DESPRE RĂBDARE, CU CALM

Ce să facem când ne enervăm cu copiii?

Furia cea mare ține 90 de secunde, uneori chiar mai puțin. Atât durează până creierul rațional
preia din nou controlul asupra celui reptilian, care ne îndeamnă la agresiune (vezi roșu de nervi,
îți vine să spargi și să urli). Dacă reușești să-ți faci de lucru un minut și ceva, criza deja a trecut.

Cred că printre darurile cele mai importante pe care vrem și trebuie să le oferim copiilor se
numără răbdarea. Sigur, iubire necondiționată, empatie, respect, siguranță, dar și răbdare. Dacă
tot îl iubești diafan de luni până vineri, nu-i păcat să te transformi sâmbătă în momzilla, să scoți
flăcări pe nas și să răcnești pe șapte voci?

E drept, copiii ne pun nervii la încercare des, nu din răutate, copiii mici nu știu să fie răi, ba
dimpotrivă, știu doar să fie buni până când învață de la noi răutatea, ci pentru că așa cresc ei,
testând lucruri, limite, oameni. Și răbdarea noastră e unul dintre cele mai tentant de testat
lucruri din lume. Trag de timp când ne grăbim, spun NU când am face orice pentru un DA, se
mai aruncă pe jos, mai țipă, aleg haine nepotrivite, ne cer lucruri imposibile.
Am pus mai jos câteva lucruri pe care am învățat să le fac să-mi sporesc rezerva de răbdare și pe
care le puteți face și voi oriunde ați fi, chiar și dacă vă grăbiți, sunt chestiuni simple care nu vă
iau mai mult de 2-3 minute și care, împreună sau separat, vă pot ajuta să vă calmați chiar dacă
stați la 20 de secunde de un copilaș isteric, supărat, obosit, care pare c-ar face orice să vă vadă în
cămașă de forță. Ce bine că totuși noi suntem adulții și găsim soluții și atunci când pare că n-ar
fi nici una pe lume, nu?

Înainte de a trece la soluții punctuale, vreau să zic că primul și cel mai important pas ar fi să
rezolvăm lucrurile care ne țin încordate, frustrare, supărate: răni vechi, supărări, nevoi ne
împlinite, oboseala, alimentație proastă, carențe. Terapie, mâncare sănătoasă, ajutor de la soț
sau familia extinsă, timp cu și pentru tine, somn, Magne B6. Bun, acum să trecem la soluții
punctuale.

1. Încerc să mă păstrez odihnită. Oboseala generală e dinamită pentru nervi. Mă bag în pat
devreme, chiar dacă în multe zile nu mai fac nimic între ora ei de culcare și a mea. Nu contează,
nu trebuie să bifez activități, o să recuperez mai târziu când or mai trece anii ăștia dificili.
Televizorul mă solicită, așa că plec din fața lui. Mă duc în pat și de la ora 10 uneori, îmi pun
dopurile de urechi, citesc ceva ce-mi place. În jumătate de oră dorm. Doar așa reușesc să fac față
probelor de foc cu doi copii mici în următoarele 12-13 ore.

 
2. Refuz să mă enervez din nimicuri. Evit conflictele, ignor răutățile. Pur și simplu le las să
treacă fără să le analizez, fără să plătesc polițe sau să dau replici. Prietena mea spune că sunt
proastă de bună și că îmi lipsesc niște gene, eu spun că-s doar foarte focusată pe ce e cu adevărat
important, și anume să trec liniștită prin viață. E o aptitudine pe care mi-am dezvoltat-o în timp,
de când am rămas însărcinată prima oară. Și merge tot mai bine! Nu m-am mai enervat pe ceva
ce are legătura cu munca de mai bine de un an. Micile frecușuri conjugale le onorez cu implicare
doar dacă nu conțin voce ridicată și vorbe grele. Cum crește nivelul de decibeli, cum am părăsit
incinta. Putem discuta civilizat, dacă nu, eu nu mai iau parte la conversație. Și da, mă culc
liniștită și dorm tun până a doua zi dimineața.

3. Când vreunul dintre copii îmi pune nervii la încercare și-mi vine să-l fac rachetă să-l
trimit pe Marte, întâi îmi spun că n-o face din răutate, ceea ce e adevărat, ci pentru că la rîndul
lui nu se simte confortabil și vrea să-și rezolve o problemă. Deci copilul mea are nevoie de mine.
Nu nervoasă, nu violentă, nu dispărută, ci acolo, prezentă, calmă, cu mintea întreagă să pot
căuta soluții.

4. Apoi mă gîndesc cât de mult îi iubesc și-mi aduc aminte câteva scene faine dintre noi.
Cum mă drăgălește cel mic, cum mă mângâie seara cea mare, cât de fericită mă fac ei în
majoritatea timpului.

5. Și încerc să-mi imaginez cum m-aș simți dacă plînsul ăsta de-acum, miorlăitul ăsta care
mă scoate din minți, ar fi un plâns adevărat, de boală, de durere, de frică. Atunci da, aș avea
motive să mă simt disperată. Acum e doar un alint, o joacă, niște nervi.

6. Mă pun în locul fetiței mele: mă enervează groaznic un lucru, că nu mai încap în niște
pantaloni, să zicem. O prostie, dar una foarte enervantă pentru mine în momentul acela. Și mi-e
rușine sau nu știu să spun cuiva, nu pot rezolva nicicum, așa că strâng pumnii și strig printre
dinți o înjurătură. N-ar fi fain să mă ia cineva în brațe atunci, să mă aline cumva? Să-mi spună
cineva că înțelege perfect cum mă simt, chiar dacă nu știe să-mi rezolve problema?

7. Cânt încetișor ceva. Cânt oribil și de cele mai multe ori propriul falset mă face să râd,
ocazional o face și pe ea să râdă.

8. Respir. Mai adînc, mai rar.

 
9. Îmi schimb poziția corpului, îmi mișc mîinile, picioarele, mă scutur, îmi mișc capul, în
felul ăsta mai eliberez din tensiunea din corp. Când pleacă ea, pleacă și o parte din tensiunea din
cap (chiar dacă o parte mică, de multe ori e fix partea care face diferența între o mamă isterică și
una ceva mai calmă).

10. Îmi imaginez că sunt un personaj din desene animate, un ceva cu capul mic (deci nu e loc
nervi în el) și inimă și brațe imense, că tot ce pot face în clipele astea e să iubesc și să alin. Și o
iau în brațe (dacă mă lasă) și-i spun c-o iubesc, că e frumoasă, bună, perfectă.

11. Sun pe cineva să mă descarc, vorbesc despre ce m-a enervat sau despre orice altceva,
ideea e să depășesc monentul în care simt că pierd și eu controlul.

12. Îi spun și ei că (și eu) sunt nervoasă sau nemulțumită și că trebuie să facem ceva
împreună să rezolvăm problema. E important ca cel mic să înțeleagă și cum se simte părintele
(sigur, ei sunt foarte empatici și de cele mai multe ori simt că au reușit să ne scoată din pepeni,
dar verbalizarea ajută mult), și pentru că-l iubește necondiționat, de multe ori va renunța la
propriile pretenții pentru a-și ajuta părintele să se simtă mai bine.
13. Ies din cameră. Las copiii în siguranță, le spun că am nevoie să respir puțin și scot capul
pe geam sau mă duc la baie. Acolo verbalizez în șoaptă: mă enervează foarte tare că iar strigă
amândoi, deși toată ziua m-am străduit să fac să fie bine. Sunt obosită și am nevoie de o pauză.
Cred că vreau să zic acum toate cuvintele cu p și f și m pe care le știu etc etc. Deja furia s-a mai
topit…

Și gata. Cu parte dintre cele de mai sus, uneori cu toate, trece punctul culminant, momentul ăla
în care-mi vine să scot lavă pe gură, apoi totul e mai ușor. Îi pot zîmbi sincer, îi pot propune
soluții, o pot aștepta să-și termine furia.

Suntem totuși adulți, putem identifica vălul negru care ține musai să ni se aștearnă pe creier, ar
trebui să ne putem și da la o parte din calea lui, înainte să facem vreun gest de care n-o să-și
amintească nimeni cu drag mai târziu.

Copiii merită acest efort! Nu e vina lor că ne e greu! Fac și ei tot ce pot, cu mijloacele pe care le
au…

https://www.printesaurbana.ro/2014/07/despre-rabdare-cu-calm.html