CUM NE TRATĂM INCONTINENȚA

EMOȚIONALĂ (ȚIPI LA COPIL, DEȘI ȘTII CĂ

NU E BINE, DAR NU TE POȚI ABȚINE)?
Posted byBy Printesa Urbana14 ianuarie 202037 Comments
Incontinența emoțională . O am de mult, dar de când am devenit pă rinte, o simt mult mai des. Ce e ea?

Eu zic că am incontinență emoțională când mă enervez și, deși știu că nu e bine să țip sau să zic chestii
dureroase, nu mă pot abține. Mă reped imediat spre baie sau spre camera cealaltă , dar pe drum tot mai
scap printre dinți câte ceva. Ne iau emoțiile pe dinainte și ne scapă comportamente nedorite.

Nu e un termen de specialitate, e o glumă a mea cu mine. Ș i acum vreau să v-o împă rtă șesc, cred că vă va
ajuta mult. Intenția mea nu e să râd de incontinență , e o afecțiune serioasă și foarte supă ră toare.
Dimpotrivă . Și a spune și a face lucruri regretabile cu oamenii dragi e ceva serios. Dar cred că dacă ne
detașă m puțin și râdem de ceva care ne supă ră și ne sperie, ne relaxă m, nu mai punem atât presiune pe
subiect, nu ne mai simțim vinovați că suntem pă rinți ră i și reușim să devenim responsabili de noi înșine,
așa cum suntem de fapt, și preluă m frâiele comportamentului nostru. Fă ră simțul umorului avem puține
șanse să ieșim întregi la minte din aventura asta numită Viață, și mai ales din capitolul Maternitate.

Cum facem să trată m incontinența emoțională ?

Vreau să vă povestesc ceva despre mine, pentru că de multă vreme, reușesc să țin incontinența asta sub
control. Nu e nimic magic sau imposibil. Dacă eu am putut, vă asigur că poate oricine.

De mai bine de zece ani, de când am înțeles cât de mare e responsabilitatea mea față de mine, încerc să
tră iesc cât mai conștient. Mă gândesc mereu: Ce simt mai exact? De ce mă simt așa? Care sunt felurile în
care pot reacționa? Cum ar fi cel mai bine pentru mine și pentru ceilalți să reacționez? De ce face omul
acela asta? Ce e de învățat din asta? Ce pot da mai departe bun din asta? 

Acum le fac automat, cu viteză , la început treceam prin tot procesul de întrebă ri și ră spunsuri încet, pas cu
pas, mai ales când simțeam emoții puternice: frică , furie, vină .

Am înțeles că țipatul, tendința de a spune lucruri urâte, rele, chiar de a ridica mâna, vin din ce am vă zut și
tră it în copilă rie, când era perfect acceptabil pentru unii dintre adulții din jurul meu să facă lucrurile astea.
Copiii erau loviți acasă , pe stradă , la școală . Erau fă cuți în toate felurile. Iar acest comportament era
acceptat și chiar recomandat de majoritatea. Am crescut cu această credință .

Doar că acum, ca adult, am înțeles cât de greșit e să faci asta nu doar cu copiii, ci cu orice ființă umană .
Așa că atunci când mă înfurii sau mă simt nedreptă țită , nu încep să strig, să arunc ră ută ți sau să mă
pregă tesc de atac fizic. Indiferent de persoana care mi-a declanșat furia.

Trag aer în piept și mă întorc spre mine. Am nevoie doar de câteva secunde să reiau controlul. Furia are
nevoie de câteva secunde să curgă .

Nu îi pun dop furiei. Nu o ascund, nu o astup.

O las să fie și mă uit la ea. Am descris mai jos procesul meu de calmare. Poate vă e de folos.
Copilul țipă. Eu văd roșu. I-am spus de zeci de ori să se oprească, nu vrea sau nu poate. Îmi vine să
fac numai prostii. Nu mai suport țipetele.

1. Trag aer în piept.

2. Fac un pas în spate, doi pași, spun copiilor că am nevoie de o pauză să mă calmez. Mă retrag în
baie sau doar mă întorc cu spatele la doi metri de copil.
3. Închid ochii, continuu să respir adânc și mă uit la emoțiile mele și la corpul meu.

Ce simte corpul meu? Îmi ard urechile, pieptul e blocat, puls mare, mâini transpirate.

Ce simte sufletul meu? Sunt furioasă , epuizată , nedreptă țită , neiubită , neascultată , neapreciată .

De unde vii tu aparent, măi furie?

Pă i, copilul cel mic țipă degeaba.

De unde vii tu de fapt? Care e problema mea care mă face să mă enervez când țipă copilul? Ce nevoie
neîmplinită am acolo? De ce mă simt furioasă , epuizată , nedreptă țită , neiubită , neascultată , neapreciată ?

Pentru că am nevoile astea neîmplinite. Nu dorm destul, simt că eforturile mele nu sunt apreciate, am
nevoie de mai mult timp și mai multă intimitate cu soțul meu, am nevoie de o pauză , am nevoie ca și
copiii mei să mă vadă și să -mi audă oboseala și nevoia de odihnă , am nevoie ca ei să coopereze cu mine.

Cum fac să împlinesc din aceste nevoi pentru ca data viitoare când copilul nu face ce trebuie să nu
mă mai enervez?

Discut cu soțul. Îi spun ce nevoi am și cum cred că mă poate ajuta el să le împlinesc.

Îmi dau eu mie timp de somn mai mult, nu mai stau pe facebook până la miezul nopții.

Îmi iau pauze și cât stau cu copiii, vorbesc cu ei și le spun deschis de ce am nevoie și le cer ajutorul.

O chem pe mama două zile luna viitoare să gă tească ea o ciorbă în timp ce eu stau.

În timp ce vorbesc cu mine, furia se topește singură . Pilotul automat, care m-ar fi fă cut incontinentă
emoțional, care mi-ar fi pus vorbe și țipete în gură , nu mai funcționează , pentru că l-am vă zut, și după ce
îl vezi, el nu mai e acolo, în subconștient, de unde te conduce (Nu știu ce mi-a venit să țip sau să ridic
mâna, parcă n-am fost eu), l-ai adus în conștient și a devenit ineficient.

Acum poți avea ce reacție vrei. Una responsabilă , asumată , clară , care repară , nu ră nește.

Poți vorbi calm cu copilul, care e posibil ca fix de asta să fi țipat, pentru că avea nevoie de tine calmă .
Poate și el se simte nevă zut și epuizat. Dar el are 2, 3, 5 ani, nu este încă responsabil, așa cum ești tu. El
nu poate parcurge procesul de autocalmare de mai sus. Dar îl va învă ța de la tine, în timp.

Acum îl poți lua în brațe chiar dacă țipă . Îi poți oferi instrumente să se liniștească . Din zona asta senină,
ai acces la creierul tău, care e plin de soluții. Când ești cuprins de emoții atât de puternice, nu poți
lua decizii prea bune. Dar dacă le vezi, discuți cu ele, le lași să se consume, la cârmă o să fii tu, nu
niște convingeri vechi, greșite, care nu te lasă să fii și să faci ce știi sigur că e bine.
Încercați pașii de mai sus data viitoare când o să fiți în zona roșie cu orice emoție puternică .