Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”

Facultatea: Psihologie și Psihopedagogie Specială

Modalități de intervenție psihologică în cazul

tulburarii posttraumatice de stres
la copii și adolescenți

A elaborat: Irina Vlas,

masteranda anului I
Coordonator: Angela Verdeș,
dr.în psihologie, con.univ.

Chișinău 2018
 O problemă deosebit de presantă a societăţii de azi este cea a traumatizării copiilor.
Situaţiile de stres major provoacă stresul traumatic, iar o urmare a acestuia prezintă tulburarea
posttraumatică de stres fiind asociată frecvent şi cu alte tulburări (depresie, tulburări anxioase,
diverse adicţii etc.). Copiii de facto sunt mai sensibili şi mai predispuşi decât maturii la
dezvoltarea PTSD, iar gravitatea tulburării necesită o abordare complexă a problemei.

Stresul posttraumatic a fost desemnat de psihologi în diverse perioade de timp prin

numeroase sintagme „şoc traumatic”, „sindromul feroviar”, „sindromul Da-Kosta”,
„sindromul extenuării cronice”, „nevroză traumatică”, „reacţie de stres”, „nevroză emoţională”,
„flash-back sindrom”, „amar patologic”, „nostalgie” etc.

Cauze de apariţie a stresului posttraumatic sunt diverse, pot fi implicaţi în mod direct sau
pot fi martori în diferite evenimente terifiante: accidente rutiere, violenţa multiplă şi abuz
sexual, boli somatice şi spitalizarea de durată, adopţie, drame familiare (suicidul rudelor), sau
pot deveni victime ale infracţiunilor, dezastrelor naturale, atacurilor teroriste, conflictelor armate,
prizonieratului, migraţiilor, traficului de fiinţe umane, situaţiilor de deces a persoanelor
apropiate, situaţiilor excepţionale (incendii, distrugerea locuinţei) şi alte adversităţi combinate.
Incidente unde devin martori al prejudiciului (violenţă, crimă, sinucidere) aplicat unei rude sau
unei persoane apropiate (prieten, coleg de clasă). Pe lângă factorul de „ameninţare directă a
sănătăţii sau vieţii copilului şi a aproapelui său”, o condiţie traumatică majoră poate fi
considerată-sentimentul de neputinţă al copilului (faptul că este neputincios) în acel moment
dificil .

Etape de instalare a stresului posttraumatic la copii. Este cunoscut faptul că la copii

stresul posttraumatic are câteva faze de evoluţie:

Prima fază se produce evenimentul stresant, când copilul poate să nu-şi dea seama ce se
întâmplă.

Fază a doua copilul intră în starea de şoc. Se poate exterioriza prin inhibarea activităţii,
dereglarea orientării în spaţiu, dezorganizarea activităţii.

Faza a treia este urmată de negare – un mecanism necesar sistemului cognitiv uman.
Evenimentul este negat pentru ca psihicul să aibă timp să adune resursele necesare pentru a face
faţă evenimentului traumatizant. În funcţie de puterea sistemului nervos şi de cunoştinţele
fiecăruia, faza de negare poate dura de la câteva ore la câteva săptămâni sau chiar ani în şir (în
dependenţă de intensitatea traumei).

Faza a patra – odată ce sistemul cognitiv reuşeşte să accepte evenimentul stresant,

prima reacţie de apărare care apare va fi agresivitatea cu scopul anihilării sursei traumatice. La
această fază, în funcţie de premisele personale (un Sine puternic sau slab, încredere scăzută sau
crescută în forţele proprii), agresivitatea poate fi îndreptată împotriva agresorului sau împotriva
sa (a victimei).

Faza a cincea – în cazul în care eforturile de adaptare la evenimentul stresant se

dovedesc a fi puţin utile, se poate instala apatia sau depresia. În aceasta ordine de idei, ignorarea
acestora, în special la copii poate avea urmări considerabile .
 Simptomele de bază ale tulburării posttraumatice de stres. Tabloul clinic al
tulburării posttraumatice de stres este complex. În viziunea specialiştilor în domeniu se constată
3 grupuri mari de simptome ale acestei tulburării, care se pot declanşa atât la copii cât şi la
adolescenți:

 trăirea repetată, intruzivă a traumei se impune prin reamintirea obsesiva a

episodului stresant prin gânduri, imagini necontrolabile şi imprevizibile (flash back-uri sau cadre
retrospective); anxietate exagerată, detresă, groază, frică intensă, sentimentul de neajutorare sau
disperare, reacţii de panică, reacţii somatice (palpitaţii, transpiraţie puternică) la amintirea
evenimentului teribil, pot fi simţite de parcă ar avea loc în prezent. Unii specialişti descriind
amintirile despre traumă a clienţilor săi, au recurs la expresia „paraziţi ale minţii”.

 comportamente de evitare şi paralizie emoţională se realizează prin evitarea

evenimentelor şi distanţare fizică de persoanele ce ar putea declanşa gânduri sau imagini asociate
cu trauma; evitarea conversaţiilor asociate cu trauma, diminuarea reactivităţii la lumea externă,
numbing – blocarea reacţiilor emoţionale, amorţire; senzaţie de detaşare sau înstrăinare de la alte
persoane, gamă restrânsă de afecte, amnezia psihogenă al unor momente importante al
evenimentului traumatic, pierderea interesului pentru activităţi, sentimentul de viitor îngustat.

 hiperexcitabilitate fiziologică se manifestă prin: stare de alertă, sentiment de

pericol permanent; insomnie şi treziri frecvente, coşmaruri nocturne, probleme de concentrare
ale atenţiei, accese de furie, probleme de finisare ale activităţilor începute, iritabilitate excesivă,
nervozitate etc.

Copii uneori pot să nu vorbească despre trăirile sale, din aceste considerente este bine să
atragem atenţie la semnele nonverbale ale tulburării: dereglări de somn, ce durează mai mult de
câteva zile după traumă; uneori visele nu redau direct evenimentele traumatice; frică atunci când
apare un stimul (loc, persoană, emisiune televizată), ce au o asociere cu evenimentul dat; acuze
somatice, neîncredere în sănătatea proprie; anxietate mărită acasă sau la şcoală, ce ţine de frici
sau cu condiţiile frustrante.

PTSD se poate asocia cu orice alte tulburări psihiatrice, relevând o rată foarte mare. Mai
frecvent cu depresia şi cu tulburarea de folosire de substanţe la adolescenţi. Din această cauză
creează dificultăţi de diagnosticare şi identificare a fiecărei entităţi în parte, multe simptome
fiind comune.

Primul pas în diagnosticarea stresului posttraumatic este determinarea faptului dacă

individul a fost expus la un eveniment traumatic şi natura acestui traumatism. Pot fi aplicate
ancheta, chestionare, scale de evaluare a evenimentului traumatic etc. Se recomandă să se
chestioneze subiectul privitor la cel mai rău eveniment, la primul eveniment în linia cronologică
şi la cel mai recent eveniment sau despre o combinaţie de evenimente stresante .

După ce s-a determinat faptul dacă copilul sau adolescentul a trăit un eveniment de stres
excesiv, este necesar de a orienta măsurile diagnostice la determinarea:

1. simptomelor stresului posttraumatic;

2. stărilor de dezadaptare;
 3. analiza şi determinarea caracteristicilor cognitive;

4. trăsăturile de personalitate şi comportamentale.

Pasul doi implică determinarea simptomelor de bază: intrusiune, evitare, hipervigilenţă şi

se va stabili durata simptomelor. Se pot aplica chestionare, interviuri de evaluare a simptomelor
PTSD şi consecinţele acestora.

Pasul trei: după stabilirea diagnosticului PTSD e necesar să fie evaluate şi

caracteristicile cognitive ale individului cu PTSD pentru identificarea distorsiunilor ce apar în
consecinţă (R . Vrasti). Psihologii evidenţiază faptul că psihotrauma generează ulterior
modificări a schemelor cognitive de bază a individului în deosebi cu referire la următoarele
credinţe (convingeri): credinţa că lumea e bună, credinţa că lumea are un scop; credinţa în
propria valoare, credinţa că lumea prezintă încredere.

Pasul patru implică studierea particularităţilor de personalitate şi comportamentale.

Consilierea psihologică desemnează intervenţia specialistului psiholog în optimizarea

personală şi în ameliorarea problemelor psiho-emoţionale şi de comportament. Consilierea
copiilor ce au experenţiat o traumă psihologică şi a părinţilor acestora denotă un specific aparte.
Consilierea este direcţionată în dependenţă de evenimentul ce a provocat PTSD. În procesul de
consiliere a victimei unui eveniment traumatic accentul se pune pe identificarea acestor incidente
de stres major. Reacţiile provocate de stresul posttraumatic vor fi abordate şi interpretate ca fiind
fireşti şi normale. La anumite etape psihologul se va concentra mai mult pe ascultare, decât pe
verbalizare.

Consilierea copiilor e bine de realizat într-o atmosferă neformală, să fie asigurată o

atmosferă binevoitoare şi de siguranţă. În procesul de consiliere este important pentru psiholog
să stabilească contactul cu copilul – accentul se va pune pe demonstrarea grijii permanente faţă
de copil. Uneori copilul poate să controleze psihologul prin diverse metode dacă el într-adevăr
are grijă de el.

În activitatea cu copiii ce au trecut prin evenimente teribile, psihologul va contribui la

micşorarea şi dispariţia stărilor traumatice. Specialistul va răspunde la întrebările copiilor şi va
evita folosirea cuvintelor „groaznic”, „speriat” şi a sintagmelor cu o conotaţie extremă, deoarece
acestea le pot amplifica neliniştea; psihologul va descrie reacţiile emoţionale a copilului prin
cuvinte simple: trist, neliniştit, mâhnit etc.

Obiective esenţiale urmate de psiholog în cadrul consilierii psihologice a copiilor sunt

expuse în cele ce urmează:

 să contribuie la micşorarea trăirilor afective intense, sentimentului de vină,

neputinţă la copil;

 să ajute la întărirea sentimentului de valoare personală; a formă noi patternuri

comportamentale;

 să contribuie la relaţionarea diferenţiată cu persoanele din jur; întărirea abilităţilor

de reducere a riscului;
  să înlesnească dezvoltarea autodeterminării copilului, perceperea „Eu- lui” propriu
şi a imaginii fizice a „Eu-lui”.

În situaţiile de traumatizare de durată se necesită o perioadă mai îndelungată de

intervenţie a specialistului, atât cu copilul cât şi cu întreaga familie. O variantă de lucru
convenabilă pentru copiii victime este modelul de consiliere eclectic multimodal în cadrul căreia
sunt combinate 3 direcţii de psihoterapie: lucrul cu gândurile, lucrul cu emoţiile, lucrul cu
comportamentul.

Activităţile de intervenţie psihologică cu persoanele traumatizate vor include unele

tehnici de consiliere administrate în consilierea comportamentală:

1. Tehnica desensibilizării sistematice. Desensibilizarea sistematică ajută consiliatul

să se relaxeze, ori să se comporte într-un mod care este incompatibil cu apariţia anxietăţii în
prezenţa unor stimuli anxiogeni imaginari sau reali. Metoda este structurată pe trei etape:
învăţarea relaxării (în primele şase şedinţe); stabilirea ierarhiilor (consiliatul stabileşte o ierarhie
a situaţiilor generatoare de anxietate); procedeul desensibilizării (persoana consiliată se relaxează
cu ochii închişi, în timp ce consilierul descrie scene în care apar, progresiv, stimuli generatori de
anxietate; exerciţiul se încheie când subiectul afirmă că simte anxietatea). Tehnica
desensibilizării sistematice este eficientă în terapia fobiilor şi a tulburărilor anxioase, şi
ineficientă în consilierea persoanelor cu dificultăţi în învăţare a relaxării sau în cazul subiecţilor
cu inabilităţi imaginative.

2. Tehnica implozivă şi tehnica expunerii – bazate pe principiul stingerii

comportamentelor nedorite, sunt utilizate în tratamentul tulburărilor anxioase. În tehnica
implozivă, clientul se confruntă cu situaţia anxiogenă în plan imaginar, în timp ce în cazul
tehnicii expunerii confruntarea consiliatului are loc în plan real.

3. Tehnica asertivă (antrenamentul asertiv). Antrenamentul asertiv îl ajută pe

consiliat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. Subiecţii sunt învăţaţi să
adreseze altor persoane remarci directe şi mai puţin confortabile, fără sentimente de ostilitate sau
agresivitate. Tehnica este eficientă în cazul persoanelor anxioase şi a celor cu dificultăţi în
stabilirea de contacte interpersonale.

4. Tehnica „expunerii libere” sau „povestirii directe” – este elaborată în scopul de a

ajuta clientul în depăşirea emoţiilor fioroase ce ţin de evenimentul traumatic. Beneficiarul este
învăţat să utilizeze tehnici de relaxare şi liniştire. Psihologul împreună cu clientul pregătesc
istoria evenimentului traumatic, descriind toate elementele sale. Părţile de bază a istoriei includ:
contextul, faptele, emoţiile şi semnificaţia. Scopul povestirii istoriei traumatice este nu numai
exprimarea emoţiilor, reconstruirea istoriei traumatice, transformarea, dar şi integrarea ei.

В.Г. Ромек propune următoarele metode de corecţie şi terapie a PTSD, ce pot fi divizate
în 4 categorii mari:

 metode educaţionale ce includ discutarea cărţilor, poveștilor, articolelor şi

cunoaşterea concepţiilor psihologice şi fiziologice fundamentale. Informarea cu privire la
simptome permite conştientizarea faptului că dificultăţile şi stările traumatice prin care trec sunt
normale pentru această situaţie;
  metode de atitudine holistică referitor la sănătate – presupun un stil de viaţă
sănătos şi activ, alimentare corectă, refuzul de la alcool şi stupefiante, contribuind la o recuperare
rapidă, după confruntarea cu evenimentele terifiante;

 metode de ajustare şi integrare socială: suportul din partea organizaţiilor sociale,

terapia de familie şi de grup; dezvoltarea reţelelor de întrajutorare;

 metode de terapie – orientate la lucrul cu fricile, amintirile traumatice, durerea,

psihosomatica şi se axează pe prelucrarea traumei şi dirijarea simptomelor.

Specialiştii în domeniu remarcă eficienţa terapiilor cognitiv- comportamentale cu

următoarele tehnici: tehnica raţionalizării, tehnica explicaţiei, argumentării logice, jocul de rol,
temele pentru acasă, discuţiile de grup, metoda basmelor terapeutice etc. O contribuţie
deosebită în reabilitarea psihologică a traumei se realizează prin intermediul tehnicilor din
diverse abordări terapeutice: terapia dramatică; art-terapia (meloterapia, terapia prin basm),
playtherapy, (terapia prin joc , ) sandplay.

Un mod particular de intervenţie, specifică pentru copii este psihoterapia prin joc
(playtherapy, sandplay) – utilizează jocul sau naraţiunea ca modalitate de a evalua şi interveni
în rezolvarea diverselor probleme psihologice cu care se confrunta copiii; fiind completata de
consilierea parentală, psihoterapia părinţilor (persoanelor semnificative din viaţa copilului) sau
psihoterapia de familie etc. Jocul este un instrument eficient în lucru cu copiii ce au trăit
evenimente psihotraumatizante. În deosebi este utilizat în situaţii de separare, pierdere a
părinţilor (divorţ sau moarte), violenţă, gelozie faţă de fraţi şi surori mai mici, frică extremă – o
consecinţă a cărora sunt dereglările emoţionale în formă de anxietate, frică, agresivitate,
pierderea interesului pentru viaţă . Participarea în cadrul jocului contribuie la micşorarea
încordării, anxietăţii şi la depăşirea barierelor în comunicare. Jocul poate fi utilizat atât în scop
diagnostic cât şi psihocorecţional.

Activităţi pentru copii şi adolescenţi ce ar diminua stările de încordare, realizate doar cu

ajutorul creionului şi al hârtiei:

1. Cruciuliţe şi zerouri; Lupta de mare.

2. Ghemuleţe din hârtie: Din hârtie se formează ghemuleţe şi se aruncă într-un coş
gol de gunoi.

3. Hochei aerian: Hârtia boţită în formă de ghemuleţe se pune pe masă şi copiii suflă
în ele pentru a le mişca în direcţia grupului oponent (în scopul practicării exerciţiilor pentru
respiraţie profundă).

4. Desenul de grup: Copiii vor sta în cerc, primul copil începe desenul. Peste 10
secunde copilul transmite în continuare desenul colegului din partea dreapta. Va participa fiecare
copil contribuind la formarea unui subiect integru. Desenul final va fi prezentat grupului. Se
propune copiilor să reprezinte un subiect pozitiv (nu evenimentul stresant) ce ar contribui la
întărirea sentimentului de siguranţă şi susţinere, apărare.
 5. Desenul de caricaturi: Adolescenţii vor lucra în pereche. Unul din ei va desena o
caricatură (desen abstract), iar partenerul ar avea sarcina să completeze unele elemente pentru a
obţine un desen cu sens.

6. Lanţul suporterilor. Formarea unui lanţ de hârtie în care copilul scrie prenumele
fiecărei persoane în sistemul său de relaţii şi susţinători. Preadolescenţilor li se poate propune să
identifice tipul de susţinere care îl primesc de la fiecare persoană (emoţional, informare,
recomandare, material etc.).

7. Scrierea unui jurnal „cu povestea despre supravieţuire”.

8. Tehnica „Agenda evenimentelor haioase”.

Art-terapia este o formă de influenţă psihologică prin intermediul creaţiei artistice [29].
Terapia prin artă include şi meloterapia, terapia cu ajutorul basmelor ce pot fi utilizate în lucrul
cu copiii cu PTSD. Activităţile de pictură la fel ca şi jocul sunt activităţi fireşti şi sigure pentru
copii. Prin intermediul acestor activităţi se formează încrederea copilului în psiholog. Libertatea
alegerii de către copil a materialul de lucru fortifică încrederea în sine, sentimentul de control al
situaţiei – fiind un factor important în cadrul psihoterapiei. Calitatea exterioară a multiplelor
materiale de lucru permite diverse forme de manipulare cu acest material. În cadrul art-terapiei
se realizează trăirea repetată a traumei psihologice neprocesate; reacţionarea emoţională şi
depăşirea imaginilor groaznice, redobândirea demnităţii personale. În dependenţă de caz, se
recomandă utilizarea culorilor albastru deschis, verde şi galben, fiind mai calme şi având un
efect benefic asupra sferei emoţionale. Propunem următoarele tehnici utile în cadrul programelor
de intervenţie cu copiii traumaţi:

1. Tehnica intuitivă „Balonaşele de săpun” (după Benga O.)

2. Tehnica „Desenul spontan”

3. Tehnica „Colorează-ţi viaţa” propusă de O’ Connor (1983)

4. Desen în grup „Ciclul vieţii unui fluture – metamorfoza din omidă în fluture”

5. Crearea unui colaj „Puternic versus lipsit de putere”

În cadru programului de reabilitare psihologică pot fi administrate tehnicile grafice de art-

terapie ce pot fi utilizate în mod individual la şedinţele psihologice organizate în lucru cu copiii
cu stres posttraumatic alături de alte tehnici. În cele ce urmează vom enumera tehnicile grafice
propuse de M. Шевченко :

Tehnica „Înainte şi după”.

Tehnica „Visuri de groază”.

Tehnica „Transformări creative”.

Tehnicile de art-terapie contribuie la dezvoltarea capacităţilor de exprimare verbală şi

non-verbală a dorinţelor, sentimentelor, trăirilor; eliberarea de tensiuni, anxietăţile acumulate,
stres, frustrări şi sentimente negative; la depăşirea problemelor emoţionale şi comportamentale la
copii şi adolescenţi.
 Utilizarea metaforelor, povestioarelor, poveştilor constituie o metodă eficientă în lucru
cu trauma psihologică la copiii, cât şi la maturii. Ele pot fi prezentate în mod integru clientului,
cât şi alcătuite sau completate de beneficiar. În limita normelor acceptate poate fi utilizat umorul.
Această metodă de lucru permite expunerea problemei într-o viziune indirectă, evitând
evenimentul traumatic, dar în acelaşi moment oferă posibilitatea retrăirii repetate, reacţionării,
conferă experienţei traumatice un sens nou. În rezultat, apare o viziune nouă referitor la
problema ce îl frământă, are loc conştientizarea alternativelor de soluţionare favorabilă.