi normali. După gradul de
responsabilitate distingem: delicvent perfect responsabil, delicvent cu intelect
redus, delicvent cu intoxicaţie şi delicvent caracterizat prin dezorganizare
psihică. În funcţie de motivaţia ce stă la baza conduitei delicvente, deosebim
motivaţie predominant extrinsecă (interesul principal este orientat spre atingerea
unor scopuri) şi motivaţie predominant intrinsecă (interesul este orientat cu
precădere spre aspectele de conţinut ale activităţii antisociale)22.
Plecând de la cele 6 structuri de reacţie comportamentală înscrise în
Manualul statistic şi diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociaţia
psihologilor americani, W. W. Wattenberg23, clasifică delicvenţa juvenilă astfel:
– reacţia hiperkinetică, specifică copiilor ce prezintă afecţiuni
neurologice minime;
– reacţia de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se oferă
prea puţină satisfacţie; aceasta situaţie este specifică copilului cu
părinţi ce adoptă în raport cu el o conduită neadecvată (sunt detaşaţi,
excesiv de permisivi sau exageraţi în aplicarea sancţiunilor);
– reacţia superanxioasă tinde să apară în mod particular în clasa de
mijloc, în familiile deosebit de ambiţioase în plan educaţional în care
copiii sunt solicitaţi să realizeze achiziţii comportamentale în baza
unor înalte standarde impuse;
– reacţia agresivă nesocializată tinde să apară în cazul respingerii
parentale, cuplată cu super-protecţia parentală;
– reacţia de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacţie la respingerea
parentală integrală;
22
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 269-270;
23
Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 270;
20
 – reacţia grupului delicvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de
grup din anii adolescenţei, în absenţa supravegherii parentale şi, mai
ales, a celei paterne;
Exceptând primul tip de reacţie comportamentală, toate celelalte reacţii
cuprinse în această clasificare vizează modul de relaţionare dintre părinţi şi
copii, autorul încercând să explice conduita delicventă a minorului prin
intermediul climatului familial şi, mai ales, prin intermediul conduitei parentale.
O asemenea încercare unilaterală de explicare a fenomenului delicvenţei
minorilor nu mai rezistă nici analizei logice, nici celei faptice.
Pornind de la faptul că formele de manifestare a inadaptării şi
dezintegrării sociale, concretizate în comportamentul delicvent juvenil, prezintă
aspecte diferenţiate în funcţie de personalitatea minorului delicvent, de contextul
social în care s-a realizat socializarea acestuia, de situaţia care a facilitat
comiterea delictului etc., S. M. Rădulescu şi D. Banciu 24 alcătuiesc următoarea
tipologie a actelor şi faptelor antisociale comise de minori:
– acte delicvente ocazionale sau întâmplătoare, comise de unii minori
care prezentau suficiente indicii de socializare morală, familială şi
şcolară; aceste acte, constând în manifestări contra autorităţilor,
agresivităţi verbale, tulburarea liniştii publice etc., nu au o
periculozitate socială deosebită; ele se declanşează spontan, fie din
spirit de bravadă, teribilism, solidaritate cu alţi minori, fie la incitaţia
unor persoane, a alcoolului;
– acte delicvente structurate şi organizate, comise de copii care
prezentau deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială,
profesională şi culturală, ca şi tulburări de comportament, având deja
comise o serie de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă şi de la
şcoală, vagabondaj, consum de alcool etc.);
– acte delicvente recurente şi reiterative, săvârşite de minori care
proveneau din familii dezorganizate sau descompletate, unde există
24
Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, p. 34-35;
21
modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate,
imoralitate, alcoolism, promiscuitate; asemenea fapte constând în
omoruri, tâlhării, ultraje, violuri, etc., au o periculozitate socială
deosebit de ridicată, mai ales prin faptul că, de regulă, sunt săvârşite
în grupuri organizate şi structurate anume pentru comiterea de acte
antisociale.

22
 CAPITOLUL IV
SIMPTOMATOLOGIA DEVIANŢELOR
COMPORTAMENTALE

Minorul cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome

caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de
vârsta, sex, stadiul de dezvoltare, cât şi de factorii de mediu. Simptomatologia
tulburărilor de comportament cuprinde o gamă foarte întinsă de manifestări, atât
ca număr, cât şi ca intensitate, de la o simplă minciună până la acte de mare
gravitate (omucideri), între acestea interpunându-se un mare număr de
simptome: iritabilitate, instabilitate, impulsivitate, irascibilitate, eşecul şi
abandonul şcolar, fuga, vagabondajul, furtul, cerşetoria, diferite acte de cruzime,
piromania, alcoolismul, tulburările sexuale, prostituţia, tentativele de sinucidere,
omuciderea.
Minciuna sau tendinţa de alterare a adevărului are drept cauze manifes-
tarea fanteziei, a lăudăroşeniei, intenţia de a înşela, dorinţa de compasiune,
simpatia sau antipatia, raţionamente superficiale. La vârsta când copilul prezintă
o sugestibilitate crescută şi nu deţine încă subtextul formulărilor verbale sau nu
deosebeşte visul de realitate, minciuna este foarte puţin patologică. Ea se poate
datora mai curând imitării părinţilor care mint în faţa copilului căci, potrivit lui
M. Stoian25, sensibilitatea copilului la minciuna adultului este maximă. La vârsta
antepreşcolară26, minciuna copilului se poate confunda cu spiritul său specific de
fabulaţie; mai târziu se conturează minciuna de apărare contra agresiunii
adulţilor, minciuna dezvoltându-se ca reacţie la teama de pedepse, modalitate de
25
Stoian, M., “Minori în derivă”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 78;
26
Dr. Străchinaru, I., “Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 52-53;
23
apărare a unei fiinţe slabe supuse unei proceduri educative neconvenabile. La
vârsta şcolarităţii se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter
patologic, care au la bază, de regulă, vanitatea şi uneori perversiunea. Gravitatea
minciunii trebuie apreciată în funcţie de intenţia de a înşela. Minciuna
patologică se caracterizează prin spirit de răutate premeditat şi apare ca un
simptom al unei tulburări profunde a personalităţii. În minciună, subiectul separă
realul de ireal, prezentându-l pe ultimul într-o manieră plauzibilă cu scopul, fie
de a induce în eroare pe alţii, fie de a-şi motiva sieşi propriul comportament faţă
de normele cunoscute cu care intră în contradicţie ori pe care doreşte să le evite.
Instabilitatea nu este o tulburare de comportament prin ea însăşi, ci mai
mult o modalitate reacţională a SNC, manifestată psihomotor. Heuyer27 defineşte
instabilitatea ca fiind “incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia,
de a reacţiona în mod conştient, de a prevedea o acţiune”.
Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumit şi
furie, nervozitate, nestăpânire; este o reacţie de descărcare critică (manie, furtuni
motorii, violente) culminând cu mişcări spectaculoase, exhibiţionism, auto- şi
heteroagresiune. Impulsivitatea este o reacţie specifică de trecere directă la actul
de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziţie etc. Se evidenţiază prin caracterul
sau brusc, necenzurat, mai puţin elaborat în privinţa diversităţii acţionale.
Furtul – cel mai frecvent delict întâlnit la minor – este definit ca un
atentat la proprietatea particulară sau publică28. Aprecierea furtului la copil se
face în funcţie de capacitatea sa de a înţelege relaţiile de proprietate, de a putea
distinge între bunul personal şi al altuia. Toţi copii până la 6–7 ani sunt dominaţi
de tendinţa de a-şi însuşi jucării sau dulciuri. Ei nu pot aprecia într-o măsură
suficientă consecinţele încălcării unei interdicţii şi, din lipsa de discernământ, îşi
pot apropria cu destulă seninătate anumite obiecte, acest furt având un caracter
mai mult psihofiziologic decât patologic. Copiii mici nu fură, ci iau. Numai după
vârsta de 7 - 8 ani se poate vorbi de furt propriu-zis, care implică premeditarea,
prevederea consecinţelor şi efectuarea acţiunii. Furtul începe, de obicei, în
27
Apud Răşcanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universităţii, Bucureşti, 1994, p. 23;
28
Art., Codul Penal;
24
familie şi se extinde în mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până
la sume importante de bani. În general, fetele fură singure; iar băieţii în grup.
Furtul nu este o manifestare izolată, ci este asociat frecvent eu fuga de acasă,
prostituţia la fete, uneori cu omuciderea şi piromania. Deosebim între furtul
conştient – care are o motivaţie psihologică lucidă (furie, vindicaţie, necesitate)
şi furtul patologic care se caracterizează prin existenţa unor tulburări de
conştiinţă sau prin motivaţii delirante, care apar frecvent şi asociate cu grade
lejere de debilitate mintală, cu manifestări de tip schizofrene sau manifestări
epileptice29. După conţinutul, motivaţia şi circumstanţele furtului, se deosebesc
mai multe categorii de furt30: din necesitate, ca reacţie de imitaţie, prin antrenare
sau îndemn, de performanţă, ca act de răzbunare, de compensaţie.
În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă şi are
loc sub ameninţare sau ca act de violenţă, fiind cu atât mai complex când se
produce în bandă.
Fuga şi vagabondajul reprezintă erupţia violentă din mediul familial, ca
expresie a unei stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice.
Deosebirea dintre ele constă în durată: fuga are un caracter de criză, iar
vagabondajul este un fenomen complex, având o desfăşurare în timp.
Fuga apare ca o tendinţă de evaziune, mai mult sau mai puţin voită şi
irezistibilă, din mediul în care se află copilul său ca o rupere brutală de
obişnuinţele de viaţă, reflectând o stare de inadaptare. În funcţie de cauze, fuga
are diverse forme31: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări
conflictuale cu şcoala, cu familia, o situaţie familială deosebită generată de
disocierea căminului, lipsuri materiale; fuga poate fi şi o expresie a dorinţei de
aventură, de evadare pentru a vedea lucruri şi locuri noi. Ca modalităţi de
manifestare, fuga poate fi izolată – periodică sau repetată – şi permanentizată ca
o trăsătură negativă de conduită prin care subiectul eludează dificultăţile
întâlnite.

29
Răşcanu, R., op. cit., p. 24;
30
Dr. Străchinaru, I., op. cit., p.55;
31
Idem 29, p. 25;
25
 Vagabondajul este o reacţie organizată care apare din lipsa de ataşament
familial sau faţă de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând
“nomadismul” pentru a fi liber, prin imitaţie şi sugestie, şi pentru a se socializa
prin intrarea într-o bandă. Vagabondajul reprezintă terenul propice evoluţiei
criminale individuale, o formă concretă a inadaptării. Lipsa domiciliului
permanent înseamnă sustragerea copilului de la influenţa pozitivă a mediului
familial, precum şi o raliere la formele organizate de bande de infractori. Dacă în
perioada preşcolară şi cea şcolara, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci
prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională
de la micile hoţii, necesare susţinerii acestei vieţi, şi până la crime violente,
agresive. Fuga şi vagabondajul se asociază frecvent cu tulburări ale
comportamentului sexual şi cu impulsivitate.
În cazul delicvenţilor, eşecul (deficitul) şcolar este recunoscut de toţi
autorii. El se poate datora unor cauze ca: frecvenţa neregulată, condiţii de mediu
nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către şcoală prin lipsa de instruire a
propriei familii. Eşecul şcolar induce o stare de tensiune şi constituie un
traumatism violent tocmai în etapa pubertăţii, în care minorul îşi formează
conştiinţa de sine; puberul devine neascultător şi îşi găseşte prieteni pe măsură.
Incendierile voluntare se pot observa la pubertate şi adolescenţă, ca
urmare a unei dorinţe de răzbunare sau a răutăţii; apar la debilii mintali sau
“comportamentali-psihopaţi” şi pot avea un caracter impulsiv la epileptici.
Alcoolismul şi dependenţa de droguri – în adolescenţă, alcoolismul (ca şi
tentaţia administrării drogurilor – haşiş, cocaină, aurolac, etc.) se manifestă în
majoritatea cazurilor în forma acută. Minorul tinde să-şi arate nonconformismul,
sfidarea faţă de autoritatea adulţilor sau să lupte împotriva timidităţii şi
anxietăţii.
Devierile sexuale – Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie,
apare la pubertate, dar se definitivează în forma lui specifică umană în
adolescenţa tardivă, când include totodată şi ataşamentul afectiv pentru sexul
opus. La vârsta adolescenţei trebuie deosebite relaţiile permise, bazate pe
26
afecţiune mutuală, de violenţă şi devierile sexuale. Gravitatea apare în cazurile
în care relaţiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură, sau
când ele se caracterizează prin precocitate, când se pot contacta şi transmite boli
foarte grave. Aceste situaţii constituie terenul propice pentru delicvenţă sexuală.
În acest caz, criza sexuală nu este expresia unei maturităţi sexuale, ci o deviere a
unui organism caracterizat prin imaturitate psihică şi fragilitate funcţională a
gonadelor, oferind o satisfacţie strict instinctuală 32. Dintre devierile sexuale, cele
mai frecvente sunt homosexualitatea la băieţi şi prostituţia la fete. Precocitatea şi
devierea sexuală apar de obicei în mediile de subcultură şi dezorganizare
socială, unde şi moralitatea are un grad de permisivitate mult mai coborât. La
fete, prostituţia reprezintă practicarea relaţiilor sexuale pentru o retribuţie, în
mod liber şi constant, scopul principal fiind câştigul material. Ea exprimă o
ripostă agresivă la stresuri, îndeosebi după o violenţă sexuală (viol, incest) pe un
fond de frustrare afectivă din copilărie, sau este o primă consecinţă a
vagabondajului.
Omuciderea este un delict foarte grav, dar reprezintă un mic procent în
delicvenţa juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare, în
cadrul unui furt – lovire, fără intenţia de a provoca moartea.
Suicidul şi tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări
instinctivo-afective foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacţii
antisociale. Suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană, în mod
intenţionat, îşi cauzează moartea. Apărând sporadic la vârsta copilăriei, el creşte
brusc în adolescenţă. Deosebim între “suicidul sincer” bine motivat, al disperării
autentice şi “suicidul-şantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică, în care este implicată
în mod deosebit responsabilitatea unei persoane 33. O altă clasificare a suicidului
este făcută de Durkheim34 care diferenţiază 4 tipuri de suicid: suicidul egoist,
cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale; suicidul altruist, datorat

32
Idem 5;
33
Idem 5;
34
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 97;
27
nivelului prea înalt al integrării; suicidul anemic, generat de nivelul prea redus al
reglării sociale; suicidul fatalist, produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.
La copiii şi adolescenţii ultimelor decenii ale secolului al XX-lea se
descriu o multitudine de fenomene, de comportamente, de reacţii care, prin
frecvenţă, dovedesc şi implicaţii largi bio-psiho-socio-culturale şi depăşesc
graniţele unor preocupări individuale.

CAPITOLUL V
CONCEPŢII ŞI TEORII FUNDAMENTALE ÎN EVALUAREA
CAUZELOR DELICVENŢEI JUVENILE

28
 În cadrul societăţii există mai multe instituţii de socializare şi, ca urmare,
există diferite modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituţii.
Astfel, familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv,
promovând un anume stil educativ şi utilizând sancţiuni parentale, precum şi un
anumit tip de control asupra conduitei copiilor.
La rândul ei, şcoala utilizează alte modalităţi şi mijloace de socializare,
mult mai sistematizate şi mai fundamentate decât cele folosite în familie.
O socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât
familia sau şcoala, realizează grupurile de prieteni sau de clasa.
La nivelul fiecăreia dintre aceste instituţii sociale există modele
educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ şi cultural al
societăţii, altele, dimpotrivă, sunt divergente faţă de acestea. Pornind de la
aceste instituţii, dar analizând şi alţi factori de socializare, s-a încercat
elaborarea mai multor teorii privind cauzele delicvenţei juvenile.
Unele teorii35 supralicitează importanţa cauzelor individuale psihologice,
considerând că manifestările delicvente ale minorilor rezidă în comportamentul
individual. Potrivit acestor teorii, actele şi delictele sancţionate penal sunt
comise, cu predilecţie, de minori deficienţi care violează normele sociale şi
juridice, neavând capacitatea de a se supune şi de a le respecta. Însă şi aceste
teorii recunosc făptul că aşa-numită “predispoziţie spre devianţă” a minorului
este dependenţa, în mare măsură de contextul socio-economic şi cultural în care
copilul trăieşte, de carenţele socializării morale în familie, de condiţiile dificile
de muncă şi viaţă, de sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă.
Din aceste teorii se desprinde concluzia că delicvenţa juvenilă ar fi
rezultatul unui conflict de adaptare între minor şi anturajul său, conflict datorat
unor trăsături psihice caracteristice vârstei. De aceea, soluţia prevenirii delictelor
comise de minori trebuie căutată la nivel individual şi microsocial (familial), fie
prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative a
unor factori de grup.
35
Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, p. 61-66;
29
 Alte teorii36 consideră delicvenţă juvenilă drept o consecinţă directă a
dezorganizării societăţii implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecinţele
negative şi conflictuale generate de perioadele de criză şi instabilitate
economică, de mobilitatea teritorială şi socială a populaţiilor. Însă, perspectiva
dezorganizării sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot influenţa
intensitatea delicvenţei juvenile în anumite zone şi arii urbane.
Există teorii care considera delicvenţă juvenilă un efect nemijlocit al
conflictului normativ între diferitele categorii de tineri (minori) şi obstrucţiile
organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogaţie; ea este consecinţa
utilizării unor mijloace nelegitime de către minori pentru atingerea unor scopuri
dezirabile, că şi a unei discrepante intense între normele socialmente împărtăşite
şi condiţiile reale ale vieţii sociale. Tinerii devin delicvenţi, fie datorita eşecului
de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii
de a promova alternative de reuşită, că urmare a existenţei unor restricţii şi
bariere sociale. Şi totuşi, aceste teorii pun un accent prea mare pe aspectele
conformismului minorilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual
şi ignorând extensiunea largă valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi, chiar,
conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii.
W. C. Reckless37 elaborează teoria rezistenţei la frustrare, încercând să
concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se
fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o
structură socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca
mecanism de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii tânărului.
Structura sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile sociale în care
minorul este integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate,
prieteni), şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor
mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul,
etc. Structura sau rezistenţa interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie
36
Idem 35;
37
Idem 35
30
aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura
copilului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport eu alte
persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi
“toleranţa” la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două
structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la normele de convieţuire
socială, comiţând acte cu caracter delicvent.
Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenta pot fi
cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie; ceea ce reprezintă un mijloc
de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate care; la rândul
sau, declanşează acte deviante şi delicvente. Starea de frustrare poate apărea ori
de cate ori minorul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieră socială, care îl
împiedica să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale; ea se manifestă
printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfăşurarea
unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui
individ de a depăşi o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns
inadecvate, reprezintă toleranţa la frustrare.
Agresivitatea este considerată o componenţă esenţială, normală a
personalităţii care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul
când scapă controlului raţiunii. Mulţi autori o consideră un instinct, o necesitate,
un răspuns sau un contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate apărea că o
referinţă la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea, sexualitate.
Problema raportului frustrare – agresivitate poate fi discutata sub două
aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează automat un
comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate şi de tensiune
afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresiva; în al doilea rând, nu orice
comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia
individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoie),
accidentală ori câştigată sau datorată condiţiilor sociale de mediu (familii
dezorganizate, părinţi bolnavi, alcoolici sau violenţi).

31
 Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înţeleasă
ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o
încercare a minorului de descoperire a propriei identităţi şi chiar de formare a
unei atitudini combative.
Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvenţială în care
înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este
bună şi funcţională. Aceasta constă în forţa eu-lui, autocontrol, o bună
autoconceptualizare, rezistenta puternica în faţă diversiunilor.
E. R. Sutherland38 elaborează teoria “asocierilor diferenţiale” conform
căreia comportamentul delicvent este alcătuit atât din circumstanţe şi împrejurări
socio-economice şi culturale, cât şi din aşa numita anamneza socială, aceasta
vizând elementele care au influenţat anterior viata delicventului. Pornind de la
aceasta afirmaţie, Sutherland construieşte teoria genetică a delicvenţei şi
introduce teza învăţării sociale a comportamentului delicvent. El porneşte de la
premisa că, în viaţă socială, indivizii se confruntă cu modele pozitive
(conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament şi conduită care nu
se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă în cadrul
procesului de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri diverse.
Această comunicare poate fi verbală sau comportamentală, transmisă prin
“exemplul” altor persoane cu care se vine în contact.
Aceasta înseamnă că, dacă potenţialul infractor învaţă “definiţii” care
sunt favorabile comportamentului deviant, atunci creşte probabilitatea apariţiei
tendinţei spre comiterea actelor deviante şi criminale. Definiţiile necesita, însă,
suportul grupului, ceea ce înseamnă că, în viziunea autorului, crima nu va
persista în absenţa unei “subculturi a violenţei”. Învăţarea definiţiilor nu
presupune în mod necesar contactul direct cu infractorii. Copiii pot învăţa şi
reţine definiţii procriminale de la părinţi.
Procesul de “învăţare” a delicvenţei nu este însă liniar, ci include mai
multe momente. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-

38
Idem35
32
şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările
favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispoziţiilor legale. Urmează, apoi,
învăţarea şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor.
In concluzie, putem considera ca la baza teoriei lui Sutherland stă
următoarea idee: “comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea proces
psihosocial – cu alţii într-un grup familiar”. Învăţarea cuprinde tehnicile
comiterii actelor criminale, plus motivele, trebuinţele, raţionalizările şi
atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
Teoriile învăţării sociale pun accentul pe interacţiunea dintre persoană şi
mediu, în vederea identificării condiţiilor în funcţie de care indivizii violează
legea. Dezvoltarea unei orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă
o acumulare a trăirilor într-o varietate de situaţii. Astfel, Patterson afirma:
“Copiii nu depăşesc faza comportamentului antisocial extrem; ei rămân devianţi
dacă nu sunt pedepsiţi”.
Alţi autori consideră că practicile de creştere a copiilor pot fi influenţiale;
în sensul că ei învaţă pattern-urile comportamentale adulte, valorile şi anxietăţile
prin intermediul observării experienţelor adultului. Relaţiile dintre părinţi şi
copii sunt interinfluenţiale, în sensul că fiecare produce schimbări în
comportamentul celuilalt.
Unii reprezentanţi ai teoriilor sociale văd copiii ca fiind participanţi
activi în propria lor socializare, susţinând că delicvenţii sunt, de fapt, capabili de
stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de către alţii. În
acest sens, Patterson afirmă: “Copiii antisociali îşi educă proprii părinţi.
Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact; ele sunt foarte eficiente
în educarea adulţilor şi colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze
cerinţe. Copilul nu trebuie să facă treburi gospodăreşti, nu trebuie să se
conformeze regulilor casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil în instruirea
profesorilor şi adulţilor în general în a erede că nu este necesar pentru copil să
meargă la şcoală şi să achiziţioneze un nivel rezonabil de cunoştinţe”.

33
 O altă teorie este cea elaborată de şcoala de la Chicago – teoria
dezorganizării sociale – potrivit cu care geneza şi dinamica delicvenţei sunt
determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de
fenomenele de urbanizare şi exod rural. Rata delicvenţei este mai ridicată în
ariile şi zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populaţie,
dezintegrare culturală, toate acestea generând fenomene de dezorganizare
socială, marginalizare, devianţă.
Printre susţinătorii acestei teorii se numără şi C. R. Shaw şi H. D.
Mckay39 care consideră că delicvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor
materiale, a contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se
confruntă adolescenţii şi tinerii. Minorii delicvenţi provin din familii
caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic şi cultural, condiţii precare
de locuinţă şi confort, şi care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o
socializare şi o educaţie adecvate. Delicvenţii minori domiciliază, de regulă, în
zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate
sau descompletate. Majoritatea detesta şcoala şi mediul şcolar, au o slabă
inserţie şcolară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala,
asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delicvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiei de
socializare şi controlului exercitat de comunitate şi vecinătate; destabilizarea
ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi
varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în
cadrul oraşului.
Soluţia eradicării delicvenţei juvenile constă în elaborarea şi aplicarea
unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus
pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi
cartierele defavorizate.

39
Idem 35;
34
 Teoria subculturilor delicvente40 afirmă necesitatea observării resorturilor
intime ale delicvenţei juvenile din perspectiva particulară a subculturilor
existente în cadrul unei societăţi.
Subcultura a fost definită ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la
care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de
protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul
că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile
sociale. Rezultă că orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de
cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de valori
dominante – “contraculturi”.
Atunci când indivizi aparţinând unor asemenea subculturi utilizează
modalităţi şi mijloace ilegitime şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi
scopurile, ne aflăm în faţă unor subculturi delicvente, în cadrul cărora există un
sistem de valori şi norme, standarde şi reguli de conduită în funcţie de care sunt
exercitate rolurile membrilor şi sunt apreciate performanţele.
Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul,
maliţiozitatea, negativismul, etc.), subculturile delicvente impun membrilor
desfăşurarea unor activităţi ilicite şi infracţionale. Mecanismul principal prin
care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, în opinia lui Cohen41, este
acela de socializare în grup, prin transmiterea şi învăţarea diferitelor procedee şi
tehnici delicvente.
Cohen arată că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinţilor,
modele de valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea
făcută de şcoală această omogenitate dispare. Sistemul de valori prin care sunt
apreciate performanţele copiilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care
deţin puterea. De aceea copiii aparţinând claselor defavorizate îşi exteriorizează
frustrarea şi se asociază, în bandă sau subculturi delicvente.
Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare
(sărăcie, mizerie, şomaj, inegalitate, etc.); aceste bande organizează acţiuni
40
Idem 35;
41
Idem 35, p. 72-76;
35
ilicite pentru a-şi realiza scopurile şi interesele, transformându-se uneori în
adevărate “subculturi criminale” sau “subculturi bazate pe crimă şi violenţă”,
comiţând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri,
prostituţie, etc.).
În acest sens, R. A. Cloward şi L. E. Ohlin 42 afirmă că delicvenţa
juvenilă ca formă şi modalitate de răspuns faţă de inegalităţile sociale, nu este un
fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri ale
subculturilor delicvente.
O variantă a teoriei subculturilor delicvente este cea a “grupurilor de la
marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul străzii” elaborată de W. F.
Whyte43. Perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii se caracterizează, între
altele, prin stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie.
De sociabilitate şi de comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc
diferite planuri de acţiune. Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi
de şcoală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraş, şi-i permit tânărului
afirmarea de sine şi concretizarea dorinţei lui de a se emancipa de autoritatea
familiei şi a şcolii.
Cele mai multe dintre aceste grupuri realizează o socializare:
“secundară”, cu efecte benefice asupra structurii şi dezvoltării personalităţii
minorului. De aceea, asocierea şi participarea la activitatea grupului de prieteni
este considerată o modalitate importantă de socializare a minorului, întrucât în
aceasta perioadă el are o atitudine ambivalentă: obedienţă şi revoltă,
independenţă şi imitaţie, anticonformism şi criză de originalitate. El simte
nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el,
soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza
dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu acest grup, copilul îşi dezvoltă limbajul,
capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme
specifice grupului.

42
Idem 41;
43
Idem 41;
36
 În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod
invariabil, dispoziţiile legii şi normele de conduită reprezintă reguli de
necontestat. În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acestor
reguli. Ataşarea sau asocierea minorului la unul sau altul dintre cele două
grupuri – conformist (nondelicvent) sau nonronformist (delicvent) – reprezintă
momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioară a vieţii lui.
Anumite grupuri “stradale”, unele constituite spontan, altele organizate şi
structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau ce se îndeletnicesc cu afaceri
ilicite, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, au o situaţie periferică şi
marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare şi
insatisfacţie socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate. Asemenea grupuri
reuşesc să atragă în anturajul lor o serie de adolescenţi cu serioase deficienţe de
socializare morală, familială şi şcolară, sau care prezintă serioase tulburări de
comportament, adeseori exercitând o influenţă negativă asupra acestora şi
antrenându-i în acte şi fapte delicvente cu a periculozitate socială sporită.
Însă, adevăratele grupuri de prieteni minori nu se constituie anume
(decât în cazuri absolut excepţionale) în vederea comiterii unor acţiuni
antisociale de un tip sau altul, dar adeseori delicvenţa se dezvoltă progresiv,
copiii în cauză trecând, pe nesimţite, de la turbulenţă la delicvenţă. Prin
adoptarea unor norme de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită
indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale
de devianţă şi de delicvenţă, prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a
unor tehnici infracţionale.
Delicvenţa în grup44 este cea mai periculoasă din punct de vedere social;
deoarece, spre deosebire de delictele făptuite de minorul care acţionează de unul
singur, ce trădează lipsa de experienţă, de viaţă, chiar naivitate, delictele
practicate în grup au, de la bun început, alta tentă: sunt, în general, premeditate,
organizate, comise cu mijloace perfecţionate, de regulă, noaptea. Copilul simte
de la început că în grup, printre alţii, este mai pus la adăpost de urmăritori, că

44
Stoian, M., op. cit., p. 131-164;
37
pierderea în anonimat îi oferă dintr-o dată dreptul de a încălca, normele,
altminteri categorice, ale convieţuirii sociale.
Se pune întrebarea “Ce anume îi leagă pe aceşti minori?”. În primul
rând, îi leagă făptul că sunt copii slabi ataşaţi mediului în care trăiesc, familiei,
profesiunii, etc. Apoi este vorba şi de o anumită independenţă obţinută mult prea
de timpuriu, la care se adaugă influenţele negative exercitate uneori de părinţi.
Lipsiţi relativ de familie – care trebuie să: fie şi să rămână grupa de referinţă a
oricărui tânăr – ei simt nevoia organică de a se grupa, absenţa familiei
spunându-şi obligatoriu cuvântul, făcându-le nesigure mişcările interioare şi
exterioare. Noua situaţie le acordă o anumită stare de independenţă şi doar
aparenţa unei personalităţi manifeste, dar este şi primejdioasă, fiindcă ei nu ştiu
întotdeauna să folosească în sensul cel mai bun independenţa câştigată. Micul
câştig este anulat de făptul că apartenenţa la grup obligă la o supunere oarbă,
făcându-i să se manifeste, de multe ori, împotriva voinţei proprii, individuale.
Un astfel de grup de prieteni ţine să se comporte întotdeauna cât mai
spectaculos în public, cât mai zgomotos ca să se remarce, iar fiecare dintre
membrii săi este obligat să se supună, să se adapteze oricărei schimbări de
opinie ivite în restul grupului. Personalitatea fiecăruia nu are decât de suferit în
acest sistem de convieţuire şi colaborare care încearcă – inutil – să suplinească
absenţa nefirească a familiei.
În grupul greşit evoluat, primejdios, deviant, personalitatea minorului
ajuns delicvent arată astfel: pasivitate şi lene; instabilitate; agresivitate; ciudă;
neîncredere; absenţa stăpânirii de sine, impulsivitate, violenţă; nevoia
satisfacerii imediate, a reuşitei rapide; decalaj între impulsuri şi realitatea
înconjurătoare; lipsa de interes faţă de societate; preocupări sexuale mascate;
nevoie de evaziune; anxietate de fond şi sentimentul de culpabilitate. Toate
acestea pot fi denumite în termeni psihologici – fragilitatea personalităţii care
nu-şi poate găsi echilibrul, iar în termeni sociologici – grad variabil de
antisocialitate.

38
 Pentru a ilustra efectele negative ale influenţei grupului deviant asupra
conduitei minorilor care fac parte dintr-un asemenea grup, prezint în continuare
câteva cazuri întâlnite în practică:
– Minorul I. R.: a fost sancţionat pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie împreună cu un major. Întrucât minorul devenise orfan de
mamă, iar tatăl îl abandonase, bunicii materni l-au luat în grija lor.
Aceştia însă, din cauza vârstei înaintate, s-au dovedit incapabili să-l
supravegheze în mod corespunzător neavând autoritate asupra lui,
astfel că minorul a intrat în anturajul negativ al străzii, ajungând în
scurt timp să comită fapte antisociale.
– Minorul L. M.: autor al unor numeroase furturi, săvârşite în asociere
cu foşti infractori, provine dintr-o familie organizată. În ciuda situaţiei
familiale bune, interesul său pentru învăţătură este foarte scăzut,
frecvenţa fiind de asemenea, necorespunzătoare. Nesupravegheat
îndeajuns în familie, minorul a fost atras în anturajul negativ din
cartierul în care locuieşte, ajungând să comită multe furturi de la
telefoanele publice şi autoturisme.
– Minora T. S.: împreună cu alţi 7 făptuitori (5 majori şi 2 minori); a
sustras din depozitul unei firme bunuri în valoare de 7 milioane lei.
Deşi provine dintr-o familie organizată, iar caracterizarea făcută de
profesori este pozitivă, minora a intrat în anturajul unor persoane cu o
educaţie precară şi un comportament deviant, cu scopul, conform
spuselor ei, “de a face rost de bani” pentru a-şi putea cumpăra lucruri
foarte mult dorite. În ancheta socială efectuată se menţiona că bugetul
familiei era total insuficient pentru întreţinerea celor 7 membri.
– Minorul E. M.: absolvent a numai 3 clase la Şcoala Ajutătoare, se
afla, în momentul comiterii faptelor de furt, în evidenţa autorităţii
tutelare, fiind de mai multe ori internat în Centrul de Primire Minori
“Cireşarii”. Deşi provine dintr-o familie organizată, indiferenţa
părinţilor lui i-a permis să părăsească deseori domiciliul petrecându-şi
39
 timpul în compania grupurilor de copii care trăiesc în Gara de Nord.
Influenţa lor negativă s-a concretizat în faptele penale săvârşite.
Relevant este şi faptul că mama minorului declară despre acesta că
“în ultima perioadă, se droghează".
Analizându-se modul de a reacţiona al minorului în raport cu atitudinea
societăţii faţă de actele sale a fost elaborată o nouă teorie, şi anume teoria
etichetării sociale45. Aceasta porneşte de la premisa că devianţa este creată de
etichetele folosite de societate în legătura cu anumite acte. Devianţa nu este
bazată numai pe calitatea actului, ci, mai mult, ea provine din reacţiile sociale
asupra actului. Se face astfel o distincţie între prima devianţă – comportamentul
actual criminal – şi devianţa secundară – reacţia societăţii asupra conduitei
infracţionale.
Deci, potrivit acestei teorii, delicvenţa nu este numai o trăsătură inerentă
a unui anumit tip de comportament, ci, mai ales, o însuşire conferită acelui
comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează
conduita ca deviantă. Reprezentanţii46 acestei teorii consideră că nici un
comportament nu este prin el însuşi, conformist sau deviant, ci societatea îl
socoteşte astfel.
Analizând interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, aceasta
teorie stabileşte că există în orice societate indivizi care calcă normele prescrise
şi indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează
aceste abateri. Normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să
acţioneze indivizii, precizând doar căile şi mijloacele ce trebuie utilizate în acest
scop. De aceea, în orice societate apar diverse tipuri de comportament. De la
cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi delicvente. În funcţie
de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise
prin norme şi de rolurile efectiv jucate de indivizi; grupurile sau societatea vor
aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime,
morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante.
45
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 39;
46
Shelz, J. F., Tannembaum, F., Nietzel, M. T.;
40
 Una dintre instituţiile sociale cel mai adesea vinovată de etichetarea
tinerilor este considerată a fi şcoala. Aceasta exercită o puternică influenţă
privind orientarea comportamentului minorului în perspectivă. Elevii care sunt
etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge probabil să se privească pe ei înşişi ca
fiind inferiori şi, totodată, există o mică probabilitate că vor reuşi mai târziu în
viaţă.
Tendinţa de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este
deosebit de accentuată la unii reprezentanţi ai teoriei etichetării: “Grupurile
sociale creează devianţa prin: conturarea regulilor a căror încălcare produce
devianţa”; “Tânărul delicvent devine rău deoarece este definit ca fiind rău şi
deoarece nu este crezut că este bun”.47
Delicvenţa este un tip special de “reacţie socială”, de apărare din partea
societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând
de o serie de factori (puterea, clasa privilegiată, bogăţia, etc.).
Din procesele de interacţiune şi reacţiune dintre grupul care elaborează şi
aplica normele şi grupul sau indivizii care suportă normele şi eticheta, se pot
stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delicvenţei şi ale devianţei. Definirea
unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârşeşte cu
adevărat individul care încalcă norma; fiind, de fapt, consecinţa a ceea ce
gândesc alţii despre acest comportament.
F. Tannembaum susţine că apariţia şi definirea delicvenţei se face prin
“dramatizarea” răului, în orice societate fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau
“criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura abaterilor comise,
ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce influenţează evoluţia carierei
lor de viitori delicvenţi.
Mergând pe aceeaşi idee, K. T. Erikson48 arată că, în procesul etichetării,
agenţii de control social, în special instituţiile represive îl “împing” pur şi simplu
pe individ către o carieră delicventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca
fiind singura alternativă posibilă.
47
Idem 45;
48
Idem 41;
41
 Toate aceste teorii, deşi nu reuşesc să surprindă totalitatea contextului
determinativ al manifestărilor delicvente ale minorilor, au însă meritul de a fi
semnalat aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia fenomenului
de delicvenţă juvenilă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu
rol de socializare şi control social.

42
 CAPITOLUL VI
ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELICVENŢEI JUVENILE –
ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Un rol principal în evaluarea fenomenului de delicvenţă juvenilă îl are

analiza etiologică, care implică studiul detaliat al caracteristicilor personalităţii
în formarea minorului, studiul motivaţiilor, nevoilor şi – aspiraţiilor sale, al
raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica
particularităţile individuale ale tânărului şi medierea pe care o oferă actului de
transgresiune a normei, condiţiile psihice interne şi cele depinzând de structura
mediului socio-cultural extern.
Orientarea psihologică se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare
individuală a comportamentelor şi particularităţilor psihice ale tânărului
delicvent, care încearcă să explice devianţa penală ca rezultat al unor tulburări
de comportament şi personalitate datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele
normative.
O primă direcţie de abordare este cea psihanalitică49. Aceasta atribuie
minorului delicvent o structură nevrotică” manifestată prin conflicte intra- şi
interpersonale, cauzate de eşecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul
familiei. Acest eşec, datorat fie unei carenţe afective materne, fie unui exces de
afectivitate maternă, fie absenţei unei identificări cu imaginea tatălui, creează un
traumatism care reapare la vârsta adolescenţei sub forma unei crize de identitate,
generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur.

49
Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenţei juvenile”, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, p.52;
43
 A două direcţie de abordare, cea psihopedagogică50, evaluează cauzele
delicvenţei juvenile din perspectiva erorilor educaţiei şi socializării morale,
considerând că tendinţa spre delicvenţă este rezultatul manifest al eşecului
asimilării şi internalizării normelor de conduită de către subiecţii educaţiei.
Acest eşec se datorează, în mare măsură, unei educaţii greşit orientate care
ignoră motivaţiile personale ale tânărului şi aplică un sistem defectuos de
sancţiuni, la care se adaugă interdicţiile severe instituite de părinţi asupra unor
acţiuni sau preferinţe care împiedică dezvoltarea sociabilităţii şi a autonomiei
morale.
Studiul delicvenţei juvenile solicită o evaluare complexă a interacţiunilor
între toţi membrii grupului familial şi a conflictelor dintre aceştia, mai ales în
situaţiile de criză. Organizarea familiei influenţează mai ales modelele de
identificare şi motivaţiile tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de
tensiuni şi conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura
personalităţii sale. Conform statisticilor, peste jumătate dintre adolescenţii
delicvenţi aparţin familiilor dezorganizate. Eşecul unităţii familiale antrenează
un eşec al educaţiei morale. Cercetările de psihologia copilului şi sociologia
familiei evidenţiază că familiile dezorganizate (divorţ, abandon, deces, detenţie)
furnizează cel mai mare procent de copii caracterizaţi prin tulburări psihomotorii
şi sexuale, ca şi acele familii unde conflictele între părinţi sunt deosebit de
frecvente.
Totalitatea manifestărilor comportamentale ale minorilor depind, în cea
mai mare măsură, de integritatea funcţionalităţii familiei. Nerealizarea funcţiilor
principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare, etc.)
determină apariţia unor tendinţe neconforme cu normele de conduită valorizate
pozitiv de societate. Diferenţele înregistrate în comportamentul moral şi în
valorile morale ale tinerilor de aceeaşi vârstă se explică, adeseori, prin
diferenţele înregistrate în practicile părinţilor în materie de educaţie.

50
Idem 49;
44
 Indiferent de caracterul şi conţinutul diferitelor sale abordări, orientarea
psihologică în domeniul delicvenţei juvenile susţine ideea principală conform
căreia delicvenţa juvenilă se datorează incapacităţii de adaptare satisfăcătoare la
mediu a minorilor, datorită unor tulburări de natură psiho-patologică provocată
de un ansamblu de factori, de care familia este, în cea mai mare parte,
responsabilă. Unele dintre aceste tulburări psihopatologice se pot datora unor
suferinţe neuropsihice care sunt asociate în mod frecvent cu un comportament
deviant sau al căror debut poate fi marcat prin comiterea unui act infracţional:
suferinţele organice centrale (epilepsia, traumatisme cranio-cerebrale,
oligofreniile), boli psihice la minori (schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă,
nevroza).
Epilepsia, ca suferinţă centrală globală, imprimă în timp trăsături
particulare personalităţii bolnavului, indiferent de originea şi natura lezionară a
suferinţei devenită cronică. În epilepsia infantilă se întâlnesc frecvente devieri de
conduită. Din punct de vedere al raporturilor dintre apariţia acceselor de
epilepsie şi tulburările de conduită se deosebesc două categorii; prima cuprinde
cazurile la care ambele manifestări clinice se datorează aceleiaşi leziuni fără nici
o legătură cauzală între ele, iar a două cuprinde cazurile la care manifestările
caracteriale sunt consecinţa acceselor de epilepsie. Subiecţii cu devianţă
comportamentală, recrutaţi dintre cei cu epilepsie afişează modificări
comportamentale care devin trăsături de personalitate. În perioadele intercritice,
precum şi în cele postcritice se instalează o serie de înclinaţii patologice:
atitudini manifest ostile faţă de anturaj, vagabondajul, înclinaţia către furt,
piromania, minciuna, ca şi consumul de alcool în exces, tentaţia distrugerii, etc.
După unii autori, predispoziţia la crize de manie, furie, revendicări în
replică la cauze neînsemnate devine o trăsătura constantă. Caracteristic
epilepticului, care poate săvârşi acte de tip devianţă comportamentală ce încalcă
legea penală, este ca descărcarea prin acte de mare agresivitate şi cruzime nu
aduce după sine regretul, sentimentul de vinovăţie. Subiectul are în continuare o
stare de tensiune, o dispoziţie ostilă, este instabil, ursuz şi nemulţumit.
45
 În cazul traumatismelor cranio-cerebrale51, modificările psihice apar, de
regulă, după câţiva ani de la traumatism şi sunt influenţate mai puţin de sediul
leziunii, cât de întinderea ei. Loviturile pe care le înregistrează craniul copilului
sunt extrem de numeroase, dar nu prezintă o importanţă specială decât cele de o
anumita intensitate, urmate de pierderea cunoştinţei sau de o modificare în
conduita copilului. Sechelele psihice pot fi de tipul: insomnii, iritabilitate,
agresivitate, tendinţa la violenţa, diminuarea atenţiei şi memoriei, sensibilitate la
zgomote.
Oligofreniile52 sunt stări de nedezvoltare psihică sau dezvoltare psihică
incompletă, de cauzalitate multiplă. Minorul oligofren, mai ales imbecilul
(oligofrenie de gradul doi), poate comite infracţiuni al căror caracter particular
reiese din absurditatea actelor.
Minorul cu conduite psihotice, mai ales cel care se apropie de
schizofrenie, poate veni în conflict cu legea penală, cele mai multe infracţiuni
putând fi comise în perioada iniţială denumită perioada medico-legală, mai ales
la pubertate şi adolescenţă. Infracţiunile comise de schizofrenie atrag atenţia prin
ferocitatea lor şi sunt însoţite de o atitudine de indiferentă şi afectivitate tacită.
Motivaţional, actele lor aberante rămân fără mobil, au caracter ilogic, absurd sau
pot fi explicate prin idei delirante. După comiterea actului respectiv, psihoticul
nu manifestă nici o remuşcare, rămâne pasiv şi indiferent, privind ca un străin
rezultatele propriilor sale fapte.
Reactivitatea poate genera şi ea tulburări comportamentale. În cazul unor
nevroze, adolescenţii şi tinerii pot avea izbucniri de tip episodic, toate datorate
unor necesităţi de rezolvare a tensiunilor interioare: manifestări distructive, de
cruzime faţă de animale sau faţă de persoane din anturajul lor imediat.
CAPITOLUL VII
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

51
Răşcanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universităţii, Bucureşti, 1994, p. 11-14;
52
Idem 51.
46
 Se poate afirma că nivelul de delicvenţă juvenilă al unei ţări reflectă, în
suficientă măsură; interesul şi capacitatea acestei societăţi în rezolvarea
dificultăţilor de creştere şi educare a tinerelor generaţii, şi, în acelaşi timp,
avertizează asupra gravitaţii şi întinderii criminalităţii de mâine.
Înainte de a prezenta concluziile lucrării se impune precizarea unor
constatări privind fenomenul general al delicvenţei juvenile după Decembrie
1989:
– comparativ cu infractorii adulţi, minorii reprezintă în totalul
infracţiunilor procentul de 33% faţă de perioada anterioară când nu
depăşeau 10%;
– vârsta minorilor anchetaţi de poliţie este în general mai scăzută;
– proliferarea consumului aşa-ziselor “droguri primitive” (aurolac);
– tendinţa de organizare în grupuri infracţionale a minorilor sub
conducerea unuia sau mai multor adulţi;
– trecerea mult mai rapidă în timp de la infracţiunile uşoare la cele
grave;
– minuţioasa pregătire a faptelor antisociale;
– preponderenţa delicvenţei achizitive, asociată sau nu violenţei;
– creşterea impresionantă a numărului de cazuri de vagabondaj,
cerşetorie şi prostituţie în rândul minorilor şi al minorelor, fără ca
acest lucru să se reflecte câtuşi de puţin în suma sancţiunilor penale
pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Deşi există o mare varietate de puncte de vedere în perimetrul teoriilor,
modelelor şi concepţiilor de explicare cauzală a fenomenului delicvenţei
juvenile, nu puţine sunt laturile comune, de consens, în conţinutul acestora. Pe
de alta parte, diferenţele constau în special în importanţa cu care sunt priviţi
factorii etiologici luaţi în considerare, diferente ce se justifică de multe ori prin
contextul social deosebit în care se practică demersul explicativ. Perioadele de
timp definite prin transformări sociale profunde reclama, în mod evident, o
47
atenţie deosebită în decelarea trăsăturilor lor specifice în extragerea concluziilor
necesare pentru luarea măsurilor practice ce se impun.
Schimbările sociale petrecute în cursul acestor patru ani ce au urmat
evenimentelor din decembrie 1989 s-au caracterizat prin mutaţii semnificative şi
în structura etiologică şi de manifestare a fenomenului delicvenţei. Această
situaţie cere, la rândul ei, măsuri specifice şi adecvate cu o eficienţă sporită în
diminuarea ori eliminarea acelor posesiuni de natură socială ori individuală ce
favorizează delicvenţa. Adolescentul acestor timpuri frământate întâmpină
dificultăţi şi multiple situaţii de conflict în cursul integrării sale în câmpul social
şi juridic. Pentru atenuarea lor, societatea are datoria de a iniţia diverse politici
sociale şi legislative în care elementul vizat cu prioritate să fie protecţia socială a
celor defavorizaţi. Paginile anterioare au relevat preponderenţa acestor categorii
în sectorul penal al existenţei sociale. De aceea, programele de prevenire trebuie
să aibă, mai curând, un caracter de profilaxie socială decât unul de natură
clinică. Asemenea programe ar cuprinde nivelul macrosocial, cel microsocial şi
aspectele individualităţii minorului.
Dintre măsurile specifice primului nivel, se impun, în primul rând,
revizuirea şi reformarea întregii legislaţii cu privire la minori şi tineri, măsurile
de prevenire şi reducere a şomajului, cele privind locuinţele (de exemplu,
introducerea unei “alocaţii de locuinţă”, aşa cum se acordă în unele state
occidentale, constând într-un ajutor financiar nerambursabil acordat familiilor cu
mai mult de doi sau trei copii minori şi care locuiesc în spaţii insuficiente),
măsurile de securitate şi asistenţă socială.
La nivelul microsocial, programele preventive vor urmări revitalizarea
funcţiilor educative şi de control social ale principalelor instituţii sociale: familia
şi şcoala. Măsurile luate în domeniul familial constau în susţinerea economică
(de exemplu, mărirea actualelor alocaţii pentru copii) ori în consilierea acordată
gratuit prin intermediul cabinetelor de consiliere familială din cadrul reţelelor de
asistenţă socială. Şcoala, la rândul ei, cere o regândire a rolului şi sistemului sau
de funcţionare. Paşii întreprinşi în acest domeniu au fost mici, poate şi datorită
48
dificultăţilor financiare din ultimii ani. Schimbările organizaţionale şi
modificarea ideilor şi principiilor după care este călăuzită activitatea şcolară
reprezintă promiţătoare căi de prevenire a delicvenţei prin intermediul şcolii. În
acest context, mentalitatea unora dintre cadrele didactice care nu pot construi un
climat şcolar sănătos propice apropierii cu elevii, ar trebui să-şi găsească
înlocuirea cu atitudini responsabile sub aspect educaţional. Nu mai puţin
importante sunt şi acele măsuri care conduc la permanentizarea legăturilor între
cadrele didactice şi părinţi (cum ar fi înfiinţarea unor comisii de consiliere
familială şi şcolară formate din părinţi şi profesori), sau care urmăresc
organizarea, în interiorul şcolilor, a unor servicii dotate cu personal specializat
(psihologi, asistenţi sociali, etc.) cu sarcina de a identifica şi trata pe acei elevi
cu serioase tulburări comportamentale şi de înţelegere.
La nivel individual esenţiale devin măsurile de reeducare şi resocializare
în mediile instituţionalizate (centrele de reeducare, instituţiile medical-educative,
centrele de primire a minorilor), precum şi măsurile de reintegrare socială a
minorilor delicvenţi. Acest proces de reinserţie socială a foştilor delicvenţi
întâmpină greutăţi sub aspect psihologic, reuşita nefiind asigurată doar prin
comportamentul corect al foştilor infractori, ci mai ales de societatea care îi
primeşte şi care ar trebui să aibă o acţiune integratoare. Pentru a le uşura drumul
în viaţă nu este suficient să li se ofere numai loc de muncă, ci şi posibilitatea de
a se realiza cu succes pe plan socio-afectiv. Aceasta deoarece spectrul
stigmatizării sociale îl înspăimântă încă din timpul detenţiei pe fostul infractor şi
constituie una din piedicile psihologice majore în calea reformării sale totale.
Delicvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa
absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite
în familie, a eşecului activităţii de educaţie morala primita în şcoala, etc. Un
minor delicvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de
responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele
normative, trăind o experienţă socială diferită de aceea a adultului. Din acest
motiv, delicvenţa juvenilă apare că un efect al lipsei de responsabilitate a
49
familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a
tânărului.
Apreciindu-se că în viitor va creşte numărul minorilor condamnaţi la
pedeapsa închisorii, s-a propus înfiinţarea unui penitenciar de minori care să
permită aplicarea unui tratament penitenciar specializat, bazat pe investigaţii
psiho-sociologice şi medicale, şi care să excludă contactul minorilor cu majorii.
De asemenea se impune o îmbunătăţire a regimului penitenciar pentru minorii
condamnaţi la pedeapsa închisorii, în spiritul regulilor europene, ţinând seama
de experienţa altor ţări dezvoltate.
În final, amintim că în literatura de specialitate recentă se face, tot mai
frecvent, referire la rolul comunităţii (locale ori de cartier) în prevenirea
infracţiunilor şi sprijinirea acţiunilor educative şi de formare desfăşurate la nivel
familial şi şcolar. Modelul britanic de intervenţie în cadrul comunităţii, cu
ajutorul unor agenţi specializaţi în semnalarea şi rezolvarea unor probleme ale
sectorului încredinţat (copiii străzii, locuri de joacă, terenuri de sport, poluare,
calitatea drumurilor, promptitudinea unor servicii sociale, familii cu dificultăţi,
şomeri, acomodarea celor eliberaţi din penitenciare şi centrele de reeducare,
depistarea locurilor de munca), îşi poate găsi aplicarea cu succes şi în cadrul
societăţii noastre.
Departe de a se concretiza prin dimensiuni înfricoşătoare, delicvenţă
juvenilă înregistrează o creştere constantă, însă puţin semnificativă în sectorul
caracterului antisocial al componentelor sale faptice şi umane, fără că această
creştere să depăşească cotele foarte ridicate ale deceniului trecut.

50