UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ”ION CREANGĂ”

Facultatea Psihologie și Psihopedagogie specială

Catedra ASISTENȚĂ SOCIALĂ

ASISTENTA SOCIALĂ ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

Manual

CHIȘINĂU, 2016
 Aprobată de Senatul UPS „I. Creangă”

Coordonator: Maria Vîrlan, dr. în psihologie, conf. univ., UPS „I. Creangă”

Recenzenţi: Verdeş Angela, dr. în psihologie, conf. univ., UPS „I. Creangă”

Cojocaru Aurelia, dr. în psihologie, decanul facultăţii de Psihologie şi Asistenţă socială, USEM

Asistenţa socială între teorie şi practică : Manual / Univ. Ped. de Stat "Ion Creangă", Fac. Psihologie şi
Psihopedagogie Specială, Catedra Asistenţă Soc. ; coord.: Maria Vîrlan. – Chişinău : S. n., 2016 (Tipogr. UPS
"Ion Creangă). – 228 p.
Bibliogr.: p. 231-233 (60 tit.). – 100 ex.

ISBN 978-9975-46-308-9.
364.4(075.8)    

A 87

2
 Cuprins:

Cuvânt înainte 4

VÎRLAN M. Comunicarea în asistență socială 5

DIȚA M. Munca asistentului social cu diverse categorii de beneficiari 26

ZUBENSCHI E. Management în asistenţa socială: observaţia - metodă de selecţie a 47

personalului

FRUNZE O. Asistența socială a familiilor în dificultate 66

FOCȘA T. Cadrul normativ de protecție a familiei 88

STRATAN V. Modelarea personalităţii elevului greu educabil prin reinterpretarea 110

metodelor asistențiale

LAPOȘINA E. Componenta psihopedagogică în incluziunea socială și educațională a 133

persoanelor cu dizabilități

PLĂMĂDEALĂ V. Asistența socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală 152

CARATA D. Suport pentru consiliere în domeniul sănătății reproducerii 175

CERNEAVSCHI V. Asistenţa socială a victimelor traficului de fiinţe umane 199

3
 Cuvânt înainte
Domeniul asistenței și protecției sociale a diferitelor categorii de populație social-vulnerabilă presupune multă dăruire,
efort, profesionalism și un bagaj de cunoștințe teoretico-practice care îl vor ajuta pe asistentul social să reușească să asiste o
categorie diversă de beneficiari, mai mult sau mai puțin problematici și dificili, beneficiari direcți și indirecți, persoane cu
antecedente penale și comportament deviant, persoane cu dezabilități, copii străzii, mamele solitare, tinerii orfani, victimele
traficului de ființe umane, persoanele fără adăpost, refugiații, vârstnicii, victimele abuzului și neglijării, etc – fiecare din
categoriile de beneficiari asistențiali necesitând un anumit demers de intervenție în procesul de rezolvare a problemelor
acestora, fiecare fiind un caz aparte.
Astfel un asistent social profesionist trebuie să cunoască să-și adune gândurile, cunoștințele și abilitățile în lucru cu fiecare
beneficiar în parte, să dețină abilități de comunicare eficientă cu aceștia, să reușească să colecteze toată informația despre aceștia,
să reușească să contacteze diverse instituții și specialiști în scopul asistării reușite a acestora.
Totodată, voi aborda în acest capitol și specificul muncii asistențiale în cadrul echipei multidisciplinare. Nu în zadar: -
”Munca în echipă presupune, în primul rând, să-ți pierzi jumătate din timp explicându-le celorlalți de ce nu au dreptate… ”. Un
bun asistent social trebuie să stabilească contacte atât cu orice tip de beneficiar , cât și cu diverșii specialiști cu care conlucrează în
scopul reintegrării sociale a diverselor categorii de beneficiari asistențiali.
Viaţa de familie are nevoie de sprijin permanent şi de atenţie constantă. În familie învăţăm cum să stabilim legături şi
alianţe cu cei din lumea exterioară nouă dar şi cum să relaţionăm cu fraţii şi cu surorile noastre. Fiecare familie este diferită,
fiecare cămin trebuie să aibă propria modalitate de a-şi menţine familia unită. Familia este un grup social ai cărei membri sunt
legaţi prin grade de rudenie, prin căsătorie şi cooperează împreună sub raport economic, locuiesc împreună şi au grijă de copii .
În categoria familiilor social vulnerabile se încadrează familiile numeroase cu venituri insuficiente, familiile
dezorganizate, unii copii şi tineri, şomerii, femeile, bărbaţii, refugiaţii.
Conform opiniilor mai multor experţi, sistemul de protecţie socială a familiilor social vulnerabile în Republica Moldova
se caracterizează printr-un şir de probleme acute, printre care: lipsa unor politici sociale coerente de protecţie a copilului şi
familiei în dificultate; fragmentarea sistemului de protecţie a copilului şi familiei; lipsa unor programe viabile şi eficiente de
asistenţă socială la nivel de comunitate; acoperirea insuficientă a tuturor problemelor importante cu care se confruntă familiile;
subdezvoltarea serviciilor de prevenire a problemelor sociale; gradul de profesionalism al serviciilor sociale extrem de inegal;
lipsa standardelor de calitate minimă pentru serviciile sociale destinate familiei şi copilului, precum şi a mecanismelor de
monitorizare şi evaluare a serviciilor destinate acestei categorii de beneficiari asistențiali.
Familia social-vulnerabilă din mediul rural se caracterizează printr-un grad sporit de dificultate mai ales din cauza
insuficienței serviciilor de protecție socială comunitară și accesul limitat la acestea, dar și din cauza lipsei locurilor de muncă, etc.
Asistentul social comunitar este figura de bază din cadrul echipei multidisciplinare care identifică de timpuriu familiile în
situații de risc și le sprijină în vederea prevenirii unei stări extrem de dificile care ar duce la marginalizare sporită iar în caz de
vulnerabilitate, acesta redirecționează familiile către toate instituțiile și serviciile abilitate în vederea oferirii unei protecții sociale
profesioniste în conformitate cu necesitățile acestora.

4
 COMUNICAREA ÎN ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Vîrlan Maria, dr., conf. univ.
I. Structura procesului de comunicare

Comunicarea este prezentă oriunde. Ea devine o problemă atunci când societatea se schimbă de la una autoritară, cu o
economie centralizată şi planificată, la una mai democratică şi mai deschisă, cu grupuri de interese mai bine informate şi salariaţi
mai bine pregătiţi profesional. Una dintre ipotezele principale ale comunicării moderne este importanţa comunicării (interacţiunii)
în ambele sensuri, între persoanele şi factorii de interes implicaţi. Ca atare, autoritatea nu mai înseamnă prin ea însăşi adevăr,
dreptate şi aşa mai departe. Expertul sau persoana într-o poziţie de autoritate trebuie să comunice cu persoanele implicate şi să ia
în considerare sentimentele şi expertiza partenerilor, înainte de a lua o decizie sau de a planifica o acţiune.
În literatura de specialitate există diferite abordări ale conceptului de comunicare.
Unii autori definesc comunicarea ca schimb de informaţii, trăiri, gânduri, semnificaţii (C. Flament, B.F. Lomov, V.S.
Muhina, V.M. Sokovnin, etc).
Întru-n şir de lucrări comunicarea este definită ca dialog, discuţie între două sau mai multe persoane între care are loc
procesul de înţelegere (ori neînţelegere), de influenţă reciprocă, de aprecieri reciproce, de interacţiune în scopul stabilirii relaţiilor
strînse şi obţinerea de rezultate comune (A. Bogdan-Tucicov, S. Chelcea; Gh. Dumitriu; A.A. Leontiev; M.I. Lisina; L. Şoitu etc).
Autorul Ross (1986) ne prezintă următoarele definiţii ale comunicării, culese din diferite surse:
“Comunicarea reprezintă interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi mesaje” (George Gerbner);
“Comunicarea este realizarea socială în comportamentul simbolic” (A. Craig Baird şi Franklin H. Knower);
“Comunicarea este procesul transmiterii structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp şi
spaţiu” (Klaus Krippendorf);
“Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie mesajelor referitoare la comportament” (C.
David Mortensen);
“Comunicarea ….constă…în atribuirea unui sens semnelor…, perceperea înţelesului” (Gary Cronkhite).
Autorul Ross defineşte comunicarea un proces mutual, fiecare parte influențează pe cealaltă în fiecare clipă. Procesul
comunicării este întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc. (1986, p.9)
Trebuie să evidenţiem, că un număr mare de autori corelează două categorii psihologice de bază - “comunicarea” şi
“activitatea” şi abordează ideea despre unitatea comunicării şi activităţii. Această concluzie reiese din afirmarea, că oricare formă
de comunicare reprezintă o formă specifică de activitate în comun a oamenilor.
Însă raportul dintre aceste două procese este relevat de diferiţi autori în mod diferit. Unii consideră că comunicarea şi
activitatea nu există în interacţiune, dar ca două laturi ale existenţei sociale ale omului, ale modului lui de viaţă (B.F. Lomov,
1976). Alţii definesc comunicarea ca o latură specifică a activităţii (G.M. Andreeva, 1988, S.G.Iacobson etc). Un alt grup de
autori apreciază comunicarea ca un tip deosebit de activitate (D.B. Elkonin, 1971; A.A. Leontiev, 1974; M.I.Lisina,1986 etc).
Analiza literaturii denotă că, practic toţi autorii caracterizează structura comunicării evidenţiind trei laturi care
interacţionează între ele: comunicativă, perceptivă şi interactivă. Latura comunicativă constă în schimbul de informaţii, idei,
interese, sentimente etc (T.M.Dridze, 1979; K.L.Merri, 1972; V.S.Muhina, 1986; K.Şegson, 1972; N.Viner, 1958 etc). Latura
perceptivă include perceperea unui partener de comunicare de către altul şi stabilirea pe această bază a înţelegerii reciproce
(R.Abelson, 1969; A.A.Bodalev, 1983; Dj.Bruner, 1974, L.Ia.Rozman,1980 etc). Latura interactivă constă în organizarea
interacţiunii între oameni (A.Bogdan-Tucicov, S.Chelcea, 1981; Gh. Dumitriu, 1998; N. Gross, 1974; A.A. Leontiev, 1974; M.I.
Lisina, 1986; I.N. Obozov, 1972; L. Şoitu, 1996 etc).
Aşa dar, comunicarea reprezintă nu numai un schimb de informaţii, semne, dar şi interacţiunea dintre oameni, organizarea
acţiunilor în comun. Ea este orientată întotdeauna spre obţinerea unui rezultat. Asemenea rezultat, de obicei, este schimbarea
comportamentului şi activităţii altor oameni.
Referindu-ne la evoluţia comunicării putem evidenţia următoarele etape ale actului comunicativ:

5
 1) necesitatea de comunicare, care-l motivează pe individ să stabilească relaţiii cu alţi oameni;
2) orientarea spre scopurile comunicării;
3) reflectarea asupra personalităţii interlocutorului;
4) programarea actului comunicativ;
5) alegerea în mod inconştient, (uneori conştient) a mijloacelor comunicării, a frazelor pe care la va rosti;
6) perceperea şi aprecierea reacţiei de răspuns a conlocutorului, controlul efectivităţii comunicării prin stabilirea
legăturii inverse;
7) corecţia stilului comunicării.
8) Dacă una din aceste etape e dereglată, sau nu se ţine cont de ea, atunci vorbitorului nu-i reuşeşte comunicarea, care la rândul său
e dereglată (G.G.Arakelova, 1990).
Comunicarea nu este un proces automat, care are loc cu mai multe sau mai puţine greşeli. A comunica se învaţă. Poţi studia şi
te poţi pregăti pentru acest proces, în care se pot dezvolta capacităţile de comunicare.
Profesioniştii răspund pentru înţelegerea foarte bună a subiectului sau domeniului în care sunt specializaţi, dar, pe de altă
parte, răspund şi pentru înţelegerea corectă a mesajelor transmise de ei către clienţi, colegi, studenţi etc. Efectul comunicării este
la fel de important ca substanţa acesteia.
Profesioniştii pot îmbunătăţi efectul comunicării dacă sunt conştienţi şi dacă se preocupă de posibilele surse de neînţelegeri în
comunicarea cu omologii lor.
Funcţiuni ale comunicării:
 Emotivă (expresivă) a comunicării constă în evidenţierea stărilor afective sau reacţiilor sufleteşti ale emiţătorului la
contactul cu o anumită realitate. Mărcile lingvistice sunt: interjecţiile, unele forme verbale, expresii, adjective cu
valoare de epitet, mijloace stilistice. Este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului
faţă de conţinutul enunţului.
 Conativă (numită şi persuasivă sau retorică) se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l aibă
asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns (verbal, comportamental).
Modul imperativ este specific funcţiei conative.
 Referenţială (numită şi denotativă, informativă) este axată pe referentul mesajului (obiectul comunicării: despre ce
element al realităţii se vorbeşte) şi pe contextul (situaţia) în care are loc transmiterea mesajului. Este orientată spre
referentul mesajului, este funcţia primordială într-o mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii.
 Metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra codului utilizat în cadrul
comunicării. Utilizarea explicaţiilor, a gesturilor sau a tonului indică receptorului sensul în care trebuie decodificat
mesajul. Explicaţiile pot privi argourile, limbajul copiilor, (in)corectitudinea unei forme gramaticale, decodificarea
unui alt cod etc.
 Fatică are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor, controlul bunei funcţionări a
canalului.
 Poetică (numită şi estetică sau literară) este centrată asupra formei mesajului şi nu asupra conţinutului comunicării.
Spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care contează cu precădere conţinutul mesajului, limbajul poetic pune
accentul pe expresie.
Principiile comunicării:
1. Nu poţi să nu comunici.
2. A comunica presupune cunoaştere de sine şi stimă de sine.
3. A comunica presupune cunoaşterea nevoilor celuilalt.
4. A comunica presupune a şti să asculţi
5. A comunica presupune a înţelege mesaje.
6. A comunica presupune a da feed-back-uri.

6
 7. A comunica presupune a şti să îţi exprimi sentimentele.
8. A comunica presupune a accepta conflictele.
9. A comunica presupune asumarea rezolvării conflictelor.
Comunicarea se referă la:
10. Cunoaştere - ce se întâmplă când oamenii comunică cu ei înşişi şi cu fiecare altul;
11. Înţelegere - cum acele cunoştinţe pot fi folosite să explicăm şi să interpretăm procesele comunicării
în viaţa de zi cu zi;
12. Capacităţi - folosirea acestei cunoaşteri şi înţelegeri ca să ne facă capabili să comunicăm mai
eficient.
Din ce în ce mai mulţi oameni recunosc că a fi un comunicator eficient este o calitate. În trecut arta comunicării eficiente
(capacitatea de a exprima ideile şi opiniile proprii şi înţelegerea lor de alţi oameni) a fost gândită că se baza doar pe folosirea
corectă a limbii. Dar studiul comunicării a mers dincolo de acest lucru şi a inclus folosirea "potrivită" atât a limbii cât şi a altor
forme de comunicare.
Arta de a comunica nu este un proces natural sau o abilitate cu care ne naştem. Noi învăţăm să comunicăm. Orice
comunicare implică creaţie şi schimb de înţelesuri. Aceste înţelesuri sunt reprezentate prin "semne" şi "coduri". Se pare că
oamenii au o adevărată nevoie să "citească" înţelesul tuturor acţiunilor umane. Observarea şi înţelegerea acestui proces poate să
ne facă să fim mai conştienţi referitor la ce se întâmplă când comunicăm.
Fiecare dintre noi comunică datorită unei varietăţi de nevoi şi scopuri: nevoi personale, scopuri sociale, necesităţi
economice şi expresie artistică.
Comunicarea este un proces prin care două entităţi (E - emiţător şi R- receptor) schimbă între ele mesaje formulate într-un
cod comun, folosind unul sau mai multe canale de transmitere, fluxul de informaţii funcţionând, concomitent, în ambele sensuri,
fiecare dintre participanţi jucând alternativ rolul de emiţător şi receptor.
Structura procesului de comunicare.
Elementele procesului de comunicare formează un sistem a cărui autoreglare este posibilă datorită existenţei conexiunii
inverse (feedback - FB), prin care informaţia circulă în sens invers, de la receptor (R) spre emiţător (E), emiţătorul având
posibilitatea de a verifica în orice moment primirea mesajului.

E mesaj M R
canal C

F.B.

Comunicarea interumană este mult mai complexă decât ar sugera schema de mai sus: informaţiile pot fi gânduri, trăiri,
intenţii, formulate explicit, în cuvinte sau implicit, în gesturi, intonaţie ş.a.
Sistemul comunicării interumane presupune existenţa unuia sau mai multor coduri comune emiţătorului (E) şi receptorului (R).
Emiţătorul îşi formulează gândurile şi sentimentele - semnificaţie intenţionată în simboluri pe care le emite sub forma unui
mesaj (M) folosind anumite mijloace sau canale de transmitere (C) existente între el şi receptor. Canalul de comunicare (vizual,
auditiv) ales de emiţător (E) declanşează funcţionarea organelor de simţ ale receptorului (R).
Mesajul transmis poate fi interferat de alte informaţii existente simultan la nivelul canalului - zgomotul de canal - şi astfel
mesajul ajunge la destinaţie într-o formă distorsionată.
Receptorul preia mesajul şi îl decodifică dându-i semnificaţie percepută, apoi oferă FB, pe care E îl recepţionează.

7
 Emiţător Receptor

Zgomot

Semnificaţie Semificaţie
Codificare Emitere de Primirea de Decodificare
intenţionată simboluri percepută
de
în simboluri simboluri Canal
simboluri
de
comunicare
Recepţionare de
Emitere de
feedback
feedback

Fig. Procesul de comunicare

a. emiţătorul – este sursa de informaţii, punctul de pornire, unde este generată ideea ce va fi transmisă. Orice persoană se
poate afla în această postură şi ea alege canalul de comunicare după ce a formulat mesajul.
b. codificarea – reprezintă procesul de convertire a ideii într-o formă simbolică ce se poate apoi expedia. Forma simbol se
exprimă prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi ce pot fi înţelese atât de emiţător, cât şi de receptor;
c. mesajul – este ideea, informaţia ce trebuie transmisă, care a fost codificată într-un simbol ce poate fi transmis. În general,
mesajul este o combinaţie de imagini, sunete şi cuvinte;
d. canalul de comunicare – desemnează calea, drumul pe care circulă mesajul. Canalele pot fi prestabilite:
– formale (oficiale) – care de regulă se suprapun relaţiilor organizaţionale;
– adiţionale – neformale (neoficiale), care nu sunt impuse şi se stabilesc pe alte baze (preferinţe, interese);
e. mijlocul de transmitere – este suportul mesajului, prin care urmează să fie difuzat. În general, canalele de comunicare
prin care mesajul trece de la emiţător la receptor sunt considerate vehiculele comunicării. Cele mai uzitate sunt: telefonul, telexul,
telefaxul, poşta electronică etc.;
f. decodificarea – este procesul invers al codificării, prin care receptorul interpretează mesajul, atribuind simbolurilor
codificate de emiţător un anumit înţeles, sens, încercând să descopere ideea mesajului transmis.
Uneori, receptorul conferă mesajului altă semnificaţie decât cea transmisă de emiţător din varii motive: grad mare de
abstractizare, codificare neclară, suport inadecvat, prezentare prea sofisticată pentru nivelul de înţelegere a receptorului;
g. receptorul – este destinatarul mesajului. Cel ce primeşte mesajul este auditorul format din persoanele ce recepţionează
mesajul – manageri sau executanţi;
h. răspunsul – este maniera în care se reacţionează la mesaj, atitudinea receptorului faţă de acesta. El poate să nu aibă nici o
reacţie din diverse motive, poate să aibă o reacţie de respingere sau poate avea mai multe răspunsuri;
i. reacţia inversă (feedbackul) – este partea răspunsului dat de receptor emiţătorului prin diverse mijloace, direct sau
indirect;
j. zgomotul de fond – reprezintă bruiajul ce apare pe canalul de comunicare sau decodificarea incorectă, prin care este
primit un mesaj diferit faţă de cel transmis (să ne amintim de ,,telefonul fără fir“, jocul atât de amuzant din copilărie).
II. Comunicarea verbală
Principii pentru creştere a eficienţei comunicării verbale.
Comunicarea verbală foloseşte drept cod cuvintele limbii, care este cel mai sofisticat sistem de semnificaţii folosit de
membrii unei societăţi.
Comunicarea verbală poate fi orală (se adresează analizatorului auditiv) sau scrisă (analizatorul vizual).
Competenţa lingvistică este nivelul abilităţii unei persoane de a-şi transpune gândurile, trăirile, intenţiile în cuvinte sau de
a înţelege un mesaj receptat. Atunci când emiţătorul (E) şi receptorul (R) au competenţe lingvistice diferite este nevoie ca cel care

8
a iniţiat comunicarea să-şi “ajusteze” mesajul la nivelul de înţelegere al receptorului, deci să dispună de competenţă socio-
comunicaţională.
Comunicarea verbaşă constituie mijlocul principal prin care se desfăşoară relaţiile oficiale cu publicul. Acest tip de
comunicare prezintă următoarele avantaje în raport cu celelalte tipuri de comunicare:
1 permite emiţătorului să-şi expună ideile rapid şi uşor;
2 asigură controlul prin feed-back;
3 permite folosirea tehnicilor persuasive, dar şi gestica şi mimica;
4 asigură posibilitatea controlului fluxului informaţional, pe toata durata derulării comunicării.
PRINCIPII PENTRU CRELŞTEREA EFICINŢEI COMUNICĂRII VERBALE
1. Orice individ trebuie să fie pregătit atât pentru rolul de emiţător cît şi pentru cel de receptor, adică emiţătorul are în vedere:
 pregătirea atentă a mesajului,
 folosirea unei tonalităţi adecvate a vocii,
 practicarea unui debit adecvat de 5 – 6 silabe / secundă, cu interval de separaţie de 0,5 secunde între cuvintele cheie,
 verificarea înțelegerii mesajului.
Pregătirea receptorului constă în faptul:
 să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el,
 să identifice părţile utile din mesaj pe care să le reţină,
 să cunoască credibilitatea emiţătorului.
 2. Orice receptor trebuie să se autoeduce pentru a putea “asculta activ” ceea ce înseamnă:
 crearea unei stări de spirit favorabilă ascultării,
 participarea la discuţie,
 concentrarea atenţiei asupra esenţialului,
 ascultare inteligentă în sensul acordării atenţiei asupra pronunţiei timbrului vocii, gesturilor.
3. Purtarea prietenoasă
De obicei oamenii când vin în contact cu alţii iau o figura serioasă, oficială care provoacă o impresie rece. Sunt rezervaţi
în discuţie de aceea este greu să comunici cu ei.
Oamenii care zâmbesc de la prima întâlnire şi se poartă atât de prietenos încât discuţia se desfăşoară de la sine.
Strategii pentru îmbunătăţirea comunicării verbale
1. Mesaje de tip “eu”si mesaje de tip “tu”
Majoritatea oamenilor tind să vorbească despre sentimentele lor într-un fel care-i face răspunzători pe ceilalţi pentru acele
sentimente. De exemplu: “Mă enervezi atunci când vii târziu la şcoală”. Ceea ce ascultătorul aude este: “Deoarece te enervezi
când sosesc târziu la şcoală, crezi că sunt o persoană fără valoare şi de aceea nu mă placi”.
Ca urmare, persoana care a primit mesajul:

Putem totuşi să ne exprimăm nemulțumirea în mod clar şi direct, asumându-ne propriile sentimente. Iată ce se întâmplă
atunci când persoana nemulţumită îşi asumă propriile sentimente: “Devin nervos atunci când vii târziu la şcoală”.

9
 Atunci când ascultătorul aude despre sentimente dumneavoastră reacţia va fi diferită faţă de situaţia când blamaţi. Când
folosiţi mesaje cu “ eu”, ascultătorul gândește: “ Atunci când vin târziu, devii nervos”. Ascultătorul nu simte că este judecat ca
fiind o persoana bună sau rea, doar din cauza unei întâmplări care va displace.
Scopul mesajele de tip “eu” este de a ne asuma responsabilitatea pentru afirmaţiile şi sentimentele noastre, a comunica
mai îndeaproape cu ceilalţi, a-i informa pe ceilalți în legătura cu poziţia mea.

Fig. Componentele mesajului “eu”

Exemple :
Aşteptam raportul tău ieri. Nu Trebuia să-mi predai raportul ieri (Condamnare)
Am ceva probleme cu ideea ta. Nu S-ar putea să primeşti obiecţii la ideea asta…. Sau Chiar crezi că e bună ideea asta
(Vag, impersonal).
2. Afirmații clare, directe
Scop: Când cereţi ceva de la ceilalţi faceţi-o în mod clar, în aşa fel încât ceilalţi să înţeleagă ceea ce doriţi. Pentru a evita
manipularea (a-i lăsa pe ceilalţi să “ghicească” ce doriţi) folosiţi mai curând definiţii operaţionale decât termeni vagi.
Strategii ineficiente: A face aluzii la ceea ce doreşti, spunând “Aş dori ca cineva să…”
Exemple:
Aş vrea să-ţi ştiu părerea despre raportul meu. Nu sunt sigur că este potrivit.
Nu
Aş vrea să mă sprijiniţi mai mult (Vag: Ce fel de sprijin?)
Mi-e frig. Închide te rog, fereastra.
Nu
Uneori e aşa de frig în clasa voastră…… (manipulare)
3 . Dorința de a negocia
Scop:
o A rezolva o problema prin negocieri, respectând poziţia celuilalt,
o A distinge între a ordona şi a cere, păstrând ordinele pentru atunci când sunt necesare.
Strategie:
o Formularea unei rugăminţi mai curând sub forma: “Aş dori” decât “îmi trebuie”.
o A verifica părerea interlocutorului.
o A oferi alternative pe cât posibil.
o A împărţi responsabilitatea deciziei cu celalalt.

10
 Strategii ineficiente:
o A te da important fără rost.
o A-l face pe celălalt responsabil de rezolvarea problemei.
o A acţiona ca şi cum ar fi vorba de o urgenţă / situaţie limită şi nu există alternative.
Exemple: Aş vrea să ţinem şedinţa cu o oră mai devreme pentru că am probleme cu programul. Se poate la 10:00?
Nu
Trebuie să ţinem şedinţa la 10:00. Am vrut numai să vă anunț.
Nu am timp să termin raportul acesta până plec la şedinţa. Poţi face tu ultima parte? Te încurcă? (Daca da, discutaţi şi
negociaţi soluţia.)
Nu
Nu pot să termin raportul asta. Va trebui să-l termini tu (ordin)
Sau
Nu văd cum aş putea să termin raportul asta şi să şi merg la şedinţa în acelaşi timp. Ce propui? (A-l face pe celălalt
responsabil de problema ta.)
1. Verificarea percepţiei
Operaţiunea prin care cineva descrie ceea ce percepe a fi părerea celuilalt pentru a verifica dacă într-adevar înţelege ceea
ce simte cealaltă persoană. Percepţiile ne sunt cunoscute doar nouă înşine pâna nu le comunicăm celor din jur. Percepţiile sunt
determinate de atitudinile noastre.
Exemplu: “Am impresia că te enervez, așa este?”
(Nota: De ce eşti aşa de supărat pe mine ? Aceasta este o presupunere, nu o verificare a percepţiei)
“Este adevărat că eşti dezamăgit că nu ai fost invitat la petrecere?”
Verificarea percepției: Se face printr-o întrebare. Tonul întrebării trebuie să exprime mai curând interesul de a afla
răspunsul decât o concluzie a vorbitorului. Comunicarea percepţiei se referă numai la comportamentul care tocmai a fost observat,
nu la date obţinute din alte situaţii sau din trecut. Persoana împreună cu care se verifică percepţia trebuie să o trăiască în mod
obiectiv.
Cum funcţionează verificarea percepţiei:
1. Verificarea percepţiei începe cu observarea unui comportament al unei persoane; Exemplu: Ion se încruntă şi clatină din
cap în timpul conversaţiei.
2. Se bănuieşte cam ce ar putea însemna acest comportament. Să zicem că bănuiţi ca încruntatul şi clătinatul din cap
înseamnă că Ion nu este de acord cu dumneavoastră şi nu este mulţumit de conţinutul discuţiei;
3. Vă verificaţi percepţia întrebându-l:” Ioane, nu eşti de acord cu mine, eşti nemulţumit de ceea ce spun?”;
4. Îi daţi lui Ion ocazia de a spune că aveţi dreptate. Poate răspunde confirmându-vă sau corectându-vă percepţia.
Deci verificarea percepţiei constă în a observa, a bănui, a verifica bănuială împreună cu celălalt şi a primi un răspuns
corect la acesta. Cel mai important lucru este să vă verificaţi bănuiala. Rar ne verificăm observaţiile. Presupunem ca observaţia
noastră este adevărată şi de multe ori nu este aşa, astfel deseori ne bazăm reacţiile pe presupuneri greşite sau pe lipsa de
comunicare.
În acest caz Ion poate răspunde:” NU sunt nemulţumit de ceea ce spui. Sunt de acord cu tine, dar sunt supărat pentru că nu
am avut ocazia să spun şi eu ceva. Vorbeşti într-una de zece minute.”
Este vorba de cu totul altceva. S-ar putea să nu fie ceva plăcut pentru dumneavoastră dar măcar acesta este motivul
adevărat, de care vă puteţi ocupa dacă doriţi.
Rezumat:
Verificarea percepţiei este asigurata de o descriere anterioară a comportamentului. Cu alte cuvinte, spuneţi celuilalt ce
făcea în momentul în care l-aţi observat. Apoi exprimaţi-vă bănuială, care include şi o descriere a sentimentelor, adică descrieţi .
Sentimentul (numiți-l) pe care credeţi că îl are celălalt şi care a cauzat comportamentul pe care l-aţi observat.
11
 Exemplu:
“Nae, de când am deschis subiectul ăsta îţi tot trosneşti degetele.” (descriere de comportament).
“Pari supărat”.(descriere a sentimentului)
“Te deranjează subiectul?” (verificarea percepţiei)
De modul în care percepeţi şi interpretaţi comportamentul unei persoane va depinde felul în care veţi comunica în
continuare cu acea persoană (sau poate nu veţi mai dori să comunicaţi), va depinde relaţia de muncă şi chiar întreg procesul de
comunicare în cadrul unei organizaţii.
4. Feed-Back
Definiție: Feedback înseamnă a descrie altei persoane comportamentul acesteia şi ceea ce aţi simţit ca reacţie la acest
comportament. Feedback-ul este un mod de a ajuta pe cineva să se gîndească să-şi schimbe comportamentul, înseamnă a furniza
cuiva aspecte ale comportamentului său şi efectele acestuia asupra dumneavoastră. Ca într-un sistem de rachete dirijate, feedback-
ul ajută individul să afle dacă comportamentul lui a avut efectul scontat; îl informează dacă “ nu a greşit ţinta” pe măsura ce
încercă să-şi atingă obiectivele.
Criterii pentru folosirea feedback-ului:
1. Este mai curând descriptiv decât evaluativ. Este mai util să vă concentraţi asupra a ceea ce a făcut individul decât să-i
traduceţi comportamentul într-o afirmaţie despre ceea ce este individul respectiv;
Exemplu: “Ai întrerupt trei persoane într-o jumătate de oră” poate că nu este tocmai ceea ce şi-ar fi dorit să audă, dar este
mai util decât “Eşti un bădăran”.
2. Se axează pe ceea ce simte persoana care a recepţionat comportamentul şi care oferă feedback-ul. “Mă simt frustat dacă
mă tot întrerupi” oferă individului informaţii clare despre efectul comportamentului său şi în acelaşi timp îi lasă libertatea de a
decide ce să facă relativ la acest efect;
3. Este mai curând specific decât general. De exemplu este probabil mai util să afli că “ mă enervează că vorbeşti aşa de
des” decât să ţi se spună că eşti “dominator”;
4. Este îndreptat spre un comportament cu care receptorul să poate face ceva. Frustrarea creşte când unei persoane i se
recunoaşte un defect pe care nu-l controlează;
5. Este mai curând solicitat decât impus. Feedback-ul este mai util când receptorul simte că are nevoie de el, când el însuşi
a formulat o întrebare la care pot răspunde cei care îl observă;
6. Este bine situat în timp. In general feedback-ul atinge maximul de eficienţă când se produce imediat după observarea
unui comportament dat, depinzând bine înțeles, de cât de dispus este receptorul să-l primească, de sprijinul pe care sunt gata
ceilalţi să-l ofere, etc.;
7. Este verificat pentru a asigură o comunicare clară. O modalitate de a realiza acest lucru constă în a-l determina pe
receptor să încerce să reformuleze feedbackul sub forma unei întrebări pentru a verifica dacă versiunea acestuia corespunde
cu ceea ce a vrut să spună emiţătorul;
8. Feedback-ul nu trebuie folosit pentru “a te descărca pe cineva”. Dacă credeţi că trebuie să spuneți ceva celuilalt
întrebaţi-vă mai întâi pe cine încercaţi să “ajutaţi”.
FEEDBACK diferă de SFAT
Celor mai multi dintre noi le place să dea sfaturi. Aceasta sugerează că suntem competenţi şi importanţi. Ne lăsăm prea
uşor ademeniţi de rolul de “sfătuitor” fără a verifica dacă sfatul este potrivit problemei sau abilităţii, temerii sau calităţii persoanei
pe care încercăm să o ajutăm.
9. Un feedback util are nevoie de următoarele:
o încredere reciprocă;
o receptarea feedback-ului ca o experienţă comună;
o ascultarea atentă, mai ales din partea emiţătorului;
o comportamentul emiţătorului să fie de natură a-l ajuta pe receptor să vorbească.
12
 Cum sa reacţionaţi la fedback.
1. Respiraţi—acesta este un sfat simplu dar eficace. Corpurile noastre nu sunt obişnuite să reacţioneze la situaţii
stresante ca şi când ar fi asaltate fizic. Muşchii se încordează. Începem să respirăm scurt şi rapid. Începând să respiraţi adânc,
corpul dumneavoastră se relaxează şi permite creierului să fie mai vigilent;
2. Ascultaţi cu atenţie—nu întrerupeţi. Nu îl descurajaţi pe cel ce da feedback;
3. Puneţi întrebări pentru clarificare—aveţi dreptul de a primi feedback clar. Cereţi exemple concrete ( “ Puteţi descrie
ce fac sau ce spun de mă face să vă par agresiv?”) ;
4. Acceptaţi feedback-ul—parafrazaţi mesajul în cuvintele dumneavoastră proprii pentru a face persoana să înteleagă că
aţi auzit şi înteles ce a spus ;
5. Sortaţi fără grabă ce auziţi—aveţi nevoie de timp pentru a tria sau verifica împreună cu alţii înainte de a răspunde la
feddback. Puteţi stabili cu persoana respectivă o noua întâlnire. Nu folosiţi timpul pe care îl aveţi la dispozitie ca o scuză pentru a
evita discuţia problemei.
Exemplu pentru a da un feedback constructiv

“Când dumneavoastră… se descrie comportamentul fără a judeca

“Eu simt că…” cum v-a afectat comportarea
“Pentru ca eu…” de ce v-a afectat în felul respectiv
Pauza pentru discuţii. Lăsaţi cealaltă persoană să răspundă
“Aş dori…” schimbare pe care aţi dori să o aibă în vedere celălalt

“Pentru că….” de ce credeţi că schimbarea va uşura rezolvarea situaţiei.

“Ce credeti?”

Cum va funcționa feedback-ul:

Când dumneavoastră (faceţi asta), eu simt (în acest fel), pentru că (la obiect).
Ceea ce aş dori ca dumneavoastră să luaţi în considerare este (să faceţi x) deoarece cred că va rezolva, îndeplini (y).
Ce credeţi ?
5. Tehnica punerii întrebărilor
Atunci când informaţia primită de la o persoană nu este suficientă, veţi pune întrebări pentru a defini problema în alt fel.
Întrebările puse determină direcţia conversaţiei. Uneori, acestea vor irita persoana respectivă sau, în continuare, informaţia va fi
suficientă.
De obicei întrebările se pun pentru :
– a obţine detalii importante
– a clarifica folosirea termenilor.
Întrebările trebuie astfel formulate, încât să nu pară ameninţătoare pentru interlocutor. Asiguraţi-va că aveţi un motiv bun
pentru a le pune, identificaţi clar ce doriţi să aflaţi, folosiţi coduri non verbale şi acceptaţi responsabilitatea unor întrebări nu prea
bine formulate.
Cum să punem întrebări:
1. Formulaţi întrebările clar şi concis: Cu cât întrebarea este mai lungă cu atât este mai greu de urmărit. La întrebările
scurte se răspunde mult mai uşor decât la cele lungi. Punând mai multe întrebări odată creaţi confuzii. Ascultătorii nu vor şti la
care să răspundă.
2. Lăsaţi o pauză după întrebare:
Este nevoie de timp pentru formularea răspunsurilor şi pentru a se gândi puţin la ceea ce se vă răspunde. Când o întrebare
nu este urmată de un “ timp de gândire ” ascultătorii tind să evite să răspundă, tind să creadă că nu li se acordă timp pentru a-şi

13
formula răspunsul. De asemenea, cei care tind să răspundă mai repede sunt singurii care răspund la modul general. Dacă nu
primiţi răspunsul nu încercaţi să vă răspundeţi la propria întrebare, ci reformulaţi-o sau spuneţi ceva care să facă legătura cu o alta
problema ce urmează a fi discutaă ;
3. Formulaţi mai curând întrebări deschise decât întrebări închise:
Întrebările deschise încurajează răspunsurile şi încep cu “ce”, “de ce”, “cum”, “când”, “unde”, “cine” ;
Exemple de întrebări deschise:
“Ce părere ai despre ce s-a spus aici?”
“Ce fel de expresie ai văzut pe faţa lui?”
“Cum crezi că o să te simţi după acest seminar?”
“Când te vei întoarce?”
“Cine îsi poate asuma răspunderea în această problema?”.
Întrebările închise permit numai răspunsuri prin da sau nu şi sunt “încărcate”, “dirijate”, sau ameninţătoare.
Tonul şi inflexiunile vocii pot indica faptul că vorbitorul are deja un răspuns la întrebare când de fapt nu este aşa.
Exemple de întrebări dirijate sau încărcate:
“Sunteţi de acord cu asta, nu?” sau “Nu spunem acelaşi lucru?” sau “N-ar fi cea mai bună soluţie să facem aşa?”
Sensul de ameninţare al unei întrebări poate fi redat prin tonul şi inflexiunile vocii sau prin alegerea cuvintelor.
Exemple de întrebări cu motivaţie personală:
“Gigi, de ce nu l-ai trecut şi pe Vasile pe lista?” sau “De ce mă dezaprobi aşa, Mariana?”
Adresarea unei întrebări unui individ:
“Geta nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu ştii ce trebuie să răspunzi?” sau ”Punem pariu, Virgile, că nu ştii să răspunzi la
întrebare?”
Întrebări ultimatum:
“Te potoleşti sau raportez şefului?”
4. Puneţi întrebarea într-o manieră pozitivă:
În loc de a formula întrebarea: “De ce nu merge planul acesta?”, folosiţi formula ”Ce probleme vom avea de depăşit dacă
adoptăm planul acesta?”.
În loc de “ Ce a mers rău la seminarul acesta?” , întrebaţi “ Ce ar fi trebuit să facem în seminarul acesta ca rezultatul să fi
fost mai bun ?”;
5.. Evitaţi întrebările care implică existenţa unei modalităţi total greşite sau a unei modalităţi perfecte de a crede sau de a
acţiona, în zone ca relaţiile interumane, atitudini, valori, obiceiuri, credinţe şi comportamente. Interacţiunea umană este mult prea
complexă pentru a ţine la “răspunsuri” obişnuite;
Întrebări cu conţinut moralizator sau care cer un standard absolut:
“Care este singura cale justă de a ne comporta unii faţă de alţii?” sau ”Cum ar putea cineva inteligent crede aşa ceva?’” sau
“Cum se formează corect membrii personalului?” sau “Care este răspunsul la problemele noastre legate de angajaţi?” sau “Ar
trebui să fie mai atenţi, nu?”
6. Ascultați răspunsul verbal ăi observați-l pe cel non verbal în cazul fiecărei întrebări. Observaţi-le atent. Ascultaţi-vă pe
dumneavoastră înşivă: cuvintele, tonul şi inflexiunile vocii. Când puneţi întrebarea, fiţi conștienți de sentimentele personale, de
tensiunile şi postura corpului, de mişcarea ochilor şi mimica;
Trebuie simţit climatul din încăpere şi atmosfera din cadrul relaţiilor interpersonale ca răspuns la întrebări.
Când se formulează un răspuns verbal ascultaţi fără a-l întrerupe, priviţi persoana respectiva fără însă a-i pierde din vedere
pe ceilalţi membri ai grupului. Concentraţi-vă asupra a ceea ce exprimă verbal şi non verbal cel care răspunde. Aceasta vă poate
ajuta să evitaţi să vă lăsaţi furaţi de propriile gânduri în loc să fiţi atenţi la răspunsul dat la întrebarea dumneavoastră.

14
 7. Felul în care cel care pune întrebarea confirmă primirea răspunsurilor poate avea un efect favorabil sau nefavorabil
asupra dorinţei celuilalt de a participa, de a se exprima. Dându-şi seama de acest lucru, cel care pune întrebări încearcă să
confirme primirea răspunsurilor aşa încât să întreţină o atmosfera în care toţi să se simtă liberi să se exprime.
[ Iovanut Simona. Comunicarea. Curs de specializare pentru lucrători sociali în mediul rural. Editura Waldpress 2001].
COMINUCAREA SCRISĂ
O modalitate eficientă prin care oamenii comunică este scrisul. Prin urmare, comunicarea scrisă, reprezintă alături de
comunicarea verbală şi cea nonverbală, tipuri de comunicare folosite în viaţa de zi cu zi.
Cerinţele comunicării scrise
Pentru o comunicare scrisă eficientă se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
a)     selectarea cuvintelor;
b)     folosirea cuvintelor potrivite şi concrete;
c)     utilizarea cuvintelor scurte;
d)     folosirea unui mod de prezentare plăcut, capabil să atragă atenţia cititorului; de pildă o scrisoare de afaceri trebuie să
cuprindă: antetul, sigla, adresa expeditorului, data, referinţa, punctuaţia, marginile, spatierea etc.
Pentru a fi usor de citit şi de înţeles se recomandă de ţinut cont de calităţile scrisului.
Din punctul de vedere al lungimii propoziţiilor un text este considerat lizibil dacă majoritatea frazelor sunt scurte. Frazele
scurte dau posibilitatea cititorului să înţeleagă relaţiile dintre cuvinte.
Aceasta nu înseamnă că nu sunt acceptate şi frazele mai lungi, bine construite. Recomandat este însă pentru lizibilitate ca
lungimea frazelor să fie medie.
Gunning este de părere că o proză modernă agreată de cititori este aceea care are o lungime medie a frazelor de
aproximativ 16 cuvinte.
În situaţia în care o frază a fost concepută ca foarte lungă, este bine ca printr-un punct, pus unde se pretează, să se rupă
aceasta în două propoziţii lizibile. Excesul de cuvinte într-o frază poate duce la redundanţă. De pildă cuvintele de tipul „ a pierde
degeaba”, „copii tineri”, „bunicii bătrîni” sunt cuvinte redundante, ce trebuie evitate. Experienţa a demonstrat că o propoziţie cu
mai puţine cuvinte este mult mai uşor de înţeles clar decât una cu un număr exagerat de mare de cuvinte.
Specialiștii apreciază că lungimea cuvintelor îngreunează foarte tare lectura, din următoarele motive:
 tind să fie abstracte, ori cititorilor le plac de regulă cuvintele concrete; 
 cuvintele lungi nu prea sunt cunoscute de cititor; acesta recunoaşte foarte repede cuvintele scurte.
 Un text clar nu este valoros dacă nu este şi interesant. Principalul element care face textul interesant îl reprezintă
subiectul. Însă şi aici problemele sunt discutabile, deoarece un subiect este interesant pentru un public-ţintă, pe când pentru
alt  public-ţintă, subiectul respectiv nu este prea interesant. De aceea este bine ca atunci când se redactează un text, să se cunoască
foarte bine publicul căruia îi este adresat.
Un stil adecvat este acela care conduce la menţinerea interesului cititorului. Un text unde se foloseşte o serie de cuvinte
personale ca dumneavoastră şi voi, accentuează dimensiunea umană.
Atunci când se scrie un text trebuie avută în vedere şi naturaleţea, adică evitarea frazelor greu de citit. Frazele trebuie să
sune firesc. Un rol important în acest sens revine formelor contrase. Acestea sunt cuvinte prezentat prescurtat.
Evitarea folosirii acestor forme duce la încetinirea citirii, fapt ce nu convine cititorului.
Caracteristicile mesajului scris sunt:
 are anumite restricţii de utilizare,
 să fie conceput explicit,
 implică un control exigent privind informaţiile, faptele şi argumentele folosite,
 poate fi exprimat sub diferite forme,
 este judecat după fondul şi forma textului.

15
 Există tipuri diferite de documente. Iată câteva dintre ele mai uzitate în viaţa de zi cu zi a unei organizaţii:
 Scrisoare de afaceri - trebuie să câştige atenţia, să capteze interesul, să aprindă dorinţa, să îndemne la acţiune. Poate fi:
 de vânzări,
 de însoţire,
 de remedieri,
 de fidelizare,
 de reclamaţii.
            De regulă scrisoarea va cuprinde:
 Un prim paragraf  în care este prezentată pe scurt situaţia.
 Un al doilea paragraf care detaliază problema sau oferă o rezolvare pentru problema ridicată.
 Un al treilea paragraf care descrie măsurile ce vor fi luate, poate formula o cerere, poate oferi un sfat sau
poate exprima o dorinţă.
          Scrisoarea va indica cu precizie: identitatea semnatarului şi statutul lui, identitatea destinatarului, data şi locul în care a fost
concepută, mesajul clar şi la obiect.
     Nota - înlocuieşte scrisoarea în interiorul unei organizaţii. Putem întâlni:
 notă de serviciu,
 notă de informare,
 nota direcţiunii.
Ea este impersonală şi se poate adresa unei persoane, mai multor persoane, unui serviciu, mai multor servicii. Din punct de
vedere juridic o notă emisă de direcţiunea unei organizaţii are aceeaşi valoare ca regulamentul de ordine interioară.
 Mesajele - scrise sau electronice au rolul de a transmite foarte rapid o informaţie scurtă. Pot fi scrise de exemplu pe cartea de
vizită, pot fi transmise prin fax sau pot fi transmise printr-un e mail.
     Referatul - este un document scris în care sunt prezentate aspecte concrete, date şi aprecieri în legătură cu o anumită problemă
şi propuneri de modificare a situaţiei existente. Cuprinde:
- prezentarea succintă a problemei abordate,
- concluzii şi propuneri,
- semnătura.
      Raportul - cuprinde o relatare a unei activităţi. El comportă o analiză a informaţiilor prezentate şi propunerea de soluţii.
Elementele lui sunt:
- titlu,
- obiectul controlului,
- data, numele şi calitate a celor ce l-au întocmit,
- actul normativ,
- faptele,
- concluzii şi propuneri,
- încheiere,
- semnături.
     Darea de seamă - este documentul care cuprinde prezentarea şi analiza activităţii unei organizaţii, într-o anumită etapă sau
justificarea unei gestiuni. Materialul e critic evidenţiind dificultăţile, cauzele, soluţii de remediere. Se prezintă de conducere în
faţa salariaţilor. Are scopul de a informa, de a se constitui într-o dovadă a celor realizate la un moment dat dar şi de a facilita
munca celor din compartimentul/ organizaţia respectivă.
      Procesul verbal - este un document oficial (o formă particulară a dării de seamă) în care se înregistrează o anumită constatare
sau se consemnează pe scurt discuţiile şi hotărârile unei anumite adunări. Poate fi:
16
 - de constatare,
- de contravenţie,
- de predare primire,
- de consemnare a unei şedinţe.
     Misiunea organizaţiei arată de ce este necesară organizaţia. Ea trebuie să răspundă la o serie de întrebări:
- Cine sunt clienţii?
- Care sunt dorinţele lor, care sunt nevoile, aşteptările, problemele lor şi cum  rezolvă produsul sau serviciul lansat
aceste probleme?
- Care sunt atuurile organizaţiei?
- Care sunt angajamentele pe care şi le asumă organizaţia faţă de consumatori?
- Care sunt beneficiile oferite consumatorilor?
     Obiectivele organizaţiei trebuie să furnizeze informaţii despre organizaţie, să  îi mobilizeze resursele, să măsoare succesul şi
să exprime rezultatele finale.
     Strategiile organizaţiei sunt „un plan de joc” pentru ca organizaţia să îşi atingă obiectivele. Strategiile au un rol foarte
important în planificarea activităţilor ele având rolul de a ghida derularea activităţilor în următorii ani. Strategiile definesc:
- direcţia, filosofia, valorile firmei;
- deciziile importante din cadrul organizaţiei;
- ghidul de orientare managerial – harta managerilor.
     Regulament de ordine interioară.... reglementează totalitatea raporturilor şi jurisdicţia muncii într-o organizaţie. Dispoziţiile
acestuia se aplică în toate domeniile de activitate de către toţi angajaţii. El este revizuit periodic în concordanţă cu nevoile
angajatorului sau cu noi norme legislative apărute.
     Fişa postului.... cuprinde descrierea posturilor/sarcinilor de muncă. Ea conţine date despre: denumirea postului de muncă,
integrarea în structura organizatorică, responsabilităţi ce îi revin angajatului, sarcini, activităţi şi acţiuni specifice postului,
competenţele necesare postului, contextul  în care îşi desfăşoară munca, pregătirea necesară postului respectiv, salariul şi
condiţiile de promovare.
  În cazul comunicării scrise în cadrul unei organizaţii de o foarte mare importanţă este utilizarea elementelor ce conferă
identitate vizuală. Aceste elemente pot fi:
              -  numele
              - logo-ul
              - codul de culori folosite.
Aceste elemente au rolul:
- de a conferi o personalitate proprie organizaţiei;
- de a se constitui într-o carte de identitate;
- de a transmite un mesaj legat de valorile promovate de organizaţie, de produsele/serviciile oferite de aceasta;
- de a diferenţia organizaţia de concurenţi;
- de a crea o bază comună pentru toate activităţile promoţionale din viitor;
- de a crea o imagine pozitivă, uşor de memorat în rândul clienţilor;
- de a facilita fidelizarea clienţilor.
Comunicarea făcută în scris de către o persoană fizică sau juridică reprezintă un act de corespondenţă. Comunicarea scrisă
este folosită atunci cînd nu este posibilă comunicarea orală, cînd nu există alt mijloc de comunicare, cînd comunicarea scrisă este
mai avantajoasă în comparaţie cu celelalte mijloace de comunicare şi, îndeosebi, întotdeauna este necesară existenţa unei forme
scrise.

17
 COMUNICAREA GRAFICĂ
Comunicarea grafică este utilizată pentru:
 pentru a scoate în evidenţă anumite aspecte;
 pentru a pune în evidenţă anumite corelaţii;
 pentru a oferi o cantitate mai mare de informaţii;
 pentru a facilita înțelegerea mesajului;
 pentru a evita ambiguităţile.
Comunicarea manageriala grafica solicita spiritul de observare şi informare făcând apel la capacitatea de gândire concretă
şi abstractă.
Grafica folosită de manager trebuie sa cuprindă toate datele necesare unei informări corecte indicate prin simboluri,
legende, cuvinte, cifre si sa fie expresiva si estetica.
Este recomandabil să se apeleze la comunicare vizuală numai atunci când este nevoie şi în acest caz să fie pe înţelesul
auditoriului, însoţind-o cu un comentariu adecvat.
Grafologia permite să citim cu ajutorul scrisului personalitatea celui care scrie.
Interpretarea grafologică:
Elemente ale scrisului Interpretarea
Liniile:
 ascendente  ambiţie
 descendente  oboseală
 drepte  ordine
 numeroase  economice
 ondulate  viclenie
Cuvinte:
 îngroşate  încredere
 spaţiate  bunătate
 numeroase  economice
 ascendente  ardoare
 descendente  fatalitate

Se poate interpreta caracterul unui om şi făcând analiza grafologică a semnăturii sale. Aşa de exemplu:
 iscălitura simplă şi citeaţă indică un spirit sincer şi drept;
 iscălitura dreaptă este specifică celor echilibraţi fizic şi psihic;
 iscălitura oblică indică o persoană valoroasă, cu simţul realităţii, iar cea cu întorsături un tip fara valoare;
 iscălitura neciteaţă exprimă un om ascuns, iar cea “deosebită” o persoană care-şi face multe iluzii.
 In practică alături de identificarea grafologică se ţine seama de particularităţile hîrtiei, ale cernelii, tocului.
III. Comunicarea nonverbală
Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală şi apare ca un element de întărire a acesteia. Aceasta confirmă sau infirmă
mesajul verbal.
Funcţiile comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbală o acompaniază pe cea verbală, constituind „canavaua” pe care se „brodează” semnificaţia
globală a mesajelor. Ea îndeplineşte o serie de funcţii complementare comunicării verbale (Harris, p. 128):
 Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare) menţin trează atenţia
interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze mai bine conţinutul mesajului verbal.
 Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta
cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui
„lasă că trece şi asta”.

18
  Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua semnificaţia ei.
 Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte comice, poate semnifica o glumă etc.
 Reglare – utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre două persoane: interlocutorii se pot
invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.
 Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai
multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că eşti sigur pe ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează
gravitatea unei ameninţări.
Caracteristicile comunicării non verbale:
 este neintenţionată — ne trădează emoţiile sau atitudinea chiar fără voia noastră, deci trebuie să fim conștienți că mesajele
non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmăm;
Exemplu: când pretindem că suntem atenţi, ne putem trăda râzând forţat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu
trebuia să o aprobam.
 comunicarea non verbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învăţăm să le folosim.
Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi diferite;
Exemplu: exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului, etc
Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite.
Exemplu: mişcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers în cultura noastră exprimă negaţia, la bulgari însă, exprimă o
afirmaţie. Necunoaşterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare.
 abilitatea de comunicare non verbală creşte odată cu vârsta, cu experienţa. Cei care comunică bine non verbal, stăpânesc
în aceeași măsură şi codurile non verbale şi de obicei sunt acei care reuşesc mai bine în societate, construiesc relaţii bune
cu semenii lor şi au un statut social mai bun ;
 mesajele non verbale ne furnizează informaţii despre problemele personale sau de relaţionarea la alţi indivizi, despre care
am fi jenaţi să discutăm.
 prin mesajele non verbale pe care le recepţionam, putem obţine informaţii despre identitatea culturală, personalitatea,
atitudinile şi stilul personal. Acestea ne “vorbesc” despre credibilitatea individului şi despre gradul sau de abordare ;
 contactul vizual, distanţa la care ne plasăm, expresia feţei, zâmbetele, atingerile arată că ne place sau nu ne place ;
 gradul de implicare se manifestă prin viteza şi volumul discursului, numărul de gesturi folosite, schimbarea expresiei
feţei ;
 statutul social al persoanei cu care comunicăm este evidenţiat prin spaţiul pe care îl ocupă, prin expunerea unor obiecte
sau îmbrăcăminte costisitoare, etc.
Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica (expresia facială), gestica, postura, atitudinea,
vestimentaţia, comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica), comunicarea cu timpul.
Mimica este cea mai evidentă formă de comunicare nonverbală şi cel mai uşor de observat.
 Privirea (deschisă sau evitată),
 Contactul vizual,
 Zâmbetul,
 Expresia feţei, „umbrele” care apar pe figura cuiva atunci când comunică – toate dau seama de
autenticitatea/inautenticitatea mesajului transmis, de gradul său de importanţă, de atenţia pe care o acordă
vorbitorul interlocutorilor săi.
Mimica este adesea involuntară şi numai în cazurile în care se doreşte sublinierea mesajului verbal este conştient
controlată.
Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi semn de simpatie, de
atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa excesivă a
privirii poate fi interpretată ca semn de agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei. Privirea insistentă poate fi neplăcută şi pentru
19
că în tot regnul animal ea este un semn de dominare. Mărimea pupilei, ca automatism de acomodare al analizatorului vizual,
provoacă fenomene de simpatie (pupile dilatate) sau antipatie (pupile contractate). Diferenţa nu este sesizată conştient, dar
contribuie la formarea percepţiei şi la interpretarea globală a celuilalt.
Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante pentru interpretarea
mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt
şi ele sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi
ce formă de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un
răspuns). În culturile vestice privirea directă semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea ei este interpretată ca
nesinceritate, tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. Unele culturi orientale au norme care interzic să priveşti în ochi o persoană mai
în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificaţia sfidării şi lipsei de respect.
Privire şi spaţialitate Între durata, frecvenţa contactului vizual, mimică, gesturi (corelate între ele) şi distanţa spaţială
relaţia este invers proporţională, ca şi cum aceste forme de comunicare nonverbală s-ar compensa reciproc, pentru a stabili un
echilibru în marcarea intimităţii / distanţei psihologice (modelul echilibrului al lui M. Argyle). Creşterea gradului de intimitate pe
o dimensiune comportamentală nonverbală este însoţită de o scădere compensatorie pe o altă dimensiune nonverbală: cu cât
persoanele sunt situate la o distanţă mai mare, cu atât au tendinţa de a se privi mai des şi, cu cât ele se apropie spaţial, au tendinţa
de a se privi mai puţin. În timp ce vorbesc, interlocutorii se privesc în ochi, dar o privire prea fixă fiind percepută ca prea intimă şi
stânjenitoare, direcţia ei se comută periodic pe diferite elemente ale fizionomiei celuilalt sau pe obiecte din fundal.
Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, atât datorită faptului că reflectă trăirea
emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorii, cât şi datorită regulilor de afişare care constituie un limbaj secundar,
prin care se comunică intenţionat şi explicit celuilalt stări emoţionale.
Caracterul universal al expresiei afectelor a fost pus în evidenţă de un studiu al lui P. Eckman (1970) efectuat pe un trib
primitiv din Noua Guinee, care nu avusese nici un contact cu civilizaţia albă: membrilor tribului li s-au arătat poze ale unor
persoane de rasă albă care exprimau diferite afecte; pentru a echivala semnificaţia afectului, li se spunea o scurtă povestioară care
descria natura afectului şi li se cerea să indice poza care înfăţişa acea emoţie. Alegerile lor erau corecte în proporţii foarte
apropiate de cele ale lotului martor, constituit din populaţie newyorkeză, ceea ce adus la concluzia că, pe lângă similarităţi în
decodificarea expresiilor emoţionale existau similarităţi şi în privinţa folosirii unor expresii similare în culturi diferite. S-au
constatat diferenţieri în ambele populaţii, în sensul că identificarea era mai bună în cazul copiilor decât al adulţilor şi al femeilor
decât al bărbaţilor.
Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt exprimate în mod reflex, prin mecanisme neuro-musculare
înnăscute, comune tuturor oamenilor dar, pe măsură ce se dezvoltă abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire) el învaţă
şi devine capabil să exprime emoţii complexe (prin controlul conştient al musculaturii faciale) în sensul intensificării, atenuării,
neutralizării sau chiar compunerii deliberate de expresii emoţionale, nu întotdeauna concordante cu trăirea reală.
Gestica este a doua formă de comunicare nonverbală ca importanţă şi aceasta datorită gradului său relativ de receptare.
Majoritatea persoanelor, atunci când doresc să sublinieze ceva, au o gestică adecvată.
Cel mai des întâlnită este mişcarea mâinilor, dar alături de aceasta sunt: bătutul din picior, privitul repetat la ceas,
aranjarea ritmică a părului etc.
Gesturile reprezintă mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui. Ele îndeplinesc funcţii
de comunicare diferite:
 gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); ele
nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;
 gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât segvenţial din comportament (exemplu: ne acoperim
ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt neintenţionate şi, de multe ori greu de controlat;
 gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în timp ce punem o întrebare, privim
interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă);
20
  gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie convenţii specifice unei anumite
culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul V de la victorie).
Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune:
salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm dar nu
o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim, simultan cu
gestul emblemă, o anumită formulă verbală de salut, potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea.
Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi despre temperamentul unei
persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim
este prcepută ca impulsivă, autoritară / agresivă; gesturile puţine indică stăpânire de sine sau temperament flegmatic; mersul
apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică
lene sau depresie etc.
Postura se referă la poziţia corpului. Aceasta apare ca o reflectare a stării noastre psihice la momentul respectiv. Postura
poate spune foarte mult despre noi, atât într-o situaţie dată, cât şi în general.
De exemplu, în cazul interviului, dacă avem o poziţie relaxată, deschisă, ocupând tot spaţiul în care stăm şi nu utilizând
numai un colţ de scaun, dacă nu stăm ghemuit, cu mâinile strânse la piept şi cu picioarele încrucişate, producem impresia că avem
încredere în propria persoană, suntem conştienţi de propriile calităţi şi de propriul statut, dornici să stabilim o comunicare
eficientă.
Postura la polul opus denotă nesiguranţă, teamă, dorinţa de a trece nevăzut, de a ocupa cît mai puţin loc posibil.
Postura este relevantă în special în situaţiile profesionale, când se desfăşoară negocieri (pentru o poziţie, un contract, o
promovare, obţinerea unei sume de bani etc.), deoarece subliniază poziţia interlocutorului.
Atitudinea apare ca o continuare a mesajului posturii; denotă, de regulă, gradul de asumare a unei situaţii. Se poate vorbi
despre o atitudine relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc. Atitudinea are un grad mai mic de
observabilitate decât postura şi caracterizează, în general, poziţiile sociale (sau de grup).
Astfel, s-a constatat că persoanele ce ocupă poziţii importante au o atitudine relaxată, sigură, expansivă şi dominatoare în
situaţiile cu care se confruntă.
Atitudinea este un indicator al poziţiei adoptate în faţa unei situaţii – în particular, sau în viaţă – în general.
Vestimentaţia este o formă mai subtilă de comunicare nonverbală, a cărei descifrare nu este accesibilă tuturor. În forma sa
cea mai simplă, transpare din felul cum ne îmbrăcăm în anumite ocazii, atunci cînd comunicăm într-un anumit context. Astfel, o
anumită vestimentaţie este specifică întîlnirilor profesionale şi o alta celor din viaţa personală. Dacă sunt inversate dimensiunile
(sau dacă sunt nediferenţiate), putem deduce uşor importanţa pe care o acordă persoana în cauză celor două contexte de viaţă.
La un nivel mai profund, vestimentaţia poate indica starea de spirit şi personalitatea fiecăruia. Culorile, accesoriile,
modelul hainelor, lungimea sunt toţi atîţia indicatori ai sistemelor personale de valori. Astfel, spunem despre unele persoane că se
îmbracă extravagant, clasic sau sport, iar prin aceasta facem deducţii despre modul de viaţă şi personalitatea lor.
De asemenea, în ceea ce priveşte vestimentaţia, sunt importante rutina, frecvenţa cu care ne schimbăm hainele şi felul cum
le purtăm. Prin aceasta ne declarăm, de fapt, stările de spirit şi coordonatele spaţiului nostru de viaţă.
Proxemica – sau modul în care comunicăm cu şi în spaţiu – este o altă formă de comunicare nonverbală, care îşi are
rădăcinile atât în sistemul cultural în care ne situăm, cât şi în propriul sistem de valori şi de ordonare a lumii. Proxemica este, de
fapt, teoria distanţelor.
Psihologul american Edward Hall este cel care a pus în 1996 bazele acestei teorii, identificând distanţele fizice pe care
oamenii le păstrează între ei în anumite situaţii. El a descris patru zone de comunicare:
1. Zona de comunicare intimă: 0 - 50 cm (pentru îndrăgostiţi şi prieteni apropiaţi);
2. Zona de comunicare personală: 50 cm – 1,20 m (pentru convorbiri cu prietenii sau vizitatorii);
3. Zona de comunicare socială: 2 – 3 m (pentru discuţii formale şi afaceri sau reuniuni);

21
 4. Zona de comunicare publică: 5 - 10 m sau mai mult pentru pentru prezentări în auditoriu sau pe teren şi pentru
discuţii).
Cum să dezvoltăm comunicarea non verbală
– atenţie la interpretarea mesajelor non verbale—fiecare avem un sistem propriu după care îi judecăm pe ceilalţi dar uneori
stereotipii pe care îi aplicăm în mod automat, nu sunt întotdeauna adevărați ;
– acordarea atenţiei corespunzătoare fiecărui cod non verbal ;
– conștiința propriilor semnale non verbale ;
– exersarea “ tăcerii ” şi folosirea ei cu știința ;
Deşi în multe situaţii comunicarea non verbală este mult mai ambiguă decât cea verbală, este mai credibilă când semnalele
sale sunt contradictorii faţă de cele ale comunicării verbale.
Acest tip de comunicare dezvăluie multe aspecte emoţionale, poate fi o sursa de informare dar şi de dezinformare, depinde de
modul în care acest instrument este cunoscut şi stăpânit.
IV. Abilităţi de comunicare eficientă
Scopul pentru care comunicăm este acela de a fi înţeleşi. Măsura în care oamenii se înţeleg unul pe celălalt depinde de cât
de bine comunică ei. Comunicarea este atât verbală, cât şi nonverbală şi e influenţată de mulţi factori ca: vârstă, gen, rasă, statut
socio-economic, nivel de educaţie, dizabilităţi de vorbire şi deteriorare a auzului.
Comunicarea eficientă se desfăşoară atunci când oamenii pot să schimbe cu acurateţe informaţii legate de fapte şi
sentimente. Comunicarea defectuoasă apare atunci când oamenii nu pot sau nu au abilitatea de a înţelege cu acurateţe faptele
şi/sau sentimentele împărtăşite. Deşi comunicarea eficientă poate naşte conflicte – întrucât oamenii au diferite valori –,
comunicarea defectuoasă naşte, de multe ori, conflicte nedorite, pentru că oamenii nu sunt înţeleşi. Pe măsură ce oamenii îşi vor
îmbunătăţi abilităţile de comunicare, vor reuşi pe de o parte să reducă numărul de conflicte nedorite create prin comunicarea
defectuoasă, iar pe de altă parte, să îşi mărească abilitatea de a comunica eficient idei diferite, pe căi nonviolente.
In ceea ce priveşte formularea mesajului, este util să ținem seama de cei 6C care definesc comunicarea eficientă. Astfel, o
comunicare eficientă este:
Clară – presupune prezentarea clară a informaţiilor.
Concisă – la obiect, fără detalii inutile.
Corectă – impune oferirea unor informaţii corecte, care nu induc în eroare.
Completă – oferirea tuturor informaţiilor necesare, nu a unor informaţii trunchiate
Constructivă – pozitivă, evitând criticile neconstructive şi negativismul.
Curtenitoare – politicoasă, neameninţătoare, evitând conflictul.
Principala problema în domeniul comunicării este aceea că „anumite tehnici de comunicare deficitare sunt atât de bine
înrădăcinate, încât cu greu mai pot fi schimbate (R. Martens, 1996). Printre aceste tehnici deficitare, se numără:
Ameninţările, şantajul (produc teama, resentimente, ostilitate).
Ordinele (folosirea puterii asupra altuia „Pentru că aşa spun eu”).
Critica neconstructivă (care doar evidenţiază greşelile, fără a indica modul în care acestea pot fi ameliorate).
Insultele (“Ce poti aştepta de la un asistent social?”).
Dirijarea, limbajul prescriptiv ('trebuie/nu trebuie să...”).
Interogarea (invazia inutilă în viaţa personală).
Diagnosticarea motivelor sau cauzelor (“Întotdeauna ai avut probleme cu întârziatul!”).
Sfatul necerut (când celălalt nu vrea decât să fie ascultat).
Refuzul de a accepta problema în toată seriozitatea ei sau cel puţin aşa cum este percepută de vorbitor (“Eu nu văd nici o
problemă aici“).
Încurajarea prin negarea existenţei problemei (“Nu are de ce sa-ti fie frica“).

22
 Presupunerea ca interlocutorul va înţelege mesajul fără să fie necesare explicaţii suplimentare. In acest caz, mesajul primit
de interlocutor este diferit de cel pe care intenţionăm să îl trimitem, de unde rezultă o comunicare disfuncţională.
Exprimarea ermetică (neclară) sau ambiguă (neconcordanţa între mesajul verbal şi comportamentul nonverbal).
Întreruperea actului de ascultare (din cauza diferenţelor naturale între ritmul vorbirii şi gândire. Astfel tindem să
anticipăm replicile sportivilor şi să facem presupuneri, care NU sunt întotdeauna corecte).
Stereotipurile (utilizate fie din obişnuinţă, fie din comoditate, fie pentru a ne masca adevăratele gânduri sau sentimente).
Neatenţia sau ignoranţa (participarea formală la discuţie, când suntem atraşi de propriile gânduri şi nu de ceea ce spune
sportivul).
„Dialogul surzilor” (fiecare vorbeşte despre subiectul său, sau fiecare îşi susţine vehement poziţia neacceptând
argumentele celuilalt)
Monologul egocentric (întrerupem ceea ce spune celălalt, neurmărind decît să ne facem auzită părerea, fără a ne interesa
ce are de spus interlocutorul).
Schimbarea subiectului dureros, din indiferenţa faţă de suferinţa celuilalt sau cu bune intenţii.
Lipsa de respect, de simpatie, sau indiferenţa faţă de vorbitor, trădate prin elemente de paralimbaj sau prin limbaj
corporal.
Refuzul explicit de a continua comunicarea („Nu mă interesează ce crezi tu! „).
Ironia (creeaza confuzie prin transmiterea unor mesaje incongruente).
Reguli pentru o comunicare eficientă
Asociația Americana de Management a elaborat 10 reguli de comunicare eficientă:
1. emitentul să-şi clarifice ideile înainte de a le comunica;
2. pentru planificarea comunicării este necesară consultarea celor din jur;
3. iniţiatorii comunicării să examineze adevăratul scop al comunicării şi să nu se piardă în detalii.
4. emiţătorul să ia în considerare ansamblul elementelor fizice şi psihice ale contextului;
5. expeditorul să fie atent la nuanţe şi la înţelesul de bază al mesajului;
6. emitentul să-şi dezvolte capacitatea de empatie (să privească din punctul de vedere al celorlalţi);
7. emitentul să urmărească primirea feedbackului;
8. emitentul şi receptorul să comunice în perspectivă cel puţin la fel de bine;
9. cei ce comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării;
10. emitentul şi receptorul trebuie să încerce nu numai să înţeleagă, dar să se şi facă înţeleşi.
Bariere în comunicare
 Efectele de statut: uneori statutul prea înalt al emiţătorului în raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului
de către acesta din urmă.
 Probleme semantice: în organizaţii, specialiştii au tendinţa să folosească un jargon profesional, crezând că şi ceilalţi îl
pot înţelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinţa de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înţeles
pentru persoane cu un nivel de şcolarizare scăzut.
 Distorsiuni perceptive pot surveni în cazul în care receptorul are o imagine de sine nerealistă şi este lipsit de
deschidere în comunicare, neputându-i înţelege pe ceilalţi în mod adecvat.
 Diferenţele culturale se referă la atribuirea unor semnificaţii diferite (mai ales semnalelor nonverbale) de persoane
provenind din medii culturale cu valori, obiceiuri, simboluri diferite.
 Alegerea greşită a canalelor sau momentelor: fiecărui tip mesaj îi corespunde canalul cel mai adecvat (de exemplu nu
vom trimite o notă de serviciu prin registratură unui colaborator pe care-l putem aborda direct, nu vom folosi telefonul,
ci o formă scrisă pentru a semnala o stare de fapt care face obiectul uni raport ş.a.m.d.); momentele cele mai
nefavorabile pentru a comunica lucruri importante sau a cere situaţii presante sunt sfârşitul zilei şi al săptămânii de
lucru (o dispoziţie importantă, comunicată vineri la ora 14.30 are puţine şanse de a fi integral recepţionată).
23
  Lungimea excesivă a canalelor, datorată complicării reţelei organizaţionale face comunicarea mai lentă şi mai
susceptibilă la distorsiune (la fiecare verigă, receptorul devine în al doilea moment emiţător şi, prin decodificări
/recodificări succesive mesajul pierde o parte din informaţia utilă şi se încarcă cu informaţie redundantă parazită).
 Factorii fizici perturbatori pot fi: iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de ridicate
/coborâte, ticuri, evenimente care survin în momente cheie ale comunicării (ex: cafelele, un telefon etc.).
 Absenţa feedback-ului: deşi comunicarea unidirecţională este mai rapidă decât cea bidirecţională, în timp, emiţătorul
ajunge “să vorbească în pustiu” neputând verifica dacă mesajul a fost recepţionat.
V. Comunicare orală în public
Pentru a susţine cu succes o cuvântare în public trebuie să aveţi foarte clar în minte răspunsul la câteva întrebări:
1. CINE este publicul?
 Ce caracteristici au persoanele care vor recepta mesajul (vârstă, gen, nivel de instruire, care este istoria relaţionării cu
aceste persoane – sunt colegi, prieteni, persoane cunoscute / necunoscute)?
 Care sunt aşteptările şi motivaţiile care le fac să fie receptive la mesaj?
 Care este mărimea audienţei (număr de persoane)?
Aceste informaţii vor servi la alegerea limbajului şi a formei discursului: în formularea ideilor vom adopta acele expresii şi
moduri de frazare care sunt familiare publicului şi pe care le va înţelege şi accepta cu mai multă uşurinţă.
2. DE CE ? Care este scopul comunicării (informare, persuasiune)?
3. CE vreţi să transmiteţi acestor persoane? Înainte de a concepe discursul este bine să vă clarificaţi propriile idei şi să le selectaţi
pe acelea care servesc scopului comunicării.
 Dacă transmiteţi prea puţine informaţii în raport cu scopul comunicării riscaţi ca mesajul să nu fie înţeles.
 A spune tot ce ştii despre subiectul respectiv este o greşeală pentru că, în primul rând, nu se poate spune TOT şi, în al
doilea rând, prea multă informaţie în comunicarea orală este greu de reţinut; veţi provoca plictiseală, frustrare, presiune,
agresiune! Vorbitorul plicticos devine şi antipatic!
4. CUM este mai bine să organizăm comunicarea? Care este atitudinea audienţei (publicului) faţă de conţinutul comunicării? Este
nevoie să recurgem la tehnicile de comunicare persuasivă? Cum organizăm conţinutul comunicării? Este o comunicare formală
sau informală?
5. UNDE şi CÂND va avea loc comunicarea? Care sunt condiţiile de spaţiu (caracteristicile sălii, mijloace audio-vizuale) şi în ce
moment al zilei va avea loc comunicarea? În ce fel influenţează aceste particularităţi natura comunicării?

Conţinutul discursului (mesajului)

 Pentru a fi uşor de înţeles, informaţia trebuie structurată în unităţi logice legate între ele de un "fir roşu", care să permită
urmărirea ideilor.
 În funcţie de scopul comunicării, de natura informaţiilor şi de propria dispoziţie, puteţi alege o organizare a conţinutului
în 3 sau în 5 puncte.

Schema unui discurs în 5 puncte

1. Titlul trebuie să fie interesant, atractiv, să conţină o întrebare, o problemă (legată de ideea centrală), care să trezească
atenţia (atenţie la efectul de recenţă!).
2. Enunţarea temei precizează intenţiile oratorului (ideea centrală) şi orientează înţelegerea de către receptor a ceea ce
urmează. În această parte pot fi folosite pilde, anecdote (numai una singură pentru un discurs!), exemple care să
constituie o ilustrare intuitivă a principalelor idei din discurs.
3. Argumentarea trebuie să conţină idei pro şi contra ideii principale.

24
 4. Părerea personală se prezintă într-un mod care să influenţeze acceptarea ei de către receptor. (punctele 3 - 4 se pot
inversa, după caz).
5. Concluzia este cea care încheie în mod logic şirul ideilor şi de claritatea ei depinde valoarea persuasivă a discursului.
(Reţineţi că dintr-un mesaj se reţine mai uşor începutul şi sfârşitul şi se uită mijlocul!).

 Structurarea în 3 puncte presupune succesiunea ideilor în următoarea ordine:

1. Cum s-a ajuns la situaţia actuală?
2. Unde ne aflăm?
3. Ce e de făcut?
Forma de susţinere a mesajului (comportamentul nonverbal al vorbitorului):
 Postura Cuvântările în public se susţin de obicei stând în picioare, pentru a ne manifesta respectul faţă de public.
Această poziţie permite vorbitorului o mai bună vedere asupra auditorului şi receptarea feedback-ului. Ţinuta trunchiului şi a
capului trebuie să fie dreaptă, pentru a permite o bună respiraţie, dar şi pentru a transmite siguranţa de sine.
 Gesticulaţia Este de dorit ca mişcările să fie sigure şi puţine; nu este recomandată plimbarea, pentru că deplasarea
continuă a sursei distrage atenţia receptorului de la conţinutul de idei (el va fi preocupat să audă mai bine de fiecare dată când
poziţia emiţătorului se schimbă). Mâinile lăsate în jos creează o imagine depresivă, împreunate la spate dau impresia de recitare
"pe de rost", manipularea diverselor obiecte trădează nervozitate şi se transmite auditorului.
Totuşi mâinile trebuie "lăsate să vorbească singure" cu măsură, pentru că gesturile ilustratoare (care se produc cu câteva fracţiuni
de secundă înaintea cuvintelor) pregătesc recepţia mesajului verbal: receptorul încearcă să descifreze semnificaţia gestului şi
confirmarea "ghicirii", prin cuvintele care urmează, îi produce satisfacţie ("Aha, e palpitant ce aud!").
 Mimica Privirea prietenoasă, deschisă, a vorbitorului crază un efect favorabil asupra recepţiei verbale. Contactul
vizual, privirea directă în ochii interlocutorului / publicului comunică siguranţă de sine.
Zâmbetul are rolul de a transmite intenţiile prietenoase şi de a detensiona, de a relaxa interacţiunea.
 Respiraţia Fără să ne dăm seama, respiraţia trădează implicarea noastră în problemă: o respiraţie ritmică, de tip
abdominal, indică relaxare şi siguranţă de sine; o respiraţie gâfâită, de tip toracal (de efort), indică o stare emoţională intensă,
specifică situaţiilor în care ne simţim nesiguri pe noi înşine. Respiraţia toracală trebuie evitată din cauza dezavantajelor: poate fi
menţinută un timp scurt pentru că produce oboseală şi nu permite o bună emisie vocală.
 Structura acustică a mesajului Pentru ca ideile pe care le transmitem să fie corect recepţionate este important ca
fiecare ascultător să audă distinct fiecare cuvânt. Vorbitorul trebuie să fie atent la modul în care pronunţă cuvintele: o articulare
rapidă crază dificultăţi de înţelegere, receptorul având impresia că vorbitorul îşi "înghite cuvintele"; vocea caldă, cursivă este mai
uşor de urmărit decât cea inegală şi poticnită; intonaţia contribuie la menţinerea atenţiei, ritmul monoton adoarme auditorul.
 Structura lingvistică Frazele lungi sunt greu de urmărit, fiind de preferat cele scurte.
Exerciţii şi teme:
1. Construiţi exemple de texte (cca. o pagină), în care să predomine funcţia expresivă, respectiv, cea conativă a comunicării.
2. Justificaţi, cu exemple, importanţa (sau lipsa de importanţă) funcţiei metalingvistice şi a funcţiei fatice.
3. Încercați să transpuneţi următoarele mesaje “ tu” în mesaje “eu “.
 “Nu ai grijă de mine deloc ! De ce nu mă ajuţi să fac curat în casă niciodată? “
 Nu-mi respecţi sentimentele şi te porţi de parcă aş fi un prost în timpul şedinţelor, contrazicându-mă mereu”
 “Bârfitoare-o ! De ce nu poţi să ţii un secret doar pentru tine ?”
 “Mereu mă întrerupi când vorbesc ! De ce nu poţi să mă asculţi niciodată până la capăt?”
4. Exerciţiu de parafrazare:
Gîndiţi-vă la o emoţie /sentiment pe care îl aveţi la momentul dat.

25
 Apoi pronunţaţi cu voce tare aceasta prin formula:
Eu azi mă simt........ deoarece.........
Vecinul parafrazează ce a auzit şi, la rândul lui, spune cum se simte el:
Ion azi se simte........ deoarece............ Eu azi mă simt........... deoarece.........

Bibliografie:
1. Abraham P. Legislaţie în asistenţă socială. Bucureşti: Editura Naţională, 2002.
2. Abric J. Psihologioa comunicării. Iaşi: Editura Polirom, 2002.
3. Bougnoux D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: editura Polirom, 2000.
4. Dinu M., Comunicarea: repere fundamentale. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1997.
1. Doug Newson, Boss C. Redactarea materialelor de relaţii publice, Iaşi: Editura Polirom, 2004.
2. Dumitriu G. Comunicare şi învăţare, Arta conversaţiei, Bucureşti, 1998.
3. Dobrescu E. Sociologia comunicării. Bucureşti: Edutura Victor, 1998.
4. Dryden W., DiGiuseppe R. Ghid de terapie raţional-emotivă şi comportamentală. Editura ASCR. 2003.
5. Giblin,L. Arta dezvoltării relaţiilor interumane, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2000.
6. Ferreol G. Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Iaşi: Editura Polirom, 1998.
7. FiskeJ. Întroducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Editura Polirom, 2003.
8. Lohisse J. Comunicarea. De la transmiterea mecenică la interacţiune. Iaşi: Editura Polirom, 2002.
9. Mucchielli A. Arta de a comunica. Iaşi: Editura Polirom, 2005.
10. Pănişoară I., Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura Polirom, 2008.
11. Rîşcanu R. Psihologie şi comunicare. Bucureşti: Editura universităţii, 2002.
12. Foss R. Speech communication. New Jersey: Prentice-Hall, 1986.
13. Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităților de comunicare. Iaşi: Editura Polirom, 2004.
14.  Şoitu L. Comunicare şi acţiune, Iaşi: Institutul European, 1997.

26
 MUNCA ASISTENTULUI SOCIAL CU DIVERSE CATEGORII DE BENEFICIARI

Dița Maria, lector universitar, drd

Introducere

Domeniul asistenței și protecției sociale a diferitelor categorii de populație social-vulnerabilă presupune multă dăruire,
efort, profesionalism și un bagaj de cunoștințe teoretico-practice care îl vor ajuta pe asistentul social să reușească să asiste o
categorie diversă de beneficiari, mai mult sau mai puțin problematici și dificili, beneficiari direcți și indirecți, persoane cu
antecedente penale și comportament deviant, persoane cu dezabilități, copii străzii, mamele solitare, tinerii orfani, victimele
traficului de ființe umane, persoanele fără adăpost, refugiații, vârstnicii , victimele abuzului și neglijării, etc – fiecare din
categoriile de beneficiari asistențiali necesitând un anumit demers de intervenție în procesul de rezolvare a problemelor
acestora, fiecare fiind un caz aparte.
Astfel un asistent social profesionist trebuie să cunoască să-și adune gândurile, cunoștințele și abilitățile în lucru cu fiecare
beneficiar în parte, să dețină abilități de comunicare eficientă cu aceștia, să reușească să colecteze toată informația despre aceștia,
să reușească să contacteze diverse instituții și specialiști în scopul asistării reușite a acestora.
Totodată, voi aborda în acest capitol și specificul muncii asistențiale în cadrul echipei multidisciplinare. Nu în zadar: -
”Munca în echipă presupune, în primul rând, să-ți pierzi jumătate din timp explicându-le celorlalți de ce nu au dreptate… ”. Un
bun asistent social trebuie să stabilească contacte atât cu orice tip de beneficiar , cât și cu diverșii specialiști cu care conlucrează în
scopul reintegrării sociale a diverselor categorii de beneficiari asistențiali.
În continuare voi face o prezentare a specificului muncii asistențiale cu diverse categorii de beneficiari.

1. Munca asistentului social cu copiii maltratați și abuzați

Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv dacă el depășește standardul cultural obișnuit
al comunității. De exemplu, bătaia peste fund sau o palmă dată copil sunt considerate forme acceptabile de pedepse date de către
părinți. Chiar dacă un părinte aplică aceste forme de pedepse în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de
vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui sau decăderea lui din drepturile părintești
numai pe această bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului și al echilibrului emoțional al
copilului. Recunoașterea normelor culturale mai restrânse sau mai largi nu înseamnă că profesionistul interesat de copil nu trebuie
să încerce să intervină în folosul unui copil afectat de un asemenea stil parental. Intervenția sa nu va avea însă un fundament la fel
de ferm ca în cazul în care legile ar interzice cu desăvârșire bătaia.[ M. Roth, Femei şi copii victime ale violenţei 2005, Presa
Universitară Clujeană, Cluj, 381 p.]
Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este
mai intensă și cu consecințe mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzului și
neglijării din partea părinților. Într-o familie în care violența este la ea acasă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de
bază (nevoia de siguranță, de dragoste) sunt profund neglijate, iar funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a
violenței este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine) sau să-l protejeze pe
aceasta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.
Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ și
economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi
complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale și psiho-emoționale) de a face față
situației.
Munca asistentului social cu copiii victime ale abuzului și maltratării este una extrem de responsabilă și necesită de la
profesionistul implicat în activitățile de reabilitare psiho-emoțională cu copiii abuzați o serie de abilități iar pentru înregistrarea
rezultatelor eficiente în acest sens, putem menționa că , printre cele mai eficiente servicii de protecție a copiilor abuzați pot fi:

27
 Serviciile de caritate au la bază compasiunea umană, empatia și dorința de a veni în ajutor. Caritatea poate lua chipul unei
persoane care intervine cu un sfat, un gest, o rugăciune, un adăpost pentru o noapte sau cu bunuri materiale, acolo unde se
consideră că sărăcia ar fi cauza violenței. Intervenția de acest tip poate fi salvatoare în situații limită, darn u poate conduce la
rezolvarea problemei persoanei victime a violenței domestice.
Servicii de reabilitare vizează, în special, sănătatea fizică și mintală, capacitățile de adaptare scăzută și aspectele de
dezinserție socială ale victimei. ținta acțiunilor de reabilitare este în primul rând victima, precum și agresorul. În serviciile de
reabilitare oferă tipurilor de intervenție de care persoana victimă ar putea beneficia, include: terapie, educație, consiliere, sfaturi.
Terapia țintește restabilirea sănătății fizice și psihice a persoanei afectate de violența domestică. În cazul copilului
abuzat fizic o importanță deosebită poate acea terapia ocupațională care se adresează unor probleme ancorate în personalitatea lui
și subminând capacitatea lui de adaptare. Ea cuprinde art-terapia, meloterapia, biblioterapia, terapia recreațională, cultura fizică
medicală, ocupațiile ușoare ca ludoterapia, brodatul etc. care implică afectivitate și simț estetic.
Educația este un tip de intervenție ce urmărește înarmarea copilului cu norme, valori, deprinderi, atitudini, cunoștințe
care îi pot facilita adaptarea la realitate.
Consilierea este o modalitate de sprijinire a victimei pentru a-și identifica propriile probleme și a găsi resursele cu care
să rezolve aceste probleme. Atitudinile fundamentale necesare în intervențiile de consiliere sunt cele de respect față de victimă.
Este o intervenție în care consilierul asistă victima în procesul de dezvăluire a problemei.
2. Munca asistentului social cu refugiații, solicitanţii de azil şi apatrizii

Refugiaţii sunt cetăţeni străini care, din motive bine întemeiate (persecuţia din cauza rasei, religiei, naţionalităţii, opiniei
politice, apartenenţei la un grup social) se află în afara ţării de origine, într-o altă ţară care le-a oferit protecţia. După cum se poate
observa, refugiaţii sunt cetăţeni străini, dar reprezintă o categorie aparte de cetăţeni străini. Spre deosebire de alţi cetăţeni străini
care şi-au ales benevol destinaţia, în funcţie de interesele personale (turism, studii, reunificarea familiei, muncă, afaceri etc.),
refugiaţii fug din ţara de origine, datorită persecuţiilor la care sunt supuşi. De asemenea, cetăţenii străini au, de regulă, o relaţie
bună cu reprezentanţii autorităţilor din ţara de origine, în timp ce, pentru refugiaţi, toate legăturile cu ambasada ţării de origine
sunt întrerupte, deoarece statul respectiv poate fi chiar agentul de persecuţie. Din punct de vedere juridic, statutul şi regimul
refugiaţilor este reglementat de alte legi decât cele care reglementează statutul străinilor, în general.
Deşi din multe puncte de vedere, refugiaţii şi persoanele care se bucură de protecţie internaţională se confruntă cu aceeaşi
situaţie ca şi alţi imigranţi, probleme legate de natura forţată a migraţiei şi nevoia specială de protecţie necesită o abordare
specială a lor ca grup în cadrul politicilor sociale vizând integrarea. Este important să ne reamintim că aceste persoane nu au ales
să-şi părăsească ţara de origine din motive economice, ci din motive datorate persecuţiei la care au fost supuşi, şi poate că ei
necesită un suport suplimentar şi servicii speciale care să le faciliteze integrarea[Martin Susan F., Global migration trends and
asylum, p.46, April 2001.]
Protecţia socială a persoanelor refugiate reprezintă ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor
destinate creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi refugiaţii şi solicitanţii de azil, dar mai ales pentru cei cu resurse şi
capacităţi reduse de autorealizare. Asistenţa socială ca componentă majoră a protecţiei sociale urmăreşte integrarea persoanelor
refugiate în mediul social.
Programele de integrare adresate refugiaţilor ar trebui să fie complementare serviciilor sociale obişnuite (să le faciliteze
accesul normal la serviciile destinate tuturor) şi ar trebui să fie focalizate pe grupurile vulnerabile din cadrul comunităţilor de
refugiaţi (copiii refugiaţi, bătrânii, victimele violenţei sexuale şi a torturii şi spre acele persoane traumatizate ca urmare a
persecuţiei şi/sau a exilului forţat). Un aspect-cheie referitor la acest grup special de străini este acela de a-i ajuta să-şi asume
responsabilitatea propriilor vieţi şi de a-i încuraja să devină independenţi din punct de vedere economic. Acest lucru este deosebit
de important, deoarece, spre deosebire de imigranţii economici, de multe ori ei nu au familii şi comunităţi care să-i sprijine.
Oricum, refugiaţii sunt, în general, educaţi şi au calificări ce pot fi utile pe piaţa forţei de muncă europene, dar ei sunt nevoiţi,
deseori, să facă faţă dificultăţilor în obţinerea recunoaşterii studiilor, experienţei şi calificărilor lor. Anumite cerinţe specifice ale

28
măsurilor vizând integrarea, limitări sau obligaţii, ce pot fi impuse imigranţilor în general, nu pot fi aplicate în acelaşi mod şi
refugiaţilor. Sancţiunea ultimă referitoare la anularea permisului de şedere, ce poate fi aplicată în urma refuzului de a îndeplini
cerinţele solicitate de programele vizând integrarea, nu poate fi impusă întotdeauna refugiaţilor sau persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională.[ Communication on immigration, integration and employment (COM(2003)336 final), of 3.06.2003.]
Integrarea locală reprezintă una dintre soluţiile durabile la problemele refugiaţilor şi are în vedere stabilirea acestora, pe
termen lung, în ţara de azil. Integrarea locală, în ţara-gazdă, împreună cu repatrierea voluntară şi restabilirea în altă ţară, este
considerată una dintre soluţiile durabile tradiţionale pentru refugiaţi şi se bazează pe presupoziţia că persoanele care au dobândit
statutul de refugiat vor rămâne permanent în ţara de azil. Integrarea este un proces de schimbare dinamică, care trebuie privit din
două perspective: din perspectiva refugiaţilor, integrarea cere o pregătire pentru a se adapta la stilul de viaţă al societăţii-gazdă
fără a trebui să-şi piardă identitatea culturală, iar din punctul de vedere al societăţii gazdă se cere dorinţa de a adapta instituţiile
publice la schimbările de profil ale populaţiei, acceptarea refugiaţilor ca parte a comunităţii naţionale şi întreprinderea de acţiuni
pentru facilitarea accesului acestora la resurse. De asemenea, integrarea este un proces pe termen lung, care începe din momentul
sosirii în ţara-gazdă şi se încheie când refugiatul devine un membru activ al societăţii, din perspectivă legală, socială, economică,
educaţională şi culturală. În ţările cu experienţă în problematica refugiaţilor, se întâmplă adesea ca procesul de integrare să se
întindă dincolo de prima generaţie de refugiaţi.
Asistentul social, alături de ceilalți actori sociali și membri ai echipei multidisciplinare, trebuie să țină cont și să asigure
tuturor refugiaților ajunși în țara de azil:
Accesul pe piaţa forţei de muncă.
Accesul la educaţie.
Accesul la o locuinţă.
Accesul la asistenţă medicală.
Accesul la asistenţă socială.
Accesul la cetăţenia ţării respective.
Accesul la programelespeciale de integrare: cursuri de limbă, orientare culturală, cursuri de pregătire profesională, fond de
locuinţe, asistenţă financiară
suplimentară etc.
Concluzionăm faptul că un refugiat are dreptul să solicite azil. Cu toate acestea, protecţia internaţională implică mai mult decât
securitatea fizică. Refugiaţii trebuie să beneficieze de cel puţin aceleaşi drepturi şi asistenţă ca orice alt cetăţean străin care este
rezident legal, inclusiv libertatea de gândire, de mişcare şi de a nu fi supuşi torturii şi tratamentelor degradante. De asemenea,
aceştia trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi fundamentale economice şi sociale. În schimb, refugiaţii trebuie să respecte
legile şi reglementările statelor de azil.
3. Munca asistentului social cu femeile victimizate în mediul familial
Actualmente, constatăm cu regret că violenţa împotriva femeilor este una din principalele probleme legate de sănătate şi de
drepturile omului. Cel puţin, fiecare a cincea femeie de pe glob este agresată fizic sau sexual de către bărbaţi în diferite perioade
ale vieţii sale. S-a constatat că în lumea întreagă violenţa împotriva femeilor are de multe ori drept consecinţă decesul sau
pierderea capacităţii reproductive a femeilor.
Cazurile de maltratare a femeilor sânt trecute cu vederea aproape în toate ţările lumii. Urmărirea în justiţie şi condamnarea
bărbaţilor care lovesc ori violează femei este o raritate în comparaţie cu numărul faptelor consumate. Violenţa a devenit o metodă
de menţinere şi de fortificare a supremaţiei bărbatului asupra femeii.
O abordare eficientă trebuie să ia în considerare următoarele obiective:
a) asigurarea protecţiei victimei (securitatea fizică şi pshică)
b) responsabilizarea agresorului pentru violenţă
c) scăderea toleranţei la violenţa domestică(pentru comunitate şi profesionişti)

29
 În scopul prevenirii cazurilor de violenţă în familie, asistentul social comunitar identifică şi ţine evidena familiilor în care
apar conflicte familiale, ce se pot transforma în violenţă în familie. Identificarea acestor familii are loc prin următoarele căi:
obţinerea informaţiei despre caz de la familie, rude, vecini sau comunitate;
la cererea presupusei victime;
la sesizarea altor actori comunitari (administraţia publică locală, şcoală, instituţiile medicale, poliţe, etc.);
cazuri descoperite în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu.
În scopul identificării cazurilor potenţiale de violenţă în familie, asistentul social va monitoriza familiile în care se produc
conflicte familiale. În cadrul procesului de monitorizare, asistentul social efectuează vizite în familiile respective, pentru a putea
sesiza evoluția relațiilor interpersonal și starea psiho-emoțională din cadrul familiei, în conformitate cu etapele desfășurării acestei
proceduri indicate în Managementul de caz.
Atît în cazul familiilor în care apar conflicte familiale, cît şi în cele presupuse a fi afectate de violenţa în familie, asistentul
social elaborează și realizează planuri individualizate de asistență de comun acord cu beneficiarii și familiile acestora, oferă
servicii sociale primare, totodată, mobilizează comunitatea înscopul soluționării cazurilor de violență în familie.
În cazurile în care asistentul social a fost sesizat privind cazul de violenţă în familie, el informează ofiţerul operativ de
sector telefonic şi, după caz, în scris, se deplasează împreună cu acesta la faţa locului pentru a discuta cu membrii familiei şi a
identifica soluţia de aplanare aconflictului. Dacă familia a fost anterior la evidenţa asistentului social şi există o anchetă socială
privitor la această familie, asistentul social va folosi datele existente pentru o mai bună înţelegere a situaţiei şi o intervenţie
eficientă întru soluţionarea cazului de violenţă înfamilie. În urma identificării şi constatării cazului de violenţă în familie,
asistentul social este obligat să întreprindă măsurile necesare pentru protecţia în regim de urgenţă a victimei. În cazul în care
există pericol iminent pentru viața și sănătatea victimei, cu acordul ei, aceasta poate fi referită către centrele de reabilitare pentru
victimele violenței în familie.
În cazul în care a avut loc violenţa fizică sau sexuală asistentul social urmează să consulte victima violenţei în familie în
vederea obţinerii asistenţei medicale, cît şi a aportului de expertiză medico-legală, act oficial cu caracter probatoriu care va facilita
obţinerea ordonanţei de protecţie.
Problema violenţei în familie este una multiaspectuală; deaceea rezolvarea ei trebuie să fie prerogativa mai multor
structuri şi instituţii atît de stat cît şi neguvernamentale, altfel este riscul de a crea doar aparenţa unei ameliorări precum şi a unei
reconcilieri dintre agresor şi victimă(e).
4. Munca asistentului social cu tinerii orfani
Metodele de lucru pe care le folosesc asistenţii sociali promovează şi asigură dezvoltarea deplină şi personalităţii fiecărui
copil, vizând integrarea în spiritualitatea universală. Protejând copilul, se caută să se realizeze un echilibru esenţial: copil -familie
-societate.
Obiectivele pornesc de la principiul interesului superior al copilului: al nedescriminării şi egalizării şanselor, asigurînd
calitatea vieţii, o bună îngrijire şi susţinerea în satisfacerea nevoilor. Activităţile sînt un răspuns la drepturile copilului, ale omului
şi la problemele umanitare, sunt de mare responsabilitate, de angajament total pentru soluţionarea situaţiei de risc în care se
găsesc unii dintre membrii societăţii. Într-un centru sau orfelinat sînt asigurate:
 condiţii de creştere şi îngrijire a copiilor în vederea dezvoltării lor armonioase din punct de vedere fizic, psihic şi afectiv;
 programe de acţiuni de integrare socială a copilului cît şi de integrare sau reintegrare în familia naturală;
 programe educative, terapii ocupaţionale şi de recuperare.
Pe larg sunt folosite activităţi de terapie ocupaţională.
Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa de a dirija participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a
restabili, susţine şi spori performanţa, de a uşura învăţarea acelor abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare şi productivitate, de a
diminua sau corecta aspectele patologice şi de a promova şi menţine sănătatea.
În cadrul terapiei ocupaţionale accentul se pune pe caracteristicile individului în relaţie cu societatea şi cu lumea în care
trăieşte.
30
 Acţiunea specialiştilor ocupaţionali se exercită în următoarele direcţii:
• stimularea responsabilităţii în diverse situaţii de viaţă;
• formarea deprinderilor de autoîngrijire şi igienă personală;
• cultivarea deprinderilor de muncă;
• organizarea de jocuri şi distracţii;
• formarea imaginii de sine;
• stimularea încrederii în propria persoană;
• cultivarea autocontrolului şi expresivităţii personale;
• educarea capacităţilor cognitive;
• educarea capacităţii de reacţie la diverse situaţii cotidiene;
• antrenarea funcţiei neuro musculare;
• antrenarea integrării senzoriale;
• sprijinirea relaţiilor interpersonale;
• educarea capacităţii de acţiune, în funcţie de constrîngeri şi resursele de mediu.
Pentru atingerea unui nivel funcţional optim în domeniile respective, este necesară educarea copiilor în direcţia obţinerii
unor rezultate performante specifice într-o serie de structuri ale personaliţăii, şi anume: senzoriomotorii, cognitive şi psihosociale.
Pentru realizarea acestui scop specialistul proiectează anumite programe de intervenţie realizate prin intermediul unor
activităţi de muncă, joc şi viaţa cotidiană, menite să provoace la copii formarea sau creşterea performanţelor sale din sfera
senzorio-motorie, cognitivă şi psihosocială.
Planificarea intervenţiei constă în stabilirea unui program terapeutic din diverse domenii de acţiune ale terapiei
ocupaţionale, care trebuie să ţină seama de nivelul educaţional al subiectului, caracteristicile deficienţei, statutul prezent, mediul
cultural, în care trăieşte, şi motivaţia sa pentru schimbare. [Socolov T.„Copii în situaţie de risc: crearea serviciilor sociale
comunitare", Chişinău, 2004, p., 60]
Asistentul social trebuie să contacteze copilul într-o manieră prietenoasă (fără a se depăşi limitele), fără a promite nimic
din ceea ce-şi doreşte. Stabilirea unei relaţii profesionale reuşite cu un adolescent postinstituţionalizat depinde de multe aspecte:
 perioada instituţionalizării;
 dacă adolescentul respectiv a menţinut sau nu legătura cu familia sa;
 dacă are fraţi în instituţii sau acasă;
 temperamentul adolescentului;
Serviciul de consiliere oferit adolescenţilor orfani din instituţie se axează în primul rînd pe identificarea problemelor cu
care acesta se confruntă, ca şi a dorinţelor acestuia. În general, copiii nu cunosc foarte multe date despre propria familie, nu ştiu
de ce au ajuns într-o instituţie, nu-şi cunosc bunicii, fraţii, etc. Un rol important al consilierului este constituit de realizarea unui
bilanţ al vieţii adolescentului, împreună cu el, asistentul social va încerca să scrie „cartea vieţii" a lui. Astfel va înţelege mai bine
ce i s-a întîmplat, îşi va cunoaşte originea, şi cu siguranţă va cîştiga în lupta cu incertitudinea trecutului său.
Lucrul cu adolescenţii orfani din instituţii relevă asistentului social diferite aspecte ale vieţii care el o duce — ei povestesc
cu naivitate ce li se întîmplă, spun ce aud şi îşi exprimă cu naturaleţe sentimentele faţă de persoanele apropiate. Viaţa lor este
descrisă de ei în termeni diferiţi — fie pozitiv, fie negativ. Există persoane care apreciază faptul că li se oferă „casă şi masă", aşa
cum părinţii nu le pot oferi, opiniile lor sunt rezultatul unor influenţe exercitate asupra lor. ["Ghiduri de bună practică în
Asistenţa Socială a copilului şi familiei", ed. Lumen, 2002, p., 35].
Astfel, specialistul este necesar să-şi asume un rol mult mai complex, decît cel tradiţional, respectiv acela de a influenţa
copiii orfani să se sprijine pe ei înşişi, potrivit obiceiurilor şi tradiţiilor regionale şi locale. Pentru înlăturarea şi rezolvarea
dificultăţilor din viaţa lor, în ideea încadrării lor în ansamblul general social, acţiunea de asistenţă socială trebuie să fie operativă
şi la intensitate maximă. [Florin Paşa, "Cadrul juridic şi organizatoric al Asistenţei Sociale în România", Iaşi, 2003, p. 108].

31
 5. Munca asistentului social cu victimele traficului de ființe umane (TFU)
        Traficul de persoane este un proces complex, care îmbracă numeroase forme, de la traficul în scopul exploatării sexuale, la
cel în scopul muncii forțate sau obligarii la cerșetorie, obligarea la comiterea de infracțiuni, trafic în scopul prelevarii de organe
etc. Victimele pot fi traficate în interiorul țării respective (trafic intern) sau înafara granițelor țării, într-un alt stat sau chiar în mai
multe state (trafic extern).   Scopul procesului de acordare a asistenței de specialitate unei victime este depășirea traumei suferite
și reintegrarea ei socială. Pentru atingerea acestui scop este necesară revenirea victimei în țara de origine, revenire care să se
producă dupa ce nevoile victimei au fost evaluate și a primit asistență într-un mediu sigur, deoarece în urma experienței trăite de
victimă, este important ca aceasta să dobândească încredere în actorii implicați în procesul de repatriere.
     Există o serie de măsuri care sunt esențiale în pregătirea repatrierii victimelor. O primă măsură se referă la decizia de
repatriere, în legătură cu care victima va fi informată. Victima va primi astfel informații detaliate cu privire la aspectele legale și
sociale ale repatrierii permițându-i acesteia să ia o decizie în cunoștință de cauză, iar apoi se va obține consimțământul, în scris, al
victimei privind întoarcerea voluntară în țara de origine.  Cea de-a doua masură se referă la evaluarea riscurilor și a gradului de
incluziune socială, care va fi realizat. Evaluarea se va realiza dupa obținerea consimțământului victimei de a se întoarce în țara de
origine și va fi făcută de managerul de caz în cooperare cu instituțiile relevante din țara de origine (autoritățile statului, poliția
națională sau locală, organizațiile nonguvernamentale, organizațiile internaționale) și impreuna cu interpretul cultural/translatorul.
  În stabilirea riscului pe care îl implică cazul se ține cont de:
locul în care a fost identificată victima;
proximitatea dintre locul unde a fost traficată victima, zona de proveniență și locul unde va fi asistată;
legăturile și proximitatea cu persoanele implicate în traficarea victimei;
modalitatea de savârșire a infracțiunii traficului de persoane;
vârsta victimei traficului de persoane;
dacă există factori culturali, religioși, sociali din mediul de proveniență care ar putea să pună în pericol securitatea victimei
și șansele reintegrării sale sociale;
colaborarea victimei traficului de persoane cu organele de urmarire penală și implicarea acesteia in procesul penal”
[Șerban, Mihai, 2008, 48-49 Asistența victimelor traficului de persoane].
  A treia măsură prevazută este cea a realizării Planului de management al riscului, al cărui scop este acela de a asigura
protecția victimei și a personalului care oferă asistență. Acest plan va fi elaborat dupa ce formularul de evaluare a riscurilor și a
gradului de incluziune socială a victimelor traficului de persoane a fost finalizat. Obiectivul acestui plan este acela de a idetifica
modul în care se vor lua măsuri de securitate suplimentare, dacă este identificat un risc nou sau se constată o creștere a gradului de
risc. Cea de-a patra, vizează contactarea familiei victimei. În cazul în care victima nu poate să își contacteze familia, managerul
de caz din țara de destinație împreună cu cel din țara de origine, în colaborare cu instituțiile abilitate pot realiza demersurile
necesare pentru stabilirea unui contact cu familia victimei. Cea de-a cincea măsură face referire la documentele pe care victima le
are asupra ei în momentul intrarii in sistemul de asistența și protecție de bază. Stabilirea identității este obligatorie pentru orice
călătorie internațională. Numeroase victime nu au acte de identitate, fie pentru că au fost modificate, distruse, pierdute, expirate
sau se află în posesia traficanților. În acest sens se fac eforturi pentru eliberarea altor acte, contactând membrii familiei,
autoritățile naționale sau reprezentanții ambasadelor/consulatelor.În cazul în care victima nu are asupra ei un act de identitate,
pentru a fi repatriată, instituția responsabilă de caz din țară de destinație va trebui să însoțească victima la consulat în vederea
eliberării unui titlu de călătorie, pentru ca victima sa se  poată întoarce în țară și să-și refacă documentele.A șasea măsură
cuprinde realizarea Planului individual de asistență pre-repatriere. Acest plan va fi realizat de managerul de caz din țara de
destinație împreună cu persoana asistată și în colaborare cu managerul de caz din țara de origine și va cuprinde:
pașii detaliați și măsurile ce înlesnesc întoarcerea și serviciile pe care le poate accesa în țara de origine; 
identificarea nevoilor – procedura inițiată de organizația din țara de destinație și continuată de organizația/agenția din țara
de origine prin identificarea resurselor;

32
 contactarea agenției care oferă asistență în țara de origine pentru a schimba informațiile cu privire la procesul de
repatriere.
   Măsura șapte face referire la asigurarea transportului/transferului în siguranță și asistența la repartiere. În funcție de
împrejurări, returnările pot avea loc pe teritoriul unei țări (pentru victimele traficului intern) sau la nivel internațional (victimele
traficului extern). Este necesar ca victima să aibă asupra ei următoarele: documentele de identitate, biletul de călătorie, numere de
telefon pentru situații de urgenă, un telefon mobil și un număr, informații depre persoana care o va aștepta în punctul de tranzit
sau la destinația finală, lucruri personale, o hartă a orașului.
 Călătoria de repatriere poate avea loc pe uscat sau prin intermediul unei companii aviatice interne sau internaționale.
Acolo unde există posibilitatea, repatrierea este de preferat să se realizeze pe calea aerului, deoarece este cel mai rapid și direct
mijloc de a transfera o persoană dintr-un loc în altul și implică cel mai scăzut nivel de risc.
Victimele sunt escortate la avion (la plecare) și întâmpinate și acompaniate (în punctele de tranzit și de destinație) pentru a
le asigura o protecție continuă. Procesul de asistență continuă până când victima este primită la destinația finală din țara de origine
de partea . În cazul în care victima este însoțită și pe parcursul zborului, la destinație se semnează un proces de predare-primire
între instituția din țara de destinație și cea din țara de origine sau din țara terța. [Șerban, Mihai, 2008, 48-49 Asistența victimelor
traficului de persoane].
6. Munca asistentului social cu persoanele de vârsta a III-a
Problemele generale ale bătrâneţii sunt multiple şi afectează atît funcţiile individului, cît şi mediul său.
Aceste probleme ale bătrâneţii pot fi privite şi analizate din punct de vedere biologic şi medico-social. Bătrâneţea este
însoţită de modificări profunde ale ţesuturilor şi prin uzura acestora se produce starea deficitară a individului din toate punctele de
vedere. La această stare deficitară, se adaugă boli specifice bătrîneţii ca arteroscleroza, maladia hipertensivă, astmul, boli care
necesită tatamente îndelungate, asociate cu un regim alimentar corespunzător.
Bătrâneţea dă naştere şi altor probleme de ordin psihic. Este vorba de tulburările psihice care apar ca urmare directă a
modificărilor organice provocate de bătrîneţe, tulburări care se răsfrîng și asupra relaţiilor sociale, în special în cadrul familiei
vârstnicului.
Alături de modificările psiho-fiziologice datorate vîrstei, în majoritatea cazurilor de bătrîni, se mai adaugă şi modificările
inevitabile bolilor cronice, atît de frecvente la această grupă de populaţie. Aceste modificări constituie principala cauză a
poblemelor sociale întîlnite astăzi la bătrîni, probleme care pot prezenta anumite particularităţi în funcţie de condiţiile specifice.
Cercetările au scos în evidenţă că anumite probleme sînt specifice vârsticilor. Deasemenea s-au evidenţiat anumite
particularităţi în problematica socială şi în funcţie de situaţia familială: bătrân singur, cuplu de bătrîni, bătrâni cu descendenţi,
bătrâni care continuă să locuiască în cadrul familiei.
Cele mai multe probleme sociale le ridică bătrânul singur şi cuplul de bătrîni. Aici se nasc probleme de întreţinere a
gospodăriei, de îngrijire medicală şi de îngrijire personală, care cresc pe măsură ce se înaintează în vîrstă, sau se ivesc agravări
ale bolilor cronice.
Acţiunile, formele şi prestaţiile, pe linia asistenţei sociale, care se acordă vârstnicilor, a căror situaţie necesită forme
speciale de ocrotire, sînt orientate cu precădere, precum sprijinirea dependenţilor sociali (persoane lipsite de venituri şi de
susţinători), a celor cu venituri insuficiente şi fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiţi în familie.
Secțiile de geriatrie din cadrul spitalelor, pentru bolnavi cronici, nerecuperabili sînt organizate separat pentru bolnavi
cronici somatici şi separat pentru bolnavii cronici neuropsihici.
În secțiile din spitalele pentru bolnavi psihici nerecuperabili se primesc acele persoane care fiind suferinde de boli cronice
ireversibile necesită îngrijire deosebită şi supraveghere permanentă, ceea ce nu li se poate asigura în familie. Aici li se asigură
cazare, hrană, echipament, asistenţă medicală şi posibilitatea de a desfăşura anumite activităţi ergoterapeutice.
Reacţiile psiho-emoționale ale vârstnicilor internați în Instituţii de Asistenţă Socială

33
 Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie pentru bătrâni, determină întotdeauna o importantă traumă, deoarece
comportă o radicală schimbare de viaţă, o renunţare definitivă la anumite deprinderi şi obiceiuri de care o dată cu trecerea anilor
vîrstnicul se simte din ce în ce mai legat.
Bătrânul trece de la o viaţă personală organizată după anumite necesităţi la o viaţă în comun cu nişte străini; constrîns la
un program şi un regim alimentar diferit; obligat la respectarea unor reguli necesare într-o instituţie, privat de propria intimitate,
eliberat de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale.
Stresului internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi singurătate, amplificat prin lipsa de înţelegere şi atitudine
superficială a persoanelor de toate categoriile din aceste unităţi.
Bătrânul se izolează iar nemulţumirea se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcerea ostilă, irascibilitate
crescută, resemnare sau apatie bolnăviciaosă.
În asemenea situaţie, capacitatea de adaptare a bătrânilor diminuată prin îmbătrânire este pusă la încercare depășind şi
alterînd uneori ireversibil echilibrul social-psiho-somatic al acestora.
Cunoştinţe şi abilităţi necesare asistenţilor sociali care lucrează cu persoane de vîrsta a III-a
Faptul că majoritatea persoanelor de vîrsta a treia cu care asistenţii sociali intră în contact prezintă disabilităţi fizice sau
mintale, sînt deseori singure, lipsite de resurse materiale şi financiare, limitează abilitatea specialiştilor de a acorda ajutor; este
necesară ameliorarea deficultăţilor vîrstnicilor prin introducerea schimbării în mentalitatea celor care, fiind de altă categorie de
vîrstă, conveţuiesc, cunosc sau pur şi simplu deţin informaţii despre bătrîni.
Implicarea afectivă controlată conservă ,,mitul obiectivismului profesional’’, garantînd o apropiere de fiecare caz cu
sensibilitate şi realism necesare pentru a evalua, a asculta, a consilia, a găsi soluţie.
În cele ce urmează vor fi abordae succint câteva probleme circumscrise sferei de abilităţi şi cunoştinţe pretinse de
colaborarea cu pacienţii de vîrsta a treia:
a) Supervizarea
b) Cunoştinţe teoretice şi metodologice
c) Lucrul în echipă
d) Management social
Supervizarea
Supervizarea contribuie la elimiarea erorilor, concretizarea pertinentă aideilor formulate în etapa primară rezolvării unui
caz. Supervizarea este considerată un instrument prin care cel care deţine aceasta responsabilitate veridică apreciază, propune,
cooperează. Prin supervizare atît sentimentele, cît şi experienţele profesionale sînt traduse în cuvinte, sînt proiectate mintal pentru
a deriva programe cît se poate de realiste şi eficiente. Din această perspectivă este util ca supervizarea să poată fucţiona rotativ;
fiecare membru al echipei împarte cu ceilalţi colegi viziunea proprie, experienţa, satisfacţia obţinută, contribuie la stimularea
activităţii la accentuarea stimei de sine, la dezvoltarea sentimentelor de respect faţă de munca celorlaţi şi mai ales la
autodisciplinare şi responsabilizare.
Cunoştinţe teoretice şi metodologice
Pregătirea continuă a asistentului social, asimilarea de noi cunoştinţe de psihologia aplicată, de metodologie constituie un
semn al profesionalismului. Pot fi iniţiate de către asistenţii sociale sesiuni de pregătire-intruire a surorilor medicale care lucrează
în instituţii de îngrijire şi a personalului, fapt ce contribuie la menţinerea unui tonus profesional pozitiv, a dinamismului şi
elasticităţii gîndirii. A stimula şi ajuta pe cei care ajută reprezintă un element intrinsec al procesului de pregătire a asistenţilor
sociali; îngrijirea, suportul, serviciile oferite de aceştea se constituie într-o valoroasă resursă şi aceasta poate fi utilizată prin:
 Favorizarea întîlnirilor prin care să se discute şi să se împartă experieţe profesionale, decizii;
 Oferirea opurtunităţii şi uşurinţei de a accede la date personale ale pacienţilor, la serviciile altor instituţii;
 Asigurarea posibilităţii de a se odihni
Lucrul în echipă

34
 Întâlnirile neprogramate între colegi reprezintă grupul informal, însă repartizarea sarcinilor în grup, adunările de apreciere
calitatic-cantitative configurează grupul formal.
Importante pentru lucrul în echipă sînt: compatibilitatea ideilor în contextul unor filosofii diferite care le generează etica
profesională. Perfecţionarea sau îmbunătăţirea colaborării dintre asistenţi sociali, medici, profesori, jurişti, psihologi se reflectă în
amelirarea situaţiei pacienţilor de vîrsta III-a . Se înţelege deci, că stabilitatea şi soliditatea principiilor pe baza cărora se
acţionaează, condiţionează colaborarea în echipă.
Pentru înlăturarea blocajelor care pot apărea în perioada colaborării în echipă sînt necesare o serie de abilităţi:
 Tolerarea suprapunerii sferelor de interes, a perspectivelor diferite, iar dacă în deverse echipe asisteţii sociali sînt
cei care au mai multe deprinderi în evaluarea complexităţii unor probleme în consultanţă sau terapie;
 Înţelegerea unui alt punct de vedere profesional;
 Capacitatea de a acorda asistenţă socială prin intermediului altui profesionist;
 Acceptarea întîlnirilor, a discuţiilor, comentarilor; [Gal D. Asistenţa socială a persoanelor vîrstnice. Cluj-Napoca:
Todesco, 2003. 125 p].
7. Munca asistentului social cu copiii străzii

În munca sa asistentul social trebuie să deţină o serie de abilităţi şi deprinderi profesionale care să-l ajute în munca cu
beneficiarii, mai ales cu cei problematici.În procesul intrvenției asistențiale specialistul utilizează o serie de metode şi tehnici de
lucru care îl ajută să identifice nevoile de bază a beneficiarului, să clarifice problemele, să identifice factorii cauzali, să analizeze
situaţia familial, social şi economic a fiecărui beneficiar în parte.
Problemele sociale legate de relaţiile familiale necesită intervenţia asistentului social sunt determinate în principal de
familia dezorganizată, adică de familia care şi-a pierdut funcţionalitatea normal prin apariţia unor probleme speciale ca: abandon
familia, copii orfani, copii ai străzii, minori delicvenţi, divorţ.etc.
Metodele de lucru în asistenţa socială sunt selectate în dependenţă de specificul problemele apărute, de sistemul de valori,
norme stabilite în fiecare familie, relaţii ce vizează interacţiunea dintre membrii ei.
În munca sa cu copiii străzii asistentul social utilizează o serie de metode și tehnici printre care interviul şi studiul de caz.
Interviul este deasemenea o metodă destul de important a asistenţei sociale. El poate de asemenea poate fi atît în scris cît
şi oral. Se realizează pe baza unui ghid şi nu necesită un instrument de lucru constituit dinainte. Interviul este aplicat la un număr
redus de persoane, fiind o metodă de tip intensivă, calitativă şi nu cantitativă
Studiul de caz este altă metodă utilizată şi permite identificarea, analiza şi soluţionarea problemelor specifice familiilor
cu copii în situaţie de risc. Scopul studiului de caz este de acordarea ajutorului indivizilor pentru rezolvarea problemelor personale
şi sociale, studiul de caz poate implica ajutor în adaptarea la mediu sau poate implica ajutor pentru obţinerea unor servicii
necesare beneficiarului.
Munca asistentului social are un scop final, integrarea socială cu success a tuturor beneficiarilor asistenţial, inclusive
copiii aflaţi în dificultate.Prin integrare socială înţelegem, situaţia în care un individ oarecare se manifestă ca membru al unei
colectivităţi, fiind capabil să participe la viaţa acesteia, să recepteze şi să prelucreze informaţia specific, să comunice, să ocupe
poziţii şi să asume roluri legitime.
Integrarea socială presupune totodată şi implicarea emoţională a individului: încredere, sentimentul de securitate,
posibilitatea de a conserve respectul de sine, şi respectul celorlalţi.
Un climat caracterizat printr-un grad înalt de acceptare, afecţiune şi înţelegere a copilului mic de către persoana care îl
îngrijeşte, favorizează dezvoltarea însuşirilor enumărate mai sus pentru ca copilul să poată face faţă exigenţilor vieţii sociale.
Copii care trăiesc într-o atmosferă lipsită de securitate emoţională, asociat atît stilului autoritar cît şi celui permisiv şi
supraprotector, lumea socială pentru aceşti copii apare ca instabilă, periculoasă şi greu de controlat.Aceşti copii sunt incapabili să
facă faţă solicitărilor unui mediu pe care îl percep ostil, au puţină încredere în ceilalţi. Acest cerc vicios al instabilităţii este

35
specific copiilor care cresc în familii dezorganizate, ca urmare ei cresc persoane cu un handicap social grav, făcîndu-i incapabili
de-a face faţă problemelor cotidiene.
Astăzi evidenţiază o largă gamă de forme de protecţie socială a copilului rămas fără îngrijire părintească și/sau în
situații de risc. Însă formele cele mai răspîndite şi care monopolizează politica de protecţie socială a statului pentru aceste
categorii de copii sunt: îngrijirea rezidenţială, tutela şi curatela, adopţia, centre de plasament temporar, case de tip familial şi
asistenţă parentală profesionistă.
De asemenea, sunt dezvoltate servicii sociale integrate:
1. De tip familial: tutela/curatela, adopţia naţională/ internaţională, case de copii de tip familial, asistenţă parentală
profesionistă. Aceste servicii sunt benefice pentru copil, deoarece oferă un mediu sigur şi apropiat celui familial, important pentru
o bună dezvoltare a copilului.
2. De tip comunitar: centre de zi, centre maternale, centre de plasament temporar. Ele oferă spaţiu şi servicii copiilor şi
familiilor vulnerabile.
Metodele de lucru a asistentului social cu copiii străzii plasaţi temporar într-un Centru de plasament ar trebui să se
axeze pe 4 abordări importante şi anume:
A. Abordare educaţională
1.Fişa de însuşire a noţiunilor elementare de igienă şi comportament:
spalat (pe dinţi, corp), tăiatul unghiilor, pieptănat, întreţinerea hainelor, curăţenia personală, curăţenia în cameră, în spaţiile
comune, locul de joacă etc, comportamentul (modul de exprimare în societate, în colectivitate), modul de a se îmbrăca, modul de
a mânca, modul de a se comporta pe stradă (mers, respect faţă de ceilalţi, animale, natură)
2.Responsabilităţi:
îngrijirea animalelor
lucrul în gradină
curăţenia în Centru și în odăi
învăţarea respectului faţă de obiectele cu care lucrează, se joacă şi pe care le foloseşte
3.Fişa preşcolară:
învăţarea folosirii rechizitelor şcolare
exerciţii de vorbire (însuşirea corectă a limbii române)
exerciţii de scriere (bastonaşe, cerculeţe, beţişoare etc)
exerciţii de colorat, lucrul cu plastilină, jocuri logice, jocuri distractive şi de construcţie
însuşirea a cel puţin 100 de cuvinte în limba engleză (sau altă limbă de circulaţie internaţională)
B. Abordare comportamentală
Se va urmări modul de adaptare în Centru, reacţiile faţă de ceilalţi, copilul va fi învăţat cum se traversează strada, cum să
se adreseze celor întâlniţi, cum se foloseşte un telefon, cum ne comportăm la o plimbare (în pare, la teatru, în locuri unde sunt
adunate mai multe persoane),se va încerca practicarea sportului
C. Abordare emoţională
Copilului i se va acorda o atenţie deosebită, dăruindu-i-se totodată multă afecţiune şi înţelegere
discuţii permanente cu copilul (în care, prin limbajul folosit se va căuta o apropiere psiho-emoţională cât mai profundă
între copil- educator)
vizitarea frecventă a lăcaşurilor de cult
vizita,în stradă, la copii străzii atunci când se fac acţiuni de caritate pentru aceştia
lucrul cu un psiholog
D. Abordare socială
demersuri pentru obţinerea actelor de identitate:
căutarea familiei, atunci cand este necunoscută, prin mijloace specifice (poliţie, mass-media etc)
36
 căutarea familiei şi discuţii avute împreună între educator (asistent social sau instituţie de protecţie a copilului), copil şi
familie
invitarea familiei la cât mai multe vizite la Centrul de Plasament
încurajarea efectuării vizitelor, de către copil, acasă
încercarea de a-l plasa din nou în cadrul familiei – reintegrare familial în familia biologică sau extinsă
căutarea familiilor dispuse sa viziteze regulat copii (sau în mod expres un copil)
încurajarea acestor familii de a lua în vizite, la vizionarea de spectacole, în excursii, a copiilor/copilului aflati in Centrul
de Plasament, după o atentă verificare a acelei familii

8. Munca asistentului social cu persoanelor deţinute/ex deținute. Atribuţiile asistentului social în penitenciar
Asistenţa socială reprezintă un domeniu fundamental al vieţii noastre. Este disciplina care poate mai mult ca alte
discipline, are nevoie de cercetări valoroase pentru a redimensiona problemele şi politicile sociale. Una din aceste probleme este
cea privind persoanele care se află în detenţie. Specificul muncii asistentului social constă în optimismul său profesional, căci
nimeni nu poate nega aserţiunea că oamenii se pot schimba.
Principalele tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu deţinuţii sunt: evaluarea, autorevelarea, interviul,
interogarea, consilierea cu cele două variante ale sale; consilierea nedirectivă şi consilierea directivă; consilierea de grup.
Deşi există unele asemănări - la nivelul rolului, formelor de aplicare ş.a. - cu cele din alte domenii, tehnicile amintite îşi
păstrează un specific şi diferenţe evidente şi nu pot fi confundate sau subsumate altor metode, din alte discipline.
Activitatea desfăşurată de către asistentul social a devenit astăzi o necesitate, deoarece grupul de deţinuţi rămâne a fi
apreciat ca unul dintre grupurile socialmente vulnerabile, ceea ce presupune o asistenţă specializată a categoriei date.
În vederea soluţionării anumitor probleme de ordin social, persoanele din afară pot solicita ajutorul direct al anumitor
specialişti. Acest fapt nu este valabil şi pentru cei ce-şi ispăşesc pedeapsa în locurile de detenţie, una dintre sursele ce păstrează
relaţia acestora cu societatea fiind asistenţa socială de care beneficiază persoanele date.
Activitatea asistentului social din penitenciare are specificul său, fiind mai complexă. Afară de acordarea consultaţiilor
privind problemele sociale, ea presupune asigurarea respectării drepturilor deţinutului, organizarea procesului de resocializare şi
ameliorare a capacităţii de reintegrare socială a acestuia.
În exercitarea funcţiilor sale, alături de principiile fundamenta-le ale profesiei, justiţie socială, confidenţialitate, toleranţâ,
integri-tatea persoanei, asistentul social ce-şi desfăşoară munca în cadrul instituţiilor penitenciare se va baza pe câteva principii
specifice, şi anume:
1. principiul umanismului - ce pledează faptul că orice deţinut are posibilitatea să trăiască conform normelor sociale.
Acest principiu fundamentează procesul de învăţare a experienţelor prosociale de către individ, sistemul de legături sociale,
formele social pozitive de comportament necesare pentru un trai decent în cadrul societăţii, el implică recunoaşterea valorilor
personale şi respectarea propriei demnităţi. Acest principiu este un instrument de bază la realizarea activităţii asistentului social.
2. principiul legalităţii - ce prevede respectarea drepturilor şi a obligaţiilor deţinuţilor, determinate de condiţiile de
detenţie. De cele mai multe ori aplicarea acestui principiu în activitatea cu deţinuţii poartă un caracter declarativ, sarcina
asistentului so-cial fiind asigurarea aplicării lui efective.
În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidenţiat câteva funcţii de bază:
1. suportul juridic. Asistentul social va urmări:
- respectarea în penitenciar a drepturilor deţinutului;
- restabilirea relaţiilor deţinutului cu familia şi rudele;
- procesul de asigurare materială a deţinutului;
- asistarea la rezolvarea problemelor financiare;
- perfectarea actelor de identitate;
- asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vârstă, a pensiilor de invaliditate;
37
 - organizarea procesului de instruire şcolară şi profesională;
- organizarea programelor de alfabetizare;
- planificarea procesului de reeducare şi reintegrare a deţinutului, elaborarea strategiei de lucru;
- implicarea deţinutului în muncă (după posibilitate);
- implementarea programelor socio-educative. Toate aceste funcţii se vor exercita în conformitate cu legislaţia în vigoare.
2. asistarea psiho-socială. Orice problemă de ordin social comportă suferinţe psihologice. Asistentul social trebuie să
dispună de cunoştinţe şi abilităţi în vederea desfăşurării:
- consilierii psihologice individuale şi de grup;
- programelor de intervenţie,
-astfel să menţină sănătatea psihică a deţinutului şi să susţină relaţiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite
persoanelor private de libertate să fie responsabile de acţiunile proprii (va dispare fraza „aşa mi-i soarta"), să-şi analizeze adecvat
comportamentul, gândurile şi emoţiile proprii, să construiască un sistem de valori etc.
3. pregătirea deţinutului pentru liberare. Această funcţie este estimată ca una de bază, deoarece în funcţie de
organizarea ei va depinde succesul reintegrării în societate a persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie. Trebuie să
menţionăm că procesul de reintegrare urmează a fi organizat din prima zi de detenţie şi realizat cu o intensitate mai mare în
ultimele luni ale termenului de ispăşire a pedepsei. Doar în astfel de condiţii va putea fi asigurată eficienţa procesului dat. În
această etapă finală, asistentul social va:
- implementa programe de pregătire pentru liberare;
- asigura deţinutul cu loc de muncă şi de trai (după posibilitate);
- implica organizaţii neguvernamentale şi religioase ce activează în scopul reeducării şi reintegrării categoriei date în
societate.
Vorbind despre activitatea asistentului în penitenciar trebuie să menţionăm că scopul principal al acestuia este asistarea
persoanelor aflate în dificultate prin înţelegerea, evaluarea şi soluţionarea problemelor sociale. Toate acţiunile întreprinse de
asistentul social sunt îndreptate spre realizarea intereselor deţinutului. El va asigura accesul deţinutului la informaţii, servicii, va
implica deţinutul în procesul de luare a deciziilor, va respecta demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.
Un rol important în realizarea tuturor acestor funcţii îl au calităţile personale şi profesionale ale asistentului social.
Aceste calităţi vor fi valorificate prin înnoirea şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi deprinderilor, aplicarea noilor metode de lucru,
schimbul de experienţă.
Realizarea tuturor acestor funcţii este foarte dificilă în cazul când un penitenciar cu un număr relativ mare de deţinuţi are
doar un singur asistent social. Deoarece specialistul fizic nu reuşeşte să acopere acest volum mare de lucru, de multe ori funcţiile
pe care le îndeplineşte sunt realizate doar parţial. Luând în considerare acest fapt, ţinem să înscriem câteva recomandări în
ajutorul asistentului social, şi anume:
 organizând concret şi detaliat orice activitate, se poate evalua volumul de lucru pe care puteţi să-l acoperiţi;
 toate activităţile trebuie planificate pe o durată reală de timp, astfel încât obiectivele pe care vi le-aţi propus să fie
realizate până la capăt;
 completarea diferitelor formulare, înscrierile în registrele de lucru şi în caietele pentru munca educativă individuală
cu deţinuţii necesită mult timp. Elaborarea unor formulare mai simple va elibera timp pentru o serie de activităţi ce
necesită multe forţe;
 determinarea clară a obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care le are asistentul social şi managementul acestora;
 existenţa unei fişe de post a asistentului social.
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate – inclusiv ex
deținuții - implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea problemelor sociale. În situaţia în care
interesul clientului reprezintă o ameninţare pentru comunitate / membrii comunitâţii, asistentul social are responsabilitatea de a
îndruma clientul şi de a media în scopul armonizârii intereselor părţilor implicate.
38
 Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale, asigurîndu-se de accesul clienţilor la informaţii, servicii, resurse
şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale, precum:
sărâcia, şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
De asemenea se respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane. Asistentul social
nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici o formă de discriminare bazata pe rasă, etnie, sex şi
orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau religioase, statut marital, deficienţe fizice sau psihice, situaţie materială, detenţie
sau orice alte preferinţe, caracteristici.
Atribuţiile şi responsabilităţile asistentului social:
- pledează pentru respectarea în penitenciar a drepturilor deţinutului, acordă consultaţii în vederea informării deţinuţilor
despre drepturile şi libertăţile acestora;
- efectuează consultaţii individuale, în scopul determinării nevoilor sociale ale deţinutului şi a problemelor ce necesită
soluţionare pe parcursul detenţiei;
- efectuează un program de consiliere a deţinutului din punct de vedere psihosocial.
- efectuează consilierea familiei, după necesitate;
- acordă ajutor deţinuţilor la restabilirea relaţiilor sociale pierdute;
- acordă ajutor la perfectarea actelor deţinuţilor;
- acordă ajutor condamnaţilor la încadrarea în procesul de muncă;
- îndrumă, consiliază şi a formează deţinuţii în domeniul orientării şcolare şi profesionale;
- colaborează cu organizaţiile neguvernamentale, confesiunile religioase şi alte instituţii în vederea menţinerii relaţiilor
sociale ale deţinuţilor şi efectuării procesului socio-educativ;
- colaborează cu şefii de sector şi psihologul la programarea procesului educativ şi de reintegrare individuală a
deţinuţilor;
- răspunde de desfăşurarea programelor de pregătire pentru liberare;
- participă direct la procesul educativ şi la implementarea programelor de intervenţie;
- pregăteşte momentul eliberării deţinutului;
- participă la seminare, mese rotunde şi alte acţiuni informative şi educative în domeniu
- susținre din toate punctele de vedere ex deținutul în comunitatea unde s-a reântors după eliberare.
Concluzie: în scopul reabilitării sociale a acestei categorii de beneficiari asisitentul social trebuie să stie să lucreze în
echipă și să se atingă toate aspectele problematice ale situției fostului deținut
9. Munca asistentului social cu persoanele fără adăpost /vagabonzii /cerșetorii
Vagabondajul este un fenomen cu un istoric amplu, dar care a evoluat dea lungul timpului şi a ajuns să fie o formă de
inadaptare socială, ce vizează marginalizarea şi chear excluderea indivizilor ce aderă la acest stil de trai, din viaţa social activă.
Ca urmare a tranziţiei socio-economice din ultimii ani, mulţi oameni au devenit vulnerabili, ajungând în situţii de criză
socială, economică şi morală destul de dificilă de depăşit. Această stare dificilă din punct de vedere social dar şi emoţional, duce
la pierderea capacităţilor fizice şi psihice a individului. De cele mai multe ori această stare de vulnerabilitate este însoţită de
consum excesiv de alcool, violenţă domestică, conflicte familiale, conflicte cu legea, ruperea legăturii cu societatea, ca până la
final persoana afectată să ajungă în stradă, fără adăpost, fără mijloace de trai şi surse de venit, fără speranţe de viitor.
De cele mai multe ori, până a ajunge în stradă, persoanele fără adăpost trec printr-o serie de probleme care-i marchează pe
toată viaţa iar în situaţiile când nu mai găsesc soluţii, aleg să se refugieze în stradă, în subsoluri şi gunoişti, în zonele puţin
populate, alăturându-se totodată la grupuri de persoane care sunt în situaţii similare şi obţinând, voluntar sau involuntar, statutul
de „persoană fără adăpost” sau „boschetar”. Această etichetă îi face pe cei afectaţi să se simtă umiliţi, frustraţi, dezumanizaţi, fără
speranţe şi scopuri de viitor iar orice formă de dependenţă (de serviciile sociale şi medicale gratuite) este percepută de persoana
fără adăpost ca o necinste şi ca o pierdere a identităţii personale.(Vexliard)

39
 Societatea se comportă cu persoanele fără adăpost de parcă acestea nici nu ar exista. Fiind deseori numiţi „boschetari”,
„aurolaci”, sau „homeless”, aceştia îşi câştigă supravieţuirea prin cerşit, venituri ocazionale, furat sau vânzarea diferitor obiecte
refolosibile.
Situaţia devine extrem de dificilă la capitolul „persoane fără adăpost” mai ales în condiţiile în care implicaţia autorităţilor
locale şi a instituţiilor de protecţie socială este minimă sau chiar inexistentă în unele comunităţi.
1. Fiind alungaţi de cetăţeni şi ignoraţi de autorităţi, persoanele fără adăpost se retrag într-o lume paralelă, „se ascund
precum monştrii uitaţi din preistorie” şi, uitându-şi treptat sorgintea umană, se complac să experimenteze existenţă inumană şi
anacronică. [Vexiliard Alexandre „Introduction a la sociologi de vagabondage”. Paris, Monreal: L' Harmattan. 1998.]
Stigmatizaţi adesea, boschetarii sunt foarte uşor de identificat după aspectul fizic deplorabil – murdari, zdrenţăroşi şi
mirosind urât a alcool sau urină .
Expresia „persoane fără adăpost” se referă la două categorii de oameni:
a) persoane fără un acoperiş deasupra capului( nivel primar)
b) persoane fără o locuinţă legală şi stabilă (nivel secundar)
Persoanele care nu au un acoperiş deasupra capului sunt cei care trăiesc în stradă, în parcuri, în gropile de canalizare, pe
lângă gropile de gunoi, în scările blocului, etc.
Persoanele fără o locuinţă legală au un loc unde să stea, chiar dacă nu au un statut legal de deţinere a acestuia, locuiesc
temporar la rude şi prieteni, în adăposturi şi instituţii de menire sociale ce oferă găzduire temporară, beneficiind în acelaşi timp d
eunele servicii sociale şi medicale gratuite.
În R.Moldova numărul persoanelor fără adăpost şi a vagabonzilor este în creşetere , situaţia agravându-se în special,
datorită crizei economice instalate în ţara noastră. Conform datelr statistice neoficiale oferite de Ministerul Afacerilor Interne în
colaborare cu Ministerul Muncii Protecţiei Sociale a Copilului şi Familiei(prin intermediul Centrului de găzduire) în R.Moldova
sunt circa 6000 persoane fără adăpost dintre care aproximativ 3000 sunt concentraţi în raza municipiului Chişinău şi suburbiile
acestuia.
Până la moment, în ţara noastră activează trei instituţii de profil psiho - asistenţial care oferă servicii de cazare temporară
acestei categorii de beneficiari: Centrul de găzduire pentru persoanele fără adăpost din oraşul Bălţi(25 locuri); Căminul „Sfântul
Ştefan”din comuna Stăuceni(15 locuri) şi Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil (70 locuri) ,
situat în Chişinău, str-la Haltei 2, care are cea mai mare capacitate de locuri, dar care este depăşită dublu în perioadele de vârf ale
anului.
Centrul de găzduire şi orientare pentru persoanele fără domiciliu stabil este o instituţie municipală de orientare socială,
protecţie si asistenţă socială, medico-socială, care ia în îngrijire, în condţiile legii, persoanele fără domiciliu stabil, bazat pe
găzduirea temporară (pe termen de trei luni) de urgenţă. Conform Regulamentului Centrul are o capacitate de 70 persoane şi cu un
regim specific organizat separat pentru bărbaţi ce nu au atins vîrsta de 62 ani şi pentru femei de pînă la vîrsta de 57 ani.
Activitatea Centrului este coordonata de catre Direcţia Generală Asistenţă Socială mun. Chişinău.
Obiectivul de bază a Centrului de găzduire şi orientare îl constituie găzduirea persoanelor care nu au adăpost stabil şi
reintegrarea lor în societate cu drepturi şi obligaţiuni egale tuturor membrilor societăţii.
Pentru soluţionarea problemelor persoanelor fără domiciliu în cadrul Centrului de găzduire se oferă următoarele
servicii:
 Cazare nocturnă provizorie timp de 3 luni
 Asistenţă medicală primară
 Asistenţă juridică
 Asistenţă socială şi consiliere psihologică
 Cină şi dejun
 Primirea duşului şi tuturor celor necesare pentru igiena personală.
Categoriile de persoane care nu pot beneficia de serviciile Centrului:
40
  Persoanele până la 18 ani.
 Persoanele care au atins vârsta de 57 ani femei şi 62 ani bărbaţi.
 Persoanele cu handicap fizic al aparatului locomotor.
 Persoanele cu handicap mintal (oligofrenie, demenţe).
 Persoanele cu boli psihice (schizofrenie, epilepsie, alcoolism cronic).
 Persoanele care necesită îngrijirea altei persoane, invalizi.
 Persoanele cu boli dermatologice.
 Persoanele cu boli venerice şi tuberculoză.
 Persoanele cu boli infecţioase (hepatite virale, boli diareice acute (dizenteria, salmoneloza, holeră,
toxiinfecţii alimentare), SIDA, etc).
 Femei însărcinate.
 Persoanele în stare de ebrietate.
[Raport de activitate al Centrului de găzduire și orientare pentru persoanele făăr domiciliu stabil din Chișinău, 2016]
Majoritatea persoanelor vagabonde, din Republica Moldova, sunt persoane ale căror stare de vagabondaj este provocată de
anumiţi factori stresanţi sau constrîngeri de situaţie. Acest lucru spune despre faptul că vagabondajul este o problemă socială
majoră şi că nimeni nu este asigurat de influenţa vagabondajului asupra propriei persoane su asupra unui membru de familie. Iar
în societatea noastră lipsesc servicii direcţionate spre prevenirea şi intervenţia în cazurile de vagabondaj. Pe cînd ar fi nevoe de un
sistem social bine structurat, care ar minimaliza comportamentul vagabond, la persoanele cu condiţii de trai dificile şi cu
probleme familiare şi ar lucra în scopul de resocializare cu persoanele ce practică vagabondajul un timp îndelungat.
Obiectivele majore ale asistenţei psiho-sociale au în vedere construirii unei relaţii durabile cu beneficiarul, care să
permită o comunicare sinceră, atenuarea efectelor pe care viaţa în stradă le are asupra personalităţii lor (neîncredere în sine şi în
alţii, tonus moral scăzut, lipsa autostimei, etc.), motivarea şi responsabilizarea pentru viitor sau, în funcţie de caz, oferirea de
suport emoţional necondiţionat dar şi reintegrare socială cu succes.
Necesitatea acestei intervenţii derivă din faptul că persoanele care locuiesc de mai multă vreme în stradă au o psihologie și
o mentalitate de supravieţuitor, fiind dominate, în general, de dorinţa de a găsi resurse pentru ziua de azi şi nu au forţa psihică de
a-şi contura planuri de viitor, care să vizeze ca scop final reincluderea lor socială. Trăind izolaţi, într-un mediu încărcat de
agresivitate, îşi pierd abilităţile de comunicare, de a relaţiona adecvat şi de aceea, încercările de a-l reintegra în familie sau de a-i
oferi un loc de muncă direct din stradă are şanse mici de reuşită.
Modalităţile de intervenţie utilizate urmăresc să răspundă nevoilor manifestate de beneficiar în momentul contactului iniţial, şi
să cultive, pas cu pas, un sentiment de incluziune socială.
Cele mai frecvent utilizate practici occidentale de intervenţie în cazul acestor benefeciari constau din următoarele servicii
psiho-asistenţiale: Consilierea individuală și Grupul de support.
Consilierea individuală
În activitatea de consiliere psihologică a Persoanelor Adulte Fără Adăpost(PAFA), se recomandă de urmărit următorii paşi:
I. Şedinţe de început, în care beneficiarul este invitat să vorbească despre dificultăţile sale, astfel încât acesta să se elibereze
de tensiunea psihică acumulată în timp, asistentul social urmărind realizarea unei relaţii bazată pe încredere şi deschidere;
II. Alcătuirea unei liste de probleme personale, cu stabilirea priorităţilor de acţiune, pentru a-şi clarifica situaţia şi a o
conştientiza adecvat;
III. Centrarea pe calităţile şi defectele sale ca persoană, cu accent pe ceea ce are bun de oferit pentru societate, cu rol de
valorizare, autocunoaştere şi creşterea încrederii în resursele proprii;
IV. Alcătuirea unui plan de viaţă, cu paşi mici, în scopul de a-l responsabiliza, a-l motiva pentru acţiune şi a-i canaliza energia
către ceva constructiv;
V. Contacte periodice cu beneficiarul angajat sau reintegrat în familie pentru a-l susţine în continuare şi a preveni recăderile.

41
VI. Cu foarte mulţi beneficiari, nu se depăşeşte pasul trei, sau se reia pasul patru de mai multe ori. De cele mai multe ori,
accentul cade pe suportul emoţional, valorizare, acceptare necondiţionată şi oferirea sentimentului că, prin relaţiile cu
specialiştii din cabinetele social, medical şi psihologic, este inclus într-un sistem de relaţii sociale stabile.

Grupul de suport
Grupul de suport este o modalitate de ajutorare psihologică a persoanelor aflate în suferinţă datorită unor experienţe
traumatizante. Argumentele care susţin folosirea acestei tehnici în situaţia persoanelor adulte fără adăpost sunt următoarele:
· facilitează accesul la contacte sociale;
· oferă garanţia că experienţele lor sunt înţelese şi că pot fi acceptaţi aşa cum sunt;
· este un mijloc de susţinere emoţională şi de stimulare a încrederii în sine;
· elimină sentimentele de izolare şi alienare, fiind un prim pas spre incluziune socială;
· poate fi o sursă de informare şi educaţie;
· este un cadru de descărcare emoţională şi de autovalorizare.
Există o serie de reguli ce trebuie respectate, şi anume: confidenţialitatea, respectul faţă de celălalt, punctualitatea, abţinerea
de la judecarea altuia, evitarea consumului de alcool înainte de şedinţă, atitudinea cooperantă şi neagresivă.
La şedinţele grupului pot participa între 6-12 persoane, fiecare trecând printr-un interviu preliminar în care a fost informat
despre ce presupune grupul de suport, despre reguli şi a fost solicitat să decidă singur dacă va participa. Din partea beneficiarilor,
temele cele mai frecvente sunt legate de dificultăţile de a găsi surse de subzistenţă, de atitudinea rejectivă a funcţionarilor publici
şi a opiniei publice sau se învârt în jurul problemelor de relaţie cu cei apropiaţi. Pot fi propuse şi alte teme, precum : cum să te
prezinţi pentru un loc de muncă, igiena personală în stradă, cum să te adăposteşti noaptea, etc.
O observaţie privind maniera de lucru este că pentru PAFA cazate în adăposturi (chiar şi temporar) se pot organiza grupuri închise,
cu un anumit grad de omogenitate şi program de funcţionare. Pentru cei care vin direct din stradă am constatat că este mai eficient
grupul deschis, la fiecare întâlnire putând exista unul sau mai mulţi membri noi. Argumentul este că prezenţa tuturor membrilor iniţiali,
în acelaşi interval temporal, este aleatoare, strada fiind un mediu destul de imprevizibil. Din perspectivă psihologică, obiectivele
urmărite cu persoanele care apelează la aceste servicii sunt:

- refacerea reperelor de comportament social, datorită conlucrării între membrii grupului de suport, respectului reciproc şi
auto-valorizării susţinute de ceilalţi – izolarea socială specifică celor care trăiesc în stradă reduce până la anulare, uneori,
capacitatea de a te raporta la norme de convieţuire dezirabile social;
- refacerea reperelor temporale, prin obligativitatea de a respecta programul de lucru (o zi anume, între anumite ore) – în
stradă percepţia scurgerii timpului are alte coordonate, la limită existând diferenţierea zi-lumină, noapte-întuneric;
- asumarea responsabilităţii eu-ceilalţi, prin rolul avut de fiecare în cadrul activităților desfășurate – lipsa identităţii sociale
(acte, adresă stabilă, apartenenţa la un grup anume...) estompează sentimentul responsabilităţii faţă de sine şi de cei din
jur;
- refacerea, optimizarea şi menţinerea abilităţilor de contact uman – personalitatea umană şi normalitatea psihologică
sunt apreciate şi după cantitatea şi calitatea relaţiilor interpersonale dezvoltate, iar aceste lucruri sunt greu de realizat de
către persoanele fără adăpost;
- creşterea autostimei şi a încrederii în propriile capacităţi, prin prisma rezultatelor obţinute – traumele emoţionale
suferite şi eşecurile în încercarea de redresare socială devitalizează imaginea de sine şi subminează încrederea în forţele
proprii;
- activarea resurselor personale, cu substrat creativ, care sunt transpuse în planul adaptării flexibile la dificultăţile vieţii în
stradă – prin exersarea unor roluri diverse şi valorificarea capacităţilor creative, persoanele respective au o percepţie mai
realistă a situaţiei, o motivaţie suplimentară pentru implicare personală, şi în final, îşi optimizează potenţialul de reinserţie
socială;

42
 În concluzie, în lipsa unei reţele de servicii specializate care să răspundă adecvat tuturor nevoilor oamenilor străzii, putem
susţine că activarea şi optimizarea resurselor personale ale PAFA prin asistenta psihologica este de natură să crească şansele acestora
de a se adapta mai bine condiţiilor şi de a se implica suplimentar în redresarea lor socială.

10. Munca asistentului social cu persoanele dependente

Asistentul social este acela care va promova la nivel social atitudinea de nediscriminare, neacceptare şi compasiune, iar la
nivel individual – va apăra drepturile şi interesele persoanelor dependente de drog.
De asemenea asistentul social va participa la crearea reţelelor interdepartamentale care vor fi responsabile de elaborarea,
implementarea şi eficienţa programelor informative, complexe, profilactice, terapeutice şi de combatere a narcomaniei.
Intervenţia externă rămâne calea cea mai utilizată, prin ea este distrus cercul vicios al consumatorului dependent, ceea ce
presupune parcurgerea mai multor etape, principala rămânând etapa tratamentului medical, apoi reechilibrarea psihologică şi
reabilitarea socială.
Conceptele principale sunt „tratament” şi „reabilitare”, şi ele delimitează tocmai traseul devenit obligatoriu în acest tip de
intervenţie. În spatele acestor termeni se ascunde însă realitatea complexă a unor soluţii complexe şi costisitoare, cu activităţi şi faze
aproape standardizate în încercarea de a rezolva problemele narcomanilor.
Fundamentul lor se regăseşte în modelele explicative privind dependenţa. Intervenţia externă presupune realizarea
concomitentă a mai multor condiţii şi factori, şi nu doar aplicarea unor metode şi tehnici de lucru direct cu clienţii. De multe ori,
sunt foarte importante prezenţa şi acţiunea unor factori sociali nespecifici sau neprofesionişti; există grupuri şi situaţii în care sunt
prezenţi şi foşti narcomani.
Asistentul social se numără printre profesioniştii implicaţi atât în sprijinirea acelor indivizi pentru care consumul şi abuzul de
droguri, direct sau indirect, a devenit problematic, cât şi în evoluţia formelor de reabilitare şi recuperare/ reintegrare socială. Statutul
său în echipa de profesionişti este unul special. Dacă restul profesioniştilor se centrează pe cunoaşterea detaliată şi tehnica procesului
de ajutor acordat narcomanului, pentru asistentul social, activitatea cu clientul şi împreună cu el, este esenţială. Acest proces
complex de provocare a schimbărilor pozitive, definit şi analizat în metodologia asistenţei sociale, are ca momente principale:
- cunoaşterea detaliată a subiectului şi a problemelor sale;
- precizarea scopului şi stabilirea obiectivelor intervenţiei;
- selectarea şi aplicarea pe etape a metodelor şi tehnicilor de intervenţie propriu-zisă;
- evaluarea intervenţiei şi construirea contextului pentru continuarea relaţiei profesionale.
În ceea ce priveşte finalităţile şi proiectarea intervenţiei, în orice abordare practică asupra clienţilor narcomani se aplică şi
sunt obligatorii două tipuri de obiective:
1) Finalităţi specifice tratamentului clientului dependent în vederea clarificării raporturilor sale cu drogul şi care vor fi
urmărite prin activităţile particulare ce se referă la dezintoxicare, abstinenţă, consumul supravegheat, prevenirea recidivei. Ideal ar
fi ca, în urma tratamentului, individul să devină abstinent, să înceteze orice formă de utilizare a drogului încriminat, dar şi a oricărei
alte substanţe ilicite, pentru tot restul vieţii. Practica a dovedit însă ca o astfel de conduită rămâne în majoritatea situaţiilor un simplu
deziderat. Aceasta nu înseamnă că, în „cariera” lor, utilizatorii de droguri ilicite nu au perioade în care orice formă de consum este
suprimată, prin dorinţa şi voinţa proprie şi/sau prin presiuni exterioare (detenţie, îmbolnăvire, tratament). Studiile efectuate
pornind de la această constatare au permis formularea unui nou obiectiv: prevenirea recidivei/recăderilor (relapse prevention) şi
activarea, dezvoltarea unor mecanisme care să-1 ajute pe client să reziste impulsului de a relua consumul. Complementar acestui
obiectiv, se impune tot mai mult obiectivul minimalizării şi reducerii riscurilor cu scopul de a reduce costurile sociale şi, implicit,
psihologice sau medicale şi a devenit o direcţie tot mai vizibilă în tratamentul dependenţilor. Ambele obiective se dovedesc a fi mai
accesibile şi mai uşor de atinse de către narcomani.
2) Finalităţi referitoare la reabilitare şi reintegrare. Scopul general al reabilitării şi reintegrării consumatorului de droguri
ilicite se poate cuantifica prin indicatori precum:

43
 -reducerea şi controlul dozelor;
-diminuarea şi chiar dispariţia conduitelor delictuale corelate;
-revenirea la o stare de sănătate fizică şi mentală (relativă);
-reinstalarea/recuperarea unor comportamente acceptate social: instalarea şi păstrarea prin mijloace legitime a unui stil de
viaţă convenţional, restabilirea relaţiilor cu grupurile de apartenenţă şi de referinţă anterioare dependenţei, reintegrarea
profesională, etc.
Stabilirea unor obiective clare şi accesibile este un factor esenţial al intervenţiei, dar, pentru a coordona şi gestiona mai bine
procesul de schimbare, este necesar să se ţină seama de unele particularităţi metodologice. Mai întâi, trebuie acceptat că
obiectivele stabilite pot fi parţial şi foarte rar în totalitate îndeplinite. Prin aceasta se înţelege că, în primul caz, intervenţia trebuie
etapizată, iar fiecare fază are autonomia sa şi trebuie continuată cu alte tipuri de activităţi astfel, încât succesul intervenţiei să nu fie
unul temporar, în timp ce în a doua situaţie efectul benefic al intervenţiei subzistă şi rezistă pe perioade mari de timp.
11. Munca asistentului social cu adolescenții în situații de risc
Protecția socială copilului în dificultate reprezintă un interes deosebit pentru sistemul de asistență socială și se referă la dreptul
fiecărui copil de a nu i se face nici un rău. Neasigurarea unei protecții adecvate pentru copii poate submina însăși dezvoltarea unei
țări și aduce cu sine costuri negative care continuă să existe dincolo de copilărie, chiar și în timpul vieții adulte.
Copiii sunt mai vulnerabili decît adulții în fața dificultăților vieții, iar dezvoltarea lor într-un mediu sănătos este esențială
pentru viitorul unei societăți. Pentru a-i ajuta este necesar să înțelegem situația de facto, aceasta fiind posibilă prin elaborarea unei
investigații care va fi axată pe analiza cadrului normativ, pe date statistice și opinia specialiștilor din domeniu, dar și experiența
altor state. Este de menționat faptul că în ultimii ani Republica Moldova a marcat o evoluție importantă în domeniul protecției
drepturilor copilului.
Categoria copiiilor aflaţi în dificultate se extinde şi include copii plasaţi în instituţii de ocrotire, copii cu disabilităţi, copii
abandonaţi, copii ai străzii şi copii în conflict cu legea etc.
Cu părere de rău, copii suferă cel mai mult decît toate celelalte categorii de cetăţeni de pe urma crizei economice şi sociale
cu care se confruntă ţara noastră. Declinul calităţii serviciilor de educaţie şi sănatate, oportunităţile limitate pentru dezvoltare,
creşterea violenţei şi răspîndirea modelelor de comportament negativ, au un impact asupra tuturor copiilor, indiferent de situaţia
lor socială.
Integrarea socială a copiilor aflaţi în dificultate este o problemă strigentă, care necesită rezolvare cît mai rapidă. Altfel,
problemele sociale cu care se confruntă în societatea noastră se vor majora. Copiii de astăzi sunt tinerii de mîine, care vor
contribui la dezvoltarea ţării, ei au nevoie de grija şi sprijinul, societăţii pentru a se putea forma ca personalităţi, ca cetăţeni, ce
activ se poate implica în viaţa comunităţii în care trăieşte.
Cuplul mamă-copil în dificultate, este o categorie de beneficiari asistențiali ce a intrat în atenți specialiștilor iar
înființarea Centrelor maternale și desfășurarea activităților complexe în cadrul acestora dau rezultate frumoase iar cuplurile
aistate reușesc ulterior să facă față cerințelor vieții, copiii având parte de căldura maternă.
Noi toţi dorim să oferim copiilor- tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se rezumă la cele mai delicioase
dulciuri, cele mai frumoase jucării şi haine. Prin aceasta ar fi bine să conştientizăm, că trebuie să creăm cele mai bune condiţii
pentru dezvoltarea copiilor şi asigurarea unei vieţi demne pentru ei. La vîrsta copilăriei este mult mai importantă atenţia şi
abordarea individuală decît marşul zilnic în coloane şi cina seară de seară în compania a sute de semeni. Îngrijirea în afara familiei
are efecte negative asupra copiilor, reducîndu-le şansele în viaţă printr-o dezvoltare psihică şi emoţională neadecvată.
12. Munca asistentului social cu persoanele cu disabilități și familiile acestora

Persoanele cu disabilităţi au devenit subiectul asistenţei sociale în Republica Moldova odata cu apariţia serviicilor de
suport, dezvoltate de către instituţiile de stat şi organizaţiile nonguvernamentale,şi formarea asitenţilor sociali în cadrul
instituţiilor de învătamînt. Necesitatea a fost dectată de abordarea multidiscilplinară şi complexă a problematicii disabilităţii,dar
şi de crearea unei drepturi şi oportunităţi. Asistentul social a devenit unul dintre cei mai importanţi profesionişti în lucrul cu

44
persoanele cu disabilităţi,dat fiind faptul că legătura dintre persoanele cu diferite nevoi speciale şi servicii disponibile în
comunitate a fost valorificată în vederea rezolvarii problemelor sociale.Termenul oficial de către legislaţia în vigoare este
„invalid”,însa acesta este înlocuită treptat cu „persoană cu disabilităţi”care spre deosebire de primul termen, este unul
nondicriminatoriu şi reflectă situaţia reală, dar şi poziţia a însăşi persoanelor cu dizabilităţi.

Sistemul de protecție socială este fragmentat avînd de mai multe ori ca bază forme ineficiente, tratînd nevoile sociale ale
copilului în mod neadecvat şi parţial. Ca rezultat, el n-a făcut faţă nici procesului de aprofundare a inegalităţii sociale, care a
exclus şansele egale a copiilor de acces la serviciile de bază: educaţie şi sănătate. Statul, autorităţile publice locale, fiind într-o
stare de incapacitate financiară, stimulează puţin implicarea noilor forme ale serviciilor de alternativă în asigurarea protecţiei
copilului cu implicarea organizaţiilor nonguvernamentale.

Constituţia Republicii Moldova, Legea privind drepturile copilului menţionează că orice copil are dreptul la un nivel
decent de trai, adecvat dezvoltării sale fizice, intelectuale, morale şi sociale. Copilul are dreptul la protecţie juridică şi socială din
partea statului. Pentru realizarea acestor obiective, în baza rezultatelor investigaţiei, sunt necesare următoarele:

1. Consolidarea mecanismului de funcţionare a Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu divizarea
clară a sarcinilor şi responsabilităţilor structurilor administrative la nivel central şi social, în vederea consolodării unui
sistem eficient de promovare şi implimentare a serviciilor socio-juridice adresate copiilor, în baza unui Plan Naţional
de lungă durată în domeniul protecţiei sociale a copilului, alocîndu-se în acest sens resursele umane şi financiare
necesare;
2. Perfecţionarea cadrului legislativ privind creşterea responsabilităţii părinţilor în asigurarea îngrijirii, dezvoltării şi
educării copilului;
3. Elaborarea reglementărilor juridice privind statutul asistentului social, asistentului paternal profesionist şi altor
specialişti, determinînd modalitatea de angajare, formare, evaluare şi monitorizare a activităţii acestora prin adoptarea
Legii cu privire la asistenţa socială şi Legii cu privire la copilul în dificultate;
4. Asigurarea cadrului juridic privind participarea comunităţii în domeniul protecţiei sociale a copilului prin activităţile
de voluntariat;
5. Revederea cadrului instituţional, care ar prevedea crearea direcţiei/secţiei pentru protecţia copilului pe lîngă consiliile
raionale, completîndu-le cu cadre respective: jurişti, psihologi, asistenţi sociali: dezvoltarea la nivelul administraţiei
publice locale a unor structuri locale (echipe multidisciplinare), cu implicarea comunităţii în promovarea îngrijirii
copilului în familie, dispunînd de servicii de asistenţă şi sprijin, prevenire şi implicare directă în caz de neglijare, abuz
sau violenţă;
6. Pregătirea prin instruirea continuă a cadrelor care sunt implicate în lucrul pentru şi cu copiii în diverse domenii de
activitate, utilizîndu-se tehnologii moderne din domeniul preotecţiei sociale a copilului şi familiei;
7. Dezvoltarea serviciilor comunitare pentru copii prin implicarea resurselor umane din localitate, mijloace financiare
bugetare şi extrabugetare, direcţionarea eficientă a acestora după principiul „banii urmează copilul”, pentru stimularea
utilizării volumului financiar existent direct, orientat necesităţilor operative ale copilului.
Toate cele enumerate şi analizate sunt doar nişte paşi care în mod direct sau indirect ar putea duce la ameliorarea situaţiei
actuale în sfera protecţiei sociale şi speciale a copilului cu disabilităţi. Dar cel mai important după părerea mea este
conştientizarea fiecărui membru matur al societăţii de problema dezvoltării fizice şi psihice a copiilor, prin contribuţia activă la
educarea unei generaţii sănătoase şi integre.
13. Munca asistentului social cu familiile social vulnerabile
Viaţa de familie are nevoie de sprijin permanent şi de atenţie constantă. În familie învăţăm cum să stabilim legături şi
alianţe cu cei din lumea exterioară nouă dar şi cum să relaţionăm cu fraţii şi cu surorile noastre. Fiecare familie este diferită,

45
fiecare cămin trebuie să aibă propria modalitate de a-şi menţine familia unită. Familia este un grup social ai cărei membri sunt
legaţi prin grade de rudenie, prin căsătorie şi cooperează împreună sub raport economic, locuiesc împreună şi au grijă de copii .
În categoria familiilor social vulnerabile se încadrează familiile numeroase cu venituri insuficiente, familiile
dezorganizate, unii copii şi tineri, şomerii, femeile, bărbaţii, refugiaţii.
Conform opiniilor mai multor experţi, sistemul de protecţie socială a familiilor social vulnerabile în Republica Moldova
se caracterizează printr-un şir de probleme acute, printre care: lipsa unor politici sociale coerente de protecţie a copilului şi
familiei în dificultate; fragmentarea sistemului de protecţie a copilului şi familiei; lipsa unor programe viabile şi eficiente de
asistenţă socială la nivel de comunitate; acoperirea insuficientă a tuturor problemelor importante cu care se confruntă familiile;
subdezvoltarea serviciilor de prevenire a problemelor sociale; gradul de profesionalism al serviciilor sociale extrem de inegal;
lipsa standardelor de calitate minimă pentru serviciile sociale destinate familiei şi copilului, precum şi a mecanismelor de
monitorizare şi evaluare a serviciilor destinate acestei categorii de beneficiari asistențiali.
Familia social-vulnerabilă din mediul rural se caracterizează printr-un grad sporit de dificultate mai ales din cauza insuficienței
serviciilor de protecție socială comunitară și accesul limitat la acestea, dar și din cauza lipsei locurilor de muncă, etc.

Asistentul social comunitar este figura de bază din cadrul echipei multidisciplinare care identifică de timpuriu familiile în
situații de risc și le sprijină în vederea prevenirii unei stări extrem de dificile care ar duce la marginalizare sporită iar în caz de
vulnerabilitate, acesta redirecționează familiile către toate instituțiile și serviciile abilitate în vederea oferirii unei protecții
sociale profesioniste în conformitate cu necesitățile acestora. Cu privire la protecția socială familiilor social vulnerabile
putem deduce următoarele concluzii:
 Atunci când familii apar copiii, pot apărea momente de criză când părinții nu fac față cheltuielilor
 Criza social economică din țara noastră are oarecum un impact negativ asupra creșterii copiilor, în special în familiile
social vulnerabile
 Cele mai multe familii în dificultate sunt afectate de alcoolism, șomaj, violență domestică, abandon școlar și inadaptare
socială a membrilor acestora
 Statul nu are suficiente resurse de rezervă pentru a face față situației reale a familiilor în dificultate din Republica Moldova
 Salariile mici, lipsa locurilor de muncă dar și lipsa spațiului locativ propriu le creează familiile tinere dificultăți de
integrare socială
 Adoptarea legii Asistenței sociale și cea cu privire la ajutorul social au venit ,în măsură foarte mare, în sprijinul asitenților
social de a oferi servicii calitative și oportune benefeciarilor asistențiali
 Intervenția timpurie în situțiile de risc a familiilor este un pas important în prevenirea dificultăților și problemelor
ulterioare
 Asistentul social este specialistul cel mai important care monitorizează aceste situații și în caz de sesizare a apariției
dificultăților în familiile din comunitate, include această familie în sistemul protecției sociale, unde acestea vor beneficia
de o serie de servicii de suport cum ar fi: ajutor social, material, suport financiar, ajutoare umanitare diverse, consiliere
familială, orientare profesională, tratamente medicale gratuite sau la preț redus, produse farmaceutice și parafarmaceutice,
tratment balneo-sanatorial, etc.

Bibliografie selectivă:

1. Badea V. Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost. Bucureşti, 2008. 6 p.
2. Bacalu Elena. Oportunităţi pentru copiii în situaţie de risc social. În: Dezvoltarea comunitară: istorii de succes. – Chişinău:
Contact, 2005, p. 125 – 128.
3. Balahur Doina. Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale. – Bucureşti: ALL BECK, 2001. – 392 p.
4. Balan A. Sistemul protecţiei sociale în Republica Moldova la etapa de tranziţie economică. Chişinău: ASEM, 2003. 210 p.
5. Bulgaru Maria, Dilion Marcela. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale. – Chişinău: USM, 2000. – 316 p.

46
 6. Bulgaru M. „Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale” Chişinău, Centrul Ed. poligr. a USM, 2003.
7. Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale Asistenţei Sociale. Chişinău: USM, 2000. 316 p
8. Communication on immigration, integration and employment (COM(2003)336 final), of 3.06.2003.
9. Gal D. Asistenţa socială a persoanelor vîrstnice. Cluj-Napoca: Todesco, 2003. 125 p.
10. Ghiduri de bună practică în Asistenţa Socială a copilului şi familiei", ed. Lumen, 2002, p., 35
11. Howe D. Întroducere în teoria Asistenţei Sociale. Importanţa aplicării teoriei în practică. Bucureşti: MarLink, 2001. 250 p.
12. Marshal M. Asistenţa Socială a persoanelor vîrstnice”. Bucureşti: Alternative, 1993. 104 p.
13. Mănoiu F., Epureanu V. Asistenţa socială în România. Bucureşti: ALL, 1997. 225 p.
14. Miftode V. Dimensiuni ale asistenţei sociale, Botoşani: EIDOS, 1995. 397 p.
15. Minovici N. „ Cerşetorit, delincvenţă, vagabondaj” din Majuru A. „ Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă,
vagabondaj”. Piteşti: Paralele 45, 2005.
16. Manea L. Protecţia Socială a persoanelor cu disabilităţi. Bucureşti, 2000. 301-313 p.23
17. Martin Susan F., Global migration trends and asylum, p.46, April 2001.
18. Miftode V. Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare. Iaşi: Lumen, 2002. 212 p.
19. Miftode V. Dimensiuni ale Asistenţei Sociale: Forme şi strategii de protecţie a grupurilor defavorizate. Botoşani: Editura
Sidos, 1993. 243 p.
20. Nicolae Chistruga, Principiile protecţiei şi integrării sociale a refugiaţilor şi solicitanţilor de azil.
21. Vexiliard Alexandre „Introduction a la sociologi de vagabondage”. Paris, Monreal: L' Harmattan. 1998.
22. Probleme de integrare socială a persoanelor refugiate, pag.132, Chișinău 2005, CEP USM
23. Preda V. „Delincvenţa juvenilă”. Cluj-Napoca: Ştiinţa, 1998.
24. Raport de activitate al Centrului de găzduire și orientare pentru persoanele făăr domiciliu stabil din Chișinău, 2016
25. Raport statistic al MAI cu privire la numărul vagabonzilor în Republica Moldova,2010-2015
26. Roth M, Femei şi copii victime ale violenţei 2005, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 381 p.
27. Socolov Tatiana„Copii în situaţie de risc: crearea serviciilor sociale comunitare", Chişinău, 2004, p., 60
28. Șerban, Mihai, Asistența victimelor traficului de persoane. 2008, p.48-49
29. Teclici V. Vina de a fi copil al străzii. Bucureşti: Editura Oscar Print 1998. 21-22 p.

47
 MANAGEMENT ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ: OBSERVAŢIA - METODĂ DE SELECŢIE A PERSONALULUI

Zubenschi Ecaterina, dr., conf.univ.

Modulul I. Metoda în contextul integrat al ştiinţelor sociale.
Ştiinţele au apărut în diverse etape de dezvoltare a societăţii, ca urmare a acumularii cunoştinţelor despre realitatea
înconjuratoare şi despre o realitate virtuală.Oricareştiinţă reprezintă un continuu proces al cunoaşterii, utilizînd un ansamblu
cognitiv divers de metode, tehnici, procedee, instrumente de cercetare generale şi specifice despre obiectele investigate, un limbaj
ştiinţific propriu.
Etimologic, termenul de medodă provine din grecescul methodos – cale, drum către ceva. Metoda reprezintă calea ce
trebuie urmată în procesul cunoaşterii pentru a descoperi adevărul.
În opinia autorului român, Popescu-Neveanu, metoda de cercetare,reprezintă „calea, itinerarul, traseul, structura de
ordine sau „programul” după care se reglează acţiunile intelectuale şi practice cu scopul de a “atinge un rezultat
determinat” [24].
Tabelul 1. Componentele sistemului metodologic.
Oricare ştiinţă, indiferent de specificul domeniului ştiinţific, este fundamentată de structuri sistemice comune:
Metodologia sau sistemul metodologicare un caracter normativ, alcătuit dintr-un:
1) un ansamblu de abstracţii sau de elemente teoretice:noţiuni (termeni), concepte şi categorii - toate acestea alcătuind
formele logice ale ştiinţei respective;
2) ansamblu deinstrumente coerente ale sistemului metodologic: definiţii, principii, legi, teorii ştiinţifice cealcătuiesc baza
teoretică a disciplinei ştiinţifice respective;
3) un ansamblu de metode, tehnici şi procedee multiple, foarte diverse de cercetare, cu caracter general sau specific:
3.1.metode şi procedee specifice sau proprii ştiinţei respective(de exemplu, în managementul asistenţei sociale sunt
metode specifice: managementul de caz, metoda monografică, metoda portofoliilor de activitate, metodaSWOT, metoda
PERTetc.).
3.2 metode şi procedee generale, universale, valabile tuturor ştiinţelor, cum ar fi: documentarea, observaţia, metoda
inductivă şi deductivă, metodele statistice şi matematice, metoda experimentală, modelarea matematică, simularea,
comparaţia, clasificarea, analiza şi sinteza, studiul de caz, metoda tipologică, analiza sistemică ş.a.
Metoda reprezinta ansamblul de principii, criterii, reguli si procedee instrumentale, tehnice, utilizate în scopul recoltarii,
prelucrarii si interpretarii datelor despre un anumit fenomen sau obiect. Metoda unei ştiinţe, indică modul cum trebuie abordat
obiectul, pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice.
Metodele de cercetare sunt specifice tuturor ştiinţelor. Ele au un caracter instrumental, de intervenţie, de informare,
interpretare şi acţiune. După scopul urmărit, ele pot fi diferite.
În literatura de specialitate se întîlnesc mai multe criterii de clasificare a metodelor de cercetare. M. Zlate prezintă o
clasificare a metodelor pornind de la:
a) caracterul lor (subiective şi obiective),
b) specificul relaţiilor investigate (cantitative şi calitative),
c) natura relaţiei dintre cercetător şi subiect (directe şi indirecte)
d) scopul urmărit (de recoltare a datelor (informaţiilor), de prelucrare şi interpretare a datelor culese, de investigare
intensivă şi extensivă, de diagnoză şi prognoză de cercetare şi aplicative. [31]

Tabelul 2. Criterii de clasificare a metodelor de cercetare

48
 Metode transversale–studiază o perioadă scurtă de timp şi arată starea de moment a
După criteriul de timp lucrului cercetat,descoperă relaţiile între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele
socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice etc.).
Metode longitudinale, studiază o perioadămai lungă de timp (biografia, studiul de caz,
studiile panel etc.),evidenţiind evoluţialucrului cercetat.
După gradul de intervenţie Metode active,cînd cercetatorul intervine direct pentru a provoca un fenomen
acercetătoru (experimentul);
lui asupra obiectului Metode pasive,cînd cercetatorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe
studiat. fondul comportamental general al subiectului (observatia, metoda biografica).

După modul de metode experimentale (directe):experimentul sociologic, psihologic, pedagogic,

reactivitate(relaţionare, managerial etc., convorbirea
reacţionare)cu subiectul: metode cvasiexperimentale (indirecte):ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată etc.
metode de observaţie:studiul documentelor sociale, observaţia şi altele.
După numărul unităţilor Metode statistice,desemnînd investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele
sociale luate în studiu. socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice),
Metode cazuistice,semnificând studiul integral al unor unităţi sau fenomene socioumane
(biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
după locul ocupat în de culegere a datelor/informaţiilor:înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta,
procesul investigaţiei observaţia experimentul etc.
empirice de prelucrare a datelor/informaţiilor investigate(statistico-matematice, metode
comprehensive de analiză):
Metode cantitative–de tip pozitivist-explicativă (ancheta, experimentul, interviul
structurat).
Metode calitative –de tip fenomenologică, comprehensivă (observaţia participativă,
interviul nestructurat sau intensiv, studiul de caz etc.).
Metode de intersecţie – îmbinarea între abordarea cantitativă şi calitativă (analiza reţelelor
sociale, analiza documentelor).
Metode de interpretare a datelor cercetării (metode inductive, deductive, comparative,
interpretative, explicaţia cauzală etc.
Dupănatura dinamicii metode constatative, vizează numai cunoaşterea şi descrierea unui aspect al activităţii,
procesu stării fenomenului/obiectului sau a procesului psihic la un moment dat.
lui studiat metode dinamice formative,în cadrul carora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau
proceselor la o stare nouă, considerată superioară.
Orice metodă selectată pentru cercetare (procedeul analogiei, deducerea faptelor noi, teoretizarea, experimentarea,
experimentul de verificare a faptelor noi etc.), este supusă matematizării. Toate ştiinţele aplică metode statistice,
deoarece ele reprezintă instrumente foarte importante pentru ştiinţa contemporană.Statistica utilizează analiza
cantitativă pentru a pune în evidenţă legităţi şi a obţine concluzii de existenţă sau calitate pe baza legăturii care există între
aspectele cantitative şi cele calitative ale fenomenelor.

Clasificarea metodelor după criteriile propuse nu este una exhaustivă, ea poate continua, în funcţie de alte criterii
conceptuale.

49
 Nu există o opinie unică a autorilor specialişti, cu privire la deosebirile definitorii dintre metodă, procedeu, tehnică.
În limbajul cotidian aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi. În realitate, una şi aceeaşi metodă se realizează în practică
prin tehnici şi procedee diferite, în funcţie de domeniul în care acţionează (tehnica experimentală din fizică este diferită de cea
din chimie, fiziologie, genetică, psihologie, management).
Procedeele de cercetare sunt tehnici specifice, care concretizează metoda ştiinţifică în diferite cercetări particulare.
Tabelul 3. Deosebiri dintre metodă, procedeu, tehnică.
Metoda Metoda derivă din metodologie şi se subordonează ei.Metoda reprezintă o înlănţuire logică de
concepte şi un mijloc de reflectare a realităţii.
Tehnica Termenul de „tehnică ” (gr. tekne, procedeu, vicleşug), desemnând „ansamblul de prescripţii
metodologice (reguli, procedee), descrierea conţinutului pentru a realiza o acţiune eficientă.
Tehnica de cercetare este subordonată unei anumite metode concrete. Tehnica
descriedemersul operaţionalşi ansamblul de procedee bine definite şi transmisibile, destinate
săproducăanumite acţiuni cu rezultate utile, în cunoaşterea fenomenului studiat[24]. Exemple de
tehnici:
Metoda anchetei - tehnica: chestionar;
Metoda interviului - tehnica: structurat, semistructurat,
ghidul de interviu;
metoda observaţiei- tehnica: ghidul de observaţie
Instrumentul Instrumentul reprezintălista propriu-zisă de întrebări a metodei.De exemplu: Metoda anchetei
– instrument: foaia chestionarui cu întrebări tipărite [10, p.18]
Procedeul 1. Mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat, modul (modalitatea, mijloc) de a proceda
într-un anumit fel în executarea/aplicarea unei anumite metode (de exemplu, procedeul prin
autoadministrare);
2. Mod sistematic de executare a unei operații sau a unui proces prin folosirea unei anumite
metode. [Pl. și: procedeuri] – Din fr. procédé.
Dacă ancheta reprezintă o metodă, modul cum aplicăm, administrăm chestionarul apare ca un
procedeu de realizare a etapelor, operaţiilor specifice metodei. Procedeul, constituie unmod de a
acţiona pentru realizarea unui scop,mod sistematic de executare a unei operaţii sau a unui proces
prin folosirea anumitei metode.
Necătînd la diversitatea criteriilor de clasificare a metodelor şi aplicatibilitatea lor în cercetarea ştiinţifică, în literatura de
specialitate sunt descrise îndeosebidouă categorii de metode: metode psihometrice şi nepsihometrice.
1. Metode psihometrice (cantitative), specifice orientării nomotetice. Nomotetic (din greacă: „nomos" = universal),
metode nomotetice – generalizante, finalizate cu legi generale.
Modelul nomometricvizează o înţelegere generală – nu neapărat completă- a unei clase de fenomene, folosind un număr
mic de factori cauzali relevanţi.
Metodele psihometrice urmăresc “măsurarea capacităţilor psihice ale individului în vederea stabilirii prezenţei sau
absenţei lor şi mai ales a nivelului (gradului) lor de dezvoltare”[31, p. 119]Cele mai cunoscute şi răspânditesunt: metoda
testelor şi experimentul.
Cercetările cantitative folosesc cifre şi metode de analiză statistică, tehnici nestructurate:anchetele socio-demografice,
sondajele de opinie, analizelele matematico- statistice. Ele tind să se bazeze pe măsurarea numerică a unor aspecte specifice
fenomenelor studiate cu scopul testării ipotezelor cauzale. Cercetările cantitative sunt orientate în primul rând spre verificarea
teoriilor.
2. Metode nepsihometrice (sau metode calitative), ţin preponderent de abordarea idiografică. Idiografic („idio" =
individual), metode ştiinţifice universale individualizate.
50
 Personalitatea umană este un fenomen universal, care se manifestă prin diferite forme individuale, constituind o problemă
ModuluModulul lII. Metoda observaţiei, în contextul integrat al ştiinţelor sociale. Preliminări
introductive.
fundamentală pentru cunoaşterea ştiinţifică. Allport considera că orice fenomen uman poate fi abordat din trei unghiuri de vedere:
după normele universale, după normele de grup şi normele individuale.Conform acestor criterii, personalitatea poate fi: a) aceeaşi
la toţi oamenii (normele universale); b) aceeaşi la anumiţi oameni (normele de grup); c) unică pentru fiecare individ (normele
individuale). Cercetările calitative folosesc metode şi tehnici structurate (experiment, sondaje, etc.)[1, p. 20].
Modelul idiograficvizează o înţelegere completă a unui fenomen particular, individual, folosindu-se de toţi factorii
cauzali relevanţi.Cercetările calitative, deşi acoperă o mare varietate de abordări, nu se bazează pe măsurări numerice,
urmărind descrierea comprehensivă a unui eveniment sau a unei unităţi sociale.
Metode nepsihometrice sau metodele calitativefac referire la procedurile de evaluare care furnizează date descriptive
(declaraţii, documente, comportamente observabile metode cazuistice: biografia, studiul de caz, monografia sociologică.etc.
Aceste metode permit cunoaşterea nemijlocită a persoanei. [3, p.9].
Cercetările calitative generează mai mult teorii.
Metodele psihometrice şi nepsihometrice se bazează pe ideea de cauzalitate.
Din ansamblul metodelor nepsihometrice, ne vom referi în continuare la metoda observaţiei, ca metodă de selecţie a
personalului în managementul asistenţei sociale.
Pentru început, vom descrie succint definirea observaţiei în contextul integrat al mai multor discipline ştiinţifice, ce i-a
influenţat aplicatibilitatea comună – generală domeniilor ştiinţifice.
Cercetările calitative folosesc metode şi tehnici variante de analiză a documentelor, observaţia pe baza unei grile
structurate, interviul individual, interviul individual intensiv, studii de caz.
Etapa preliminară de familiarizare teoretică, privind aplicatibilitatea observaţiei.
Semnificaţii tehnologice în studierea teoretică a metodei.
Observaţie, observații, s.f. 1. Procedeu al cunoaşterii ştiințifice care constă în contemplarea metodică şi intenţionată a
unui obiect sau a unui proces; observare, cercetare, examinare; studiu.
Cuvântul „observaţie“ semnifică constatarea exactă a unui fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace de investigaţie şi apoi
studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un „fotograf“ al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact
natura faptului fenomenului.
Observaţia este cea mai veche metodă ştiinţifică. Metoda observaţiei este proprie tuturor domeniilor cunoaşterii
ştiinţifice, fiind larg folosită în biologie, sociologie, antropologie, management, asistenţă socială etc.
Metoda observaţiei este frecvent utilizată deoarece este cel mai uşor de aplicat, din punct de vedere tehnic şi nu
necesită o aparatură sofisticată. Ca metodă ştiinţifică de cercetare, observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată şi
înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor fenomene, manifestări comportamentale individuale şi de grup, studierii contextului
cauzal şi situaţional unde acestea se produc, în scopul realizării unor scopuri prestabilite.
Metoda observaţiei reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale, tehnice, utilizate în
scopul recoltării, prelucrării şi interpretării datelor despre un anumit fenomen sau obiect.
Utilizarea metodei se subordonează întotdeauna unui anumit obiectiv care se concretizează în două modalităţi:
determinarea a ceea ce se doreşte să se cunoască, pe de o parte, şi formularea unei anumite ipoteze (adică a unei propoziţii
care să anticipeze rezultatele în legătură cu starea sau transformarea obiectului studiat.
Principalele caracteristici ale observaţiei: - este directă;
- se desfaşoară cel mai des în mediul natural al subiecţilor;
- pot fi studiaţi şi subiecţii care nu pot sau nu vor să se exprime;
- permite studiul unor comportamente nonverbale sau spaţiale, compararea raportărilor verbale cu comportamentul efectiv,
analiza contextului în care se desfaşoară comportamentul studiat;

51
 Observaţia incită construirea unui sistem de clasificare explicită, exhaustivăşi mutual exclusivă a
comportamentelor,selectarea unei metode de eşantionare a perioadelor de timp în care se desfăşoară studiul.
Observaţia ştiinţifică diferă de simpla privire sau contemplare a lumii exterioare, întrucât ea se conformează unor
exigenţe: - observaţia ştiinţifică este precisă, presupune indicarea exactă a numărului de oameni studiaţi, a structurii lotului, a
modului în care a fost ales, a reprezentativităţii acestui lot pentru întreaga populaţie, a mijloacelor de investigare utilizate şi a
numărului exact de persoane identificate, care incită schimbare îmbunătăţită;
- cercetătorul trebuie să stabilească gradul de precizie sau marja maximă de eroare acceptabile în observaţia pe care o
efectuează;
- observaţia ştiinţifică este obiectivă şi riguroasă – observatorul prezintă lucrurile aşa cum sunt ele, fără omisiuni şi fără
exagerări, evitînd judecăţile pripite sau insuficient fundamentate;
- observaţia ştiinţifică este sistematică, pregătită şi realizată în condiţii controlate cu mijloace adecvate de către persoane
competente, capabile să aplice mijloace riguroase de control al variabilelor supuse observării.
- observaţia ştiinţifică este consemnată, datele observaţiei sunt înregistrate în scris sau cu mijloace tehnice audiovizuale;
Tabelul 4. Evoluţia interdisciplinară a a observaţiei ca metodă de cercetare.

52
 Metoda observaţiei în contextul interdisciplinar al diferitor discipline ştiinţifice. Tipuri de observaţii:
Filozofia este o concepţie generală despre lume şi viaţă, este ştiința care se ocupă cu studierea legilor și principiilor
generale ale existenţei şi dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii. Filozofia a influenţat dezvoltarea tuturor domeniilor
ştiinţifice, condiţionând dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice şi a metodelor ştiinţifice. Prin aceasta se explică multitudinea
metodelor universale / generale, prezente în toate domeniile ştiinţifice, deosebindu-se între ele prin specificul domeniului
ştiinţific, obiectul de studiu, scopul urmărit. În continuare, ne vom referi doar la metoda observaţiei, ca metodă filozofică
de cercetare, pentru a demonstra interdisciplinitatea ei în disciplinele ştiinţifice.
- Metoda maieutică - „arta moşitului” sau metoda inductivă, metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea
discuţiilor şi a dialogului. Teza lui Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic".
Empirismul (gr. εμπειρισμός, "test", "încercare") este doctrina filozofică a testării, a experimentării, cu sensul, că toată
cunoaşterea umană provine din simţuri şi din experienţă. Reprezentanţi ai empirismului clasic: Aristotel (384-322 în.
Hr), Toma de Aquino (1225-1274)
Observaţia empirică este folosită în cuplu cu matematica.
Observaţia empirică sau metoda experimentului empiric:
Democrit a observat reductibilitatea „calităţilor” la mecanica atomilor. Aristotel a lansat idei şi „reguli empirice”, de
cunoaştere a lumii, prin observaţii curente a fenomenelor. Aplica procedeul inducţiei: de la concret la general;
Întrebuinţa metoda analogiei şi teoretiza formulând legi presupuse etc.
Aristotel a „dibuit” incidental forma matematică, ce avea s-o îmbrace mai tîrziu orice lege ştiiinţifică, îndeosebi în
domeniul fizicii).
Arhimede s-a priceput să îmbine observaţia empirică cu rigoarea matematică. A dezvoltat principiile mecanicii sale, a
experimentat asupra faptelor naturii în perspectivă matematică).
1327 — William of Ockham, călugăr franciscan englez, a formulat principiul “lemei” lui Ockham, conform căruia
pentru explicarea oricărui fenomen observat şi studiat, se cer a fi emise ipoteze şi presupuneri (teorii) în urma
analizării ştiinţifice efectuate.
Galileo Galilei (1564-1642) a studiat fenomene într-un mod strict „experimental”, după metode de precizie matematică.
El a observat că în vid, corpurile trebuie să cadă deopotrivă de repede, oricare ar fi greutatea lor. Francis Bacon (1561-
1626), filosof englez, a realizat în 1590 primele “experimente controlate”.
Robert Boyle (1627-1691), om de ştiinţă şi inventator irlandez. A efectuat cercetări în domeniul ştiinţelor naturale,
fizicii şi chimiei.
În 1665 a pusbazele principiului repetabilităţii unui experiment.
IsaacNewton (1642-1726) a matematizat observaţia experimentului cantitativ şi calitativ).Fondatorul observaţiei, ca
metodă, sunt: Thomas Hobbes (1588-1679) în lucrarea Leviathan (1651), Montesquieu (1689-1755) în lucrarea
„Despre spiritul legilor” (1748). La nivelul simtului comun, a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un
proces, a face constatări şi remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din punct de vedre epistemolgic, a
observa înseamnă a înregistra şi „a inventa“ şi „a construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea).
Medicină
cca. 2000 î. Hr. – aparprimele texte “indexate”, din diverse culturi antice, în care erau descrise observaţii asupra
bolnavilor şi eficacitatea aplicării diferitor tratamente, în dependenţă de boală.
200 î. Hr. - se instituie prima bibliotecă catalogată, în Alexandria
Abu Musa Jābir ibn Hayyān (721-815 î. Hr.), musulman arab, alhimic, medic, farmaceut, matematic, astronom,
cunoscut sub numele său latinizat - Geber, în anul 800, introduce în baza observaţiei, metoda experimentală
“controlată”;.
Avicenna (980-1037), savant persan, filozof, medic, chimist, astronom, geolog, poet. Pentru a răspunde provocărilor
ştiinţifice, din acea perioadă, în 1027, în cartea sa, Sanatio (Al-Shefa – în arabă), înbaza observaţiilor efectuate a
dezvoltat o serie de metode de examinare şi experimentare.
James Lind – (1716 - 1794), medic englez, în 1753 – a efectuat prima descriere a unui experiment controlat, folosind
două populaţii identice şi o singură variabilă analizată
Henry K. Beecher (1904-1976), anesteziolog american, introduce noţiunea de placebo, termen utilizat în cercetare,
pentru a desemna o substanță inactivă sau o procedură utilizată ca element de control în experimente. În 1937, H. K.
Beecher, efectuează primul trial clinic controlat prin placebo (Controlled placebo trial). El a evaluat 15 teste clinice
ce se ocupau de diferite boli, şi a descoperit că problemele a 35% din 1.082 de pacienţi erau rezolvate printr-un
simplu placebo. Efectul placebo este îmbunătățirea măsurabilă, observabilă resimţită asupra sănătăţii, care nu se atribuie
unui tratament real în desfăşurare.„Placebo” poate fi considerat şi un tratament sau procedura terapeutică (inclusiv
chirurgicala) care la momentul administrării era considerat eficace pentru respectiva situaţie medicală, deşi ulterior
studiile au arătat lipsa sa de eficienţă.
Obiectul disciplinei “metodologia cercetării ştiinţifice medicale
“Productia cunoştintelor [explicite]” = cercetare Metode de cercetare:
- Observaţionale: A. transversale (cross-sectional), situaţia de moment într-un lot (foarte mare); B. longitudinale
(evoluţia în timp): cohortă, case-control etc. – anchete; - trialuri clinice
- Experimentale - studii de laborator – metode specifice
- Teoretice – modelare/simulare.În medicină, obiectul metodei observaţiei este pacientul, sub aspectul stării de boală
şi sănătate, modificărilor somatice, psihice, fizice, geriatrice53etc.
Sociologie
Francezul Auguste Comte (1798-1857) în lucrarea „Curs de filosofie pozitivă”, (1839, vol. IV, lecţia 47-a), foloseşte
 Din cele expuse, în tabelul 4 observăm, că metoda observaţiei s-a constituit ca o metodă de cercetare universală,
interdisciplinară, de-a lungul dezvoltării istorice a ştiinţelor, fiind pe larg aplicatăîn diferite domenii ştiinţifice, deosebindu-se
după specificul domeniului ştiinţific, scopul propus pentru cercetare. Comun pentru toate ştiinţele, este şi faptul, că în cercetarea
ştiinţifică se foloseşte observaţia organizată, care se subordonează schemei logice a cunoaşterii ştiinţifice:
se raportează la un obiect concret, se subordonează întotdeauna unei ipoteze, se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp,
datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în special prin raportare la anumite criterii explicative,
argumentate prin interpretare matematică.
Metoda observaţiei constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza
aspectele sale caracteristice.A. Băban [3, p. 83] identifică scopurile observaţiei, menţionînd că ele: reflectă evenimente, acţiuni,
norme şi valori;
 descrie contextul şi persoanele observate pentru o mai bună înţelegere a ceea ce se întîmplă;
 contextualizează social şi istoric evenimentele observate, pentru a fi corect înţelese;
 integrează evenimentul studiat în viaţa socială;
 permite înţelegerea fenomenului respectiv evitând utilizarea prematură a teoriei şi a conceptelor;
 oferă un design de cercetare flexibil, care permită o investigare deschisă spre aspectele neaşteptate şi neprevăzute.”
Caracteristica esenţială a observaţiei este caracterul său de nonintervenţie; observatorul urmăreşte fluxul
evenimentelor, dar nu intervine pentru a le modificaÎn accepţiunea pozitivistă, observaţia este validă, numai dacă: •
urmăreşte un număr determinat de comportamente, definite în prealabil printr-un număr de categorii de observaţie;
• urmăreşte respectivele comportamente în condiţii definite riguros în prealabil (în literatura ştiinţifică pozitivistă, întâlnim
frecvent expresia toate condiţiile fiind date / controlate);
• categoriile de observaţie şi condiţiile sunt cuprinse într-un protocol de observaţie; • e repetată, riguros în aceleaşi
condiţii;
• desfăşurarea comportamentelor cercetate e înregistrată riguros, într-o fişă de observaţie elaborată în prealabil;
• orice schimbare neaşteptată, în condiţiile de desfăşurare, e notată riguros; • cercetătorul are o atitudine neutră, nu
intervine în nici un fel în desfăşurarea acţiunilor observate.

Clasificarea şi definirea observaţiei în literatura interdisciplinară

În actul practic aplicarea metodei observaţiei, poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii.
O abordare sistemică în acest sens, întîlnim în lucrările disciplinelor psihologice (Elena Bonchiş, M. Zlate, Mihaela
Chraif), pedagogice(Popescu-Neveanu, Virgil Mândâcanu), sociologice (S. Chelcea), managerale (Ion Verboncu, Ovidiu
Nocolescu), în care observaţia este clasificată după mai multe criterii:
Tabelul 5. Criterii de clasificare a observaţiei în literatura interdisciplinară:
1. Orientarea actului observaţional
a. observaţia propriu-zisă, îndreptată spremanifestările comportamentale ale altor persoane şi clasificarea
informaţiilor primite;
b. observaţia propriului comportament, cunoaşterea gândurilor, aspiraţiilor, sentimentelor proprii, cu
ajutorul jurnalelor, fişelor de monitorizare şi autoraportorului;
2. Focalizarea actului observaţional:
a. pe aspecte specifice, înguste, înregistrarea rezultatelorobservaţiei cu ajutorul unor grile de observaţie
care au la bază studii amănunţite ale problemei studiate;
b. generală, îndeosebi cu rol explorator, pentru un fenomen nou sau necunoscut cercetătorului;
3. Prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa:
a. spontană sau / ocazională / epizodică, situaţională, la moment,lipsită de reguli, chiar întâmplătoare;
b. sistematică / structurată / organizată, având la bază unele reguli stabilite anterior;
54
 4. Prezenţa sau absenţa observatorului
a. directă (observatorul este prezent fizic, iar subiecţii conştientizează acest lucru)
b. cu observator ignorat (este prezent fizic, dar ignorat de subiecţi; intră în această categorie mai ales
observaţiile naturale, în activitatea cu subiecţi-copii, este frecvent utilizată);
c. c) indirectă sau cu observator ascuns, când observatorul nu are contact direct cu subiectul observat
(draperii, oglinzi unidirecţionale, camere de luat vederi) [5].
Un loc aparte în cadrul observaţiei îl ocupă cea efectuată:
- Sistematică, deoarece permite studierea comportamentului care se produce spontan în condiţii normale sau de
laborator; în acest segment se pot crea şi situaţii specifice în vederea provocării unui comportament urmat;
- naturală, care impune o descriere plină de acurateţe a faptelor, cât şi o interpretare obiectivă a lor, fără a
porni de la ipoteze dinainte stabilite. Celor prezentate anterior, Popescu-Neveanu le mai adaugă câteva, clasificând
observaţia şi după:
5) Durata observaţiei, poate fi:
a. continuă, efectuată pe o perioadă mai mare de timp
b. discontinuă, prezentă pe unităţi de timp mai mici şi la intervale diferite
6. Obiectivele urmărite:
a. integrală, ţintindspre surprinderea tuturor sau a cât mai multor manifestări de conduită;
b. b) selectivă, întrucât se concentrează doar asupra unei singure conduite[24].
Patricia Adler şi Peter Adler (în lucrarea „Observational Techniques”, // în Norman K. Denzin şi Y.S. Lincoln (eds.),
1994, Handbook of Qualitative Research, Sage Public ations, pp. 377-392) disting trei tipuri de accepţiuni în definirea şi
explicarea observaţiei:

55
Tabelul 6. Defirea şi explicarea observaţiei (după autorii Patricia Adler şi Peter Adler)
1. Accepţiunea antropologică:observaţia directă, întrebuinţată cel mai frecvent, coincide cu sensul comun, de
operaţie generală de cunoaştere a realităţii, presupunândcontactul nemijlocit al cercetătorului cu persoana
supusă observării/cercetării, în condiţii reale, naturale: a observa înseamnă „a vedea cu ochii tăi”, „a auzi cu
urechile tale” etc. şi a produce un ansamblu de cunoştinţe / informaţii pe această bază. Acest tip de observaţie,
presupune intrarea directă a observatorului în contact cu persoana (grupuri) supusă observării De aici, conceptul
antropologic de observaţie directă.
Termenul observaţie directăse referă strict la observaţiile în care cercetătorul poate fi el însuşi observat de către
subiecţi (observatorul observat).Principalul dezavantaj al acestei observări reciproce este acela că poate conduce la
diminuarea validităţii datelor, din cauză că generează modificări în comportamentele subiecţilor, fie prin faptul că
cercetătorul nu-şi poate păstra neutralitatea (nu poate rămâne întotdeauna impasibil la ce se întâmplă), fie prin simpla
lui prezenţă ca „străin”.
Observaţia de la distanţă (remote observation), cercetătorul nu este observat de subiecţi. Datele sunt recoltate
utilizând un suport tehnic (fotografia, mijloacele audio-video, falsa oglindă).
Procedeul utilizării informatorilor e foarte util, şi recomandat, dacă informatorul serveşte ca ghid într-o observaţie
directă (validitatea şi profunzimea datelor pot fi astfel întărite).
2.Accepţiunea pozitivistă modernă. Observaţia experimentală(„de laborator”), formulată iniţial în cadrul
epistemologiei pozitiviste, care încearca să dezvolte un ansamblu de proceduri de observaţie după modelul cercetării
din ştiinţele naturii („exacte”).O condiţie a validităţii datelor observaţiei este caracterul ei sistematic.În accepţiunea
pozitivistă, observaţia este validă, numai dacă: urmăreşte un număr determinat de comportamente, definite în prealabil
printr-un număr decategorii de observaţie;
 urmăreşte respectivele comportamente în condiţii definite riguros în prealabil (în literatura ştiinţifică pozitivistă,
întâlnim frecvent expresia toate condiţiile fiind date / controlate);
 categoriile de observaţie şi condiţiile sunt cuprinse într-un protocol de observaţie; e repetată, riguros în aceleaşi
condiţii;
 desfăşurarea comportamentelor cercetate e înregistrată riguros, într-o fişă de observaţie elaborată în prealabil;
 orice schimbare neaşteptată, în condiţiile de desfăşurare, e notatăriguros; cercetătorul are o atitudine neutră, nu
intervine în nici un fel în desfăşurarea acţiunilor observate.
Acest tip de observaţie a fost numit observaţie experimentală sau de laborator.Ea nu intră în sfera metodelor
calitative, ajutîndu-nesă înţelegem specificul observaţiei calitative, să proiectăm strategii mai adecvate de observaţie
calitativă.
Pregătirea şi desfăşurarea unei observaţii experimentale:
 Observaţia experimentală se desfăşoară într-un spaţiu construit de cercetător, în care sunt create condiţiile
stabilite, încercându-se neutralizarea influenţei altor factori („toate condiţiile fiind date / controlate”).  Cercetătorul
stabileşte de la început o ipoteză de cercetare, pe care doreşte să o testeze.Comparaţia sistematică este metoda
fundamentală în cercetarea ştiinţifică.
 Se cere de a prestabili categorii de observaţie precise (atitudini, comportamente care urmează a fi obsevate), pornind
de la mai multe ipoteze metodologice şi de la o operaţionalizare a conceptelor.
3. A treia accepţiune a termenului „observaţie”, sensul naturalist actual, o constituie observaţia de teren,
fieldwork).Se deosebeşte de observaţia experimentală, prin faptul, că cercetătorul se deplasează în spaţiul natural al
acţiunii. Poziţia cercetătorului este a fi un martor ocular la acţiunile sau evenimentele care se petrec în mod obişnuit în
grupul respectiv.
Observaţia de teren (fiedwork)este o activitate de recoltare a datelor,combinând în sine mai multe metode: observaţia
directă sau / şi observaţia la distanţă, interviul etnologic, documentarea.
Patricia Adler şi Peter Adler (1994) identifică două tradiţii ale acestui tip de observaţie: antropologică şi
sociologică.
A. În tradiţia antropologică, observaţia nestructurată:
 cercetătorul nu are o ipoteză de plecare. La început el nu ştie exact ce caută, interesul e difuz, orice aspect al vieţii
grupului poate intra oricând în aria sa de interes; observaţiile nu sunt instrumentate: nu există un protocol de
cercetare, nici fişe de observaţie;
 înregistrarea datelor nu se realizează prin instrumente standardizate (fişe de observaţie), ci în forme care îi lasă
observatorului o foarte mare libertate: note de teren, jurnal de teren; fotografii, înregistrările audio-video, utilizate în
mod liber;
 observaţiile au caracter exploratoriu: de a descoperi lucruri noi. Există riscuri, ca antropologii să nu observe decât
ceea ce e diferit în comparaţie cu viaţa grupului în care a crescut şi a trăit;
 cercetătorul are o poziţie de „străin”, în cercetarea obiectului;
 la etapa de familiarizare, cercetătorul încearcă să devină membru ocular al grupului,rămânând în grup sau revenind de
mai multe ori.
Observaţiile antropologice necesită mai mult timp decât observaţiile experimentale.
 antropologul caută să respecte condiţiile naturale ale acţiunii, să nu introducă modificări esenţiale prin prezenţa sa
(non-directivitate, non-intervenţionism).Totuşi, există excepţii de la această regulă:
 cercetătorul e interesat să vadă, să asculte şi să 56 înregistreze acţiunile, comportamentele, dialogurile
participanţilor la acţiune, consecinţele/efectele faptelor, evenimentelor produse.Pentru aceasta, cercetătorul are nevoie
să vorbească cu subiecţii, să se informeze direct de cea se întâmplă.Prin urmare, cercetătorul nu este doar un simplu
 În funcţie de natura obiectivului şi de conţinutul ipotezei, cercetătorul alege şi elaborează modelul de cercetare, în
care este inclusă metoda.Între obiectivul cercetării şi metoda aleasă de investigare trebuie să existe o relaţie de adecvare şi
compatibilitate.
După E. Bonchiş [5], observaţia, ca orice metodă de cercetare viabilă, are avantaje şi dezavantaje în aplicare.
Tabelul 7. Avantaje şi dezavantaje în aplicarea observaţiei[6]:
Avantaje Dezavantaje - limite
- nu solicită acceptul subiecţilor pentru - eşantioane mici de cercetare;
studiu; - Costisitoare financiar, timp, epuizantă;
- este naturală, autentică, reală, oferă date - gradul de obiectivitate este greu de controlat;- dificultăţi de
relevante în condiţii obişnuite; cuantificare;
- are o mare validitate ecologică (datele - control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele
sunt luate din viaţa reală, fără a fi cercetării;
schimbate); - imposibilitatea de a izola şi controla variabilele perturbatorii din
- furnizează date bogate calitative,în cercetare;
diferite perioade de timp; - cere personal calificat.
- oferă informaţii pe care subiecţii nu vor - înregistrările pot fi influenţate de experienţa, abilităţileşi
să le verbalizeze, să le declare; subiectivismul observatorului;
- tehnic este uşor aplicată; - poate furniza date greşite, irelevante, cîndformularea obiectivelor
- nu cere aparataj costisitor, sofisticat; cercetării şi subiecţii aleşi au fost incorecte;
- poate fi repetată; - prezenţa observatorului poate duce la intervenirea mecanismelor de
- are caracter flexibil; apărare ale subiecţilor, modificînd situaţia cîmpului social sau a
- observatorul poate construi teorii (legând comportamentelor celor observaţi
diferite categorii relaţionale), lucrând mai - dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale,
puţin cu categorii teoretice prestabilite; servicii secrete, cluburi selecte etc.);
- permite accesul în fenomene prin alte Imposibilitatea de a obţine informaţii despre motive, intenţii,
tehnici. preferinţe relaţionale şi comportamentale, de a estima
comportamentele viitoare.
Condiţiile unei bune observaţii. Se cer a fi anumiteexigenţe, pentru ca observaţia săse caracterizeze prin eficienţă şi
obiectivitate:
a) stabilirea precisă, clarăa scopului urmărit,notat într-un plan prestabilit, în care se menţioneazăşi comportamentele
solicitate;
b) selectarea tipurilor de observaţii şi a instrumentelor care vor fi folosite, condiţiilor(de loc, timp, durată), mijloacelor
necesare(aparatura tehnică). Elaborarea unui plan riguros al observaţiei;
c) notarea imediatăa observaţiilor, în timpul activităţii sau imediat dupăîncheierea activităţii;
d) necesitatea discreţiei– în sensul, căsubiectul nu trebuie să-şi dea seama căeste observat şi ce aspecte sunt vizate;
e) săfie sistematică - urmărind fenomenul supus cercetării;
f) săfie veridică–înregistrându-se doar faptele observate fără de interpretarea, supoziţii, păreri, comentarii, constatări şi
efecte anticipative (profeţii) ale observatorului. [17, Masling, 1959];
h) efectuarea unui număr optim de observaţii în condiţii cât mai variate. Datele reţinutetrebuie săpermităun minimum
de cuantificare şi prelucrare statistico-matematică;
g) posibilitatea repetării observaţieipentru evidenţierea semnificativului, esenţialului.
Observaţia ca metodă managerială de selecţie a personalului.

57
 Orice organizaţie dispune de angajaţi diferiţi după nivel de studii, calificare, performanţă, trăsături de personalitate etc.
Angajaţii sunt resurse umane, supuse influenţei timpului, fenomenelor demografice (naştere, căsătorie, îmbătrînire, boală etc.)
schimbărilor sociale cu impact negativ (şomaj, războaie) sau pozitiv.
Oricare n-ar fi motivele influenţelor intervenite asupra personalului angajat, orice organizaţie, periodic are nevoie de noi
angajaţi, fie din motivul extinderii sale, dezvoltării/progresării sau a întreruperii contractului de muncă cu anumiţi angajaţi (ieşirea
la pensie, plecarea din ţară sau din alte motive).
După numărul de salariaţi, organizaţiile pot fi mari sau mici.
Organizaţiile de asistenţă socială,deţin un număr nu prea mare de salariaţi, care se stabileşte şi se revizuieşte periodic de
către Ministerul Mincii, Protecţiei Sociale şi Familiei al Republicii Moldova, organizaţiile administrative locale (primării), pentru
a corespunde dinamicii cerinţelor beneficiarilor.
Managementul organizaţiei de asistenţă sociale, vizează asigurarea tuturor posturilor din structura organizaţiei de asistenţă
socială cu oameni potriviţi.Aceasta presupune analiza şi proiectarea posturilor, identificarea necesarului de personal, cheltuielile
de personal, recrutarea, selectarea,angajarea, stimularea/motivarea, salarizarea, promovarea, formarea şi perfecţionarea, evaluarea
personalului, precum şi activităţile cu caracter social. În organizaţiile teritoriale de asistenţă socială, această sarcină îi revine
şefului Direcţiei de Asistenţă Socială, în acord cu primăria sau cu MMPSF.
Selecţia personalului reprezintă procesul de identificare dintr-o serie de candidaţi pe cei mai performanţi, cărora li se va
oferi postul.În acest sens, candidaţii vor fi supuşi individual unor metode specifice de investigare, prevăzute anumitor etape
selecţie.

Tabelul 8. Unele metode de investigaţie în etapele de selecţie a personalului:

Etapa de recrutare:
• Recrutarea internă a personalului la postul vacant (din interiorul organizaţiei); Metode: analiza şi proiectarea
postului, documentarea, anunţul, convorbirea şi testarea individuală; - metoda graficilor etc.
• Recrutarea externă (din afara organizaţiei) Metode:-anunţul despre postul vacant (în ziar, instituţii de învăţământ,
mass-media, agenţii autorizate pentru recrutare şi plasare în muncă);
Etapa de selecţie- documentarea - studierea dosarelor candidaţilor, depuse pentru angajare, actelor, scrisorelor de
intenţie (motivaţie);- interviul de selecţie, - observarea;- testele psihologice (de personalitate, de aptitudini, de
competenţe profesionale), rezultatele cărora vor servi suport pentru interviu, alături de informaţiile preţioase culese
despre subiectul investigat prin metodele documentării şi observării; - chestionarul de analiză/ evaluare a postului;-
metoda incidentelor critice, metoda de evidenţă a jurnalul zilnic etc.
Angajare, contracte de muncă.[19]
1. Contract individual de muncă:1.1.contractul individual, încheiat pe durata determinata (înlocuirea sau
promovarea unui salariat, muncă sezonieră, ucenicie, voluntariat etc.);
1.2. Contractul încheiat pe durata nedeterminată.
2. Contract colectiv de muncă.
Obiectivul principal al selecţiei personalului este de a angaja acel individ care se află cel mai aproape de standardele de
performanţă dorite şi care are cele mai mari şanse de a-şi realiza atît obiectivele individuale, cât şi cele ale organizaţiei.
Metodele de selecție pot fi empirice şi ştiințifice. Metodele de selecție empirice nu sunt bazate pe criterii riguroase, ci pe
recomandări, impresii, prezentarea la interviu a candidaților, folosind chiar şi practici de analiza grafologică, detectorul de
minciuni.
Metodele de selecție ştiințifice presupun criterii ştiințifice, metode şi tehnici adecvate, desfăşurate în etape.
Conţinutul procesului de selecţie a personalului depinde de mărimea şi profilul organizaţiei, natura posturilor ce trebuie
ocupate şi numărul persoanelor care candidează pe postul respectiv.

58
 Calitatea procesului de selecţie depinde de modul în care se realizează: - analiza postului; - fişa postului; - specificaţia de
personal; - analiza CV-urilor; - pregătirea interviurilor; - alegerea şi adaptarea testelor specifice la situaţiile reale.
Cele mai folosite metodologii în selecţia personalului sunt modele de specificaţie de personal: planul în şapte puncte şi
clasificarea personalului în cinci puncte.
 Planul în şapte puncte, conceput în anii 1950 de către prof. Alec Rodger [26],Institutul Naţional de Psihologie din
Marea Britanie, s-a dovedit a fi cel mai popular model folosit pentru specificaţiile de personal. Cele şapte puncte ale acestui plan
se referă la:
1. cerinţe fizice (de sănătate, forţă fizică, energie, aspect fizic)
2. realizări (educaţia/studii, pregătire profesională şi experienţă);
3. nivel general de inteligenţă (exigenţele postului în materie de capacitate cerebrală şi efort intelectual);
4. aptitudini speciale (tipuri de aptitudini necesare postului dat);
5. domenii de interes personal (domeniile de interes personal care ar putea fi relevante pentru performanţa pe post);
6. temperament (tipul de personalitate cerut);
7. circumstanţe (speciale existente,pe care le impune postul).
 clasificarea în cinci puncte, în cinci caracteristici individuale ale candidaţilor, elaborată de Munro Fraser [20], se referă
la:
1. –atributele fizice, vestimentaţia, modul de exprimare, maniera, reacţiile candidatului şiimpactul asupra celorlalţi;
2. - cunoştinţe sau calificări dobândite (în această categorie intră studiile în general, experienţa în muncă şi pregătirea);
3. - inteligenţa nativă, rezolvarea diferitor situaţii.Se aplică cînd candidatul respectiv posedă puţine certificări/ atestate de
calificare);
4. - motivaţia (ce-l face pe candidat să solicite postul respectiv);
5. - capacitatea de adaptare (calităţile emoţionale ale individului, de exemplu stabilitate, maturitate, capacitate de a face faţă
stresului).Este foarte dificil să se facă o împărţire a caracteristicilor umane, fie ea în cinci, şapte sau mai multe puncte, avînd în
vedere, că fiecare individ este o personalitate unică. Totuşi, având în vedere că procesul de selecţie presupune admiterea şi
respingerea unor candidaţi, trebuie să existe o bază unică de comparaţie pentru toţ.
Anumite atribute ale candidaţilor vor fi absolut necesare pentru anumite posturi iar altele nu. Cole G. A. [9],consideră că cele
două modele ale lui M. Fraser şi A. Rodger sunt deosebit de importante în metodologia de recrutare şi selecţie a personalului.
Aceste modele asigură un cadru practic de acţiune pentru evaluatori, permiţându-le să efectueze comparaţii unitare între
candidaţi.

10. Oferta de lucru. Angajarea.

9. Interviul cu managerul.
8. Probe situaţionale.
Notarea observărilor asupra candidatului în realizarea probelor;
7. Interviul aprofundat;
- Realizarea interviului. Prezentarea rezultatelor, observărilor.
- Organizarea interviului: ghid şi grilă de evaluare;
6. Evaluarea psihologică cu notarea şi analiza observrilor.
- Realizarea analizelor. Prezentarea rezultatelor;
- Operaţionalizarea criteriilor. Aplicarea probelor.
5. Evaluarea competenţelor profesionale.
- Evaluarea pentru posturi de conducere. Observări;
- Evaluarea pentru posturi simple. Observări;
4. Interviul preliminar.
- Oferirea informaţiilor suplimentare candidaţilor;
- Verificarea dosarelor şi a referinţelor.
3. Depunerea candidaturii.
- Referinţe;
- Formular de înscriere;
- Scrisoare de intenţie/motivaţie;
- Curriculum vitate;
2. Recrutarea.
- Constrîngeri legale şi morale;
- Formularea anunţului. Figura
Conţinut. 1. Metoda observaţiei în
1. Etapa pregătitoare. selecţiapersonalului
- Determinarea şi argumentarea
angajării candidaţilor externi. 59
- Analiza rezultatelor muncii, fişelor individuale de observaţii a candidaţilor;
- Analiza candidaţilor potenţiali din interiorul organizaţiei
- Stabilirea criteriilor de selecţie.
 Principalele metode şi etape ale unui proces de selecţie pentru suplinirea postului vacant, presupune:
- alegerea preliminară a solicitanților care vor face obiectul selecției;
- evaluarea şi selectarea C.V.-urilor, scrisorilor de intenţie (de prezentare);
- lista candidaţilor pentru angajare.Lista restrânsă se stabileşte după validarea CV-urilor primite, în raport cu criteriile de
specificaţie.
- Completarea unei cereri (formular) de angajare;
- interviul pentru angajare: - structurat: interviul tradiţional, interviul situaţional şi interviul de descriere a
comportamentului; - interviul semistructurat, interviul sub presiune (stresant);
- testarea;
- Verificarea referinţelor;
- examenul medical;
- interviu final;
- decizia (oferta) de angajare.
Metoda observaţiei este specifică pentru toate etapele de selecţie a personalului pentru angajare (vezi Figura 1).
Fiecare etapă, trebuie concepută astfel încât să permită obţinerea unor informaţii specifice, utile şi relevante pentru a alege
candidatul considerat cel mai corespunzător.
Trecerea într-o etapă este condiţionată de acceptarea în etapa precedentă.În practică, nu se parcurg toate aceste etape.
Pentru posturile de nivel superior şi mediu, este indicat să se parcurgă minuţios toate aceste etape, iar pentru posturile de
nivel elementar, unele pot fi omise.
Tabelul 9. Observaţia folosită în procesul selecţiei personalului.
1. Evaluarea şi selectarea C.V-urilor şi scrisorilor de intenţie (de prezentare).Curriculum vitae,mijloc de triere
preliminară a candidaţilor (alături de scrisoarea de intenţie, formular/cererea de angajare). Curriculum vitae mediază
întrevederea dintre solicitanţii la un anumit post de muncă. Conţine informaţii biograficepersonalizate (experienţă, calităţi,
aptitudini, realizări, domenii de interes etc), C.V.-ul prezintă autoportretul candidatului respectiv.
Tipuri:Curriculum vitae cronologic, organizat pe etape, începând cu perioada actuală (activităţi recente) continuând în
ordine invers cronologică.Curriculum vitae funcţional se concentrează asupra realizărilor în sine, fără a ţine seama de
cronologia lor.
Candidatul prezintă posturile deţinute după preferinţa sa, punându-se accentul pe sarcinile îndeplinite şi realizările obţinute.
Curriculum vitae biografic, esterecomandat persoanelor care deţin experienţă prin muncă voluntară (neplătită). Are ca scop,
de a pune în valoare trăsăturile individuale, aptitudinile şi calităţile personale ale indivizilor şi mai puţin performanţele strict
profesionale.Scopul studierii curriculum vitae, prezentate de către candidaţi, este de a observa relevanţa informaţiilor cuprinse

60
în C.V., în raport cu profilul candidatului dorit.
Observatorul cercetător va observa următoarele aspecte:
Modul de prezentare a informaţiilor (aspectul C.V.-ului).Modul de structurare şi de prezentare a informaţiilor oferă primele
impresii despre candidat.În acest sens se urmăresc: - stilul de redactare
- aspecte ortografice-modul de organizare al informaţiei
- claritatea şi coerenţa expunerii - aşezarea în pagină-calitatea hârtiei
• Conţinutul C.V.-ului: - datele personale ale candidatului;
- informaţii despre studii:- se verifică dacă studiile efectuate de candidat şi calificările obţinute corespundcerinţelor postului;
- se verifică continuitatea studiilor şi apariţia eventualelor întreruperi
- informaţii despre pregătirea profesională şi experienţă:
- identificarea locurilor de muncă anterioare
- denumirea posturilor deţinute, care poate indica o staţionare, o evoluţie sau o schimbare a carierei profesionale
- durata staţionării pe fiecare post şi frecvenţa schimbărilor locurilor de muncă anterioare. Acest aspect reflectă
stabilitatea/instabilitatea individului într-un loc de muncă. Se verifică dacă nu au apărut întreruperi în activitatea executantului
cu scopul de a afla ulterior care au fost cauzele întreruperilor.
- calităţile, aptitudinile personale ale candidatuluiprecum şi alte informaţii relevante:- identificarea concordanţei dintre
calităţile, aptitudinile şi abilităţile candidatului cu cerinţele postului vacant;
- identificarea aprecierilor deosebite, succesele candidatului
- existenţa altor informaţii relevante cerute de postul vacant: cunoştinţe de informatică, limbi străine, carnet de şofer etc.
C.V.-uleste însoţit de scrisoarea de intenţie, alcătuită de către candidat. Nu este o cerere de angajare tipizată. În scrisoarea de
itenţie, candidatul îşi anunţă interesul şi motivaţia pentru postul pentru careconcurează. Obiective urmărite de examinator
după citirea scrisorii de intenţie sunt:- formarea primei impresii despre candidat; - evaluarea capacităţii candidatului pentru a
lucra în postul vacant anunţat. Citită cu atenţie, scrisoarea de intenţie, v-a prezenta informaţii relevante observate:
• Forma de prezentare:- respectarea regulilor de corespondenţă (menţionarea numelui expeditorului, destinatarului, data,
formula de adresare şi de încheiere); - modul de redactare (aşezarea în pagină, “aerisirea paragrafelor”, ortografiere corectă,
textscurt şi concis)
• Conţinutul scrisorii: interesul şi motivaţia candidatului pentru postul respectiv, principalele calităţi, aptitudini şi abilităţi pe
care acesta le consideră oportune postului în cauză;
• Originalitatea scrisorii: impresia generală pe care o creează şi originalitatea textului, ajută la selecţia scrisorii din alte 100
identice.
2. Cererea (formularul) de angajare reprezintă un mijloc de culegere a informaţiilor despre candidaţi într-o formă
standardizată, organizată,ceea ce uşurează studierea, compararea şi evaluarea lor. Formularele de angajare trebuie proiectate
într-un format clar şi uşor de completat, cu întrebări neambigue şi spaţiu corespunzător pentru răspunsuri. Conţinutul lor
trebuie adaptate la particularităţile diferitelor categorii profesionale din organizaţie: manageri, asistenţi sociali, psihologi,
pedagogi, medici, supervizori, lucrători sociali, muncitori etc.
Formularul de angajare este completat şi semnat de către fiecare candidat, asumându-şi răspunderea pentru cele declarate în
acest document. Formularul de angajareconţine de obiceiurmătoarele elemente: date biografice generale, studiile efectuate,
posturile deţinute anterior, numele şi adresa firmelor în care şi-a desfăşurat activitatea, motivul plecării, informaţii care să
ofere indicii despre personalitatea candidatului (pasiuni, domenii de interes), apartenenţa la diferite organizaţii profesionale,
publicaţii, realizări, succese, distincţii primite, motivul pentru care doreşte postul vacant din cadrul organizaţiei, salariul dorit
etc.
C.V.-ul, scrisoarea de intenţie şi formularul (cererea) de angajare formează dosarul de candidatură al solicitanţilor la
diferite posturi din organizaţie. În urma evaluării, dosarelor, candidaţii vor fi împărţiţi în trei categorii: potriviţi postului,
posibili potriviţi şi nepotriviţi.
Candidaţii potriviţi postului la care se vor adăuga uneori şi candidaţii posibili potriviţi, vor participa la următoarea etapă a
procesului de selecţie, iar candidaţii nepotriviţi postului vor fi eliminaţi din următoarea etapă a procesului de selecţie.
Managerul, responsabil pentru selecţia personalului, va scrie scrisori tuturor candidaţilor şi celor admişi pentru următoarea
etapă de selecţie şi celor respinşi. Conţinutul asestor scrisori, poate fi astfel:
Denumirea organizaţiei (Direcţia de Asistenţă Socială ______________,
sect._____________________________, mun. ____________________
Stimate(ă) Domnule (Doamnă) ………………….....................................
Vă mulţumim pentru interesul şi atenţia acordate organizaţiei noastre. Vă informăm că aţi fost selectat(ă), pentru a participa la
concursul organizat la sediul organizatiei nostre, în data de …, orele …, întrucât îndepliniţi condiţiile solicitate de legislaţia în
vigoare, iar profilul dumneavoastră profesional corespunde caracteristicilor postului ….
Director (Şef) _________________________, data:_____________
____________________________________________________________________________________________________
____________________________________________________
61
Denumirea organizaţiei (Direcţia de Asistenţă Socială, sect._______, mun. ______ Stimate(ă) Domnule (Doamnă)
…………………..
Vă mulţumim pentru interesul şi atenţia acordate organizaţiei noastre. Prin prezenta va aducem la cunoştinţă că nu aţi fost
selectat(ă) pentru a participa la concursul din data de … deoarece caracteristicile postului nu corespund pregătirii şi profilului
dumneavoastră profesional. Candidatura dumneavostră este reţinută în baza noastră de date şi, în cazul unor noi posturi
vacante, ce-ar corespunde pregătirii şi profilului dumneavoastră profesional, ve-ţi fi anunţaţi în prealabil.
Director (Şef) _________________________, data:_____________
3. Interviul, folosit de majoritatea organizaţiilor, indiferent de dimensiuni, este o conversaţie cu scopul de aobţine informaţii
despre candidat, astfel încât să i se poată evalua calificarea, calităţile şi aptitudinile personale, de a face o previziune despre
capacitatea lui de a efectua munca cerută şi de a seintegra în organizaţie.Este recomandabil,la interviu să fie implicaţiunul sau
doi intervievatori din cadrul organizaţiei. Cu cât este mai mare numărul de intervievatori, cu atât este mai mare şi
formalitatea.Principalele tipuri de interviuri utilizate în procesul de selecţie a resurselor umane sunt: • Interviul structurat.
Subtipuri: interviul tradiţional, interviul situaţional şi interviul de descriere a comportamentului.• Interviul semistructurat;•
Interviul nestructurat;• Interviul sub presiune (stresant).
Interviul structurat.Intervievatorul foloseşte un set de întrebări standardizate, care sunt puse tuturor candidaţilor ce
concurează pentru un anumit post. Are un grad mai mare de siguranţă, pentru că se obţin date similare de la toţi candidaţii şi
evaluarea lor se poate face cât mai corect, însă este restrictiv, puţin flexibil, unele informaţii importante şi relevante despre
candidat nu sunt discutate.Interviul situaţional majoritateaîntrebărilor se concentrează asupra situaţiilor care ar putea să
apară la respectivul lor de muncă. Dezavantajul constă în faptul că, majoritatea candidaţilor vor răspunde în aşa fel, încât să
primească postul, nu cum ar proceda în realitate.În interviul tradiţional întrebările sunt axate pe activitatea din trecut, pe
studii, pe obiective şi scopuri în cariera profesională, pe aptitudinile şi calificările candidaţilor.
Interviul de descriere a comportamentului permite culegerea şi evaluarea informaţiilor în legătură cu ceea ce candidaţii au
făcut în trecut, în posturile anterioare, pentru a prevedea cum vor evolua în viitor. Întrebările pot fi de genul: “Descrieţi o
situaţie dificilă din activitatea dvs. şi modul în care aţi rezolvat-o” sau candidaţilor li se prezintă o situaţie concretă şi sunt
întrebaţi cum ar reacţiona dacă s-ar confrunta cu această situaţie. Acest tip de interviu este dificil pentru candidaţi, majoritatea
nefiind capabili să dea exemple de situaţii şi reacţii relevante din activitatea lor fără un timp de gândire. Interviul situaţional şi
interviul de descriere a comportamentului, presupun o analiză extrem de amănunţită a postului. Întrebările intervievatorilor
trebuie să scoată în evidenţă atât aptitudinile, abilităţile şi competenţa candidaţilor cât şi comportamentul lor în diferite situaţii
pe care le poate implica munca respectivă.
Interviul semistructurat, areo mareflexibilitate şi o mică siguranţă.Informaţiile despre candidat sunt mai bogate mai
relevante Evaluatorul din timp pregăteşte şi notează cîteva întrebări generalede bază, într-o formă standard, celelalte întrebări
sunt oferite în funcţie de răspunsurile candidaţilor, devenind tot mai specifice.
Interviul nestructurat,incită o planificare foarte redusă şi variază foarte mult de la un candidat la altul. Intervievatorii vor
pune întrebări generale pentru a stimula candidatul să discute despre el însuşi, punând noi întrebări. Interviul nestructurat au
un grad redus de siguranţă, implică mult subiectivism, informaţiile rareori sunt considerate valide şi utile,nu este recomandat
ca metodă de selecţie.
Interviul sub presiune (stresant),este un tip special de interviu,considerat util doar în cazul titularilor posturilor care se
vor confrunta cu situaţii cu un înalt grad de stres. Într-un astfel de interviu candidatul va fi pus în diferite situaţii stresante
pentru a i se observa comportamentul. De exemplu, candidatul nu este invitat să ia loc sau răspunsurile lui sunt ridiculizate,
intervievatorii rămân tăcuţi o perioadă îndelungată de timp sau iau o atitudine agresivă, chiar insultătoare. Acest tip de
interviu trebuie folosit numai în situaţii cu totul speciale deoarece poate genera o imagine foarte proastă despre organizaţie şi
despre persoana care conduce interviul şi poate provoca rezistenţă din partea candidatului la post.
Alte două modalităţi, prin intermediul cărora candidaţii pot fi intervievaţi de mai mulţi intervievatori: interviul de grup
(interviul iniţial de triere) şi interviurile succesive. Interviul de grup se utilizează în cazul unui număr mare de candidaţi
selectaţi în urma evaluării dosarului de candidatură (CV, scrisoare de intenţie, formular de angajare).
În acest tip de interviu, grupului de candidaţi li se analizează comportamentul în grup şi poziţia abordată de aceştia în echipă,
cu scopul de a selecta pecei mai corespunzători pentru interviul final.Interviurile succesive. Metoda constă în intervievarea
succesivă a candidatului de către mai mulţi intervievatori (deobicei trei) cu funcţii diferite. Rezultatul final este o sinteză a
rezultatelor fiecărui interviu. Interviurile succesive prezintă avantajul creării unei relaţii individuale cu fiecare dintre
intervievaţi, aceştia putând să-şi formeze o imagine obiectivă asupra aspectelor specifice pe care le urmăresc la candidaţi.
Metoda interviurilor succesive necesită timp mai îndelungat. Mulţi intervievatori pot pune aceleaşi întrebări candidaţilor,
făcîndu-i să se plictisească.

Interviul de selecţie, este corelat cu setul de teste: - de competenţă; - de personalitate; - analogice etc.
Interviul este cea mai importantă etapă a selecţiei personalului, oferind date observabile relevante despre candidaţi.

62
 Înainte de a începe etapa testării candidaţilor pentru postul vacant, se efectuează compararea specificaţiilor postului cu
experienţa şi aptitudinile individuale ale celui care va fi angajat.
În continuare nu ne vom opri la conţinutul metodelor etapei de testare şi angajare a candidaţilor, ci vom descrie metoda
observaţiei şi instrumentele ei aplicateîn selecţia personalului.
Din cele menţionate anterior, conchidem, că metoda observaţiei,în cercetările de personal,se foloseşte pentru recoltarea
datelor primare privind persoanele (activitatea curentă şi eficienţa în muncă a angajaţilor din cadrul organizaţiei, compararea lor
după criteriul eficienţei, perfecţionarea, promovarea în post etc., cît şi a solicitanţilor de a se angaja), fără a implica participarea
în mod conştient a subiecţilor investigaţi sau a comunica direct cu aceştia.Informaţiile culese prin observare asupra subiecţilor
investigaţi se referă la:
îpersonalitatea: procesele psihice (gândirea, limbajul expresiv şi impresiv), vocabularul, etica comunicării, capacitatea de
argumentare, calitatea comunicării interrelaţionale, inteligenţa, motivaţie, viziuni, interese, hobby) etc;
îcomportamentul: nonverbal - poziţia corpului, - privirea,
- reacţiile fizice, fiziologice etc.;
îcomportamentul verbal - conversaţia;
îcomportamentul interelaţional,relaţiile de muncă, relaţiile de prietenie, de ajutor reciproc etc;
î sănătatea psihică şi somatică;
îstudii, experienţa de muncă;
îperformanţele profesionale, creativitatea, originalitatea;
îcapacitatea de a lucra în situaţii de risc şi de rezolvare a problemelor dificile etc.
î calitatea produselor executate;
î acurateţea, seriozitatea, disciplina muncii;
îcapacitatea de autoinstruire, autoperfecţionare;
î devotamentul faţă de organizaţie, loc de muncă, familie, prieteni; îprobleme de serviciu, probleme de familie;
îmod de odihnă, petrecere a timpului liber[8].
Pentru a fi motivaţi, angajaţii trebuie să fie pregătiţi şi să ştie ce aşteptări are organizaţia de la ei.
Tabelul 10. Tipuri de observare:
1. Mediu de desfăşurare
a. Observare în mediu natural, presupune studierea unor comportamente, acolo unde acestea se manifestă efectiv, real.
De exemplu: - observarea realizată asupra salariaţilor în procesul îndeplinirii diferitor sarcini de muncă, pentru a identifica
cel mai potrivit loc de muncă; Observarea atitudinii colegilor de muncă faţă de un anumit angajat;Urmărirea întregului
traseului parcurs de angajat în realizarea unei sarcini, rezultat etc.Avantaje – acurateţea informaţiilor culese;Dezavantaje:
costul financiar şi de timp. Dificultatea în obţinerea unor informaţii.
b. Observare în mediu simulat, presupune desfăşurarea cercetării într-un mediu artificial, special creat (test de
management simulat, în soluţionarea unei probleme de muncă). Se utilizează pentru a evalua calitatea performanţei
profesionale a angajatului pentru a-l promova sau menţine în postul de muncă sau pentru angajarea noilor salariaţi etc.
- identificarea şi chestionarea potenţialilorcandidaţi;
- studierea documentelor şi a rezultatelor investigaţiei;
- cheltuieli financiare şi tehnice pentru crearea unui spaţiu special amenajat şi pentru studierea rezultatelor obţinute;
- chestionarea subiecţilor, despre motivele solicitării postului respectiv; -explicarea cauzelor respingerii
persoanelor/angajaţilor solicitanţi, încurajarea pe viitor a acestora;-contactarea persoanelor selectate pentru post, după 2
săptămîniAvantaje: grad sporit de control, cost mai scăzut, durata mică a cercetării.Dezavantaje:comportamentul supus
investigaţiei diferă de cel care are loc în condiţii reale:
2. Grad de disimulare: a. Observarea disimulată;
b. Observarea nedisimulată
a. Observare disimulată. Subiecţii investigaţi nu ştiuşi nu conştientizează că sunt observaţi.Exemple: - camera video
ascunsă înregistrează comportamentul angajatului sau a pontenţialului angajat, privind procesul realizării unui proiect sau
a unei sarcini (de aptitudini, competenţe etc.), atitudinii de onestitate (pentru evitarea furturilor); - utilizarea oglinzilor

63
 unidirecţionale pentru studierea comportamentului participanţilor la un focus-grup.
b. Observare nedisimulată, subiecţii ştiu că sunt observaţi.
Avantaje: conduce la obţinerea unor informaţii mai bogate.
Limite: eroarea datorată persoanei investigate care ştie că este studiat comportamentul său şi care se pricepe să răspundă
ce i se cere şi nu felul lui real de gîndire, comportament, atitudine.
Exemple: Teste de personalitate, interviul deangajare etc.
3. Grad de structurare: a. Observarea structurată;
b. Observarea nestructurată.
Observarea structurată se caracterizează prin specificarea detaliată a informaţiilor ce vor fi obţinute prin observare şi a
modalităţii de înregistrare.Ex.: îndeplinirea unei sarcini anumite, pentru a investiga aptitudinile profesionale specifice
postului investigat şi potenţialul creativ disponibil. În observaţia nestructurată, este investigat orice aspect, care poate fi
relevant.Informaţiile sunt înregistrate cu ajutorul camerei video. Se analizează comportamentul şi timpul cheltuit pentru
soluţionarea cazului,problemei beneficiarului.
4. Apelare la factor uman /echipamente: a. observarea personală
b. observarea tehnică (bazată pe echipamente).
Culegerea informaţiilor primare se realizează numai prin observarea personală.Exemple:Beneficiarul agresiv nemulţumit.
Înregistrarea reacţiilor candidatului la agresiunile beneficiarului nemulţumit de soluţionarea problemei sale.
Cunoaşterea legislaţiei în vigoare, specifică soluţionării problemei beneficiarului. Nivelul de răbdare, argumentare,etica
comunicării solicitantului la post. Observarea tehnică: seînregistrează cu ajutorul camerei video sau a tehnicii speciale
(dispozitive mecanice, electronice de înregistrare a vocii).
5. Coordonata temporală: a. observarea directă;
b. observarea indirectă
Observare directă,constă în studierea manifestărilor comportamen tale. Exemple: măsurarea timpului cheltuit pentru
primirea unui beneficiari, timpului rezervat pentru soluţionarea problemei lui, calitatea soluţionării problemei în cauză.În
observarea indirectă, studierea şi analiza comportamentului candidatului la post, se face după ce acesta s-a manifestat
deja, în lucrul cu beneficiarii, accentuându-se aspectele consecinţelor comportamentului manifestat. (De exemplu,
aplicarea legislaţiei în soluţionarea cazului, reacţiile comportamentale la „beneficiarul nemulţumit”, etica comunicării etc.

Instrumentele metodei observaţiei în selectarea personalului. Aplicaţii practice, în contextul integrat al ştiinţelor
(management, psihologie, medicină, sociologie).
Observaţia foloseşte ca instrument de cercetare grila (cu sens de fişă sau ghid de observaţie).
Grila de observaţie este o listă de rubrici, care oferă recoltarea, clasificarea şi compararea datelor brute, obţinute prin
observaţie.Ea nu trebuie să cuprindă mai mult de 12 categoriişi trebuie să:-  fie disjunctă (să conţină mulţimi care nu au elemente
comune);-  epuizeze principalele aspecte care urmează să fie studiate;-  reflecte concepte proectate definite[8].
O grilă de observaţie trebuie să conţină comportamentele care ne interesează: - locul desfăşurării observării (cercetării); -
perioada şi durata de timp a observaţiilor; - modul în care se notează observaţiile.Pentru a identifica tipul de temperament al unei
persoane, putem folosi interviul situaţional de selecţie, bazat pe depistarea prealabilă a unor situaţii probleme, aflate din datele
personale ale candidatului. Aceste situaţii scot în evidenţă particularităţile temperamentale ale persoanei, pe care le putem observa
mai uşor, analizându-le după modelul unei grile de observaţie a subiectului [4].
Tabelul 11. Observaţii privind comportamentul candidatului
- Strîngere de mâină puternică; Dominant D
- Contact vizual permanent;
Plin de încredere - La început, expresii faciale dure;
- Vorbirea cursivă, clară;
- Cooperează şi comunică foarte bine;
- Impune părerea;
- Bine îmbrăcat; - Zâmbitor; Influent I
- Vorbăreţ, manipulator
- Cooperează şi comunică, fără limite;
- Îmbrăcat clasic, nu extravagand; Statornic S
- Expresia facială caldă;
- Contact vizual prietenos;
Rezervat / timid - Cooperează şi comunică rezervat;
64
 - Strîngere de mâină fără putere.
- Figură impenetrabilă; - Influenţabil. Compliant C
- Bine îmbrăcat; - Strict şi formal;
- Vorbirea timidă, tremurîndă;
- Comunică şi cooperează puţin;

Grila de observaţie a comportamentului este un tabel cu 2 intrări: Prima coloană reflectă faptele de conduită pe care le
condensăm. Celelalte rubrici - manifestarea temperamentală a comportamentului: atitudini şi trăsături depistate. Marcam cu "x"
semnificaţiile posibile pentru fiecare faptă de conduită în una sau mai multe coloane de atitudini, iar cu "xx" gradul maxim de
plauzibilitate.
Tabelul 12.Identificarea temperamentului prin observare
Faptele de conduită Temperament
Coleri Sangvini Flegmati Melancoli
c c c c
- se decide greu pentru acţiune, este şovâitor x xx
- îşi pierde răbdarea asteptând,se agită xx x
- este emoţionat înainte de probe x xx
- lent, execută activitatea, dar cu destulă acurateţe xx x
- reacţii verbale abundente, se îndeamnă pe sine (haide, nu te lăsa!) x xx
- reacţii motorii abundente, nevrozitate la greşeli, violenţe verbale,
xx
tensiune
- abandonează când eşecurile se acumulează xx x

65
 ASISTENȚA SOCIALĂ A FAMILIILOR ÎN DIFICULTATE
Frunze Olesea, dr. în științe pedagogice

Conceptul de familie
Noţiunea de „familie” provine din latinescul „famulus” (supus, ascultător) care desemna „ansamblul sclavilor ce trăiau sub
acelaşi acoperiş, iar mai târziu casa în întregime care reprezenta stăpânul pe de o parte şi soţia, copiii şi servitorii pe de altă parte”.
In Roma antică soţul era proprietarul unui patrimoniu, a unor libertăţi, precum şi stăpânul sclavilor (pater familis).
1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic
Familia poate fi analizată ca un grup social; formă de organizare socială; instituţie socială (poate fi reglementată nu numai
juridic ci şi cutumiar); subsistem al unui sistem social global (în funcţie de accentul pus pe raporturile sociale informale sau pe
raporturile unităţii familiale cu sistemul social de ansamblu). Familia interacţionează cu alte sisteme semnificative din societate
dintre care următoarele au un impact major asupra evoluţiei ei: sistemul educativ, sistemul de sănătate, sistemul economic,
sistemul de protecţie socială etc.
Familia este un produs al societăţii ce se dezvoltă în paralel cu aceasta şi se modifică în funcţie de transformările
economice, sociale, morale.
Familia poate fi definită şi prin funcţiile sale în raport cu individul, a satisfacerii nevoilor sale: funcţia economică, de
socializare şi educaţie a copiilor, de reproducere, de solidaritate etc.
Adler considera că sentimentul social începe cu raporturile dintre copil şi familie şi dintre fraţi şi surori, raporturi care se
construiesc în familie. La şcoală, sentimentul social este numai pus la încercare. Maria Voinea defineşte familia „ca un grup
social constituit prin căsătorie, format din indivizi care trăiesc împreună, au o gospodărie comună şi sunt legaţi prin relaţii natural
biologice, economice, morale, juridice, având responsabilităţi în faţa societăţii”.
Ca formă specifică de comunitate umană, familia, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce
se caracterizează prin comunitate de viaţă, sentimente, interese şi aspiraţii. Astfel privită, familia apare ca o realitate socială
distinctă, ca un grup primar al societăţii în care se manifestă multiple relaţii, fundamentale fiind cele de rudenie şi de căsătorie.
Specificitatea vieţii de familie este dată tocmai de această multitudine a relaţiilor ce iau naştere în familie, relaţii fiziologice,
psihologice, morale, afective şi care, comportă anumite particularităţi în viaţa de grup.
G. P. Murdock definea astfel familia: „este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună şi cooperare economică şi
reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute (aprobate social) şi unul sau
mai mulţi copii proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc”.
Faţă de alte grupuri sociale, familia prezintă, însă, şi o serie de particularităţi diferenţiatoare care îşi pun amprenta asupra
tuturor domeniilor funcţionării acesteia după cum urmează:
1. faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa celemai multe domenii ale vieţii noastre, de la
obiectivele noastre educaţionale lamodul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă pe care o alegem la
aspectele despre care putem discuta confortabil;
2. un alt aspect distinctiv al familiei este apartenenţa involuntară; este dificil, dacă nu chiar imposibil, să abdicăm de la
mediul intim, familial; este cu siguranţă mai uşor să ne schimbăm relaţiile de prietenie, slujba, proiectele profesionale,
opţiunea religioasă, apartenenţa naţională sau cea etnică decât să ne schimbăm relaţiile familiale;
3. legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale;
4. familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin gradul mai mare în care activitatea
familială poate fi ascunsă perspectivei publice; în acest sens, M. Minow şi M. Shanley (2001) precizau că juriştii se
confruntă cu mari dificultăţi în efortul de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi
despre imunitatea acesteia la intervenţia statului;
5. altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă
familială”, o „concepţie asupra lumii”; paradigma se referă îndeosebi la regulile privind relaţiile interpersonale, la modul
66
 în care membrii familiei trebuie să acţioneze; regulile care guvernează viaţa unei familii sunt implicite şi nescrise;
paradigma familială mai include mecanismele legate de autonomia memebrilor şi de menţinerea solidarităţii;
6. familia diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exteriorizate în graniţele ei
(M. Bowen, 1978); membrii unui grup familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi
sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt; dar există şi o faţetă întunecată a acestei caracteristici, care vizează
sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, care pot conduce la violenţă.
Familia este un grup social care:
poate să includă sau nu adulţi de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte);
poate sau nu poate include unul sau mai mulţi copii (de exemplu, cuplurile fără copii);
poate să aibă sau nu copii născuţi din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptaţi sau copiii unui partener dintr-o căsnicie
anterioară);
îşi are sau nu originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează);
poate sau nu să împartă o locuinţă comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta);
presupune ca adulţii să coabiteze sexual sau nu, iar relaţia lor să implice sau nu sentimente valorizate social, cum ar fi:
dragostea, admiraţia, atracţia, respectul, încrederea etc.(de exemplu, căsătoriile de convenienţă).
1.2. Definirea familiei în sens juridic
Claude Levi-Strauss afirmă că „familia îşi are originea în căsătorie şi constă din soţ, soţie, copiii rezultaţi din uniunea lor la
care se pot adăuga şi alte rude. Grupul este unit prin drepturi şi obligaţii morale, economice, sociale incluzând şi drepturile sau
interdicţiile sexuale”.
În acord cu autorul mai sus menţionat, Maria Voinea, consideră că familia desemnează grupul de persoane între care există
drepturi şi obligaţii, care-şi are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturile asimilate relaţiilor de
familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită şi reglementată prin lege.
Juridic sau sociologic, familia implică următoarele tipuri de relaţii:
dintre soţi, ca efect al căsătoriei;
dintre ascendenţi şi descendenţi, ca rezultat al procreării;
dintre descendenţi (fraţi-surori);
dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoţi; socri-gineri).
1.3. Definirea familiei în sens psihologic
Familia reprezintă cadrul afectiv în care fiecare membru îşi satisface nevoia de afectivitate, trăirile intime, nevoia de
destăinuire a unor împliniri sau insatisfacţii apărute pe diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul siguranţei.
Andre Berge spunea că „familia este un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia
fiecăreia dintre părţi”sau„este un fel de cooperativă de sentimente, care îndulceşte pentru fiecare membru,loviturile vieţii,
dispersând efectele asupra tuturor”.
Henry Cooley consideră familia „leagănul naturii umane”...
Arnlaug Leira afirma: „de obicei, termenul de familie se referă la cel puţin două persoane - fie adulţi care împart acelaşi
pat şi aceeaşi masă - conform unei expresii norvegiene - fie unul sau mai mulţi adulţi care-şi asumă responsabilitatea parentală
pentru unul sau mai mulţi copii. Se poate referi de asemenea la unul sau mai mulţi copii adulţi, care împart locuinţa cu părinţii
lor”.
În cadrul familiei se însuşesc deprinderile de bază (regulile de interacţiune socială şi comunicare, igiena personală,
responsabilităţile) şi reprezintă un sprijin crucial în asigurarea succesului în instituţiile de tip secundar, cum ar fi şcolile, de pildă.
Familia poate fi văzută ca un grup de indivizi legaţi prin... sânge. Nu întotdeauna. Legaţi prin nume. Nu întotdeauna.
Legaţi prin iubire. Nu întotdeauna. Legaţi prin scopuri comune. Nu întotdeauna. Legaţi de oamenii care locuiesc în aceeaşi casă.
Nu întotdeauna.
Este foarte dificil de definit prin ce sunt legate familiile... de fapt nu există o definiţie generală a familiei, care să se
67
potrivească tuturor familiilor. Fiecare familie este unică. Fiecare familie este atât de diferită... nu există familie care să fie exact ca
a noastră.
Alţi autori statuează faptul că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice
alt sistem. Dovada este clară, în sensul că poartă cu sine urme de cultură şi civilizaţie trecute şi transmite la rândul său mare parte
din caracteristicile acestora. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul şi serviciile de tip personal, toate se regăsesc în familie, acesta
deţinând de asemenea şi responsabilitatea copleşitoare faţă de aproape toţi membrii societăţii: copii, bătrâni, bolnavi, şomeri,
handicapaţi.
În Dicţionarul UNESCO găsim următoarea definiţie a familiei: „formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care
uneşte pe soţi şi descendenţii acestora prin legături de ordin biologic, spiritual, economic”.
După expresia unui medic englez, esenţa familiei ar fi exprimată de „Cei 4 C”
 compromis;
 consideraţie;
 comunicare;
 cooperare.
Tipologia familiei
O primă distincţie între tipurile de familii existente, este cea între familia de origine şi familia de procreare. Familia de
origine (consangvină, de orientare) reprezintă familia în care te naşti şi creşti, formată din mamă tată, fraţi, surori, familia de
procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie, incluzînd soţul, soţia, fii şi fiicele lor.
Din punctul de vedere al rolurilor de sex, G. Menahem, citat de B. Balwin-Legros (1998) evocă existenţa simultană a trei
modele familiale: familia patrimonială, familia conjugală, familia asociativă.
In fiecare dintre aceste tipuri de familie, rolul soţului şi cel al soţiei trebuie pus în relaţie cu proprietatea, producţia şi
reproducţia biologică şi socială.
Variantele fiecărui dintre tipurile de familii menţionate pot fi întâlnite în toate clasele sociale. De exemplu, modelul
patrimonial, specific familiilor constituite în scopul menţinerii şi amplificării proprietăţii, se regăseşte încă în familiile marilor
propietari de capital sau în cele ţărăneşti. Familia conjugală este alcătuită exclusiv din cei doi soţi, din cuplul fără descendenţi în
care primează interesul comun şi reciprocitatea sentimentelor de afecţiune. Într-un sens mai larg, termenul se foloseşte astăzi
pentru a desemna familia nucleară în care, pe prim-plan, se află relaţia conjugală, cea parentală fiind trecută pe un plan secund.
Familia asociativă include familiile cu dublu venit, în care ambii soţi sunt salariaţi, sau cele cu dublă carieră, în care soţii au o
carieră similară, comparabilă ca nivel al prestigiului, poziţiei sau veniturilor. Acest tip de familie s-a extins odată cu intrarea
masivă a femeii în câmpul muncii şi s-a fondat pe o relaţie mai echitabilă între sexe.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (constituită dintr-un număr restrâns al
componenţilor, dintre soţ, soţie şi copiii cuplului marital, proprii sau adoptaţi) sau extinsă (cuprinde relaţii relative şi nonrelative
printre subiecţii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi reprezintă două-trei generaţii, ba chiar fraţii-părinţi, fii, bunici şi străbunici)..
Se crede că familia nucleară a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În realitate, nu există societate în
istoria umanităţii care să nu fi acordat importanţă familiei elementare sau nucleare. În majoritatea cazurilor, aceasta a existat în
paralel cu familia extinsă, ca grup co-rezidenţial. Familia nucleară (restrânsă sau conjugală) constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi
copiii lor naturali sau cei adoptaţi. In cadrul familiei, un rol central îl joacă legătura conjugală dintre cei doi parteneri, precum şi
cuplul conjugal pe care aceştia îl formează.
Preponderenţa familiei de tip nuclear este astăzi tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor
monoparentale, a familiilor fără copii (sau a cuplurilor fără descendenţi), a cuplurilor consensuale, hetero- sau homosexuale.
După modul de exercitare a autorităţii, sistemele familiale pot fi: patriarhale, matriarhale sau egalitare. În cadrul sistemelor
patriarhale, autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (familia extinsă) sau de soţ (familia nucleară). În cadrul
sistemelor matriarhale, autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie. În prezent, în societăţile europene, este
foarte răspândit sistemul egalitar, în care puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi soţie.
68
 În funcţie de modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, acelaşi autor deosebeşte între sistemul patrilocal (în care noul
cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau în comunitatea din care provine soţul), sistemul matrilocal (noul cuplu îşi stabileşte
reşedinţa în familia sau în comunitatea din care provine soţia) şi sistemul neolocal, caracteristic societăţilor industrializate, în care
fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin cei doi soţi.
În funcţie de axa tradiţie-modernitate, putem deosebi familia patriarhală (sau tradiţională) de familia contemporană. În
trecut, familia patriarhală funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin, respectul fiind elementul esenţial al
menţinerii ordinii. Cel mai în vârstă adult menţinea stricta diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care activitatea era
reglată de tradiţiile şi de îndeletnicirile ancestrale. Soţul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra soţiei şi asupra copiilor, fiind
responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera vieţii
publice. Mama/soţia răspundea de organizarea vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei, având grijă de integritatea fizică a rezidenţilor.
De asemenea, asigura sprijinul moral şi educaţia membrilor familiei. Ambilor părinţi le revenea şi sarcina alegerii partenerilor
copiilor, în funcţie de statutul lor economic şi social. Familia tradiţională era mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie, un
mecanism de transmitere a proprietăţii şi a rangului social de la o generaţie la alta. În cadrul ei, filiaţia prima în faţa raporturilor
afective, iar colectivismul prima în fata individualismului.
În drumul spre modernitate, familia s-a îndepărtat treptat de obiceiuri şi tradiţii, de lanţul filiaţiei. Familia contemporană
este preponderent nucleară, cu o structură mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalităţii juridice dintre bărbat şi femeie,
precum şi nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanţa potrivit căreia sarcinile domestice pot fi negociate şi
redistribuite între soţi. Acest fenomen a crescut frecvenţa unor configuraţii familiale asociative (în care, relaţiile dintre soţi nu mai
implică sentimentul iubirii). Există, însă, numeroase aspecte ale vieţii familiale din societatea modernă care au devenit
problematice, precum: copiii nesupravegheaţi, delincvenţa juvenilă, creşterea ratei divorţurilor etc. În plus, valorile tradiţionale
sunt în mare măsură răsturnate: individualismul căştigă treptat teren în raport cu colectivismul, iar autonomia personală câştigă
teren în detrimentul solidarităţii familiale.
După criteriul normalității vieţii de familie, înţelegând prin aceasta îndeplinirea tuturor funcţiilor pe care familia şi le-a
asumat, Maria Voinea delimitează în acest sens familii normale şi familii dezorganizate, vulnerabile.
Mutații produse în familia contemporană
Cercetările făcute în ţările din Europa de Vest şi de Est, deşi nu au ajuns la concluzii similare, permit surprinderea
principalilor factori care au determinat schimbări în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale. Factorii cei mai frecvent
puşi în evidenţă sunt:
diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei femeilor de promovare socială;
creşterea independenţei economice a tinerilor;
creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure şi s-a redus mult frecvenţa
căsătoriilor pe motivul constrângerii economice;
creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;
schimbări în moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noi forme de comportament;
efectele de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la altul şi chiar de la o societate la alta.
Familia fără copii
Ca model de viaţă, familia fără copii, spune M. Voinea, (1996) este şi dorită şi impusă. Se pleacă de la ideea că:
prezenţa copiilor nu ar crea posibilitatea componenţilor cuplului de a se consacra în carieră, în profesie;
ar reţine femeia în mod accentuat, la obligaţiile şi responsabilităţile de mamă şi soţie, împiedicând-o de a-şi valorifica
calităţile personalităţii.
noul cuplu nu dispune de suficiente resurse materiale şi financiare;
restricţiile locului de muncă (toxicitate, muncă în ture, navetismul) impun amânarea sau renunţarea procreării, obţinerii
descendenţilor; determinările natural-biologice, sterilitatea unuia sau ambilor parteneri etc.
69
 Un asemenea model de cuplu familial, în plan individual dar şi în plansocial, existenţial şi demografic, este însoţit de unele
efecte:
- incapacitatea dezvoltării demografice, a natalităţii, respectiv a perpetuării familiei, în sens general a speciei umane,
diminuarea sau accentuarea unor funcţii ale familiei:
- diminuarea funcţiilor pedagogice, instructiv educative, ale socializării, prin lipsa existenţei obiectului acestui proces, al
copiilor/descendenţilor, a funcţiei de solidaritate, funcţie care se reduce la cuplul marital; îngustarea relaţiilor externe,
interfamiliale;
- accentuarea funcţiilor economice, a acumulărilor în sens general, ca şi a celei biologice, sexuale, care după unii sunt
suficiente, dacă nu chiar singurele care le permit o viaţă tihnită, plină de satisfacţii, de belşug, autonomie şi libertate.
Familia cu dublă carieră
Familia cu dublă carieră (eng. dual - career family, fr. famille a deux carrieres) - expresie utilizată adesea ca sinonim
pentru familie cu doi aducători de venit; riguros, ea desemnează o sub - clasă a acestei noţiuni, având ca diferenţă specifică faptul
că statutele celor doi parteneri sunt comparabile din punctul de vedere al nivelului diplomei, al nivelului veniturilor, al şanselor
de promovare etc.
Robert şi Rhona Rapaport (1973) şi-au pus problema în ce măsură „familia cu dublă carieră” găseşte modalităţi de a
împăca exigenţele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic; care sunt compromisurile pe care le fac, strategiile pe
care le adoptă pentru a avea o colaborare eficientă.
Angajaţi într-o asemenea provocare, cei doi parteneri trebuie să ţină cont (în termeni de pierderi şi câştiguri) de câteva
dimensiuni:
a) Beneficiile de pe urma unei familii cu dublă carieră sunt câştigate cu preţul „supraîncărcării de rol” (sarcini profesionale şi
domestice), ceea ce presupune renunţarea la unele activităţi aparent mai puţin importante.
b) Situaţia de dublă carieră implică rezolvarea unor „dileme privitoare la schimbarea de ideologie”, de mentalitate (ce norme
trebuie reţinute şi care trebuie înlăturate). O normă foarte discutată este faţă de femeia care lucrează în afara gospodăriei.
c) „Menţinerea identităţii personale” este o altă dispută. Dacă femeia şi bărbatul au acelaşi rol, se atentează la identitatea
personală.
d) supraîncărcarea de rol ridică mai acut întrebarea „ce câştiguri şi ce pierderi sunt” în menţinerea într-o reţea de rudenie, de
prietenie etc, dar dilematică este alegerea reţelei care merită cultivată.
e) Relevanţa rolurilor şi ciclurile de rol - dacă soţul şi soţia sunt angajaţi concomitent în trei sisteme de roluri (profesia
soţului, profesia soţiei, sistemul familial al amândorura), le este foarte greu să îndeplinească la cote onorabile aşteptările
de rol.
O modalitate de satisfacere ar fi ca una din părţi să cedeze la unul din rolurile sale, neglijându-se sarcinile mai puţin
importante. O altă modalitate ar fi considerarea rolului profesional mai mult sau mai puţin important, într-o anumită etapă a vieţii
familiale.
Asupra cuplului, cariera profesională a femeii ridică probleme de o altă natură. În primul rând, există tendinţa ca femeia
să se concentreze foarte mult asupra carierei şi să ignore la fel de mult viaţa de familie. Dacă această tendinţă este valabilă şi
pentru bărbat, situaţia devine critică pentru funcţionalitatea familiei ca instituţie socială. Atunci când unul dintre parteneri este
concentrat mai mult asupra carierei, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale partenerului, dar preluarea poate fi
formală sau angajantă.
Avantajele dublei cariere includ răsplata psihologică personală a realizării de sine, dezvoltarea spiritului de independenţă
la femei şi gratificarea fiecăruia prin celălalt. Aceasta din urmă poate presupune munca împreună, dar, mai adesea, este o
chestiune de a face sugestii sau doar de a discuta despre activitatea celuilalt.
Familia cu dublă carieră se poate regăsi în configuraţiile familiei restructurate abordată de I. Mitrofan şi C. Ciupercă,
care fac referire la unele aspecte caracteristice: rigiditatea în stabilirea valorilor este înlocuită cu stilul de viaţă haotic din
perspective funcţionalităţii şi structuralităţii . De fapt, cele două tipuri de familie nu sunt entităţi distincte, diferite de
70
configuraţiile familiei restructurate, ci doar alte denumiri ale aceleiaşi realităţi sociale, denumiri date în funcţie de un anumit
criteriu: modul de îndeplinire a rolurilor conjugal-parentale.
Familia cu părinţi adolescenţi
Familia cu părinţi adolescenţi este efectul:
„revoluţiei sexuale” care a cuprins categorii de vârstă tinere şi foarte tinere;
a lipsei educaţiei sexuale, sau dimpotrivă, educaţie sexuală timpurie, însoţită de
literatură adecvată şi un suport audiovizual, faptic incitativ;
a neglijării procedeelor de contracepţie în viaţa sexuală a adolescenţilor activi sexual.
Studiile efectuate pe categorii de adolescenţi de I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998), A. Giddens (2000) etc. susţin
următoarele:
- adolescenţii au cunoştinţe despre contracepţie, dar acceptă comportamentul sexual neprotejat; contraceptivele fac din relaţia
sexuală un act premeditat, în locul celui spontan, natural; te îndepărtează de plăcere şi fericire; răspunderea folosirii
contraceptivelor revine fetelor, ele sunt, în fapt „victima” relaţiei sexuale etc.;
- existenţa părinţilor adolescenţi pune în evidenţă şi alte aspecte: necunoaşterea valorii concepţiei, a urmărilor sale;
schimbarea în bine a atitudinii şi atenţiei familiei, ca şi a comunităţii faţă de adolescenta gravidă; lovitură dată părinţilor
hipergrijulii, dominatori şi autoritari; absenţa, dezorganizarea şi iresponsabilitatea familiei în raport cu descendenţii etc.
Structurări neofamiliale în societatea contemporană
După anul 1970 au început să se extindă modelele alternative de viaţă. Dintre acestea, mai răspândite sunt celibatul,
coabitarea consensuală, căsătoriile fară copii şi menajele monoparentale. Cu o extindere relativ scăzută sunt cuplurile de
homosexuali şi asociaţiile familiale de tip comunitar.
Concubinajul
Noţiunea de concubinaj găseşte sinonime în termenii: „uniune consensuală”, „coabitare”, „uniune liberă” sau „coabitare
consensuală”.
Sociologul Roland Johnson descrie patru categorii de coabitanţi, realizând un fel de rezumat al tipurilor de relaţii
înregistrate de el în cadrul unui studiu printre tinerii din universităţi. Acestea sunt:
Relatia tip „acoperiş” are la bază nevoia individului de a fi iubit. Relaţia se încheie atunci când unul dintre parteneri
decide să nu mai continue relaţia şi pleacă. În această situaţie, cel părăsit simţindu-se folosit îşi pierde încrederea în sine şi în
relaţiile afective, putem vorbi în acest caz de un „divorţ psihologic“ a cărui victimă este de cele mai multe ori femeia.
Relaţia de emancipare este întâlnită atunci când o persoană încearcă să-şi demonstreze independenţa. Cuplul se confruntă
în această situaţie cu o serie de probleme de comunicare sau conflicte faţă de care adoptă o relaţie de pasivitate, parteneri
amânând rezolvarea problemelor sau conflictelor.
Relaţia de convenienţă este convenabilă din punct de vedere economic deoarece cheltuielile sunt împărţite între cei doi şi
aceştia se susţin reciproc pe toată durata uniunii.
Relaţia de testare apare ca o modalitate de a „încerca apa”. În cadrul acestei relaţii se exersează mariajul, iar cuplul îşi testează
compatibilitatea.
Celibatul
Poate fi caracterizat ca fiind:
de scurtă durată, temporar, tranzient, de aşezare a persoanei în cadrele sale de existenţă;
ocazional, situaţional, prilejuit de disoluţia familiei, respectiv, între divorţ sau văduvie şi recăsătorire;
permanent, cronic, care îşi are rădăcinile - în determinări naturale sau /şi sociale, ultimele mult mai importante ca
primele, când avem de-a face cu deplasări de populaţii la noi locuri de muncă, cu o anumită insecuritate şi nesiguranţă a
locului de muncă, devenind, astfel, prilej de asistenţă socială, de dezorganizare familială şi socială, de relaţii accidentale.
Anthony Giddens enumeră următorii factori care conduc la celibat:
tendinţa tinerilor de a se căsători cât mai târziu;
71
 rata accentuată a divorţurilor;
rata mare a mortalităţii unui partener de viaţă;
noile condiţii ale vieţii specifice societăţii hiperdinamice, postindustriale şi informaţionale;
rata mare a persoanelor aflate între căsătorii - fie după divorţ, fie după decesul partenerului;
creşterea numărului celor peste 50 de ani care doresc să rămână şi să trăiască singuri (opţiuni de viaţă îndeosebi la
cei rămaşi văduvi);
nevoia (dorinţa) de a se consacra în carieră profesională, de a se concentra în muncă pentru a fi recunoscut ca autoritate în
domeniu;
manifestarea liberă şi autonomă, independentă a vieţii sexuale: libertate şi autonomie totală.
Avantaje ale celibatului:
asigură independenţă economică;
libertate şi autonomie personală totală
consacrare în carieră, în profesie;
viaţă personală sexuală şi relaţională bogată, intensă cu joc imaginativ, creativ
dobândirea de experienţe (pozitive / negative) de viaţă

Dezavantaje ale celibatului:

trăirea unor sentimente de frustrare a personalităţii, în raport cu familiştii;
de culpabilitate faţă de sine, faţă de societate;
de izolare şi abandon - în mod deosebit la celibatul cronic, când poate deveni fenomen de asistenţă socială ; de egoism şi
individualism care se cronicizează în raport cu înaintarea în vârstă;
de insecuritate existenţială, socială, de „pradă uşoară” în faţa avalanşelor sociale, a imprevizibilului social
neparticiparea organizată la procesele demografice: nupţialitate şi natalitate, la procesele procreării, a reproducerii speţei
umane şi implicit la procesele de socializare, de transmitere a valorilor, a modelelor culturale moştenite
Familia fracturată
A) Semicăsnicia se defineşte ca un experiment neofamilial reprezentând în fapt o falsă soluţie pentru menţinerea căsniciei legale
în ciuda disonanţelor, distorsiunilor, alterării relaţiilor de familie.
Caracteristici:
 Sunt relaţii tensional - conflictuale uneori cronice;
 rolurile maritale sunt incomplete fie datorate unuia dintre soţi, fie ambilor soţi:
 relaţia de adulter neglijează dimensiunea
 afectiv-emoţională, educativă;
 în familie unul din parteneri nu participă la decizii majore luate cu privire la familie: estimarea bunurilor, a
valorilor, relaţiile parentale etc. Investigaţiile întreprinse pe o cazuistică stabilită de I. Mitrofan (1989) pun în
evidenţă următoarele forme ale semicăsniciei în care tu=soţia, eu=soţul:
 casa şi copiii împreună - sexul separat; menajul şi educaţia sunt comune; autonomie sexuală; infidelitate (unul
sau ambii parteneri);
 sexul împreună, casa şi copiii - tu; distracţia autonomă;
 sex parţial / împreună; casa - tu; banii - eu.
B) Pseudocăsnicia mai este denumită „vieţi paralele”, reprezintă o altă formă psihopatologică a familiei, o altă structură de
existenţă maritală, unde se adoptă în mod fals, aparent, de simulacru, rolul conjugal-parental. La acest tip de familie, lipseşte
afecţiunea mutuală, domină sisteme de interese reciproce - economice, financiare, status superior, „confort” existenţial şi sub
presiunea lor şi a terţelor persoane interesate (părinţi, rude) se oficializează căsătoria.
N. Mitrofan (1996) susţin că stabilitatea familiei depinde de efectul conjugat al mai multor variabile, respectiv:
- capacitatea cuplului de a-şi dezvolta şi mobiliza resursele, de a face faţă satisfăcător stresurilor interne şi externe cu care se
72
confruntă;
- capacităţile interadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului constituit - nivel de intercomunicare, de intercunoaştere, de
interdezvoltare - bazate pe aptitudini maritale şi creativitate interpersonală;
- capacităţile extraadaptative ale cuplului în societate;
- capacitatea cuplului şi a microgrupului familial de a asimila, adopta şi dezvolta modele de cultură atitudinal, raţional -
comportamental, socio-familial emergente cu progresul social general;
- gradul de satisfacţie resimţit prin intermediul coexistenţei familiale , privind autorealizarea sa.
Familia monoparentală
Cadrul conceptual de definire a familiei monoparentale
Iniţial, monoparentalitatea, a fost considerată un comportament marginal sau chiar deviant, generator de tulburări sociale
sau psihologice, însă, grupul copil (copii) - părinte este privit ca o alternativă şi devine normal pe măsură ce se înregistrează o
creştere a frecvenţei acestuia şi pe măsură ce devine o conduită familială pentru membrii societăţii actuale.
Familia monoparentală, cu implicaţiile ei psihologice, economice şi sociale, rămâne o realitate a societăţii noastre, mai
ales pentru că există o tendinţă de extindere a acestui tip de nucleu familial prin adoptarea unui stil de viaţă modern, ca
alternativă la familia clasică. Este înlocuită şi viziunea despre familia monoparentală, care este preferată pentru creşterea,
educarea şi dezvoltarea unui copil, decât una clasică în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii
unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia.
Desemnând unităţi sociale formate din unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte, conceptul de familie monoparentală
s-a impus repede în faţa altor concepte precum: părinţi izolaţi, menaje conduse de femei, mame singure în dificultate, mame
necăsătorite, menaje ambientale.
În literatura anglo-saxonă se utilizează termenul de one-single- parent family încă din 1960, iar zece ani mai târziu
termenul a căpătat un corespondent şi în literatura francezăfamille monoparentale.
Conceputul de familie monoparentală defineşte familia prin relaţia parentală şi nu prin cea conjugală, oferind posibilitatea
ca cele două tipuri de raporturi familiale - conjugal şi parental - să apară şi să funcţioneze separat unul faţă de celălalt.
Familia monoparentală este o structură familială asimetrică, formată dintr-un singur părinte şi copilul-copiii său-săi, fie
prin decesul celuilalt părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţia realizată de o persoană singură, fie
prin naşterea ,,întâmplătoare,, a unui copil dintr-o relaţie liberă, în afara căsătoriei, cu referire în special la părinţii adolescenţi”.
Indiferent care ar fi terminologia utilizată, cert este că familia monoparentală, ca fenomen demografic, intră treptat în
atenţia a numeroşi specialişti, din domenii multiple. Acest termen s-a dat nu numai ca să fie spus, să fie calculat, numerotat ci şi
pentru a fi conceptualizat, el se înscrie în diferite câmpuri de acţiune, purtătoare deja de o întreagă sedimentare. Astfel că astăzi,
familiile monoparentale sunt analizate:
• din punct de vedere sociologic, ca un grup social primar caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune, se aduce
astfel în atenţie problematica incapacităţii de adaptare moştenite (de exemplu, copii ai căror părinţi au divorţat, divorţează la
rândul lor), a riscului copiilor din familia monoparentală de a trăi experienţe similar părinţilor purtând eticheta ,,grupuri de risc,”
a imaginii sărăciei în mod tradiţional asociată celei de văduvă - şi/sau de copil orfan etc.
Tipologii ale familiilor monoparentale
Luând drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta poate fi:
 familie monoparentală binară (doi membri);
 familie monoparentală terţiară (trei membri) ş.a.m.d.
După calitatea şi performanţa interacţiunilor, familiile monoparentale pot fi:
 camuflate, în cadrul legal al familiei nucleare, când unul dintre părinţi, deşi prezent în cadrul familiei, nu interacţionează sub
aspect psihologic decât intr-o mică măsură cu ceilalţi membri;
 familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinţii evitând relaţiile dintre ei (cazul cuplurilor care
s-au despărţit, au divorţat, dar îşi manifestă grija faţă de copiii comuni);
73
 familii monoparentale caracterizate prin absenţa fizică a unuia dintre părinţi care este plecat pentru o perioadă lungă de timp
din localitate, spitalizat, deţinut etc.;
 familii monoparentale în care unul dintre părinţi a decedat;
 familii monoparentale propriu-zise, rezultate în urma divorţului.
În cazul în care părinţii nu au o relaţie legalizată, apare familia monopa- rentală formată din copil şi părintele său
necăsătorit.(uniune consensuală).
Un tip aparte de familie monoparentală rezultă din adopţia de către un adult a unuia sau a mai multor copii.
O tipologie interesantă atât a familiilor monoparentale cât şi a celor bi- parentale este cea care ia în considerare
următoarele trei dimensiuni:
 Dimensiunea structurală care se referă la numărul şi la calitatea familiei în cadrul structurii relaţiilor de familie(de
rudenie).
 Dimensiunea interactivă a organizării familiei se referă la procesele de comunicare şi contact dintre membrii şi variază
deopotrivă în interiorul familiei şi în afara ei, în funcţie de aşteptările privind menţinerea limitelor (graniţelor), frecvenţa
contactelor, precum şi predictibilitatea şi calitatea lor.
 Dimensiunea psihologică, ce include atât particularităţile fiecărui membru, cât şi sentimentul ataşamentului şi identităţii
 comune a membrilor familiei.
Luând în consideraţie implicarea părintelui în cadrul celor trei dimensiuni, poate fi creată o tipologie după cum urmează:
Tipul A: Reprezintă familia nucleară, tradiţională şi „intactă”: doi părinţi căsătoriţi, locuind împreună, interacţionând în mod
continuu cu familia şi fiind implicaţi psihologic în familie. În mod normal societatea consideră acest tip de familie ca fiind
familia ideală folosindu-l ca pe o normă socială cu ajutorul căreia sunt judecate toate familiile ,cele care nu-i seamănă fiind,
în general, considerate deviante de către oamenii obişnuiţi.
Tipul B: Reprezintă tipul de familie în care unul dintre părinţi interacţionează foarte puţin sau deloc cu ceilalţi
membrii ai familei deşi rămâne din punct de vedere psihologic un membru al familiei. Astfel de familie pot exista dacă unul
dintre părinţi este spitalizat sau la închisoare, ori are serviciul în altă localitate pentru o lungă perioadă de timp.
Tipul C: În acest tip de familie unul dintre părinţi interacţionează cu familia doar în aparenţă. El îşi canalizează
atenţia şi energia spre altceva (de exemplu în profesie, într-o relaţie extraconjugală etc.). De fapt el este absent din cadrul
familiei din punct de vedere psihologic.
Tipul D: Acest tip de familie este foarte rar. Un exemplu ar putea fi acela al unui părinte care a suferit serioase
afecţiuni psihice (de exemplu depresie psihică profundă) şi nu participă nici psihologic, nici interacţional la viaţa de familie.
Un alt exemplu ar fi acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre soţi este menţinută doar formal, din motive
economice, unul dintre părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de soţ şi părinte. Se observă că familiile care sunt
social etichetate ca „normale”, cu ambii părinţi prezenţi, pot îmbrăca o varietate de forme în funcţie de tipul de implicare al
părinţilor în viaţa de familie.
Tipul E: Reprezintă tipul de familie în care ambii părinţi, deşi separaţi sau divorţaţi, păstrează legături intense cu
copiii şi sunt implicaţi în viaţa acestora atât psihologic, cât şi interacţional. Poate fi cazul părinţilor care, după divorţ, au
obşinut fiecare în parte dreptul de custodie asupra copiilor.
Tipul F: Se referă la situaţia în care unul dintre părinţi încetează să interacţioneze cu familia, dar rămâne
ataşat(legat) de ea din punct de vedere psihologic. El(ea) încă îi priveşte pe membrii familiei ca fiind importanţi pentru el(ea)
şi îşi modifică comportamentul în funcţie de modul în care el(ea) percepe aşteptările lor. Pe de altă parte, tipul acesta de
familie monoparentală cuprinde şi familiile în care unul dintre părinţi a murit, dar ceilalţi membrii ai familiei îi păstrează
amintirea vie şi o evocă uneori pentru a-şi orienta şi în funcşie de ea comportamentul, gândurile sau emoţiile. Acest părinte
absent este de fapt prezent din punct de vedere psihologic, chiar dacă fizic el nu mai există.
Tipul G: de familie monoparentală este foarte rar şi greu de imaginat. El se referă la un părinte separat de familie în
mod formal, absent psihologic (nu se mai consideră responsabil şi nu se mai implică în problemele familiei) dar care totuşi
74
 are contacte, interacţionează cu membrii ei. Poate fi un părinte care locuieşte în aceiaşi casă cu fosta familie şi deşi nu-i mai
pasă de ea îi întâlneşte ân mod repetat pe ceilalţi membrii ai ei.
Tipul H: Este tipul clasic de familie monoparentală, recunoscut ca atare şi de societate şi în literatura de
specialitate. El se referă la acea familie în care numai unul dintre părinţi se ocupă de copii şi este implicat atât psihologic cât
şi interacţional în viaţa acestora. Celălalt părinte a părăsit familia(divorţ, moarte) sau nu a fost niciodată parte a acelei familii.
Desigur aceste 8 tipuri sunt tipuri ideale de familii. În realitate există situaţii diverse, care poate că nu pot fi încadrate în
nici unul dintre acestea, fiind tipuri intermediare. Rămâne de asemenea problema gradului de implicare al părinţilor. Când putem
afirma că un părinte este suficient de mult implicat într-o familie? Pe de altă parte, este foarte important felul în care ceilalţi
membrii ai familiei percep implicarea părinţilor. Un părinte se poate considera implicat în familie din punct de vedere psihologic,
de exemplu, dar copii pot fi indiferenţi la eforturile lui, ceea ce înseamnă că nu există o legătură psihologică reală, biunivocă.
De asemenea, taxonomia de mai sus scapă din vedere situaţiile în care nici cel de-al doilea părinte nu este total implicat
(sau nu este deloc implicat) în viaţa de familie.
Din marea diversitate a tipurilor de menaje/familii care au fost menţionate se poate spune că nu există tip teoretic posibil
de familie sau menaj care să nu fi fost deja practicat. Un tip foarte rar întâlnit ar putea fi „acela al unui părinte care a suferit
serioase afecţiuni psihice (de exemplu, depresia psihică profundă) şi nu participă nici psihologic nici interacţional la viaţa de
familie. Un alt exemplu ar fi acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre soţi este menţinută doar formal, din
motive economice, unul dintre părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de soţ şi părinte.
Probleme care apar la familiile monoparentale
Desele schimbări care au frământat societatea în ultima vreme şi-au pus amprenta şi asupra familiei, aceasta tinzând tot
mai mult spre monoparentalitate.
Concepţiile despre acest tip de familie exprimă diferite păreri de multe ori contradictorii.
În societatea tradiţională, care avea la bază tipul de familie lărgită, familia monoparentală era neacceptată şi încuraja
tendinţele de stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau acest stil de viaţă. Datorită schimbărilor fluctuante apărute în
societatea modernă sunt redefinite modelele relaţionale şi rolurile familiale.
Astfel, în familia nucleară modernă se schimbă stilul de viaţă, încât aceasta devine independentă, separată de familia
lărgită cu mari posibilităţi de autodezvoltare şi autoconducere. Cercetările arată că, în România:
 toate familiile monoparentale cu trei sau mai mulţi copii au venituri mici, sub nivelul de subzistenţă (100%);
 peste minimul decent de viaţă se situează doar foarte puţine dintre familiile monoparentale cu un copil sau doi în îngrijire;
 alocaţia pentru copii este practic nesemnificativă;
 mulţi dintre copiii străzii provin din familiile monoparentale;
 numărul copiilor din instituţii provine, în cea mai mare parte, din familiile monoparentale.

La problemele economice şi sociale se adaugă şi cele psihologice comportamentale, precum şi lipsa interacţiunii normale
cu membrii familiei, care accentuează riscul marginalizării
Astfel, încă din anii 1970 s-au efectuat studii privind rata delicvenţei la infractorii care proveneau din familii destrămate.
Cercetătorii se aşteptau să găsească o legătură cauzală între cele două variabile, copii crescuţi în familii cu un singur părinte şi
riscul de a comite mai târziu delicte, însă concluzia studiului a fost că bărbaţii aflaţi în închisoare proveneau din familii dezbinate,
dar în acelaşi timp aveau părinţi care comiseseră delicte, proveneau din medii sociale minoritare şi sărace. Nu s-a putut realiza o
corelaţie directă între tipul familiei şi actul delictual independent de temperament şi circumstanţe psihologice şi sociale. Alte
studii au ajuns la concluzia că băieţii proveniţi din familii monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante,
comparativ cu fetele provenite din acelaşi tip de familie. În schimb căsătoriile fetelor au o stabilitate mai redusă decât a băieţilor.
Există, însă, şi o serie de aspecte asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetătorilor, în ceea ce priveşte familia
monoparentală. De exemplu, se consideră că pentru bărbaţi costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru femei
prevalează costurile materiale. Se susţine, de asemenea, că familiile monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi
socializatoare mai mari decât familiile complete, şi în special de redimensionare a funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească.
75
Părintele rămas cu un copil nu mai poate realiza la nivel optim funcţiile familiei. De exemplu, funcţia sexuală şi cea reproductivă
sunt minimizate, îndeplinirea în condiţii optime a funcţiei economice presupune eforturi deosebite din partea părintelui, iar
funcţia de socializare şi de integrare a viitorilor adulţi în societate este defectuos realizată.
Redimensionarea funcţiilor în cadrul familiei monoparentale trebuie privită cu relativitate, deoarece acest proces apare şi
în cadrul familiilor clasice, doar motivele ce stau la baza ei diferă. Ca atare, nu se poate afirma cu certitudine că familia
monoparentală nu este indicată pentru evoluţia ulterioară a copilului, din moment ce familia clasică se confruntă cu probleme
similare.
Experienţa de a fi părinte singur este de un tip aparte. Femeile şi bărbaţii singuri se confruntă cu o serie de probleme
rezultate din conjugarea rolurilor profesionale şi parentale. Găsirea soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psiho- afectiv
personal al familiei sunt direct proporţionale cu nivelul de educaţie. Persoanele cu studii superioare fac mai bine faţă solicitărilor.
Ca tendinţe generale, părinţii singuri permit mai multă independenţă copiilor lor (Mitrofan, Ciupercă, 1997).
Responsabilităţile părintelui singur cresc simţitor atât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul acesteia iar statul preia prea
puţin din acest surplus de solicitări la care este supus părintele rămas singur.
Relaţiile părintelui rămas singur cu rudele şi prietenii sunt foarte importante. Văduv, divorţat sau niciodată căsătorit,
femeie sau bărbat, părintele singur are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva de unul singur problemele care, de obicei,
sunt rezolvate de două persoane (soţul, soţia).
Suportul social este adesea privit ca având o influenţă pozitivă asupra stării de stres a familiei monoparentale, a atmosferei
familiei. Ajutorul direct din partea familiei şi prietenilor dă impresia părintelui singur că se poate achita onorabil de îndatoririle
sale de cap de familie. Există cercetări care au demonstrat că lipsa acestui suport social corelează pozitiv cu folosirea pedepselor
şi restricţiilor faţă de proprii copii de către mamele singure.
Pe de altă parte, părintele singur poate fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor. Numărul şi intensitatea
nevoilor emoţional-afective ale copiilor pot depăşi adesea resursele disponibile ale părintelui, fie şi numai pe cele de prezenţa
fizică.
Părintele singur are nevoie de viaţă personală, de intimitate şi de afectivitate din partea unui adult şi, ca să-l poată întâlni
pe acesta, el trebuie să iasă în afara familiei. De multe ori însă, el este reţinut mai tot timpul în familie de situaţia în care se află,
de nevoile copiilor.
Împovăraţi de sărăcie şi greutăţi, obligaţi să lase o parte din problemele familiale în grija copiilor, suprasolicitaţi
emoţional de către copii, dar lipsiţi adesea de intimitate şi de activitate sexuală, blamaţi de o societate ghidată de norme sociale în
care ei nu se mai încadrează perfect, părăsiţi de o parte dintre prieteni şi acuzaţi de propriile rude pentru situaţiile în care se află,
părinţii singuri trăiesc în multe cazuri adevărate drame al căror rezultate sunt adesea o boală sau depresie psihică. Ei sunt în mai
multe cazuri învinşi de toate aceste probleme, iar „înfrângerea” lor se resfrânge negativ şi asupra copiilor pe care nu arareori sunt
obligaţi să-i încredinţeze unor instituţii sau să-i dea spre adopţie.
În cele ce urmează se vor consemna câteva aspecte specifice familiei monoparentale materne şi paterne.
Particularităţi ale familiei monoparentale materne
În cadrul familiilor monoparentale, un loc special este reprezentat de cele care se află în situaţia de ,,mame singure”,
numărul lor fiind mult mai mare şi implicând mai multe riscuri:
 nasc copii la vârste foarte mici (chiar în adolescenţă-fete-mame);
 sunt lipsite de sprijin din partea tatălui;
 deseori nu-şi încheie şcoala/studiile;
 sunt lipsite de calificare pentru a se angaja în muncă;
 sunt dependente de ajutorul social şi după ce copilul creşte;
 sunt lipsite de experienţa creşterii şi educării copilului.
Cele mai multe familii monoparentale sunt alcătuite din femei cu unul sau mai mulţi copii aflaţi în întreţinere.
Principalele probleme care apar în cazul mamelor singure sunt:
76
 - dificultăţi financiare - copilul devine uneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale;
- extinderea rolului cu sarcini auxiliare nespecifice rol-sexului - această extindere de roluri parentale necesită timp şi energie.
Ca rezultat, mama este incapabilă să obţină performanţa în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini;
- schimbări în relaţia cu copilul - unele mame divorţate îşi schimbă maniera de relaţionare cu copilul, ceea ce poate
conduce la inversarea rolurilor de adult şi copil. În multe cazuri mama împarte rolul parental cu primul născut şi aşteaptă de la
acesta să gândească şi să acţioneze mai matur decât vârsta sa.
Treptat şi subtil mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul
este forţat în cazul pattern-urilor interacţionale să se maturizeze prematur. Dacă mama atribuie copilului rolul părintelui absent
conflictele părinte-copil ajung până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soţ. Unii cercetători atrag atenţia asupra
unor probleme particulare ale relaţiei mamă-fiică. În mod primar sunt implicate aici sentimente de gelozie şi competiţie, în arii
psihologice cum ar fi întâlnirile şi realizările şcolare, iar copii nu sunt capabili să-şi exprime sentimentele conflictuale, tensiunile
şi resentimentele faţă de plasarea în această poziţie.
În esenţă, situaţia mamelor singure este cu atât mai gravă, cu cât datorită copilului, în cele mai multe cazuri, nu reuşesc
să-şi termine studiile şi să dobândească o calificare pentru a se putea angaja. De obicei, femeile din această categorie rămân
dependente de ajutoarele sociale acordate chiar şi atunci când copiii cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus.
Din multe puncte de vedere, situaţia familiilor conduse de femei singure este mai dezavantajoasă decât a celor conduse de
bărbaţi singuri. Acest fapt are repercursiuni majore asupra condiţiilor de trai, fiind una dintre cauzele majore ale procesului enorm
de femei singure aflate sub limita sărăciei şi al procentului redus al acelora care lucrează.
Particularităţi ale familiei monoparentale paterne
Familia monoparentală condusă de tată constituie o minoritate în cadrul acestui tip de familie. In ultimi 20 ani, ea a
devenit totuşi mult mai frecventă. Luând în calcul cercetările actuale, se confirmă inferioritatea numerică a situaţiilor de
monoparentalitate paternă: în anul 2002 în România, doar aproximativ 16% din familiile monoparentale erau conduse de taţi. Cu
toate acestea, numărul taţilor singuri se menţine în continuare destul de scăzut comparativ cu cel al mamelor singure, în condiţiile
în care:
 în caz de divorţ, custodia copiilor este acordată în special mamelor, exceptând situaţiile în care mama refuză sau se dovedeşte
a fi incapabilă de a se ocupa de creşterea şi îngrijirea copiilor.
 în cazul parentalităţii adolescentine, de cele mai multe ori tinerii taţi fug de asumarea responsabilităţilor paterne,
nerecunoscând legal copiii şi refuzându-le orice sprijin moral sau material.
Principalele caracteristici sunt următoarele:
 taţii singuri, în ceea ce priveşte latura economică, dispun de o mai mare libertate financiară, datorită nivelului mai crescut
de educaţie, care le permite asigurarea unei securităţi economice sporite şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor
financiare;
 în structura lor intră mai curând băieţii decât fetele, ei preferând adesea să locuiască împreună cu tatăl lor;
 dilatarea rolului parental constituie o dificultate pentru taţii singuri. In general nu sunt implicaţi în sarcini domestice mai
mult decât asumarea rolului de bază, multe dintre sarcini fiind îndeplinite cu ajutor din afară. Totuşi comparând
monoparentalitatea paternă cu cea maternă, tatăl singur primeşte de regulă mai puţin sprijin din partea copiilor, în
comparaţie cu mamele singure. Acest fapt se justifică prin faptul că taţii singuri nu-şi doresc să implice copiii în treburile
gospodăreşti, dorind să dovedească competenţa în conducerea căminului;
 modificarea stilului de viaţă - datorate implicării lor emoţionale în relaţiile cu copiii, fapt care duce la un „declin” al
activităţii sociale. Ei doresc să-şi facă cunoştinţe noi, dar evită activităţii sociale unde sunt implicate cupluri căsătorite, iar
activităţile de grup unde ar putea întâlni alţi taţi singuri sunt evitate. Creşte participarea lor la activităţile politice, de studiu
în schimb particparea lor la evenimente sportive este mai redusă. În ceea ce priveşte activitatea sexuală, aceasta este
recunoscută, dar majoritatea bărbaţilor sunt de opinie că trebuie să fie discreţii în această privinţă, deoarece acest
comportament nu prezintă un model pentru copii.
77
 Teorii şi funcţii ale familiei
Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei
Fiind o realitate socială atât de complexă, familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter şi multi-
disciplinare, între care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie deţin poziţii prioritate.
Prin urmare, au apărut o serie de paradigme care încearcă să explice funcţionalitatea familiei, fiecare având concepte,
poziţii şi metode de investigare proprii.
Bineînţeles că fiecare paradigmă are pretenţia că explică cel mai bine această funcţionalitate. Dincolo de limitele sau
virtuţile lor, noi considerăm utilă prezentarea acestor teorii, fie şi numai pentru evidenţierea perspectivelor implicate de studiul
familiei.
Teoria ciclurilor vieţii
Această abordare pune accentul pe dezvoltarea şi creşterea numărului de membrii ai familie într-un stil evolutiv.
Adepţii acestei teorii gândesc ciclurile vieţii de familie şi individuale în termeni de stadii specifice. Aceste stadii urmăresc
o ordine secvenţială... întâlnire - perioadă de cunoaştere - coabitare premaritală - căsătorie - divorţ - recăsătorie - văduvie. Cei mai
mulţii indivizi traversând doar unele din aceste stadii.
Primul stadiu este stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii.
Pe primul plan se află întreţinerea comportamentului afectiv, partenerii se cunosc şi încearcă să se adapteze reciproc şi se
diferenţiază şi se consolidează rolurile familiale.
a) Stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari
Se stabilesc reguli de bază ale familiei, odată cu apariţia copilului apar noi modificări .
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul şi
a-l îndruma în dezvoltarea lui.
b) Stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară
Rolul parental este foarte important. În comparaţie cu alte „suporturi” mass-media, sistemul şcolar, colectivul de muncă,
familia este prima care îşi ia sarcina educaţiei, care se exercită mai mult sau mai puţin de-a lungul întregii vieţi dar există
importante variaţii de la o familie la alta.
Rolurile profesionale fiind absorbante şi cele parentale mai complicate se creează şi o erodare a vieţii sexuale. Este
perioada în care pot interveni crize în căsnicie ce se soldează, uneori, cu divorţul.
c) Stadiul familiei părăsite de copiii deveniţi adulţi
Este perioada caracterizată prin tensiuni sau prin linişte sufletească, pentru a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea.
Stadiul văduviei
În acest stadiu apar probleme legate de pierderea partenerului. În schimb, apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al
relaţiilor, al dorinţelor - la nivel nou - restabilind încă o dată proiecţia în viitor a omului.
Din această exemplificare se poate observa că diferite sarcini sunt asemănătoare în diferite stadii. Acest lucru face ca
neîndeplinirea sarcinilor într-un anumit stadiu să afecteze negativ comportamentul în stadiul ulterior.
Concluzionând teoria dezvoltării - spre deosebire de alte teorii include o analiză sistematică a schimbărilor la care membrii
familiei se pot aştepta pe parcursul existenţei lor.
d) Teoria structurală - dinamica rolurilor şi a puterii
Această abordare porneşte de la structura familiei, aducând în discuţie problema schimbărilor care au loc. În timp ce
majoritatea celorlalte teorii au în atenţie mai mult ajutarea indivizilor să se adapteze situaţiilor, metoda structurală vrea să
modifice în primul rând mediul înconjurător pentru ca, astfel, să descopere mai bine nevoile individului.
Această teorie se sprijină pe două supoziţii.
Problemele nu sunt văzute drept patologie individuală, ci drept o manifestare a unor ordonări sociale inadecvate. In acest
fel clienţii nu sunt văzuţi ca indivizi cu deficienţe,
78
 Schimbarea socială este obligaţia tuturor asistenţilor sociali, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia birocratică. In
fapt, schimbarea socială începe cu modul în care practicienii direcţi conceptualizează răspunsurile lor unui anumit client.
Schimbarea socială nu este transmisă sau ordonată de către asistenţii sociali, ci mai degrabă este urmată la fiecare nivel de lucru,
în fiecare zi, de către toţi asistenţii sociali şi, în special, de aceia care trebuie să se întâlnească direct cu clienţii. Teoria structurală
este construită pe baza câtorva principii fundamentale:
o Să se adreseze clientului;
o Să întreprindă acţiuni prin care să identifice şi să-i aibă în atenţie pe alţii care au nevoi similare cu ale clientului;
o Să maximizeze suporturile care există în mediul ambiant al clientului;
o Să-l înveţe şi să-i reamintească comportamente şi abilităţi care vor ajuta să-şi controleze propria viaţă.
Rolul reprezintă ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o
poziţie socială determinată de un statut social.
Structura rolurilor conjugale este condiţionată de societate şi de nivelul interacţional şi culturală al indivizilor. T. Parsons
şi R Boles - 1965 - au evidenţiat structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa rolurilor.

ROL
PUTERE INSTRUMENTA EXPRESIV
SUPERIOARA TATA-SOT MAMA - SOŢIE
INFERIOARA FIU FIICA

Acest model reprezintă faptul că tatăl-soţ guvernează latura economică a familiei, tar mama - soţia deţine monopolul
laturii afectiv-emoţionale. Criticile la adresa acestui model au fost induse de curentul feminist care reduce puterea bărbatului.
Pornind de la variabilele acţiune - decizie s-au obţinut tipuri de interacţiune posibile ce definesc conduitele de rol din
cadrul cuplului.
 Autonomia soţului - bărbatul acţionează şi decide;
 Autonomia soţiei - femeia acţionează şi decide;
 Autocraţia soţului - bărbatul decide, femeia acţionează;
 Autocraţia soţiei - femeia decide, bărbatul acţionează;
 Conducerea soţului - bărbatul decide, acţionează împreună;
 Conducerea soţiei - femeia decide, acţionează împreună ;
 Diviziunea sincretică a rolurilor - femeia acţionează, decid împreună;
Concluzionând, teoria structurală analizează rolurile şi relaţiile de putere ale componentelor sistemului familial. Din
perspectiva realităţii sociale contemporane, care impune modelări şi remodelări permanente ale acestor roluri şi relaţii de putere,
paradigma structurală ne apare ca fiind, nu numai utilă, ci şi imperios necesară în abordarea familiei.
Teoria funcţională (procesuală)
Această teorie pune accent pe proprietăţile structurale şi pe funcţiile sistemului familial.
În raport cu realizările sau nerealizările funcţiilor, familiile au fost clasificate ca fiind funcţionale şi disfuncţionale.
Clasificarea este relativă deoarece diferite configuraţii familiale minimizează anumite funcţii şi maximizează altele.
V. Satir consideră familia funcţională ca un sistem deschis în vreme ce familia disfuncţională ca fiind sistem închis.
Abordări ale teoriei:
Paradigma comunicaţională - îşi propune să dezvăluie tipurile, cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale.
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiune specifice cuplului. senzual - senzitive şi erotico -
afective, socioeducative, decizionale, practic - menajere, de petrecere a timpului liber şi planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate pe diverse canale simultan şi succesiv,
corespunzător trebuinţelor şi disponibilităţilor individuale de relaţionare.
Calitatea intercomunicării este definitorie pentru stilul comunicaţional şi totodată eficientă pentru evoluţia unui cuplu.
79
 Concluzionând, putem spune că învăţarea deprinderilor de a comunica reprezintă cea mai importantă problemă (J. Perez,
l968) pentru majoritatea familiilor contemporane. De modul în care rezolvă fiecare această problemă depinde funcţionalitatea
familiei, ca instituţie socială.
Paradigma interacţionist-simbolică - analizează familia sub aspectul unei entităţi dinamice în care oamenii îşi modelează
continuu relaţiile şi constituie o existenţă de grup. Se consideră că mariajul implică modelarea a două biografii distincte care
ajung să coexiste. Ca rezultat cuplul îşi construieşte propria biografie comună. Naşterea copilului impune o nouă remodelare a
relaţiilor dintre parteneri.
Interacţionistul încearcă să evidenţieze aspecte fundamentale ale relaţiei intrafamiliale.
1.Individul este considerat ca fiind creatorul contextului său social-simbolic, el având mai mult un rol activ decât pasiv,
1. Familia este o entitate caracterizată prin creştere şi schimbare, în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile, ea având mai
mult un caracter dinamic decât static
Paradigma din perspectiva conflictului
Această paradigmă concepe familia cu un sistem de reglementări conflic- tuale permanente.
Insă, conflictul nu trebuie văzut neapărat ca distructiv. Dimpotrivă, teoreticienii conflictului îl consideră ca fiind benefic,
ca un catalizator, cu rol de promovare a creşterii personale şi familiale. Pe de altă parte, atunci când intensitatea conţinutului,
forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familiei,
alternând progresiv relaţiile conjugale şi/sau parentale.
Paradigma socială a schimbului
Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relaţia interperso- nală ia naştere cu scopul întâlnirii nevoilor
individuale ale ale fiecăruia cu ale celuilalt.
Principiile de bază se referă la scopul relaţiei de reciprocitate şi la resursele aduse de fiecare relaţie.
Relaţia intimă este redusă la o perspectivă tranzacţională de costuri şi beneficii.
O problemă foarte importantă cu care se confruntă paradigma schimbului este legată de raportul dintre autopercepţie şi
autoevaluare. Toate judecăţile noastre sunt influenţate de modul cum percepem costurile şi beneficiile de corectitudinea acestei
percepţii. Este foarte adevărat că atunci când analizăm ce-am dat şi ce primim într-o relaţie de parteneriat, subiectivitatea se
impune cu mai multă putere în faţa obiectivitătii. Şi aceasta pentru că tindem să supraestimăm oferta noastră şi să subevaluăm
oferta partenerului.
Deci, analiza noastră este supusă unei duble distorsiuni. Prima, legată de percepţie, a doua, legată de evaluare. Aceste
distorsiuni au implicaţii adânci pentru funcţionalitatea familiei, care oricum este în pericol în momentul în care se ajunge la astfel
de evaluări.
Concluzionând, teoria schimbului aplică principiile economice la „economia de piaţă interpersonală”. Ea este larg folosită
atât în explicarea atracţiei interpersonale, cât şi în analiza menţinerii sau dizolvării relaţiei intime.
Teoria istoristă (intergeneraţională)
Această paradigmă priveşte familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generaţiilor anterioare.
Specific paradigmei istorisite este utilizarea metodei concentrată asupra micro-istoriei şi genealogiei familiei. Arborele
genealogic este instrumentul prin care se realizează inferenţe, se elaborează atitudinile generaţiilor.
Generaţia în cadrul teoriei istoriste, reprezintă totalitatea indivizilor născuţi în aceeaşi perioadă de timp indiferent dacă
sunt legaţi sau nu într-o legătură de rudenie.
În perspectivă istorică funcţionalitatea familiei, depinde de consolidarea şi constituirea echilibrului dintre modelele
culturale ale generaţiilor care o compun.
Teoria sistemică (holistă)
În general, prin sistem se înţelege ,,o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt
interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte prin natura sa, viaţa socială prezintă
caracteristica de de sistem la toate nivelele sale de organizare: grupul de muncă, familia, întreprinderea, localitatea, societatea
80
globală, umanitatea.
Aşadar, un sistem este un tot unitar format din părţi componente interdependente şi interactive.
Familia ca sistem este mai mult decât suma părţilor componente, indivizii care compun sistemul familial interacţionează
şi se influenţează reciproc dezvoltând raporturi complexe.
Familia este un exemplu caracteristic pentru ceea ce specialiştii numesc dualism: acest concept explică faptul că fiecare
sistem are două calităţi: prima constă în faptul că sistemul este compus din sisteme mai mici, cea de-a doua decurge din faptul că
sistemul este parte componentă a unui sistem mai mare.
Familia, ca sistem este compusă din subsistemul marital, parental, al copiilor, bunicilor şi în acelaşi timp, reprezintă o
parte semnificativă a sistemului comunitar şi social.
Direcţia sistemică de analiză a familiei în cadrul asistenţei sociale permite identificarea celor 4 factori care diferenţiază
familia cu dificultăţi de familia funcţională:
 nivelul încrederii în sine a membrilor familiei;
 structurile de comunicare;
 tipuri de reguli din familie;
 structura relaţiilor cu societatea.

Menţinerea echilibrului familiei prin identificarea şi diminuarea până la eliminare a surselor de dificultate reprezintă un
aspect al homeostaziei familiei. Deşi membrii familiei contribuie la obţinerea homeostaziei prin controlarea şi consolidarea
comportamentului cerut de socializarea după roluri, totuşi, tendinţa familiei ca sistem este de a dobândi flexibilitatea necesară
adaptării la schimbări atât interne cât şi externe. Acest aspect poartă numele de morfogeneză, deseori apare ca şi contradictoriu
homeostaziei. Având în vedere că sistemul este un tot unitar complex este evident că orice schimbare a unei componente a
sistemului atrage după sine modificarea întregului sistem determinând apariţia acestor mecanisme care, declanşându-se,
contribuie la adaptare.
Dimensiuni de analiză a familiei ca sistem
1. Graniţele externe ale sistemului familial (sistem închis, deschis sau aleator - absenţa graniţelor, şansele ca fiecare membru al
familiei să-şi satisfacă necesităţile sporesc dar, pe de altă parte, se manifestă o lipsă de coeziune, de unitate a familiei. Pot să
apară conflicte maritale, tensiuni);
2. Graniţele interne ale sistemului familial - delimitează subsistemele sistemului familial, reglând raporturile dintre soţi, părinţi,
copii, bunici;
3. Structura puterii în familie - capacitatea unui membru de a produce schimbări în opiniile şi comportamentele altor membri ai
familiei (ex: cine vorbeşte cel mai mult monopolizând discuţia? Cine contrazice sau întrerupe pe cine?)
4. Procesul de decizie în familie - depinde de factori precum: comunicare fluentă, deschisă, marcată de feed back, sistem coerent
de valori morale, spirituale etc. Intre puterea exercitată în familie şi procesul de decizie există o relaţie intrinsecă, întrucât
structura de putere este orientată spre menţinerea coeziunii familiei, iar procesul de decizional vizează toate aspectele ce converg
spre o funcţionalitate a sistemului: repartizarea sarcinilor, administrarea bugetului de timp, de bani etc.
5. Exprimarea sentimentelor - este o condiţie a pozitivării procesului decizional (ex: cum şi cu ce intensitate sunt exprimate în
familie atenţia, îngrijorarea, teama? De către cine, faţă de cine, din ce motiv? Care din membrii familiei manifestă izolare,
indiferenţă faţă de problemele familiei?)
6. Funcţiile familiei (economică, educativă, de solidaritate etc.)
7. Prejudecăţi şi mituri - se concentrează în jurul ideilor care exprimă puncte de vedere referitoare la raportarea individului uman
la lume, viaţă. Ele stau la baza unor comportamente contradictorii convingerilor şi valorilor individuale recunoscute la nivel de
familie sau comunitate.
8. Rolurile în familie - pentru evaluarea lor, asistentul social trebuie să afle dacă rolurile în familie sunt bine înţelese, dacă
îndeplinirea lor influenţează raporturile dintre subsistemele familiei, dacă rolurile exercitate aduc satisfacţii etc.

81
9. Stiluri de comunicare în familie
10. Punctele tari ale familiei - trebuie identificate pentru a putea fi valorificate, stimulate de către asistentul social în procesul
intervenţiei
11. Ciclul de viaţă al familiei - se analizează pentru a evidenţia perturbări, evenimente ce pot să apară în diferite etape ale ciclului
şi care pot creea disfuncţii familiale.
Abordarea sistemică oferă perspective largi de investigare empirico- teoretică a familiei, privită atât ca sumă de
subsisteme, cât şi ca element al sistemului social global.
Funcţiile familiei
Sintetizând o bogată literatură care inventariază diferitele accepţiuni în care este folosit termenul de „funcţie” în
sociologie, Jacques Coenen-Huther (1984) identifică următoarele şase semnificaţii principale:
• relaţie de dependenţă (eventual mutuală) între variabile;
• relaţie de interdependenţă/reciprocitate între un element şi sistemul a cărui componentă este;
• proces, opus în plan analitic structurii sistemului;
• scop, obiectiv, motivaţie, raţiune a acţiunii;
• consecinţă obiectivă observabilă a unui fenomen;
• acţiune socială.
Funcţiile sunt, prin consecinţele lor, cele care contribuie la adaptarea sau ajustarea sistemului dat, iar disfuncţiile cele care
incomodează adaptarea asu ajustarea sistemului.
In literatura de specialitate, există mai mulţi autori care au clasificat şi descris funcţiile familiei în diverse moduri. Astfel,
în opinia lui T. Parsons funcţiile fundamentale şi exclusive ale familiei sunt cea de socializare primară a descendenţilor cu scopul
integrării corespunzătoare a acestora în societate şi cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
G. P. Murdock distinge patru funcţii: sexuală, reproductivă, economică şi socializatoare. J. Sabran deosebeşte: funcţii
fizice (cu subtipurile: funcţie de reproducere, economică şi de protecţie) şi funcţii culturale (cu subtipurile: funcţia de educaţie şi
de asigurare a bunăstării membrilor familiei).
W. F. Oghurn consideră că funcţiile familiei tradiţionale ar fi: de reproducere, economică, religioasă şi social -
psihologică.
R. Hill prezintă drept funcţii ale familiei următoarele: subzistenţa fizică a membrilor familiei, prin procurarea de hrană,
adăpost şi îmbrăcăminte; creşterea numărului de membri ai familiei prin reproducere sau adoptare şi decuplarea lor la maturitate;
socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi în familie şi în alte grupuri sociale; menţinerea ordinii între membrii familiei, între
aceştia şi străini; producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii familiei; păstrarea moralei
motivaţiei necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie şi alte grupuri sociale.
In România, în studiile de specialitate este larg acceptată şi utilizată clasificarea profesorului Henri H. Stahl în care sunt
puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri de funcţii: funcţii interne (biologice şi sanitare; economice; de solidaritate
familială; pedagogico-educative şi morale) şi funcţii externe (ce oferă posibilitatea de dezvoltare a personalităţii fiecărui membru,
pentru a se putea încadra în ansamblul vieţii sociale, în exteriorul familiei).
Funcţiile interne
Contribuie la crearea unui regim de viaţă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune.
1. Funcţii biologice şi sanitare asigură realizarea unei vieţi sexuale normale a partenerilor, procrearea copiilor, necesităţile
igenico-sanitare pentru dezvoltarea biologică normală a tuturor membrilor familiei.
2. Funcţii economice, prin intermediul acestora se acumulează venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiale şi pentru
organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli.
3. Funcţii de solidaritate familială, incluzând ajutorul bazat pe sentimentele de dragoste şi respect pentru părinţi şi copii, între
fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie sau faţă de bolnavi şi infirmi;
4. Funcţii pedagogico-educative şi morale, vizând asigurarea educaţiei şi învăţământului copiilor, socializarea primară a
82
acestora.

Funcţii externe
Cu referire la funcţiile externe, acestea se împart în două subcategorii sau subfuncţii:
• încadrarea vieţii de familie, ca viaţă de grup, în ansamblul activităţilor sociale;
• încadrarea corespunzătoare a maturilor apţi de muncă în procesul de producţie.
Funcţia biologică şi sanitară
In cadrul acestei funcţii, putem identifica alte trei subfuncţii: sexuală, de procreere şi igienico-sanitare.
Relaţiile sexuale normale reprezintă un aspect important al vieţii de familie. Când vorbim despre necesităţi sexuale, nu
avem în vedere doar satisfacerea acelor nevoi strict biologice, instinctuale. In cadrul unei căsătorii bazată pe dragoste reciprocă,
satisfacerea cerinţelor sexuale reprezintă un element ce asigură o anumită securitate emoţională, o anumită linişte. îndeplinirea
acestei funcţii asigură coeziunea, funcţionarea normală a familiei, de unde rezultă importanţa ei socială.
A doua subfuncţie în cadrul funcţiei biologice este reprezentată de pro- creere (aceasta se mai numeşte şi de reproducere
sau demografică). Din punct de vedere social, şi nu numai, aceasta este funcţia de bază a familiei, raţiunea ei de a fi. In istoria
unei familii cel mai semnificativ eveniment este apariţia unui copil, momentul în care apare rolul de părinte. Odată cu un
asemenea eveniment, structura şi rolurile familiei sunt modificate.
In cadrul unui cuplu, comportamentul reproductiv poate fi influenţat de:
• vârsta soţiei;
• durata căsătoriei;
• starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);
• utilizarea mijloacelor contraceptive;
• dorinţa cuplului (în special a soţiei) de a avea copii;
• nivelul de instruire al partenerilor, angajarea profesională a soţilor;
• distribuţia rolurilor şi autorităţii, comunicarea între parteneri.
Această subfuncţie trebuie pusă în legătură cu schimbările socio-economice şi politice din ţară, precum şi cu indicatorii de
nupţialitate şi divorţialitate. O căsătorie la vârstă timpurie, presupune o lungă perioadă de vârstă fertilă. Proporţia de femei
divorţate care se recăsătoresc şi perioada de timp (cu potenţial procreativ), până la reconstruirea unei familii, sunt de asemenea
factori importanţi ce influenţează îndeplinirea subfuncţiei de procreare.
În privinţa celei de-a treia subfuncţii, igienico - sanitare, trebuie avute în vedere anumite aspecte:
• igiena locuinţei, avându-se aici în vedere, funcţionalitatea locuinţei; aceasta reprezintă un indicator important al situaţiei
economice a familiei;
• starea de sănătate a membrilor familiei şi preocupările pentru aceasta;
• igiena alimentaţiei, distribuirea lor pe cele trei mese principale, consumul de alcool şi calitatea acestuia, calitatea şi cantitatea
alimentelor consumate;
• igiena odihnei, aici avându-se în vedere condiţiile adecvate de odihnă (somn), şi dacă ele sunt utilizate
• igiena îmbrăcămintei.
Importanţa funcţiilor biologico-sanitare rezidă în satisfacerea unor nevoi vitale pentru indivizi, grup şi, prin aceasta,
pentru societate şi anume: satisfacerea necesităţilor sexuale; asigurarea reproducerii; întărirea unităţii şi coeziunii grupului, a
solidarităţii familiale; crearea premizelor pentru îndeplinirea celorlalte funcţii, pentru armonia şi stabilitatea cuplului; contribuie
la integrarea socială a indivizilor şi, prin aceasta la stabilitatea societăţii.
Funcţia economică
Din perspectiva acestei funcţii, familia are rolul de a asigura un nivel de trai adecvat, situaţie materială, care să garanteze
satisfacerea corespunzătoare cel puţin a trebuinţelor de bază. Este o funcţie strâns legată de tipul de societate şi, din această
cauză, a suferit numeroase modificări.

83
 De exemplu, în societatea tradiţională, ea cuprindea trei dimensiuni:
• componenta productivă (producerea bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei);
• componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);
• componenta financiară (administrarea unui buget de venituri şi cheltuieli).

În societatea contemporană, componentele funcţiei economice s-au redi- mensionat atât în ceea ce priveşte producţia de
bunuri cât şi administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli. Familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei
fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei.
In general vorbind, societatea contemporană înregistrează următoarele particularităţi:
• familiile sunt interesate să realizeze cât mai multe venituri;
• tinerii sunt dornici să parcurgă un proces de instruire, indiferent de costuri;
• tânăra generaţie doreşte să deprindă o profesie (nu neapărat pe cea a părinţilor) cu standard ridicat şi aducătoare de venituri;
• gestionarea bugetului, structura cheltuielilor este foartediversificată, în funcţie
de exigenţele societăţii moderne.
Utilizarea bugetului în studiul vieţii de familie este legată de numele sociologului francez Frederic Le Play care în
monografiile sale probează rolul acestuia în înţelegerea problemelor economice complexe ale familiei.
Bugetul de familie ca instrument de analiză ne ajută să constatăm următoarele:
• relaţia dintre venituri şi mărimea (talia) familiei şi posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor specifice ale membrilor familiei;
• modul de obţinere a veniturilor şi formele lor:
o salariu (de stat, particular, temporar, ocazional, permanent); o ajutor de şomaj;
o pensie (pentru limită de vârstă şi vechime; de urmaş, de boală sau invaliditate);
o bursă (de elev, de student);
o alocaţii de stat (pentru copiii, alte ajutoare pentru familii cu venituri foarte
mici sau fără venituri).
• numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate temporară sau parţială de muncă
• structura cheltuielilor, tipurile predominante de cheltuieli, ceea ce ne va permite să apreciem caracterul bugetului în cauză.

Practica vieţii de familie a demonstrat că există două tipuri de buget:

• Buget echilibrat caracterizat prin:
o surse sigure de venit, suficiente în raport cu componenţa familiei; o cheltuieli ponderate în raport cu nivelul de trai
al familiei;
• Buget dezechilibrat caracterizat prin:
o surse sporadice de venituri, venituri ocazionale, insuficiente; o cheltuieli exagerate într-o anumită direcţie în
detrimentul altora vitale.
Structura cheltuielilor ne ajută să cunoaştem spiritul gospodăresc al familiei, capacitatea de administrare a veniturilor,
precum şi unele elemente ce ţin de
psihologia cuplului, de normele şi valorile acestuia, de sentimentele şi motivaţiile partenerilor, de interesele lor faţă de copii etc.
Funcţia economică influenţează în mare măsură celelalte funcţii, modul de realizare şi gradul de îndeplinire a acestora.
Funcţia de solidaritate familială
Conform opiniei M. Voinea (1996), manifestarea solidarităţii şi unităţii familiale începe încă din familia de origine a
partenerilor prin modul în care ei au fost pregătiţi, educaţi, orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi
afectivităţii. Totodată, solidaritatea familială nu este un dat, ea se perfecţionează în procesul firesc al vieţii de familie, prin
concesii şi ajustări reciproce ale vieţii de familie. Dacă solidaritatea afectivă dispare, familia va funcţiona numai în virtutea unor
interese individuale care nu-i vor asigura îndeplinirea cu succes a tuturor funcţiilor sale. Condiţia de bază a coeziunii, a
„succesului” vieţii de familie o constituie convergenţa acţiunilor tuturor membrilor grupului familial, în realizarea unui scop

84
comun.
Solidaritatea constă în susţinerea reciprocă, în ajutorul material, financiar, moral, relaţional, social, pe care membrii unei
familii pot să şi-l ofere unui altuia. Această funcţie asigură sentimentul de apartenenţă al individului la grupul familial, contribuie
la menţinerea echilibrului emoţional şi de securitate al fiecărei persoane din cadrul familiei.
Solidaritatea se poate manifesta: între membrii cuplului; între unul sau ambii membri ai cuplului şi copii; între copii (în
cadrul fratriei); între familiile respective şi persoanele înrudite cu acestea în special cu familiile de origine ale unuia sau ambilor
soţi.
Relaţia conjugală ca temei al unităţii şi solidarităţii familiale antrenează o serie de activităţi şi responsabilităţi comune, de
certutii şi îndatoriri ce pot fi sintetizate astfel:
• obligaţia de fidelitate conjugală, consecinţă a caracterului monogamic al familiei;
• datoria soţilor de a-şi acorda un sprijin nelimitata în toate domeniile vieţii private şi publice, astfel încât cei doi soţi străini
în trecut să constituie o pereche de interese comune;
• diviziunea muncii şi a responsabilităţilor legate de familie, în condiţiile în care ambii parteneri participă la viaţa
extraconjugală;
• drepturi şi îndatoriri specifice normelor juridice şi morale ale respectivei societăţi;
• sprijin moral reciproc, asigurarea condiţiilor pentru perfecţionare profesională şi pentru integrarea socială a partenerilor.
Solidaritatea între părinţi - copii, porneşte de multe ori în exclusivitate de la modul în care părinţii definesc binele
copilului lor.
Intre fraţi se manifestă în special solidaritatea morală, problemele pot să apară în familie atunci când atitudinea celor doi
părinţi este diferită de cea a copilului sau când unul dintre părinţi se solidarizează cu conduita copilului, iar celălalt părinte se
desolidarizează.
Solidaritatea în interiorul reţelei de rudenie se poate manifesta sub forma sprijinului moral, afectiv, relaţional, dar şi
financiar, material. Cercetările arată că, în general, solidaritatea se manifestă mai ales pe linie feminină şi constă în ajutorul
acordat creşterii copilului(lor), sau în activităţile gospodăreşti. Pe linie masculină putem vorbi în special despre solidaritate
financiară prin acordarea de împrumuturi sau sprijin material în achiziţionarea diferitelor bunuri necesare familiei.
Funcţia de solidaritate a familiei se înrudeşte cu cea de asistenţă, atunci când membrii familiei acordă îngrijire persoanei
care se află în impas fie din cauza unui handicap sau a unei boli fie datorită vârstei înaintate.
Diminuarea acestei funcţii se datorează, în special, mobilităţii sociale, mobilitate ce face ca locul de muncă să difere de cel
rezidenţial. Acest lucru influenţează negativ solidaritatea familială, măcinată de separarea fizică şi afectivă existentă între
membrii familiei.
Funcţia pedagogico-educativă şi morală
Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple şi complexe. Ele presupun o acţiune conştientă, consecventă, sistematică şi
convergentă a ambilor părinţi. O cerinţă fundamentală a oricărei activităţi educaţionale o reprezintă realizarea unei personalităţi
armonios dezvoltate. De aceea, părinţii trebuie să aibă clar conturată finalitatea activităţii educogene şi să aibă timpul necesar,
precum şi metodele, mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia.
Pentru realizarea obiectivelor educaţionale în familie (dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, civică etc.) părinţii
acţionează asupra copiilor prin două modalităţi:
 direct prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate şi organizate, utilizând o serie de metode şi tehnici educative;
 indirect prin intermediul modelelor de comportament oferite şi prin climatul psihosocial pe care îl asigură copilului.
Acţiunea educativă directă a părinţilor asupra copiilor lor poate fi caracterizată cu ajutorul unor indicii de educaţie
parentală:
 sistemul de sancţiuni şi pedepse şi acordul părinţilor în aplicarea lui.
 acordul părinţilor asupra modalităţilor de petrecere a timpului liber şi asupra grupului de prieteni al copilului.
 divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor.
85
 În literatura de specialitate s-au conturat patru stiluri educaţionale:
 adecvat (unitatea acţiunilor educative ale părinţilor);
 „laissez - faire” (indiferenţa ambilor părinţi);
 sever (pedepse severe aplicate de către ambii părinţi);
 incompatibil (lipsa de unitate a acţiunilor parentale).

În vederea realizării unei educaţii eficiente, părintele trebuie să acţioneze asupra copilului pe mai multe planuri:
 ca agent şi sursă a satisfacerii necesităţilor primare;
 ca interlocutor permanent în procesul de comunicare;
 ca model de comportament pe care copilul îl imită şi în care se reflectă, construindu-se pe sine însuşi;
 ca făuritor al sentimentului de securitate afectivă - factor fundamental pentru dezvoltarea echilibrată a personalităţii.
Relaţiile din cuplu sau dintre membrii familiei au rol în formarea personalităţii copilului. În „sânul” are loc socializarea
primară, sunt preluate primele modele de comportament şi sunt transmise primele reguli şi valori. Putem vorbi şi de o educaţie în
sens invers, observându-se în familie şi o influenţă a copiilor asupra părinţilor; cu fiecare situaţie întâlnită se obţine o experienţă,
o autoeducare. Se pune accentul pe socializarea primară, deoarece aceasta afectează dezvoltarea ulterioară a personalităţii
copilului.
Trăsături ale funcţiei educative:
 are un caracter esenţial intenţional;
 îşi propune să dezvolte multilateral personalitatea copilului, în vederea unei optime integrări sociale;
 tinde să dezvolte în copil, atitudini şi comportamente adecvate normelor morale adoptate de societatea respectivă, şi în aceeaşi
măsură la dezvoltarea comportamentelor intelectual şi afectiv;
 caracterul intenţional implică folosirea unor tehnici stabile pe baza datelor pe care le oferă sociologia, psihologia, pediatria ş. a.
Pe lângă faptul că familia desfăşoară ea însăşi o activitate educativă, poate să creeze condiţii optime pentru ca acţiunea
altor factori educaţionali să aibă eficienţă maximă, sau poate conlucra activ cu aceşti factori.
Exercitarea funcţiei educative depinde de anumite aspecte ca: nivelul de pregătire a părinţilor, gradul de integrare socială
a familiei, timpul disponibil pentru activităţi educative, modelul de educaţie oferit părinţilor în familia de origine.
Se apreciază că orice copil are nevoie de o familie dar nu orice fel de familie. Familia cu deficienţe educaţionale va
constitui un cadru neadecvat formării tânărului. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul societăţii.
In cadrul familiei socializarea are mai multe componente:
1. normativă - prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale;
2. cognitivă - copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult;
3. creativă - se formează capacităţile de gândire creatoare, de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi;
4. psihologică - se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte
persoane.
Copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să
împartă resurse limitate (locuinţă, hrană, obiecte), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze
pentru a-şi satisface un scop.
In societatea modernă funcţia socializatoare a familiei a început să fie preluată de alte instituţii sociale - şcoală, mijloace
de comunicare în masă. Cu toate acestea familia continuă să rămână principala instituţie de socializare, mai ales că acest proces
se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea şi însuşirea valorilor şi normelor sociale.
In familia modernă, au apărut mutaţii semnificative atât în ceea ce priveşte preocuparea părinţilor pentru creşterea şi
educarea copiilor, cât şi la nivelul relaţiilor interpersonale.
In acest sens, I. Mitrofan şi C. Ciupercă remarcă faptul că familia trece printr-o criză de identitate (violenţă domestică,
divorţ, separare, abandon familial) ce contribuie la stagnarea proceselor evolutive de interacomodare şi interasimilare între

86
membri şi din această cauză au loc modificări ale motivelor şi argumentelor care stau la baza alegerii partenerului.
Unele funcţii tradiţionale ale familiei sunt pe cale de dispariţie (socializarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor,etc.) fiind
împărtăşite cu alte instituţii sociale. Familia ca primă instanţă de socializare - grup primar- deţine o responsabilitate foarte
importantă în formarea şi dezvoltarea descendenţilor. Stilul educaţional parental, distribuţia autorităţii şi a rolurilor în familie
sunt factori de care trebuie să se ţină cont în evaluarea şi predicţia sensului evolutiv al conduitei copiilor. Cu cât familia oferă un
suport economic şi social mai puternic, cu atât descendenţii dispun de o paletă mai largă de metode şi mijloace de cucerire a unor
poziţii sociale şi socio-profesionale mai înalte, contribuţia calităţilor individuale fiind mult mai puţin evidentă.
Socializarea este un concept central care, în cel mai larg sens, se referă la toate acele procese şi interacţiuni complexe şi
multi-aspectuale care transformă fiinta umană într-un membru participant activ al societăţii. Ca proces psihosocial se referă la
transmiterea-asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi
în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, este un proces interactiv de comunicare,
presupunînd dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi
interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale.
Acest tip de socializare poartă numele de socializare negativă iar copiii socializaţi în acest mod vor fi neintegraţi şi în
conflict permanent cu societatea. Astăzi există o diversitate de moduri în care părinţii îşi asumă responsabilitatea socializării
copiilor. Din această perspectivă, au apărut forme atipice de autoritate (a copiilor faţă de părinţi, a tinerilor faţă de vârstnici etc.),
aşa cum se regăseşte în următoarea schemă.
Mediul familial exercită asupra dezvoltării fizice şi psihice a copilului o influenţă profundă, ale cărei urmări vor determina
măsura normalităţii personalităţii viitorului adult. Procesul de influenţare a copilului de către familie este posibil mai ales prin
intermediul funcţiilor îndeplinite de acesta.
Semnificaţia universală a familiei ca celulă de bază a oricărui sistem social este susţinută de necesitatea satisfacerii
funcţiilor sale specifice care nu pot fi transferate nici unei alte unităţi sociale.
Abordarea psihosocială integralistă
Abordarea psihosocială integralistă vede în familie un sistem psihosocial puternic integrat, în care trăsăturile de
personalitate ale membrilor sunt într- un feed-back (de regulă pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosocială a familiei ca
întreg. Adică profilurile de personalitate în care datele biopsihologice (caracteristicile de sex, vârstă, temperament, constituţie)
contează în mare măsură, determină în interacţiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la rândul lui, acţionează în mod
continuu asupra personalităţii indivizilor (mai ales a celor în formare). Conceptele fundamentale ale acestei teorii sunt cele de
„interacţiune”, „imagini” şi „temă fundamentală.
Membrii familiei interacţionează în mod continuu între ei, dar prin intermediul imaginilor, al percepţiilor reciproce, al
felului în care se definesc unul pe altul.
Viaţa de familie este rezultatul acestei mereu construite-reconstruite realităţi simbolice.
Este subliniată importanţa cercetării „temelor dominante” ale familiilor. înţelese ca o configuraţie de sentimente, motive,
fantezii şi moduri de a percepe lumea, temele, cu toate că au şi versiuni personale date de membrii grupului familial, exprimă
sintetic mentalitatea unei familii ca întreg, a membrilor care o compun şi constituie elemente fundamentale ce o individualizează
în raport cu mediul social general şi cu alte familii.
în cadrul abordării psihosociale integraliste putem include şi o teorie mai bine circumscrisă, cea a „comunicării în
familie”. Ea a fost preconizată de unii psihiatri americani pentru a explica prin paterrnurile de comunicare din familie unele
tulburări psihice, în particular schizofrenia. Conceptul central este cel de „situaţie de cerinţă dublă contradictorie”, adică modelul
de comunicare în care individul primeşte în familie mesaje cu sens contradictoriu, opus. Acest dublu mesaj poate veni fie de la
aceeaşi persoană, într-un interval de timp scurt, fie de la diferite persoane autoritare din familie. Majoritar, contradicţia este între
comunicarea verbală şi cea nonverbală. Comunicarea disonantă sistematică din familie, resimţită ca atare de individul în cauză, în
particular de copii şi adolescenţi, conduce la stres, depresii şi, în final, la tendinţa de a se sustrage situaţiei presante. Cerinţele
contradictorii de comportamente foarte concrete sau de aşteptări mai abstracte de rol sunt prezente atât la familiile „centrifugale”,
87
cât şi la cele „integrative” (W. Jordan,1972).
în cazul familiilor integrative, unde legăturile emoţionale dintre membri sunt foarte puternice, iar contactul (afectiv) cu
lumea exterioară este redus, presiunile asupra copilului (preadolescent sau adolescent) se manifestă tocmai din cauza izolării
respectivei familii şi a obsesiei părinţilor de a păstra cu orice preţ „armonia” familiei şi intimitatea ei emoţională.
La familiile centrifuge, unde relaţiile din cadrul acestora fac parte dintr-o reţea mai vastă de rudenie sau socială, această
dispersie în afară a afecţiunilor şi comportamentelor membrilor familiei o afectează în special pe mamă. Ea îşi vede subminat
rolul de soţie şi mamă autoritară şi, în loc să-şi asume respectiva condiţie, proiectează insatisfacţia asupra fiului, trimiţându-l
(involuntar) în afara vieţii de familie. Este vorba de situaţii mai dificile, cum sunt cele de mutare a familiei într-o altă localitate,
moartea unor rude apropiate, îmbolnăvirii în familie, decăderea economică a gospodăriei.
Apropiată ca spirit de viziunea psihosociologică integralistă este „abordarea dezvoltării sistemice” (Strong, DeVault,
Sayad, 1998), unde accentul se transferă de pe structural pe dinamic, pe evoluţia familiei, în particular a dezvoltării copiilor, care
se petrece într-un context interacţionist. Principiul de bază comun este că dezvoltarea are loc în contextul familial mai larg al
rudeniei (chiar dacă gospodăria nu cuprinde decât familia nucleară), unde funcţionează diferite sisteme, între care interacţiunile
soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori sunt cele determinante.

88
 CADRUL NORMATIV DE PROTECŢIE A FAMILIEI
Focșa Tatiana, lector universitar, drd

1. Protecţia socială: note definitorii şi conţinut

Sistemul economic, fundat pe piaţa liberă, nu e capabil prin el însuşi să asigure un venit satisfăcător pentru toată populaţia,
având în vedere toate riscurile care apar sau pot să apară în ciclul vieţii. Esecul pieţei libere de a asigura resurse economice
corespunzatoare pentru întreaga colectivitate a făcut necesar ca în toate ţările dezvoltate să apară un sistem de protecţie socială
care să asigure sprijinul şi ocrotirea indivizilor în toate situaţiile în care ei nu mai dispun de resurse materiale şi nu mai sunt
capabili sa-şi obţină prin eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, normal.
Protecţia socială, concepută în scopul asigurării unui standard de viaţă de bază pentru toţi oamenii, indiferent de mijloacele
de care aceştea dispun, cel mai adesea, este definita ca un ansamblu de politici, masuri, institutii, organisme care asigura sprijinul
persoanelor si grupurilor aflate in dificultate si care nu pot sa realizeze prin efort propriu conditii normale, minime de viata[16].
Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a resurselor materiale, financiare şi umane ale
colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în dificultate în vederea eliminării sau diminuării decalajelor şi diferenţelor
mari dintre aceştia şi populaţia majoritară pe principiul solidarităţii intergeneraţionale şi intrageneraţionale, adică solidaritatea de
la cei tineri (activi) faţa de cei în varstă, solidaritatea celor angajaţi faţă de cei aflaţi în somaj, solidaritatea celor sănătoşi faţă de
cei bolnavi, a celor care nu au copii cu cei care au copii, de la cei cu venituri mari spre cei cu venituri mici etc.[36].
Totodată, protecţia socială are ca obiectiv nu crearea unei stări cronice de dependenţă a celor în nevoie, ci reintegrarea lor
în viaţa normală prin stimularea forţelor active, a creşterii capacităţilor lor de a face faţă acestor probleme, a scăderii perioadelor
de criza prin mobilizarea eforturilor proprii.
O reflecţie în evoluţie, prin prisma edificării cadrului normativ de protecţie socială a categoriilor defavorizate, dar şi a
celor mai importante cercetări ştiinţifice pe acest subiect, stabileşte că din punct de vedere conceptual, formată şi dezvoltată în
condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale ţinând cont atât de nevoile, cît şi de resursele beneficiarilor, în sens general,
protecţia socială reprezintă un set de măsuri orientat spre asigurarea unui anumit nivel de bunastare şi securitate socială pentru
întreaga populaţie şi în mod special pentru anumite grupuri sociale.
În acest sens, politica protecţiei sociale poate să fie plasată şi actiona pe următoarele niveluri distincte:
- la nivelul intregii colectivităţi (ex. protejarea veniturilor populaţiei de inflaţie, asigurarea unui nivel minim de consum,
unor venituri minime pe familie, protejarea populaţiei în cazuri de calamităţi naturale sau sociale, protecţia faţă de criminalitate,
violenţe, conflicte etnice, îmbolnaviri în masă, protecţia la locul de muncă, protecţia drepturilor asupra proprietăţii, protecţia
împotriva corupţiei, alienării politice, împotriva drogurilor şi abuzurilor, etc.);
- la nivelul diferitelor categorii (copii, vârstnici, handicapaţi, şomeri etc.);
- la nivel personal (rezolvarea unor probleme personale legate de starea individului la un moment dat).
Într-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în
aplicare, se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecintelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, asupra
nivelului de trai al populaţiei.
Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului al IXX-lea şi s-au referit la măsuri de asigurare socială;
la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme căpătând denumirea de "securitate socială". In
1952, Organizaţia Mondială a Muncii a adoptat termenul de “securitate socială” (Convenţia nr 102), în care erau curpinse
asigurările sociale şi asistenţa socială, ca elemente complementare [4].
Securitatea socială reprezintă un instrument cu care politica de protecţie socială operează şi cuprinde sistemul de legi,
instituţii şi activităţi cu scopul de a ajuta persoanele care sunt afectate de riscuri, cum ar fi: somaj, sărăcie, accidente de muncă,
boli profesionale, dizabilitate, maternitate etc.
Protecţia socială îşi găseşte consacrare pentru prima dată la nivel internaţional în art. 22 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, garantând oricărei personae dreptul la securitate socială. Ulterior, acest drept şi-a găsit reglementare în art. 9

89
din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale; Convenţia OIM nr. 102 din 1952 cu privire la securitate
social, Carta Socială Europeană, Codul European de securitate socială, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, art. 43,
44, 47 din Constituţia Republicii Moldova.
Protecţia socială este un concept care cuprinde o paletă largă de definiţii. Definirea conceptului a preocupat savanţii din
diferite state. Pentru prima dată acest termen a fost utilizat de instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii
sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.
Primul care a introdus conceptul de protecţie socială a fost John K. Galbraith prin care defineşte politica de protejare a
categoriilor defavorizate ale populaţiei prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. Autorul
consideră protecţia socială ca fiind cea mai urgentă "prevederen a dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un
venit garantat sau alternativ" [35].
Savantul indian Partha Chartterjee consideră protecţia socială ca un sistem de transfer, prin care se realizează alocarea de
bunuri şi servicii către indivizi şi grupuri, prin intermediul unei unităţi de organizare socială (familia, biserica, firma, statul, etc.)
şi respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce[34].
În arealul definiţiilor ruseşti conceptul defineşte protecţia socială drept „o activitate a administraţiei publice îndreptate spre
înlîturarea pericolelor sociale prin oferirea unor sume de bani şi ajutor social” (В. Дурневский) [31].
Cercetătorii M. Филиппова, E. Тучкова, M. Захаров ş.a. afirmă că protecţia socială este un fenomen ce trebuie
interpretat multiaspectual. Ca o categorie economică protecţia socială include relaţiile sociale de distribuire a mijloacelor
financiare necesare pentru asigurarea şi asistarea persoanelor incapabile de a se autoasigura. Din punct de vedere organizatoric ea
reprezintă un sistem de măsuri realizate de stat în numele societăţii cu scopul acordării mijloacelor de existenţă anumitor pături
sociale. În calitate de obiect de reglementare juridică protecţia socială este o totalitate de relaţii sociale născute în vederea
acordării mijloacelor obşteşti persoanelor nevoiaşe [32;33].
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, termenul protecţie are semnificaţia de a proteja, de a ocroti, de a apăra
[18, p. 861]. De aici, protecţia reprezintă ansamblu de măsuri menite pentru a proteja cetăţenii, dacă aceştia au pierdut capacitatea
de a dobândi resurse prin munca proprie şi au devenit defavorizaţi din punct de vedere al siguranţei sau securităţii sociale.
În opinia doctrinarilor români existenţa unui sistem de protecţie socială eficient rezultă din acţiunile sociale ale tuturor
factorilor implicaţi (întreprinzatori, statul, salariati, fundaţii, biserica, sindicatele, comunitatea, familia etc.), în vederea
asigurării unui venit minim celor aflaţi în dificultate şi/sau prestarea unor servicii de natura personală, intreţinerea, asistenţa
medicală, educaţie, transport etc.
Doctrinarii Bocancea C. şi Neamţu Gh. reprezintă protecţia socială ca „o totalitate de activităţi întreprinse de către stat,
organizaţiile societăţii civile, biserică în scopul asigurării veniturilor pentru categoriile de personae care nu pot dobîndi resurse
prin munca proprie (…); protejării populaţiei faţă de efectele crizelor economice; protecţie în caz de calamitate naturală sau
conflict armat; asigurării ordinii publice şi protecţiei faţă de criminalitate; apărării drepturilor civile; protejării faţă de orice factor
de risc” (27, p.17, 62).
M. Diaconescu (2004) defineşte protecţia socială drept ansamblu de acţiuni, decizii şi măsuri întreprinse de societate
pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor parvenite şi instalate în urma evenimentelor considerate riscuri sociale
asupra condiţiilor de viaţă ale populatiei.
În caliatate de categorie juridică, protecţia socială reprezintă o totalitate de relaţii sociale apărute în urma redistribuirii
produsului intern brut pentru asigurarea persoanelor incapabile de a se asigura pe sine sau pe familia lor din motive obiective
recunoscute astfel de societate în baza caracterului lor biologic sau social, în limitele căreia acestor personae li se acordă o parte
din mijloacele obşteşti în cuantumul necesar pentru acoperirea necesităţilor sociale [ibidem].
În literatura de specialitate naţională prin protecţia socială se înţelege „o totalitate de relaţii sociale bazate, pe de o parte,
pe fondurile nebugetare cu menire socială, iar pe de altă parte, pe unele alocaţii bugetare în scopul satisfacerii cerinţelor
cetăţenilor (ale membrilor familiilor lor), dacă aceştia îşi pierd sursa de întreţinere” [ibidem].

90
 Savanţii autohtoni consideră că realizarea protecţiei sociale presupune existenţa unor forme de organizare socială. Acestea,
denumite instituţii, indeplinesc funcţii sociale esenţiale, cu rol determinant în realizarea protecţiei sociale, prin funcţiile sociale
esenţiale şi prin funcţiile suplimentare specifice. Doctrinarii remarcă direcţiile de acţiune şi rolul statului, familiei, comunităţii şi a
altor factori implicaţi în protecţia socială.
Familia este principalul furnizor de protecţie socială, pentru indivizii aflaţi într-o zonă socială grea. Această formă socială,
în mediul rural, este principalul furnizor de protecţie socială sau chiar unicul. Chiar şi în societăţile dezvoltate, familia este o sursă
importantă de sprijin şi protecţie socială.
Biserica, indiferent de cult, şi-a creat un sistem propriu de ajutare şi de acordare a protecţiei sociale. În acest cadru,
protecţia socială poate fi acordată direct de membrii bisericii, semenilor defavorizaţi. Beneficiarii pot fi membrii bisericii sau pot
să nu aparţina acelei biserici, poziţia lor fiind de persoane defavorizate.
Economia determină ca piaţa muncii să fie sursa de bunastare sau de distribuire a acesteia. Se poate realiza aceasta prin
două căi majore: venitul salarial şi prestaţiile ocupaţionale şi se concretizează în asigurarea de boală, accidente, pensii pentru
limită de vârstă. Toate sunt asociate locului de muncă. Diversitatea şi cuantumul prestaţiilor şi serviciilor sociale sunt
condiţionate, însă, de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat.
Comunitatea are ca elemente definitorii: spaţiul comun, interacţiunea, relaţiile directe şi de identitate comună. În cadrul
comunităţii, practica socială este realizată de un numar de organizaţii voluntare sau neguvernamentale. Acestea, prin acţiunea lor,
reusesc să mobilizeze resursele comunitare, pentru sprijinirea sistemelor de într-ajutorare şi de sprijin informal.
Statul prin funcţia sa de mobilizare şi distribuire a resurselor, pentru asigurarea bunastării, rolul statului a devenit major.
Prin alocarea unor resurse financiare şi furnizarea unui volum considerabil de prestaţii şi servicii sociale, statul urmăreşte
asigurarea prosperităţii economice, a stabilităţii sociale, a standardelor minime, în domeniul ocrotirii sănătăţii, educaţiei şi
garantarea protecţiei împotriva riscurilor ce afectează bunastarea oamenilor. Programele de protecţie socială, administrate de stat,
sunt finanţate pe principiul repartiţiei, compensaţiei între generaţii, de resurse obţinute din contribuţii, impozite şi taxe, pe baza
principiului responsabilităţii colective.
În ceea ce priveşte, cui îi revine sarcina asigurării protecţiei sociale, există câteva concepţii:
- concepția liberală a protecției sociale care constă în acordarea încrederii forțelor pieței libere, în care fiecare trebuie să
fie capabil să își asigure o anumită protecție în concordanță cu demnitatea umană. Familia este cea care trebuie să asigure
solidaritatea între generații. Asigurările private permit fiecaruia să-și acopere riscurile după considerații proprii,
asumandu-și plata costurilor implicate. Asistența de caritate este de origine privată (biserica, particulari) și asigura ajutoare
pentru cei mai saraci.
- concepția mutualistă se sprijină pe principiul asocierii, astfel că persoanele se organizează în asociații de ajutor
reciproc, la care cotizează toți pentru a acoperii riscurile fiecăruia.
- concepția etatistă presupune implicarea statului în asigurarea protecției sociale, potrivit careia, toate persoanele din
colectivitate au dreptul la o anumita protecție socială, independent de contribuția lor la finanțare. Această concepție este cea mai
răspaândită în Europa, unde marea majoritate a riscurilor sociale se acoperă de către puterea publică, deși în toate țările există și
asociații de ajutor reciproc și organizații de binefacere[37].
În concluzie, prin metoda analizei logice, doctrinarii naţionali au constatat că structura sistemului de protecție socială este
alcatuită din diverse beneficii (în bani sau în natură) și servicii cu scopul de a asigura tuturor categoriilor defavorizate un nivel de
trai decent. Obiectivul principal al protecției sociale este de a-i ajuta pe cei în dificultate să se reintegreze în viața normală a
societății, să îi ajute sa-și mențină forța de muncă activă, să treacă mai ușor peste anumite riscuri la care sunt supuși indivizii și
familiile lor (ex. boala, handicap, batrânețe, familii cu mulți copii, deces, șomeri, elevi, studenți, familii cu venituri mici etc.).
De asemenea, devine important, menţionează savanţii, că protecția socială are în vedere nu numai condițiile materiale de
trai (ocuparea forței de muncă, condițiile de muncă, veniturile, consumurile, locuința, mediul ambiant, etc), ci și condițiile sociale
precum: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreere, mediul socio-politic, restructurarea ordinii
sociale și de drept.
91
 Totodată, în aplicarea și fundamentarea măsurilor de protecție socială, statul Republica Moldova urmareşte respectarea
prevederilor Constituției ţării referitoare la drepturile omului, precum și o serie de alte principii, printre care: protecția
demnității umane; universalitatea măsurilor de protecție socială; promovarea principiilor solidarității și justiției sociale;
promovarea parteneriatului social ca mijloc central și de eficientizare a tuturor măsurilor de politică și protecție socială;
trecerea treptată de la descentralizarea realizării protecției sociale și, odată cu aceasta, angajarea în activitatea de protecție
socială a agenților economici, a unităților adminstrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, a
societăților de caritate și a persoanelor fizice prin contribuții materiale, banești și sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.
Principalul obiectiv al sistemului de protecţie socială din Moldova constă în asigurarea prin intermediul mijloacelor
normativ-legislative, economico-financiare, organizaţional-tehnice a suportului pentru cei care sunt în dificultate. Reieşind din
acestea, Guvernul Republicii Moldova şi-a stabilit ca scop stabilizarea nivelului de viaţă al populaţiei şi asigurarea creşterii
acestuia prin micşorarea consecinţelor crizei pentru păturile vulnerabile ale populaţiei. Acest scop poate fi atins numai prin
formarea unui sistem eficient de protecţie socială. Echitate, eficienţă, transparenţă, solidaritate socială – sunt principiile în baza
cărora statul şi-a stabilit de a organiza un sistem contemporan de protecţie socială.
Avand în vedere principiile enumerate ale protecţiei sociale, limitele resurselor materiale și financiare existente și
condițiile concrete din țara nostră, începand cu anii 1998-1999 au fost adoptate o serie de măsuri privind protecția socială -
Strategia de reformă a sistemului de asigurare cu pensii, aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 141-XIV din 23 septembrie
1998 şi Strategia de reformă a sistemului de asistenţă socială, aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 416-XIV din 28 mai
1999. 
Sistemul protecţiei sociale este dezvoltat astfel ca în condiţiile economiei de piaţă să fie administrat prin procedee simple,
transparente, clare şi eficiente. Cu alte cuvinte, sistemul protecţiei sociale se conformează celor trei criterii ce determină
oportunitatea lui politică şi socială:
1) echitate faţă de beneficiari;
2) eficienţă socială;
3) stabilitate financiară[21, p. 7].
La ora actuală în Moldova protecţia socială a devenit o temă majoră pentru întreprinderi, stat, salariaţi şi toţi ceilalţi
factori implicaţi în acţiuni sociale, reprezentând nu doar un element fundamental al politicii sociale (ca instrument), cât mai ales
obiectivul său central. Sărăcia, ca o sursă majoră a tensiunilor sociale, impune o accentuare a funcţiilor protective ale
colectivităţii. Actiunile de protecție socială vizează mai multe domenii, în care sunt necesare eforturi individuale a unor lideri
politici și eforturi colective, privind condițiile sociale de trai. Aceste acțiuni, sunt promovate la nivel de drept internațional de
Organizația Internațională a Muncii (1952, Convenţia nr.102).
În studiul consacrat locului şi rolului dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova (2010)
cercetătoarea I. Odinocaia denotă că protecţia socială are următoarele particularităţi definitorii:
1. Recunoaşterea de către comunitate a necesităţii asigurării material a persoanelor defavorizate prin consacrarea normativă a
dreptului la protecţie socială;
2. Reglementarea legală a situaţiilor de risc social care generează naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor de protecţie
socială;
3. Stabilirea pe cale normativă a beneficiarilor protecţiei sociale, standardelor şi condiţiilor minime de acordarea protecţiei
sociale;
4. Crearea unor mecanisme adecvate de colectare şi distribuire a fondurilor cu menire socială [22, p. 19].
Se apreciază că protecţia socială constituie un obiectiv strategic cu o orientare preponderentă către un proiect al unei
organizări sociale orientata pe maximizarea stării de siguranţă sociala. Percepţia acestei stări depinde de intensitatea măsurilor de
protecţie, dar şi de diversitatea lor.

92
 Raţiunea pentru care protecţia socială este atât de apreciată se datorează importanţei şi rolului distinct pe care îl are
ansamblul de politici, masuri, institutii şi organisme care asigura sprijinul persoanelor și al grupurilor aflate în dificultate pentru a
elimina sau diminua decalajele și diferențele dintre acestia și populația majoritară.
Condițiile concrete și nevoile diferite, care se cer acoperite, fac ca și modalitățile de realizare a protecției sociale să fie
diferite. Există mai multe categorii de persoane care cer protecție socială: protecția șomerilor, protecția persoanelor cu dizabilităţi,
protecția copilului și a tinerilor, protecția socială complementară (protecția socială în caz de deces, incapacitatea de muncă, boala
profesională). Programele destinate în acest sens se bazează pe premise diferențiate în cazul asigurărilor sociale - destinate
acoperirii unor nevoi personale, precum cele determinate de pierderea temporară sau definitivă a capacității de muncă, motiv
pentru care protecţia socială reflectă urmatoarele obiective:
1. Protecţia locului de muncă - presupune în prealabil asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare pe măsura posibilităţilor şi
pregătirii individului.
2. Protecţia populaţiei salariate - este asigurată prin acţiunile conjugate ale sindicatelor şi legislaţia adecvată domeniului
muncii şi protecţiei sociale. Ea include asigurarea de condiţii fizice, sociale, organizaţionale normale de muncă, precum şi
protecţia împotriva oricaror abuzuri. În mod special în această categorie (obiectiv) se include garantarea unui salariu minim
civilizat.
3. împotriva deteriorării calităţii vieţii- formează un ansamblu de măsuri menite să acţioneze în special asupra păstrării
dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar şi calitativi) ai calităţii vieţii. Eforturile protecţiei în direcţia nealunecării mai jos
decât pragul de subzistenţă este un exerciţiu economic dar mai ales politic. Acest tip de protecţie se cere în special în perioada
de tranziţie, când pericolul deteriorării standardului de viaţăasupra intregii populaţii (chiar cu riscul restructurărilor sociale şi
a schimbărilor ierarhiei veniturilor sau câstigurilor anumitor categorii sociale noi).
4. Protecţia grupurilor sociale defavorizate (persoane cu disabilităţi, minori abandonati, tineret fără sprijin material şi
nematerial, populaţie vârstnică fără suport de ajutor etc.). Acest tip de protecţie porneşte de la drepturile civile ale cetăţenilor
mai slabi, punând în evidenţănu doar serviciile sociale, ci şi cele socio-sanitare pentru a proteja şi oferi sprijinul adecvat
individului şi familiei sale. În aceste cazuri, protecţia socială va cuprinde un ansamblu de măsuri prin care se invocă
cultivarea valorii şi semnificaţia diferită a simţului de responsabilitate, de abilitate manuală (atunci când este posibil).
Dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de protecţie economică şi socială corespunzatoare
acestei categorii defavorizate.
O temă majoră în cadrul acestei categorii de protecție o constituie protecția copilului și a tineretului. Abordarea și
aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere are un impact particular deosebit asupra calității vieții. Aspectul condiției
juvenile prezintă în societatea contemporană o serie de particularități. Violența minorilor, somajul tinerilor, marginalizarea
tineretului prin pierderea atribuțiilor, comportamentul de tip „dezertor” în fața imposibilității găsirii unui loc de muncă pe măsura
așteptărilor, contribuie la accentuarea stării conflictuale în special la această categorie socială.
Segregarea formativă și ocupațională a tineretului intră în neconcordanță cu politica șanselor egale, ceea ce pretinde
măsuri protective specifice valorilor și opțiunilor acestei categorii de indivizi în formare.  Acest tip de protecție trebuie acordat
sistematic, fără încetare și mai cu seamă cu aceeași intensitate.
5. Protecția intregii colectivități urmărește asigurarea împotriva unor procese sociale patologice cu acțiune negativă majoră
asupra condițiilor individului: crize economice; criminalitate; corupție; tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale.
În Moldova reforma protecției sociale este în plin proces de derulare, impusă fiind la o permanentă adaptare și readaptare
în raport cu evoluția prezența și o prognoza a fenomenelor economice și sociale, cu noile forme de risc social aparute în procesul
trecerii la economia de piață și susceptibile să apară în continuare.
Teoretic, protecția socială trebuie să-și dovedească maximum de beneficiu uman. Practic, ea reprezintă o temă de mare
sensibilitate economică privind depistarea și utilizarea tuturor resurselor economice (dar și noneconomice) pentru crearea
confortului social la nivelul intregii colectivități. În sens adiacent, se conturează protecția socială complementară, care detaliază
ansamblul dispozițiilor fiscale și sintetizează practica în gestionarea fondurilor legate de asigurarile sociale complementare.
93
 1.1. Aspecte privind protecţia socială - securitatea socială
 Deşi dreptul protecţiei sociale ca ramură distinctă a sistemului de drept s-a conturat relativ nu demult în Republica
Moldova, totuşi în ultimii ani el a căpătat o amploare considerabilă şi interes ştiinţific de proporţii. Această sporire a interesului
faţă de promovarea şi respectarea dreptului protecţiei sociale a fost înregistrată datorită reformei sistemului de protecţie socială.
Normele juridice ale dreptului protecţiei sociale servesc ca un indicator al politicii sociale de stat, fiind menite să reacţioneze
adecvat la toate riscurile sociale, apariţia cărora este condiţionată în ultimul timp şi de situaţia economică dificilă în care s-au
pomenit o parte din membrii societăţii noastre[23, p.38-43]. 
În procesul reformei, sistemul public de protecţie socială a suferit schimbări esenţiale, divizându-se în două componente
distincte: sistemul de asigurări sociale şi sisitemul de asistenţă socială. Sistemul de asigurări sociale face parte din conceptul mai
extins al protecţiei sociale care include programe de asistenţă socială. Asigurarea socială constituie instrumentul fundamental al
protecţiei populaţiei de riscurile sociale: bătrâneţe, boală, pierderea parţială, temporară sau totală a capacităţii de muncă, şomaj,
fiind un sistem de alocaţii băneşti care permit compensarea tipurilor de bază ale veniturilor din motive obiective. Asigurările
sociale se bazează pe principiul participativ, adică sunt constituite din contribuţiile personale ale asiguraţilor. Cea mai mare parte
a cheltuielilor de protecţie socială este direcţionată spre programul de asigurări sociale.
Practica mondială demonstrează că sistemul de asigurare socială este unul din principalele instituţii de protecţie socială în
condiţiile economiei de piaţă, care asigura realizarea dreptului constituţional al cetăţenilor pentru asigurarea materială în caz de
riscuri sociale.
În Dicţionarului explicativ al limbii române, prin asigurările sociale se înţelege „forma de ocrotire a persoanelor
încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale şi asistenţă medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament”
[17, p.56], dar în Dicţionarul dreptului securităţii sociale asigurările socile: „ansamblul normelor obligatorii privind: asigurarea
materială de bătrâneţe, boală sau accident, persoanelor care sunt subiecte într-un raport de muncă sau a altor categorii de persoane
prevăzute de lege sau urmaşilor acestora; recuperarea socială şi profesională a persoanelor care nu pot lucra, datorită accidentelor
sau bolilor profesionale; măsurile pe care angajatorii sunt obligaţi să le ia cu privire la salariaţi”[30, p.17].
Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale, care prin
asigurări sociale determină „sistemul de protecţie socială a persoanelor asigurate, constând în acordarea de indemnizaţii, ajutoare,
pensii, de prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă şi de alte prestaţii”[10], iar sistemul public
de asigurări sociale, care este administrat şi gestionat de Casa Națională de Asigurări Sociale, reprezintă un ansamblu organizat
de forme de asigurări sociale, care îşi păstrează individualitatea, depind unele de altele, realizîndu-se aspectul de totalitate prin
care sunt ocrotiţi asiguraţii[Ibidem, art. 1].
Diversitatea schemelor de asigurări sociale au generat discuţii aprinse în literatura de specialitate referitoare la un model
„tip”de asigurare socială. Generalizând aceste contradicţii doctrinare, constatăm că teoreticienii au evidenţiat două tipuri
tradiţionale de asigurări: de tip bismarckian şi de tip beveridgean.
Specificul asigurărilor sociale de tip Bismarck constă în aceea că ele pun accentul pe fondul de asigurări sociale, care este
independent de bugetul de stat, administrarea căruia cade în sarcina mai multor instituţii sociale (patronat, guvern şi sindicate.),
iar mărimea beneficiilor este corelată direct cu cea a contribuţiilor. Asigurările de tip Beveridge presupun acordarea unor beneficii
relativ constante întregii populaţii, fiind finanţate din bugetul public, iar unicul administrator al sistemului este statul, care
stabileşte atât tipul, cât şi nivelul venitului[28].
Raportând aceste două teorii la sistemul actual de asigurări sociale din Republica Moldova, constituit în baza Legii privind
sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999 putem constata că acesta este de tip bismarckian[22, p.87.]
Asigurarea socială se compune din două componente: asigurarea obligatorie şi asigurarea voluntară. În Moldova este
stabilită asigurarea obligatorie ce presupune achitarea obligatorie a primelor de asigurare socială de către patron şi angajat.
Sumele colectate pentru asigurarea socială constituie bugetul asigurărilor sociale de stat.

94
 Sistemul asigurărilor sociale

Asigurare obligatorie Asigurare voluntară

Asigurare obligatorie de stat Asigurare voluntară generală

Asigurare obligatorie profesională Asigurare voluntară profesională

Figura 1. Sistemul asigurărilor sociale

La baza creării şi funcţionării sistemului de asigurări sociale şi ca urmare a sistemului de pensionare, ca parte componentă
a acestuia, au fost puse următoarele principii fundamentale, stipulate în Legea privind sistemul public de asigurări sociale:
principiul unicitaţii, conform căruia statul organizează şi garantează activitatea sistemului public de asigurări sociale în
conformitate cu normele de drept unice; principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţelor la sistemul public de asigurări –
contribuabililor, beneficiarilor de pensii şi alte indemnizaţii de asigurări sociale – egalitate în realizarea obligaţiilor prevazute de
legistlaţie; principiul solidarităţii sociale a generaţiilor şi persoanelor, care reprezintă o generaţie; principiul obligativităţii;
principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de aigurări sociale se formează în baza contribuţiilor transferate de către
persoanele fizice şi juridice – participanţi ai sistemului public de asigurări sociale[21].
Cadrul legal din domeniul asigurarilor socaile este reflectat prin reforma sistemului de pensionare în Republica Moldova,
care a început în anul 1999, odată cu adoptarea Strategiei de reformare a Asigurarii cu pensii şi a Legii privind pensiile de
asigurări sociale de stat nr.156-XIV din 14.10.1998. Actele menţionate au fost completate de Legea republicii Moldova privind
sistemul public de asigurări sociale nr. 489-XIV din 08.07.1999. Pachetul actelor legistlative, ce reglementează sistemul de
asigurări sociale, anual se complectează cu Legea Republicii Moldova privind bugetul asigurărilor sociale de stat, care
reglementează atât mecanismul de calcul şi plată a contribuţiilor de asigurări sociale de stat obligătoriu, cât şi aspectele specifice
ce ţin de venituri şi cheltueli[ibid., p. 8].
Din cele expuse putem deduce următoarele particularităţi ale asigurărilor sociale:
1. constituie un subsistem al sistemului de protecţie socială, instituit, controlat, garantat de stat şi fundamentat pe principiului
contributivităţii;
2. reprezintă o formă a asigurării materiale a persoanelor care au fost afectate de situaţiile de risc social;
3. acordarea prestaţiilor de asigurări sociale este condiţionată de existenţa a doi factori: reglementarea legală şi plata
contribuţiilor.
4. raporturile de asigurări sociale reprezintă relaţiile juridice care se nasc, se modifică şi sting în legătură cu acoperirea unor
riscuri sociale)[29, p.29-31.].
Legiuitorul, în art.1 din Legea asistenţei socialedin2003[7] conturează prin asistenţă socială o componentă a sistemului
naţional de protecţie socială, în cadrul căruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele
temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea
socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate.
În această definiţie conceptul asistenţă socială este corelat cu cel de risc social, astfel evidenţiindu-se menirea economică a
acestui sistem – ajutorarea materială a persoanelor afectate de situaţii de risc social. Ca mecanism principal prin care societatea
intervine el se manifestă prin dezvoltarea serviciilor sociale prestate persoanelor în dificultate în bani, servicii de asistenţă socială
la domiciliu, protecţia dreptului copilului, servicii comunitare şi alte tipuri de servicii.

95
 Literatura de specialitate defineşte prin asistenţa socială – „ansamblul de servicii sociale, în bani sau în natură, servicii
medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională, servicii de plasare în câmpul muncii, servicii sociale acordate
familiei, bătrânilor invalizilor etc., având la bază principiul nominativ sau categorial”[14, p. 3]. Sau „o componentă esenţială a
securităţii sociale reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare măsurile de protecţie şi acordare a unor
prestaţii familiilor cu copii, diferitelor categorii de minori şi bătrâni, persoanelor cu handicap şi altor beneficiari, suportate, după
caz, din bugetul de stat sau bugetele locale”[20, p.347] etc.
Al. Athanasiu menţionează că noţiunea de asistenţă socială desemnează, într-un prim înţeles, principiile generale pe care
se întemeiază ajutorul acordat comunităţilor sociale aflate în nevoie, iar într-o altă accepţie, ansamblul mijloacelor tehnico-
financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale[12, p. 175].
Asistenţa socială, în sens juridic, constituie o instituţie a dreptului securităţii sociale care grupează ansamblul normelor
juridice care reglează relaţiile sociale născute între o persoană sau familie afectată de consecinţele economice negative ale
pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, disabilitate, îmbătrânire, deces, maternitate, şomaj,
inadaptare socială etc.) şi organele competente, cu privire la acordarea prestaţiilor şi/sau serviciilor sociale[23, p.94].
Sub aspect juridic raporturile de asistenţă socială sunt deosebite de cele de asigurări sociale, ultimele având o sferă de
cuprindere mai redusă datorită calităţii de asigurat şi care, la rândul său, sunt condiţionate de o anumită situaţie juridică, de
exemplu, cea de salariat. Aria de cuprindere a raporturilor de asistenţă este mai extinsă, derivată din noţiunea de nevoie, sărăcie,
adică celor aflaţi în situaţii dificile din punct de vedere material, totodată asistenţa socială are vocaţie şi este finanţată pe
principiul solidarităţii naţionale. De asemenea, distincţia raporturilor de asistenţă socială şi asigurarea socială în calitate de
instituţii ale dreptului protecţiei sociale, este redată prin faptul că în cadrul raporturilor de asigurări sociale prestaţiile se acordă în
formă bănească, iar în cele de de asistenţă socială prestaţiile se acordă în formă bănească, în natură şi sub formă de servicii
sociale.
Specificul acestor raporturi constă în aceea că: sunt reglementate exclusiv prin lege; subiectele raporturilor sunt
persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi statul, prin organismele sale specializate, pe de altă parte; în conţinutul acestor
raporturi intră dreptul persoanelor asistate social de a primi prestaţiile în bani sau în natură stabilite de lege, precum şi obligaţia
organelor specializate ale statului de a le acorda; prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca
cele de asigurări sociale [7].
În concluzie, intenţionăm să deducem unele trăsături definitorii ale asistenţei sociale:
1. Este unul din elementele constitutive ale sistemului de protecţie socială.
2. Dimensiunea juridică a asistenţei sociale presupune baza legală pentru executarea programelor asistenţiale. Astfel, prin
adoptarea Legii asistenţei sociale şi Hotărârii cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din
27.10.2005[6] are loc reorientarea sistemului de asistenţă socială național, când accentul se pune nu numai pe depăşirea stării de
dependenţă socială sau în înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu
respectarea principiului autonomiei, dar şi pe reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat, prin restabilirea
şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.
3. Reformele în domeniul asistenţei sociale din ultimii ani demonstrează schimbarea opticii politicii sociale: creşterea rolului
statului în protecţia socială a acelor grupuri afectate de schimbările economice ale tranziţiei şi garantarea prestaţiilor în bani şi în
natură familiilor cu copii, mamelor solitare, copiii invalizi minori, bătrânilor şi persoanele cu disabilităţi, lipsiţi de sprijin material
şi susţinători legalietc.
Deoarece în majoritatea statelor, sistemul asigurărilor şi al asistenţei sociale este cunoscut sub denumirea generică de
securitate socială şi nu de protecţie socială, iar ramura de drept poartă denumirea de,,dreptul securităţii sociale” şi nu „dreptul
protecţiei sociale”, vom analiza şi conceptul de securitate socială.
Pentru informaţie şi concretizare ţinemn să remarcăm –
 termenul de ”securitate socială” a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres (Social
Security Act din 14 august 1935);
96
  ramura „dreptul protecţiei sociale”, existentă în Republica Moldova, în România este numită „dreptul securităţii sociale”,
în Franţa „droit de la sécurité sociale”, în SUA şi Marea Britanie „social law” sau „social scurity law”[38].
Conceptul de protecţie socială este mai complex decît cel de securitate socială, deoarece înglobează nu numai activităţi de
ordin juridic şi economic, dar şi sociale, morale, culturale, etc. În cadrul dreptului protecţiei sociale se utilizează noţiunea de
protecţie socială, în sens îngust, pledând pentru sinonimia „protecţiei” – „securităţii” sociale, referindu-se la sistemul de asigurare
şi asistenţă socială.
Securitatea (sau siguranța) socială poate fi abordata din două puncte de vedere: ca stare resimțită de populație
şicorespundere a societății față de nevoia de protecție a populației. Corespunzator celor două accepțiuni, au fost formulate două
definiții care caracterizează siguranța socială. Prima reflectă securitatea socială ca o stare percepută la nivelul individului, al
colectivității, al intregii națiuni care, pe lângă faptul că oferă confort moral, demonstrează și capacitatile societății de a răspunde
într-o anumită măsura la solicitările formulate prin problematica socială. Apare astfel primordială nevoia socială și întâmpinarea
ei de către resursele necesare. Partea sensibilă a raportului constă în modul în care societatea știe să răspundă, are posibilități sau
se eschivează declarând că nu există baza financiara pentru protecție.
A doua definiție reflectă securitatea socială ca pe o „răspundere” pe care societatea o manifestă în raport cu membrii săi.
Ea se formulează ca un obiectiv esențial, major al fiecarei societăți moderne și reprezintă totodată un angajament social care poate
fi apreciat pe termen lung, într-o perspectivă multidimensională.
Mecanismele sale se reunesc într-un proces cu incidente profunde asupra mai multor generații; promisiunile de securitate
socială trebuie ținute într-un viitor de regulă indepartat, iar angajamentele financiare ale individului (cotizațiile la asigurari) se
întind și ele pe toată durata vieții active.
Problematica securității sociale se întinde de la politica de sănătate la serviciile sociale, prestațiile de asigurari sociale,
modalitățile de finantare și până la rolul sectorului privind evoluția structurilor și institutiilor siguranței sociale.
Pe termen lung, securitatea socială trebuie să aibă cu mult mai multe obiective decât cele la care s-a redus uneori acest
domeniu al dreptului social. Ea trebuie să urmărească și menținerea calității vieții, să dezvolte sentimentul individual al securității
sociale, să țină cont de mutațiile ce au intervenit în comportamentul individual și familial care antrenează noi răspunderi
pentru solidaritatea socială.
Folosirea criteriului cauzal conduce la definirea riscului social ca fiind orice risc care decurge din participarea la viața
socială. Definirea legală a conceptului este enunţată în art.1 din Legea asistenţei sociale[7] care, prin risc social desemnează
“pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale pierderii potenţialului fizic,
statutului ocupaţional sau social (boală, accident, disabilitate, îmbătrânire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.)”.
Raportarea noţiunii „risc social” sistemului de asigurări sociale îi modifică denumirea în „riscuri asigurate”, găsindu-şi
reglementarea în art. 1 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale[Legea privind sistemul public de asigurări sociale
nr. 489 din 08.07.1999 // Monitorul Oficial nr.1-4 din 06.01.2000] şi reprezentând orice „eveniment sau fenomen la a cărui
producere structurile teritoriale ale Casei Naţionale de Asigurări Sociale sunt obligate să facă prestaţiile respective de asigurări
sociale”[24, p.29-33].
Riscurile asigurate, care sunt tipice sistemului de asigurări sociale, constituie evenimentele sau fenomenele la a căror
producere organele de asigurare socială competente sunt obligate să acorde prestaţiile sau serviciile de asigurări sociale. Riscurile
neasigurate sunt evenimente imprevizibile, consecinţele economice negative ale cărora se răsfrâng asupra persoanei sau familiei
condiţionând pierderea potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social. Riscurile neasigurate constituie fundamentul
sistemului de asistenţă socială, care spre deosebire de cel al asigurărilor sociale, fundamentat pe principiul contributivităţii, este
bazat pe principiul solidarităţii sociale, unde prestaţiile şi serviciile sociale sunt stabilite pe baza criteriului necesităţii, categorial
sau nominativ[38].
Al. Athanasiu (1995) evidențiază o serie de aspecte teoretice privind îmbogățirea conținutului politicilor de securitate
socială. Datorită extinderii constante a obiectului lor (riscul social), aceste politici sunt percepute în două mari direcții:
a) extinderea pe orizontală (ca urmare a unui nou tip de măsuri de securitate socială), alături de cele de ordin reparatoriu;
97
 b) extinderea pe verticală, ceea ce determină ca securitatea socială să includă și măsuri de prevenire a riscurilor. Spre
exemplu, în materie de risc social al bolii, securitatea va include în obiectul de acțiune și politica de formare a specialiștilor
necesari domeniului sanitar[12].
Autorul subliniază multitudinea opiniilor referitoare la definiția termenului de securitate socială. Astfel, în majoritatea
țărilor dezvoltate acest sistem cuprinde ansamblul reglementărilor juridice în domeniul respectiv. Folosind planul obiectivelor,
precum și cel al mijloacelor tehnice utilizate, sistemul securității sociale presupune urmatoarele:
 Garantarea unei anumite securități economice a persoanelor luate în considerare;
 Realizarea obiectivului implică o redistribuire de ordin financiar, fie prin prelevări bugetare, fie prin repartiția fondurilor
obținute între beneficiarii procedeului de redistribuire.
Securitatea socială este apreciată ca fiind o parte a statutului bunăstării plecând de la considerația ca ea reprezintă primul și
cel mai evident mod în care bunăstarea poate fi gândită să ajute individul la satisfacerea nevoilor sale. În contextul securității
sociale această apreciere este deseori identificată cu reducerea sărăciei. Din această opinie reiese cea mai evidentă funcție a
sistemului de securitate socială.
În prezent, dezbaterile curente ale problematicii politicii sociale sunt dominate de funcțiile mai reduse sau mai accentuate
ale securității sociale, dar mai ales de rolul statului în redistribuire. Rolul statului social a reconsiderat pozițiile categoriilor sociale
în societate, încercand realizarea unui consens social. Din această considerație se formulează tot mai des aprecierea că „statul
bunastării” reprezintă leaganul ideologiilor în criză.
2. Legislaţia naţională de protecţie a familiei
În baza politicilor internaţionale, în Republica Moldova a fost elaborat şi adoptat cadrul normativ naţional care
reglementează diferite aspecte specifice ale drepturilor civile, politice, sociale, economice şi culturale ale cetăţenilor. Legea
fundamentală a ţării, alte legi organice şi hotărâri guvernamentale asigură dreptul la asistenţă şi protecţie socialăprin care statul
este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, satfel ca cetăţenii să fie asiguraţi în caz de: şomaj,
boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă. Art. 47 din Constituţie,
intitulat „Dreptul la asistenţă şi protecţie socială“, conferă valoare constituţională unuia dintre principiile de bază ale statului
democratic. Acest principiu stabileşte că dezvoltarea omului liber nu este problema lui personală sau a familiei lui, ci o
componentă esenţială a politicii de stat.
Dreptul enunţat este înscris şi în unele acte de importanţă universală, printre care menţionăm Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art. 25 alin. (1), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 11) ş.a.[1].
În contextul celor expuse, asigurarea unui nivel de trai decent pentru orice om se realizează prioritar prin munca
cetăţeanului şi a familiei sale, iar statul, la rândul său, trebuie să contribuie efectiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale
cetăţenilor pentru a se ralia standardelor general recunoscute (HCC nr. 58 din 09.11.1999). În mod evident, statul, urmărind
asigurarea unui nivel de trai decent pentru diferitele categorii ale populaţiei, reiese din condiţiile economice existente şi stabileşte
mecanismele care să asigure măsuri de protecţie socială reală. Or mecanismele economice aplicate, conform prevederilor
Constituţiei, se stabilesc doar prin lege (HCC nr. 9 din 03.03.1997).
Într-un sistem legislativ atât de dinamic cum este cel din Republica Moldova putem surprinde actele normative care,
alături de Codul Familiei, au ca obiectiv protejarea familiei, pe de o parte şi, pe de altă parte înlăturarea situaţiilor care ar putea fi
definite ca riscuri sociale la care sunt supuse familiile cu copii și, totodată, devin generatoare de vulnerabiliate. Codul familiei
reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie, rudenie şi adopţie, condiţiile, modalitatea,
formele şi efectele protecţiei juridice a copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească sau aflaţi în alte situaţii
vulnerabile, precum şi alte relaţii sociale similare celor familiale; determină drepturile şi obligaţiile părinţilor privind educaţia şi
instruirea copiilor, exercitarea drepturilor părinţilor.
Constituţia Republicii Moldova este documentul fundamental, care reglementează dreptul familiei şi a copilului la
protecţie, inclusiv prin garantarea dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, asigurarea asistenţei şi protecţiei sociale,

98
protecţia mamelor, copiilor, orfanilor şi tinerilor, protecţia persoanelor cu dizabilităţi, garantarea dreptului la asistenţă medicală şi
a dreptului de a locui într-un mediu sigur [19, p29].
Prezentăm pe scurt câteva dintre actele normative semnificative pentru asigurarea dreptului familiei la asistenţă şi
protecţie socială:
1. Convenţia OIM nr. 102 cu privire la normele minime ale protecţiei sociale, în vigoare din 27.04.1952. Convenţii si
recomandări (1919-1956). Geneva, 1952.
2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/ C303/01). Adoptată de Parlamentul European, de
comun acord cu Comisia şi Consiliul European. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 14.12.2007.
3. Constituţia Republicii Moldova din 29.07. 1994. Monitorul Oficial al RM, nr.1 din 12.08.1994
4. Codul Familiei al Republicii Moldova, nr.1316 din 26.10.2000. Monitorul Oficial al RM, nr.47-48 din 26.04.2001.
5. Legea Fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, nr.827-XIV din 18.02.2000
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.65-67 din 08.06.2000.
6. Legea privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni,nr.499 din 14.07.1999. Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 30.09.1999.
7. Legea privind asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, nr. 5-XVI din 9 februarie 2006. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-50/200 din 24.03.2006.
8. Legea privind sistemul public de asigurări sociale, nr. 489 din 08.07.1999 Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.1-4 din 06.01.2000.
9. Legea cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie, nr. 933–XIV din 14.04.2000. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr. 70-72
10. Legea privind cantinele de ajutor social, nr. 81-XV din 28.02.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.67-69/283 din 11.04.2003.
11. Legea privind drepturile copilului, nr.338 din 15.12.1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.013 din
02.03.1995
12. Legea asistenţei sociale, nr. 547 din 25.12.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.042 din 12.03.2004.
13. Legea cu privire la ajutorul social,nr.133 din 13.06.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.179 din
30.09.2008.
14. Legea cu privire la serviciile sociale, nr.123 din 18.06.2010. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 155-158
din 03.09.2010. Data intrării in vigoare: 03.03.2011.
15. Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi, nr. 60 din 30.03.2012. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 155-159 din 27.07.2012.
16. Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă socială, nr.330 din 23.12.2013. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 9-13 din 17.01.2014.
17. Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, nr. 140 din
14.06.2013. Monitorul Oficial Nr. 167 din 02.08.2013.
18. Hotărâreacu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial, nr.812
din02.07.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.149 din 18.07.2003.
19. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005 Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 151-153 din 27.10.2005.
20. Hotărârea cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii, nr.1478 din 15.11.2002. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.154 din 21.11.2002.
21. Hotărârea cu privire la indexarea prestaţiilor de asigurări sociale şi a unor prestaţii sociale de stat, nr.197 din
10.03.2009. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-54 din 13.03.2009.

99
 22. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului casei de copii de tip familial, nr.937
din 12.06.2002.Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.106-109/1055 din 25.07.2002.
23. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul de
asistenţă parentală profesionistă, nr. 1361 din 07.12.2007. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 198-202
din21.12.2007.
24. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi
familiei, nr.727 din 16.06.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131 din 27.06.2003.
25. Hotărâreapentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din
Centrul de plasament temporar, nr.450 din 28.04.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 075 din 19.05.2006.
26. Hotărâreapentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copiilor din
instituţiile de tip rezidenţial, nr.432 din20.04.2007. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 060 din 04.05.2007.
27. Hotărârea pentru aprobarea Strategiei de reformă a sistemului de asistenţă socială, nr.416XIV din 28.05.1999.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.78-79 din 22.07.1999.
28. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova prin care a fost adoptat Regulamentul cu privire la modul de stabilire şi
plată a ajutorului social, nr. 1167 din 16.10.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 189 din 21.10.2008.
29. Hotărâre nr. 828 din  20.11.2015cu privire la aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a
organului local de specialitate în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei familiei şi a structurii-tip a acestuia, publicată
27.11.2015 în Monitorul Oficial Nr. 317-323     art Nr : 930
30. Regulamentul - cadru de activitate al Serviciului de asistenţă socială comunitară, aprobat prin ordinul Ministerului
Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului, nr. 54 din 10.06.2009.
31. Regulamentul – cadru de organizare şi funcţionare a Structurii teritoriale de asistenţă socială, aprobat prin Ordinul
Ministrului Muncii, Protecţiei sociale şi Familiei, nr. 024 din 08.12.2009.
32. Hotărâre nr. 413 din 14.06.2012 pentru aprobareaRegulamentului-cadru privind organizarea şi funcţionarea
Serviciuluisocial „Respiro” şi a Standardelor minime de calitate. Monitorul Oficial Nr. 126-129, art Nr: 454 din 22.06.2012.
33. Hotărârea Guvernului nr.198 din 16.04.1993, cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile.
34. Hotărîrea Guvernului nr. 1512 din 31.12.2008 pentru aprobarea Programului naţional privind crearea sistemului
integrat de servicii sociale pe anii 2008-2012.
Analiza legislaţiei referitoare la protecţia familiei şi copilului conţine reglementări generale, precum şi
reglementări specifce privind protecţia şi serviciile sociale, adresate acestora[19, p.29-30].
Codul familiei pune accent pe stabilirea prioritară a formelor de protecţie de tip familial sau similare acestora pentru copiii
rămaşi fără ocrotirea părintească, astfel, încât autoritatea tutelară trebuie să asigure menţinerea sau reintegrarea copilului rămas
fără ocrotire părintească înfamilia biologică sau dacă acest lucru nu este posibil – în familia extinsă.
Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi (în vigoare de la 01
ianuarie 2014) reglementează procedurile de identificare, evaluare, asistenţă, referire, monitorizare şi evidenţă a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi.
Legea asistenţei sociale stabileşte raporturile juridice în cadrul sistemului de protecţie socială, integrarea socială prin
diversificarea şi dezvoltarea reţelei de servicii sociale, inclusiv destinate copiilor şi familiilor: copiii şi tinerii, ale căror sănătate,
dezvoltare şi integritate fizică, psihică sau morală sunt prejudiciate în mediul în care locuiesc; familiile care nu îşi îndeplinesc în
mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea, întreţinerea şi educarea copiilor; familiile fără venituri sau cu venituri mici;
familiile afectate de violenţa intrafamilială; familiile cu trei şi mai mulţi copii; familiile monoparentale cu copii; alte persoane sau
familii afl ate în dificultate.
Legea cu privire la serviciile sociale stabileşte cadrul general de creare şi funcţionare a sistemului integrat de servicii
sociale, cu determinarea sarcinilor şi responsabilităţilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, ale altor persoane

100
juridice şi fizice abilitate cu asigurarea şi prestarea serviciilor sociale, precum şi protecţia drepturilor beneficiarilor de servicii
sociale. Totodată, legea prevede procedura de acordare a serviciilor sociale şi inspecţia serviciilor sociale.
În perioada 2002-2014 a fost elaborat şi adoptat un nou cadru legislativ, care reglementează asigurarea calităţii serviciilor
sociale, prestate familiilor cu copii. Legea privind acreditarea prestatorilor de servicii sociale are drept scop îmbunătăţirea
calităţii serviciilor sociale prestate tuturor categoriilor de beneficiari, inclusiv familiilor şi copiilor.
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie conţine prevederi importante privind violenţa în familie
şi formele acesteia şi stabileşte cadrul instituţional, atribuind responsabilităţi specifice autorităţilor competente. Legea prevede
crearea centrelor de asistenţă pentru victimele violenţei, precum şi un mecanism eficient pentru soluţionarea cazurilor de violenţă,
proceduri de plângeri, aplicare a ordonanţelor de protecţie şi izolare a agresorului familial.
În scopul asigurării protecţiei speciale a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, au fost aprobate
Instrucţiunile privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea
copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului.
Strategia pentru protecţia copilului pe anii 2014-2020 afost aprobată cu scopul de a continua şi a îmbunătăţi reformele, a
asigura respectarea şi promovarea drepturilor copilului şi a atinge cele mai bune standarde şi practici în acest domeniu. Obiectivul
Strategiei pentru protecţia copilului este de a dezvolta şi a eficientiza sistemul de protecţie pentru familiile cu copii aflaţi în
situaţie de risc şi pentru copiii în dificultate.
Concluzionând, remarcăm că Republica Moldova promovează politici de protecţie în diverse domenii (protecţie socială,
educaţie, sănătate şi altele). Politicile de protecţie a familiei şi copilului reprezintă un domeniu separat. Constituţia Republicii
Moldova este documentul fundamental, care reglementează dreptul familiei şi a copilului la protecţie, inclusiv prin garantarea
dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, asigurarea asistenţei şi protecţiei sociale, protecţia mamelor, copiilor, orfanilor şi
tinerilor, protecţia persoanelor cu dizabilităţi, garantarea dreptului la asistenţă medicală şi a dreptului de a locui într-un mediu
sigur.
Conform art. 48 alin. (1) din Constituţie, familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la
ocrotire din partea societăţii şi a statului. Statul facilitează, prin măsuri economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi
îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.
În acelaşi sens, normele constituţionale sunt dezvoltate de prevederile Codului familiei, din care deducem că familia în
Republica Moldova se află sub ocrotirea statului, acesta trebuind să manifeste grijă faţă de familie prin: crearea şi dezvoltarea
unei largi reţele de case de naştere, de creşe şi grădiniţe de copii, de şcoli şi de alte instituţii pentru copii; organizarea şi
perfecţionarea sferei de deservire socială şi alimentaţie publică; acordarea de ajutor la naşterea copilului; acordarea de ajutor şi de
înlesniri mamelor singure şi familiilor cu mulţi copii; acordarea unor alte feluri de ajutoare şi sprijin familiei.
3. Protecţia socială a familiilor în dificultate
Protecţia socială a populaţiei în general şi a familiilor, în special, este elementul-cheie al reformelor sociale şi direcţia
principală a politicii sociale de stat. Implementarea politicii sociale în condiţiile actuale presupune aplicarea de noi formule de
protecţie socială a categoriilor de populaţie social dezavantajate, noi instrumente de intervenţie în politicile de dezvoltare socială,
realizarea reformelor social-economice cu implicarea activă a societăţii prin informare, dialog şi consultări. Promovarea
consecventă a politicilor sociale proactive serveşte drept garant al drepturilor cetăţenilor la protecţie şi securitate socială.
Dezvoltarea unui sistem coerent şi unitar de suport al familiei constituie unul din obiectivele prioritare ale protecţiei
sociale. Politicile din domeniul protecţiei sociale a familiei şi copilului ca parte componentă a sistemului de protecţie socială au
menirea de a oferi o asistenţă adecvată copiilor, familiilor cu copii în scopul asigurării unui trai decent. Ele sunt orientate spre
modernizarea şi diversificarea serviciilor comunitare şi a celor de tip familial în vederea combaterii sărăciei şi a excluziunii
sociale, prevenirii instituţionalizării copilului, creşterii calităţii vieţii familiei, dar şi încurajării natalităţii.
Serviciile universale, bine planificate şi prestate, concepute pentru a fi accesibile familiilor şi copiilor în situaţie de risc,
pot oferi cea mai mare parte a asistenţei necesare familiilor. Sistemul naţional de protecţie socială a familiei şi copilului din
Republica Moldova include două componente de bază:
101
 1. Prestaţii băneşti.
2. Servicii sociale[26].
Prestaţii adresate familiei şi copilului. Conform prevederilor articolului 47 al Constituţiei „statul este obligat să ia măsuri
pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.”
Indemnizaţiile adresate familiilor cu copii reprezintă principalul suport financiar din partea statului pentru familiile cu
copii şi este exprimat sub formă de plăţi unice sau periodice acordate familiei pentru naşterea şi creşterea/îngrijirea copilului. În
temeiul Hotărîrii Guvernului cu privire la indemnizaţiile adresate familiilor cu copii nr.1478 din 15.11.2002, familiile cu copii
beneficiază de următoarele tipuri de indemnizaţii:
a. indemnizaţia unică la naşterea copilului (la naşterea primului copil şi la naşterea fiecărui copil următor);
b. indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului pînă la împlinirea vîrstei de 3 ani, persoanelor asigurate (30% din baza de
calcul stabilită conform articolului 7 al Legii nr. 289-XV din 22 iulie 2004 privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară
de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale);
c. indemnizaţia lunară pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de 1,5 ani, persoanelor neasigurate.
În conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 581 din 25.05.2006 „Pentru aprobarea Regulamentului cu privire la condiţiile
de stabilire şi plată a indemnizaţiilor pentru copiii adoptaţi şi cei aflaţi sub tutelă/curatelă” pentru copiii adoptaţi şi cei aflaţi sub
tutelă/curatelă, părinţilor adoptatori, tutorilor/curatorilor li se plătesc lunar indemnizaţii pentru alimentaţie, procurarea
îmbrăcămintei/încălţămintei, obiectelor de igienă personală.
În scopul susţinerii părinţilor adoptivi şi a tutorilor/curatorilor în creşterea şi educarea copiilor adoptaţi şi cei aflaţi sub
tutelă/curatelă, prin Hotărîrea Guvernului nr. 140 din 06.04.2015 „Pentru modificarea punctului 10 al Hotărîrii Guvernului nr.
198 din 16.04.1993” a fost majorat cuantumul indemnizaţiilor vizate cu 100 lei, astfel începînd cu 01 ianuarie 2015 acesta
constituind 700 lei lunar per copil.
În conformitate cu prevederile Legii nr.140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a
copiilor separaţi de părinţi, autorităţile tutelare teritoriale asigură plasamentul planificat al copiilor separaţi de părinţi. În
plasament planificat copiii pot fi plasaţi: în serviciul de tutelă/curatelă, serviciul de plasament de tip familial (casă de copii de tip
familial, asistenţă parentală profesionistă) şi serviciul de plasament de tip rezidenţial (casă comunitară, centru de plasament
temporar, alt tip de instituţie rezidenţială).
De asemenea, prin Hotărîrea Guvernului nr. 494 din 12.08.2015 a fost modificat şi completat Regulamentul cu privire la
condiţiile de stabilire şi plată a indemnizaţiilor pentru copiii adoptaţi şi cei aflaţi sub tutelă/curatelă, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.581 din 25.05.2006, precum şi abrogat punctului 10 al Hotărîrii Guvernului nr. 198 din 16 aprilie 1993 „Cu privire
la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile”.
Reieşind din faptul că actualmente copiii rămaşi fără ocrotire părintească sunt deja în plasament în serviciul tutelă/curatelă,
au fost introduse două reglementări a modului de plată a indemnizaţiei lunare pentru întreţinerea copilului sub tutelă/curatelă şi
anume:
1. În cazul tutelei/curatelei stabilite ca formă de protecţie a copilului pînă la 1 ianuarie 2014, Direcţia/Secţia asistenţă
socială şi protecţie a familiei/ Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului Chişinău va achita indemnizaţiile lunare
în baza deciziei autorităţii tutelare de nivelul intîi cu privire la instituirea tutelei/curatelei, asigurînd verificarea statutului
copilului.
2. În cazul copiilor plasaţi în serviciul tutelă/curatelă după 1 ianuarie 2014, Direcţia/Secţia asistenţă socială şi protecţie a
familiei/Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului Chişinău va achita indemnizaţiile lunare în baza dispoziţiei
autorităţii tutelare teritoriale privind stabilirea statutului de copil rămas fără ocrotire părintească şi dispoziţiei autorităţii tutelare
teritoriale privind plasamentul planificat al copilului în serviciul de tutelă/curatelă, stabilind dreptul la indemnizaţia de
tutelă/curatelă.

102
 În conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 1083 din 26.10.2000 „Privind punerea în aplicare a Legii Fondului
republican şi a fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei”, persoanele socialmente vulnerabile au dreptul să beneficieze
de ajutor material pentru procurarea produselor alimentare (inclusiv produselor alimentare speciale), mărfurilor industriale de
primă necesitate, a medicamentelor, articolelor protetico-ortopedice şi pentru achitarea parţială a serviciilor medicale.
Servicii sociale adresate familiei cu copii
Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010 constituie cadrul general de creare şi funcţionare a sistemului
integrat de servicii sociale. Aceasta determină sarcinile şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
ale altor persoane juridice şi fizice care asigură protecţia drepturilor beneficiarilor de servicii sociale.
Conform prevederilor Legii menţionate, serviciile sociale sunt definite ca ansamblu de măsuri şi activităţi realizate pentru
a satisface necesităţile sociale ale persoanei/familiei în vederea depăşirii unor situaţii de dificultate, de prevenire a marginalizării
şi excluderii sociale. Dreptul la serviciile sociale existente este stabilit în mod individual, în baza evaluării necesităţii
familiei/persoaneide aceste servicii.
Serviciile sociale adresate familiei asigură protecţia acesteia prin măsuri preventive, precum şi prin intervenţii adecvate şi
eficiente. Acestea vizează conservarea puterii de familie şi unitate, în special în familiile care se confruntă cu dificultăţi[40, p.6].
Luând în considerare Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (CoE CM/Rec(2011)12 privind Drepturile
Copilului şi Serviciile sociale prietenoase copilului şi familiei (2011), serviciile sociale pentru copii şi familii trebuie organizate
conform principiului subsidiarităţii şi să ofere o gamă de servicii preventive, comprehensive şi sensibile, cu o atenţie specială faţă
de familiile cu cele mai mari necesităţi[ibidem, p.7].
Documentul menţionat recomandă ca guvernele să ia în considerare directivele anexate la această recomandare ca un
instrument practic de adaptare a sistemelor de servicii sociale pentru copii şi familii la drepturile, interesele şi nevoile specifice ale
acestora, şi să identifice mijloacele practice de remediere a problemelor existente în oferta de servicii sociale[ibidem, p.3].
Totodată, Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei încurajează statele spre existenţa unor servicii sociale
specializate care să asigure intervenţia imediată de urgenţă, de asemenea, acestea trebuie să furnizeze sprijin social şi psihologic
copiilor şi familiilor lor, devenind după conţinut multidisciplinare. Serviciile multidisciplinare trebuie să includă servicii pentru
copii şi familii cu privire la: victimele violenţei fizice, inclusiv cazurile în care copiii asistă la violenţă domestică ; părinţii ce au
nevoie în mod special de îmbunătăţirea abilităţilor de parenting ; familiile cu copiii cu dizabilităţi cognitive, comunicaţionale,
fizice sau de alt tip etc.[ibidem, p.7].
Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010 prevede clasificarea serviciilor sociale în următoarele tipuri:
1. serviciile sociale primare, care se acordă la nivel de comunitate tuturor beneficiarilor şi au drept scop prevenirea sau
limitarea unor situaţii de dificultate care pot cauza marginalizarea sau excluziunea socială;
2. serviciile sociale specializate, care implică antrenarea specialiştilor şi au drept scop menţinerea, reabilitarea şi dezvoltarea
capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de dificultate în care se află beneficiarul sau familia acestuia;

3. serviciile sociale cu specializare înaltă, sunt serviciile prestate într-o instituţie rezidenţială sau într-o instituţie specializată
de plasament temporar, care impun un şir de intervenţii complexe ce pot include orice combinaţie de servicii sociale specializate,
acordate beneficiarilor cu dependenţă sporită şi care necesită supraveghere continuă (24/24 ore) [39].
Servicii sociale primare.
Conform Nomenclatorului de servicii sociale, familiile şi copiii aflaţi în situaţie de risc pot beneficia de următoarele
servicii primare:
- Asistenţă socială comunitară. Serviciul prestează asistenţă socială persoanelor, familiilor şi grupurilor sociale, la nivel de
comunitate, pentru depăşirea situaţiilor de dificultate.
- Centrul comunitar de asistenţă socială. Centrul (multifuncţional) este o instituţie publică creată la nivel
comunitar/municipiu în cadrul căreia se organizează şi se prestează o gamă largă de servicii sociale pentru persoanele/familiile
aflate în dificultate. Beneficiarii acestui centru pot fi persoanele, familiile şi grupurile sociale aflate în situaţie de dificultate din

103
comunitate. Centrele comunitare oferă servicii de: a) informare; b) consiliere; c) consultanţă; d) reintegrare în familie şi în
comunitate; e) servicii de dezvoltare a capacităţilor ocupaţionale; f) alimentare.
Servicii sociale specializate
1. Centrul de asistenţă socială a familiei şi copilului este un serviciu public, care activează pe lîngă structura teritorială de
asistenţă socială şi este destinat să acorde asistenţă metodologică şi practică în procesul implementării la nivel local a politicilor şi
prestării serviciilor în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii şi copiilor aflaţi în situaţii de risc. Centrul oferă următoarele
servicii:
- asistenţă metodologică şi practică în managementul de caz al familiilor în situaţie de risc; familiilor cu copii în situaţii de
risc, copiilor separaţi de mediul familial şi copiilor rămaşi fără ocrotire părintească;
- asistenţă metodologică în managementul şi prestarea serviciilor în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii şi
copiilor în situaţii de risc;
- asistenţă specialiştilor de resort din cadrul structurii teritoriale de asistenţă socială în colectarea/analiza şi sistematizarea
datelor şi informaţiilor în domeniul protecţiei familiei şi copilului. Pe parcursul anului 2014, în ţară au activat 6 centre de asistenţă
socială a familiei şi copilului, care au oferit asistenţă şi suport specialiştilor din cadrul Direcţiilor/Secţiilor de asistenţă socială şi
protecţie a familiei.
2. Centrul de zi pentru copii în situaţii de riscreprezintă o instituţie publică sau privată de asistenţă socială care prestează
servicii sociale specializate de îngrijire în regim de zi a copiilor în situaţie de risc, în vederea (re)integrării sociale şi familiale a
acestora, precum şi în scopul prevenirii separării copiilor în situaţie de risc de mediul familial. Centrele de zi pentru copii în
situaţie de risc activează în baza prevederilor Hotărrii Guvernului nr. 441 din 17.07.2015 pentru aprobarea Regulamentului-cadru
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului social Centrul de zi pentru copii în situaţie de risc şi a standardelor minime de
calitate. Serviciul prestează un spectru larg de servicii care variază în funcţie de necesităţile beneficiarilor:
- alimentaţie; formarea deprinderilor de viaţă; dezvoltarea abilităţilor cognitive, de comunicare şi comportament; suport în
studierea şi asimilarea programelor şcolare; orientare profesională; consiliere şi reabilitare psihosocială a copiilor; petrecerea
timpului liber; facilitarea accesului la servicii din comunitate (educaţie, sănătate, cultură, etc.); consolidarea abilităţilor părinteşti
în creşterea şi educarea copiilor; alte servicii, în funcţie de necesităţile beneficiarilor.
3. Centrul de zi pentru copii cu dizabilităţi reprezintă o instituţie publică sau privată de asistenţă socială care prestează
servicii în regim de zi pentru recuperarea/reabilitarea copiilor în vederea (re)integrării sociale, precum şi în scopul prevenirii
separării copiilor de mediul familial şi excluziunii sociale. Centrul prestează următoarele servicii: servicii pentru dezvoltarea
abilităţilor cognitive, de comunicare şi comportament; servicii de recuperare/reabilitare; suport pentru incluziunea educaţională;
consilierea membrilor familiei/a îngrijitorilor; activităţi de petrecere a timpului liber; alimentare; orientare profesională; transport
zilnic; servicii de recuperare la domiciliu (după caz).
4. Centrul de plasament temporar pentru copii în situaţii de risc reprezintă o instituţie publică sau privată de asistenţă socială
care prestează servicii în regim de plasament temporar copiilor în scopul (re)integrării sociale şi familiale a acestora. Centrele de
plasament temporar activează în baza Hotărîrii Guvernului nr. 1018 din 13.09.2004 cu privire la aprobarea Regulamentului-cadru
al centrului de plasament temporar al copilului şi Hotărîrii Guvernului nr. 450 din 28.04.2006 privind aprobarea Standardelor
minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului în centrul de plasament temporar. Centrul prestează
următoarele tipuri de servicii: găzduire, întreţinere, alimentare; servicii pentru dezvoltarea abilităţilor cognitive, de comunicare şi
comportament; suport pentru incluziunea educaţională; consilierea membrilor familiei/îngrijitorilor;orientare profesională.
5. Centrul de plasament temporar pentru copii cu dizabilităţi reprezintă o instituţie publică sau privată de asistenţă socială
care prestează servicii în regim de plasament copiilor în scopul recuperării, reabilitării, (re)integrării sociale şi familiale a
acestora. Centrul activează în baza Hotărîrii Guvernului nr. 823 din 04.07.2008 privind aprobarea Standardelor minime de calitate
pentru serviciile sociale prestate în centrele de plasament pentru copii cu dizabilităţi. Centrul prestează următoarele servicii:
găzduire, întreţinere, alimentare; servicii pentru dezvoltarea abilităţilor cognitive, de comunicare şi comportament; servicii de

104
recuperare/reabilitare; suport pentru incluziunea educaţională; consilierea membrilor familiei/îngrijitorilor; activităţi de petrecere
a timpului liber; orientare profesională; servicii de recuperare la domiciliu (după caz).
6.Centrul maternaleste o instituţie publică sau privată de protecţie a cuplului mamă-copil în scopul prevenirii abandonului
copilului şi asigurării formării, menţinerii şi consolidării legăturilor familiale. Centrul activează în baza Hotărîrii Guvernului nr.
1019 din 02.09.2008 pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind serviciile sociale prestate în cadrul centrelor
maternale. Centrul maternal este destinat să presteze: găzduire, întreţinere şi alimentare; suport în dezvoltarea abilităţilor de
creştere şi îngrijire a copilului; consiliere psihologică; asistenţă medicală; asistenţă juridică; suport pentru (re)integrarea
familială, socială şi profesională.
În cadrul Centrului maternal sunt acordate servicii:
a) cuplurilor mamă-copil aflate în una din următoarele situaţii de risc social:
- mame cu copii nou-născuţi cu intenţie de abandon (mame solitare, mame minore traficate, mame provenind din familii mici
cu venituri mici, marginalizate etc.);
- mame cu copii care nu au locuinţă;
- mame cu copii care se confruntă cu probleme materiale şi/sau relaţionale;
b) cuplurilor mamă-copil abuzate sau neglijate:
- mamă şi/sau copilul abuzaţi sub diferite forme în familie;
- copilul maltratat fizic/psihic, prin neglijare, din neştiinţă şi/sau din cauza dificultăţilor materiale etc.;
c) cuplurilor mamă-copil incluse în programul de restabilire a legăturii familiale:
- situaţii în care copilul a trecut printr-o formă de protecţie (de tip familial sau rezidenţial) şi este necesară o etapă
intermediară de asistenţă complexă şi suport pentru mamă în vederea reintegrării familiale definitive a copilului;
d)gravidelor în dificultate pe parcursul ultimului trimestru de sarcină aflate în una/mai multe situaţiile expuse anterior.
7. Asistenţa parentală profesionistăeste un serviciu social specializat, care oferă copiilor îngrijire familială substitutivă în
familia unui asistent parental profesionist. Prin Hotărîrea Guvernului nr. 760 din 17.09.2014 a fost aprobat Regulamentul-cadru
cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului de asistenţă parentală profesionistă şi a standardelor minime de calitate,
acestea fiind corelate cu Liniile directoare ONU pentru îngrijirea alternativă a copilului. Beneficiarii Serviciului sunt:
1. copilul lipsit efectiv de grija părinţilor în situaţii determinate de absenţa acestora, cu excepţia copilului ai cărui părinţi sunt
plecaţi peste hotare;
2. copilul luat de la părinţi din cauza existenţei pericolului iminent pentru viaţa sau sănătatea acestuia ori aflat în situaţie de
risc;
3. copilul căruia i s-a stabilit statutul de copil rămas temporar fără ocrotire părintească;
4. copilul căruia i s-a stabilit statutul de copil rămas fără ocrotire părintească;
5. copilul cu dizabilităţi, părinţii sau persoanele în grija cărora se află copilul care au nevoie de timp pentru recuperare;
6. mamele minore cu risc de abandon al copilului.
Totodată, scopul Serviciului este de a oferi copilului îngrijire într-un mediu familial substitutiv pentru perioadă
determinată de timp, iar obiectivele implică:
- asigurarea îngrijirii copilului în conformitate cu necesităţile individuale de asistenţă şi dezvoltare ale acestuia;
- facilitarea (re)integrării familiale şi sociale a copilului, ţinînd cont de necesităţile individuale de asistenţă şi dezvoltare ale
acestuia.
Mărimile alocaţiilor pentru copiii plasaţi în serviciul de asistenţă parentală profesionistă sunt stipulate în Hotărîrea
Guvernului nr. 924 din 31.12.2009 cu privire al alocaţiile pentru copii plasaţi în serviciul de asistenţă parentală profesionistă.
Tipul alocaţiei depinde de tipul plasamentului stabilit şi durata acestuia.
Începînd din anul 2012, în Republica Moldova a fost implementat plasamentul de răgaz în asistenţa parentală
profesionistă, destinat copiilor cu dizabilităţi pentru a fi crescuţi şi educaţi într-un mediu cît mai apropiat de cel familial.

105
Plasamentul de răgaz a fost practicat în două unităţi administrativ-teritoriale ale ţării şi anume, în municipiul Chişinău şi în
raionul Orhei.
8. Casa de copii de tip familial reprezintă o instituţie creată în baza unei familiei complete, care oferă copilului rămas fără
ocrotire părintească îngrijire familială substitutivă în familia părintelui-educator. În casele de copii de tip familial pot fi plasaţi
pentru întreţinere şi educaţie copiii rămaşi fără ocrotire părintească în vîrstă de pînă la 14 ani. Potrivit Hotărîrea Guvernului nr.
937 din 12.07.2002 pentru aprobarea Regulamentului casei de copii de tip familial, scopul casei de copii de tip familie este
protecţia copilului orfan sau rămas fără ocrotire părintească, socializarea şi, după caz, (re)integrarea acestuia în familia biologică,
extinsă sau adoptatoare, iar drept obiective sunt menţionate: îngrijirea şi creşterea copilului în condiţiile unui mediu familial
substitutiv, conform standardelor de calitate; asigurarea dezvoltării copilului plasat în CCTF corespunzător particularităţilor de
personalitate şi de vîrstă ale lui; facilitarea, în caz de posibilitate, a (re)integrării copilului în familia biologică, extinsă sau
adoptatoare; facilitarea socializării copiilor şi pregătirea lor pentru viaţa independentă după atingerea vîrstei majoratului.
În scopul asigurării protecţiei drepturilor copiilor rămaşi fără ocrotire părintească din casele de copii de tip familial, prin
Hotărîrea Guvernului nr. 1733 din 31.12.2002 cu privire la normele de asigurare materială a copiilor orfani şi a celor rămaşi fără
ocrotire părintească din casele de copii de tip familial, a fost reglementatăasigurarea materială a caselor de copii de tip familial.
9. Tutela/curatelareprezintă o formă de protecţie, care se instituie asupra copiilor rămaşi fără ocrotire părintească în scopul
educaţiei şi îngrijirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime. Activitatea serviciului dat este
reglementată prin Codul Familiei adoptat prin Legea nr. 1316- XIV din 26.10.2000, Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002.
Tutela/curatela se instituie cu scopul prestării anumitor servicii: îngrijirea şi creşterea copilului în condiţiile unui mediu
familial substitutiv; reprezentarea legală a drepturilor şi intereselor copiilor; administrarea bunurilor mobile şi imobile ale
copilului.
10. Casa comunitară pentru copii în situaţie de risc este un serviciu social specializat de plasament temporar pentru
creşterea şi educarea, într-o locuinţă de tip familial, a copiilor privaţi temporar sau permanent de mediul lor familial, precum şi a
copiilor aflaţi în situaţie de risc. Actul normativ care reglementează activitatea Casei comunitare pentru copii în situaţie de risc
este Hotărîrea Guvernului nr. 52 din 17.01.2013 privind aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la organizarea şi funcţionarea
Serviciului social Casa comunitară pentru copii în situaţie de risc. Casa comunitară pentru copii în situaţie de risc prestează
următoarele servicii: găzduire; întreţinere; alimentaţie; formarea deprinderilor de viaţă (autoservire, igienă); dezvoltarea
abilităţilor cognitive, de comunicare şi comportament; suport în studierea şi asimilarea programelor şcolare; consiliere şi
reabilitare psihosocială; petrecerea timpului liber; orientare profesională; (re)integrare familială; incluziune comunitară şi
socială; însoţirea copiilor la instituţiile medicale, administrarea medicamentelor prescrise de către medici, acordarea de prim-
ajutor medical, conform competenţei.
11. Sprijinul familial este orientat spre familiile cu copii, pentru a preveni şi/sau a depăşi situaţiile de risc în vederea
asigurării creşterii şi educaţiei copilului în mediul familial. Scopul Serviciului social de sprijin pentru familiile cu copii constă în
susţinerea dezvoltării capacităţilor familiei în creşterea şi educaţia copilului, prin consolidarea factorilor protectori din interiorul
familiei şi conectarea ei la resursele relevante din comunitate.
Serviciul numit se prestează în două forme: sprijin familial primar şi sprijin familial secundar. În cadrul sprijinului
familial secundar familiile cu copii pot beneficia de ajutor bănesc.Sprijinul familial primar include activităţi variate, flexibile,
orientate spre consolidarea mediului familial şi a factorilor protectori din interiorul familiei: formarea capacităţii de a depăşi
situaţiile dificile, crearea reţelei sociale a familiei şi a capacităţii acesteia de a oferi suport în perioadele dificile, formarea
deprinderilor privind îngrijirea şi educaţia copilului, formarea competenţelor sociale şi emoţionale ale copilului, identificarea
factorilor care pot conduce la apariţia riscului de neglijare şi abuz.
Acesta este realizat prin intermediul programelor de prevenire primară, în funcţie de necesităţile comunităţii şi existenţa
serviciilor comunitare, care pot include: activităţi de informare şi sensibilizare, şcoala părinţilor, grupuri de suport pentru părinţi
şi pentru copii, activităţi comunitare cu copiii pentru susţinerea dezvoltării emoţionale, sociale şi incluziunii sociale a acestora.
Beneficiari ai sprijinului familial primar sunt toate familiile cu copii din comunitate.
106
 Sprijinul familial secundar include un ansamblu de activităţi adresate familiilor cu copii în situaţii de risc, cu scopul de a
diminua factorii care afectează sănătatea şi dezvoltarea copilului, a preveni separarea copilului de familie sau a pregăti
reintegrarea lui în familie, care sunt realizate în baza managementului de caz aprobat de Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi
Familiei. Pentru prevenirea separării copilului de familie sau reintegrarea acestuia în familie, sprijinul familial secundar se
realizează în baza evaluării complexe.
Ajutorul bănesc se oferă în situaţiile în care sprijinul familial secundar nu asigură diminuarea problemei/soluţionarea
cazului fără de asistenţă financiară. La stabilirea ajutorului bănesc se iau în considerare necesităţile familiei, numărul de copii în
familie, condiţiile de trai, factorii sezonieri, gravitatea problemei etc., precum şi venitul familiei obţinut din salarii, plăţi sociale şi
alte surse de venit, declarate sub responsabilitatea familiei. Familia beneficiară de ajutor social are dreptul de a accesa ajutor
bănesc. Beneficiari ai sprijinului familial secundar sunt familiile cu copii în situaţii de risc şi/sau familiile ai căror copii se află în
proces de reintegrare.
Legislaţia în vigoare asigură asistenţă suplimentară familiilor care au copii cu dizabilităţi, prin servicii specifice,
specializate prestate în special de asistenţii sociali şi lucrători medicali. Referitor la serviciile specializate pentru copiii cu
dizabilităţi, pot fi menţionate următoarele [19, p.36]:
 Îngrijirea la domiciliu, asigurată de asistenţii personali, care a fost introdusă pentru a asista familiile cu copii cu
dizabilităţi în timpul zilei. Acest tip de îngrijire este reglementat în legislaţia naţională, începând cu anul 2013.
 Serviciul „Echipa mobilă” („outreach”) este reglementat de legislaţia în vigoare.
 Serviciile de tip respiro, în cadrul cărora copiii se pot afl a o perioadă scurtă de timp în familiile asistenţilor parentali
profesionişti sau în unităţi rezidenţiale de tip respiro.
 Serviciile de ortopedie şi protezare asigură gratuit benefi ciarii cu echipamente specializate.
 Suport şi informare a părinţilor cu privire la satisfacerea necesităţilor speciale ale copiilor, oferite de asistenţii sociali,
conform competenţelor.
La nivel comunitar, statul asigură diverse servicii familiilor cu copii în situaţie de risc, inclusiv [19, p.35]:
 Instruirea părinţilor: suportul sau consilierea pentru părinţii tineri sunt disponibile şi oferite de către medicii de familie, iar
familiile în situaţie de risc sunt asistate în procesul de accesare a serviciilor.
 Asistenţă în accesarea serviciilor de îngrijire medicală pentru copii şi acordarea, în baza prescripţiilor medicilor de
familie, a medicamentelor gratuite (conform listei aprobate de Guvern).
 Asistenţă în procesul de prevenire a mortalităţii la domiciliu a copiilor sub 5 ani, acordată la nivel de comunitate de către
medicii de familie şi asistenţii sociali (conform Hotărârii Guvernului).
 Asistenţă în procesul de şcolarizare a copiilor în situaţie de risc – alocaţie unică la începutul anului şcolar, pentru a
procura rechizite şcolare/haine şi/sau încălţăminte pentru copii. În plus, aceşti copii benefi ciază de manuale şcolare gratuite.
 Alimentaţie gratuită, oferită în instituţile educaţionale pentru copiii din familiile social – vulnerabile.
 Servicii de meditaţie, oferite în cadrul programului prelungit în învăţământul primar.
 Activităţi extraşcolare, organizate în instituţii educaţionale sau în centre de zi, accesate gratuit.
 Activităţi pe interese, organizate în centrele comunitare pentru copiii expuşi riscurilor de comportament deviant;
 Consiliere, asistenţă psihologică, mediere şi consultanţă juridică pentru familiile cu copii, oferite de către asistenţii sociali.
 Consiliere şi asistenţă oferite de către asistenţii sociali, în obţinerea prestaţiilor băneşti, precum şi la angajarea în câmpul
muncii pentru părinţii şomeri.
 Plasament temporar în centre de plasament, pentru membrii familiilor, care au părăsit locul de trai din cauza violenţei în
familie.
 Apartamente sociale familiilor cu copii, în cazurile în care lipsa spaţiului locativ adecvat expune copiii anumitor riscuri
sau apare riscul separării copilului de familie.
Servicii sociale cu specializare înaltă.

107
 Acestea sunt serviciile prestate într-o instituţie rezidenţială sau într-o instituţie specializată de plasament temporar, care
impun un şir de intervenţii complexe ce pot include orice combinaţie de servicii sociale specializate, acordate beneficiarilor cu
dependenţă sporită şi care necesită supraveghere continuă (24/24 ore). Acest tip de servicii se recomandă să fie prestate în ultimă
instanţă, cînd resursele comunitare sunt ineficiente.
În Nomenclatorul de servicii sunt incluse următoarele servicii cu specializare înaltă adresate familiilor şi copiilor în
situaţie de risc:
- casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale;
- centru pentru asistenţă şi protecţia victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane;
MMPSF coordonează activitatea a două instituţii sociale rezidenţiale pentru copii:
1. Casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale (fete) din or. Hînceşti;
2. Casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale (băieţi) din or. Orhei.
Casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale reprezintă o instituţie publică de asistenţă socială care prestează servicii
în regim de plasament copiilor cu dizabilităţi mintale în scopul recuperării, reabilitării, (re)integrării sociale şi familiale a
acestora. Beneficiarii casei sunt copiii cu dizabilităţi mintale cu vîrsta de 4 pînă la 18 ani. Activitatea instituţiilor respective este
reglementată de Regulamentul-cadru de funcţionare a casei-internat pentru copii cu deficienţe mintale, aprobat prin ordinul
MMPSFCnr. 45 din 13.06.2008.
În concluzie, protecţia socială a populaţiei este elementul-cheie al reformelor sociale şi constituie una din direcţiile
principale ale politicii sociale de stat. Implementarea politicii sociale în condiţiile actuale presupune aplicarea de noi formule de
protecţie socială a categoriilor de populaţie social dezavantajate, noi instrumente de intervenţie în politicile de dezvoltare
socială, realizarea reformelor social-economice cu implicarea activă a societăţii.
În acest sens, promovarea consecventă a politicilor sociale proactive serveşte drept garant al drepturilor cetăţenilor la
protecţie şi securitate socială. Acest deziderat devine şi mai consistent în condiţiile angajamentului asumat prin semnarea la 27
iunie 2014, la Bruxelles, a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. Astfel, prin acest angajament Republica Moldova a
confirmat alegerea sa privind dezvoltarea social-economică în baza modelului european, spre democratizare şi onorare a
angajamentelor asumate faţă de valorile fundamentale europene.
Protecţia socială optează pentru asigurarea unui standard de viaţă de bază pentru toţi oamenii, indiferent de categoriile pe
care le reprezintă şi mijloacele de care dispun. În acest sens, condiţiile concrete şi nevoile diferite care se cer a fi acoperite
conduc la diversificarea modalităţilor de realizare a protecţiei sociale, dar avîndu-se un singur obiectiv final – cel al asigurării
unui nivel de trai decent al populaţiei[26].
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei este promotorul politicii sociale de stat în domeniul protecţiei sociale a
populaţiei, care are drept scop creşterea nivelului vieţii cetăţenilor şi asigurarea garanţiilor sociale de stat. În vederea realizării
acestui deziderat, Ministerul continuă implementarea şi promovarea reformelor în domeniu, reforme ce sunt orientate spre
asigurarea unei protecţii sociale eficiente, juste şi incluzive.
Protecţia socială se concretizează prin programe sociale, care cuprind măsuri şi instrumente menite să asigure creşterea
nivelului de trai şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, precum şi protecţia populaţiei de efectele negative ale fenomenelor sociale,
precum: şomajul, sărăcia, exodul forţei de muncă, inflaţia, pauperizarea, efecte ce pot apărea în anumite perioade determinate de
diferitele condiţii economice şi sociale.
Pornind de la obiectivul principal al protecţiei sociale privind diminuarea şi chiar înlăturarea consecinţelor unor riscuri
asupra nivelului de trai al segmentelor de populaţie social vulnerabile, la fundamentarea şi promovarea politicilor sale sociale
MMPSF stăruie asupra creării unui sistem de protecţie socială a populaţiei echitabil, social eficient şi stabil din punct de vedere
financiar.
Politicile sociale elaborate de MMPSF contribuie la consolidarea familiei, asigurarea incluziunii sociale a copilului,
persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, crearea unei pieţi a muncii funcţionale, facilitează crearea condiţiilor

108
 decente de muncă salariaţilor şi asigurarea unui nivel adecvat de protecţie persoanelor în vîrstă, precum şi promovează
egalitatea şanselor.
Resurse informaţionale
I. Acte normative
1. Carta Socială Europeană (revizuită). Disponibilă la: http://conventions.coe. int/Treaty/en/Treaties/Html/163.htm
2. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr. 1316 din 26.10.2000. În: MO al Republicii Moldova, 26.04.2001, nr. 47-48.
3. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Arc, 2012.- 576 p.
4. Convenţia OIM nr. 102 cu privire la normele minime ale protecţiei sociale, în vigoare din 27.04.1952. Convenţii si
recomandări (1919-1956). Geneva, 1952.
5. Hotărârea Guvernului privind aprobarea Strategiei pentru protecţia copilului pe anii 2014-2020 nr. 434 din 10.06.2014. În:
Monitorul Oficial, 20.06.2014, nr. 160-166.
6. Hotărârea cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială,nr.1117 din 27.10.2005// Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 151-153 din 27.10.2005.
7. Legea asistenţei sociale. Nr. 547 din 25.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.03.2004, nr. 42-4.
8. Legea privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi. Nr. 140 din 14.06.2013.
În. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.08.2013, nr. 167-172
9. Legea cu privire la serviciile sociale. Nr. 123 din 18.06.2010. În: În: MO al Republicii Moldova, 03.09.2010, nr. 155-158.
10. Legea privind sistemul public de asigurări sociale nr. 489 din 08.07.1999 // Monitorul Oficial nr.1-4 din 06.01.2000.
II. Studii, tratate, cursuri, monografii
11. Avram M. Drept civil. Familia. Buc.: Hamangiu. 2013. 515 p.
12. Athanasiu Al. Dreptul securităţii sociale. Editura: Actami. Bucureşti, 1995.
13. Bulgaru M. ş. a. Asistenţa socială în contextul transformărilor din Republica Moldova. Chişinău: Cu drag S.R.L., 2008.-
439 p.
14. Casian A., Buşmachiu E. Sistemul asigurărilor sociale: reforma, strategiile şi direcţiile de dezvoltare în Republica
Moldova. (Informaţie de sinteză.) Chişinău: INEI, 2002, p. 3.
15. Cebotari V. Dreptul familiei. Chişinău: Tipografia Academiei de Ştiinţe din Moldova, 2014.- 343 p.
16. Diaconescu M. Economie Europeana. Ed. Uranus, Buc.- 2004
17. Dicţionarul explicativ al limbii române. /Coteanu I., Seche L., Seche M. Bucureşti: Editura Academiei României, 1984,
p.56.
18. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 861.
19. Evaluarea strategică a sistemului de protecţie a copiilor în Republica Moldova. Raport / Min. Muncii, Protecţiei Sociale şi
Familiei, Min. Educaţiei, Min. Sănătăţii [et al.]. – Chişinău: S. n., 2014 (Tipogr. „Bons Offi ces”). – 220 p.
20. Ghimpu S., Ţiclea A., Tufan C. Dreptul securitatii sociale. Bucuresti. ALL BECK, 1998, p.347.
21. Odinokaia I. Locul şi rolul dreptului protecţiei sociale în sistemul de drept al Republicii Moldova. Teza de doctor în drept.
Chişinău, 2010, p. 19.
22. Odinokaia I. Reflecţii privind obiectul de reglementare a dreptului protecţiei sociale. Legea şi viaţa: publicaţie ştiinţifico-
practică, nr.5(209)/2009, p.38-43.
23. Odinokaia I. Riscul social – generatorul raporturilor de protecţie socială. În: Revista Naţională de Drept: publicaţie
ştiinţifico-practică, nr.7(106)/2009, p.29-33.
24. Protecţia copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi. Suport de curs. Chişinău: Caritas, 2013. 98 p.
25. Raportul social anual al MMPSF, 2015, cap. V. Chişinău, 2016.
26. Romandaş N., I. Odinokaia, L. Proca.Dreptul Protecţiei Sociale/ Chişinău: Foxtrot SRL, 2011. -384 p.
27. Stegăroiu V. Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile europene. Teză de doctor în economie.
– Chişinău,2008,p.20//http://www.cnaa.md/files/theses/2008/12504/valentin_stegaroiul_thesis.pdf (accesat 6.02.17).

109
 28. ŢicleaAl., Tufan C., Dreptulsecurităţii sociale.Bucureşti, 2005.
29. Ţop D. Dicţionar de dreptul securităţii sociale. Bucureşti. Editura Rosetti, 2006, p.17.
30. Дурневский В.Современные проблемы социального обеспечения в России / В. Дурневский // Фундаментальные и
прикладные исследования в современном мире. -2013. - № 1. - c. 33-39.
31. Захаров М.Л., Тучкова Э. Г. Право социального обеспечения России. 3е изд. Москва: Wolters Kluwer, 2004.
32. Филиппова М. В. Право социального обеспечения.Москва: ЮРИСТЪ, 2006.
33. The Politics of the Governed: Popular Politics in Most of the World, Columbia University Press. 2004.
34. Waligorski, Conrad. John Kenneth Galbraith: The Economist As Political Theorist. Lanham, Md: Rowman & Littlefield,
2006.
III. Surse Internet
35. http://facultate.regielive.ro/cursuri/sociologie/protectie-si-securitate-sociala-169149.html (accesat 5.02.2017).
36. http://www.scrigroup.com/sanatate/asistenta-sociala/Protectia-sociala-concept-dime14781.php ( accesat 5.02.17).
37. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-protectiei-sociale/notiuni-introductive-privind-protectia-
sociala/#_ftnref6 (accesat 5.02.2017).
38. http://www.mmpsf.gov.md/ro/advanced-page-type/servicii-si-prestatii-sociale (accesat 6.02.17).
39. www.mmpsf.gov.md/sites/default/.../cmrec201112_rom_servicii_sociale_copii1.docx (Recomandarea Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei(CoE CM/Rec(2011)12 privind Drepturile Copilului şi Serviciile sociale prietenoase copilului şi
familiei. (Adoptată de Comitetul de Miniştri la 16 Noiembrie 2011, la cea de-a 1125-a întâlnire a Miniştrilor Adjuncţi(accesat
21.02.17)).

110
 MODELAREA PERSONALITĂŢII ELEVULUI GREU EDUCABIL PRIN REINTERPRETAREA
METODELOR ASISTENȚIALE
Stratan Valentina, dr., conf.univ.

„Niciun copil nu este personal responsabil de faptul că este un copil-

problemă – el este doar victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în
societate.”

Alfred Adler

1. Educația și educabilitatea în raport cu dezvoltarea personalității individului

Dezvoltarea personalităţii este un act de formare a proceselor cognitive, însuşirii calitativelor noi individuale congruente
vârstei, care fac posibilă adaptarea subiectului la diverse condiţii de viaţă [40, p.48]. Formarea personalităţii în ontogeneză
depinde de interacţiunea factorilor biologic - ereditar - social, educaţia eficientă în familie, ce se desfăşoară conform anumitor
legităţi. În caz de alterare, lipsa sau ştirbirea unuia sau a unui grup de factori de risc pot fi contractate tulburări psihice, emoţionale
şi de conduită, la orice vârstă, lăsând amprenta asupra dezvoltării psihice și formării personalităţii la vârstele ulterioare [3, p. 17].
Totodată, dacă dezvoltarea personalităţii elevului are loc sub influența metodelor eficiente de educație, pe care maturul
(părinte, educator/pedagog social, profesor/cadru de sprijin etc.) este conștient a le reinterpreta cu orice ocazie și caz, se poate
obţine formarea acelor capacităţi şi atitudini, necesare elevului să se adapteze cu succes la condiţiile noi de viaţă. Personalitatea
reprezintă, așadar, un ansamblu unitar, integral și dinamic de însușiri, procese și structuri psihofiziologice și psiho-sociale care
diferențiază modul de conduită al unui om în raport cu alții, asigurându-i o adaptare originală la mediu, strâns legată de o
activitate conștientă și eficientă [60].
Între educație, educabilitate și formarea personalității există o legatură indisolubilă, deoarece, așa cum arată și Emil Surdu
omul ca ființă educabilă “dispune de capacitatea de a fi educat, însăși această capacitate poate fi educată și, fără acțiunea
educațională, el, omul, nu se poate ridica la statutul de ființă socială” [43, p. 16].
Creșterea, dezvoltarea și maturizarea ființei umane sunt elemente stadiale ale formării personalității, iar educația “trebuie
să se adapteze în cea mai mare masură posibilă pe aceste etape psihologice ale dezvoltării, să aibă în vedere aspecte fizice și
psihice caracteristice, să le detecteze, și să le discrimineze, să le identifice și să le asigure dezvoltarea corespunzătoare” [12, p.68].
Elena Macovei optează pentru educația ca un fenomen social-istoric, având rolul de a transmite experiența social-umană sub toate
aspectele ei, având ca finalitate crearea de noi produse materiale și spirituale și, totodată de formare a omului “pentru exigențele
social-culturale” [25, p. 18].
Concluzionand, educația, după părerea lui I.Bontaș “ … asigură transmiterea acumulărilor teoretice (informațiilor) și
practice (a abilităților) ale omenirii … în vederea formării personalității și pregătirii lor pentru viață, pentru integrarea lor în
activitățile social-utile, ca și pentru dezvoltarea societății.” [7, p. 14].
Procesul de dezvoltare a personalității este văzut în dependență directă de acțiunea factorilor educativi, de sistemul de
valori al societății, de scopurile educative pe care societatea și le fixează potrivit nivelului său tehnico-economic și cultural, de
metodele de predare folosite [41]. Cojocaru V. (2007), studiind calitatea în educaţie, vine cu viziunea expusă de G.Cristea,
despre inovarea permanenă a metodelor şi strategiilor de predare-evaluare, care trebuie valorificate la nivelul activităţii didactice,
în general, şi al lecţiei în mod special [10, p. 18].
In determinarea dezvoltării psihofizice a copilului, rolul principal aparține interacțiunii dintre ereditate, factorii de mediu și
educație. Acești factori direcționează și condiționează sub aspect cantitativ și calitativ dezvoltarea oricărei persoane. Educația
reprezintă ”activitatea specializată, prin care se mijlocește raportul dintre om și factorii de mediu (societatea), favorizând
dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul său” [17, p.104]. Astfel, educaţia este puntea de

111
legătură dintre potenţialitate, sau posibilitatea dezvoltării (“înscrisă” în ereditatea fiecărui individ) şi “oferta” de posibilităţi a
mediului [34, p.27]. Ea face medierea între ceea ce s-ar putea manifesta (contribuția eredității) sub aspectul conținutului,
momentului, nivelului, intensității, duratei, formei și ceea ce se oferă (contribuția mediului). Educația nu numai că oferă ceea ce
urmează să se asimileze, aceasta realizând-o și mediul, dar se preocupă în plus și de modul “cum să se asimileze”, de
conștientizarea necesității de a învinge anumite obstacole [60].
Rolul conducător al educației se referă și la interventia acesteia în ameliorarea condițiilor de mediu, în crearea unui climat
educațional favorabil cu valențe educative puternice asupra formării personalității umane. Cadrul didactic, prin modelul de
comportament pe care îl oferă copilului, prin atitudinea sa față de elevi, prin exigența sau indulgența sa, prin masura în care se
implică în viața celor mici reușește să influențeze întregul colectiv de elevi, cultivând relații optime, bazate pe afecțiune,
comunicare, încredere și respect reciproc [ibidem].
Educația reprezintă unul din factorii care își aduce o contribuție specific importantă în formarea și dezvoltarea
personalității, în interacțiune cu ceilalți doi factori: ereditatea și mediul. Ea, fără a diminua rolul celor doi factori cu care se
intercondiționează, are un rol îndrumător în interacțiunea factorilor personalității datorită calităților, funcțiilor și caracteristicilor
ei (caracterul organizat, conștient, intenționat, cu un conținut selectat și îndrumat de specialiști formați și selectați pentru instrucțe
și educație) [ibidem]. Educația care se desfășoară în cadrul școlii este cel mai important factor al dezvoltării personalității. Ea are
rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea elevului și de a dezvolta toate laturile personalității sale, atât latura
intelectuală, cât și latura caracterială, morală și estetică. Ca acţiune preponderent conştientă, educaţia își creează premise interne
(susţinerea dezvoltării bio-psiho-socio-culturale), dar şi condiţii externe necesare (conţinuturi, mijloace, forme) [34, p.27].
Cu toate acestea, prin esenţa sa de “activitate umană specializată în dezvoltare” şi-n comparaţie cu ereditatea şi mediul,
educaţia este considerată de specialişti în psihopedagogie ca “factor conducător al dezvoltării ontogenetice” [37, p.40]. Rolul
conducător al educaţiei constă în aceea că ea, ca activitate conştientă şi sistematică, selectează influenţele educative, le
organizează, stabileşte între ele continuitate progresivă, le direcţionează spre un scop precis conturat. Pe de altă parte, educaţia
depistează, dezvoltă şi diferenţiază dispoziţiile ereditare, făcând din ele calităţi, poate grăbi dezvoltarea acestora, poate modifica
unele din ele şi poate compensa forţa unor dispoziţii ereditare slabe, deci, educaţia are rol conducător faţă de influenţele mediului
şi faţă de dispoziţiile native. De aceea, factorii educaţionali (părinţi, profesori, instituţii de cultură, grupuri şi organizaţii de
tineret) trebuie să cunoască personalitatea copilului, gradul său de educabilitate şi astfel să structureze întregul proiect al
demersului educativ [34, p.27].
Prin expresia „educabilitate”, psihopedagogii desemnează potențialul de formare umană sub influența factorilor de mediu
sau educaționali. Din punct de vedere teoretic, educabilitatea reprezintă o categorie pedagogică fundamentală care exprimă
puterea sau ponderea educației în dezvoltarea personalității [ibidem, p.21].
Deoarece factorii care contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii sunt ereditatea, factorul intern (cu caracter
filogenetic); mediul (ca factor extern) şi educaţia (ca factor combinat - intern şi extern), aportul acestor factori a cristalizat trei
teorii importante:
1. Teoria ereditaristă, care susţine că rolul determinant în dezvoltarea omului îl are factorul ereditar.
2. Teoria ambientalistă, care susţine că rolul preponderent în formarea şi dezvoltarea personalităţii îl are factorul de
mediu (mai ales cel social, în care este inclusă şi educaţia).
3. Teoria dublei determinări, conform căreia atât ereditatea, care reprezintă premisa naturală a dezvoltării
psihoindividuale, cât şi mediul socio-cultural - în speţă educaţia - reprezintă cadrul necesar acestei deveniri
[ibidem, p.22].
Ereditatea are o bază materială, chimică, a cărei constituenţi sunt macromoleculele de acizi nucleici din componenţa
genelor. Ele conţin într-o formă codificată o anumită informaţie genetică. Informaţia stocată într-o celulă constituie mesajul
genetic, cunoscut sub denumirea de genotip. Din interacţiunea lui cu mediul înconjurător rezultă fenotipul. Moştenirea genetică
este irepetabilă de la un individ la altul. Orice genotip se exprimă prin fenotip (ansamblul trăsăturilor individuale ), care este o
sinteză între ceea ce este ereditar şi influenţele mediului, ca reacţie a genotipului la aceste influenţe. Factorii ereditari sunt incluşi
112
în categoria “predispoziţiilor naturale” care se referă la particularităţile anatomofiziologice ale analizatorilor, particularităţile
anatomofiziologice ale sistemului nervos central, ale activităţii nervoase superioare a creierului, unele particularităţi instinctuale
etc. [60].
Toate acestea reprezintă premise ereditare care pot deveni însuşiri psihice sub influenţa condiţiilor de mediu şi de
educaţie. Deci, ereditatea se manifestă prin tendinţe, dispoziţii şi posibilităţi sau disponibilităţi, care în primii ani ai copilului au
un caracter nediferenţiat, polivalent, în sensul că pe acelaşi fond născut, sub influenţa mediului şi educaţiei se pot forma profiluri
individuale diferite. Conform epistemologiei genetice (J.Piaget) [36, p.132] ereditatea este mai puternică în primii ani de viaţă şi
mai slabă la maturitate; caracteristicile morfo-fiziologice se moştenesc într-o mare măsură decât facultăţile psihice şi cu cât o
funcţie psihică este mai complexă, cu atât mai puţin depinde de ereditate (se moştenesc mai uşor relaţiile psihice elementare şi
mai greu procesele complexe care ţin de personalitate şi de caracter) [34, p.24].
Factorul ereditar generează un anumit tip de conduită, acesta având o mare importanță în procesul de structurare a
personalității, dar faptul nu se poate explica independent de acțiunea factorilor de mediu și de influențele educației. În conceptia
educaționala științifică privind dezvoltarea personalității individului ereditatea își face șimțită prezența în masura în care ceilalți
doi factori îi permit. În condițiile în care mediul de viață al individului este unul favorabil, iar acțiunea educativă ce se exercită
asupra lui este una de calitate, posibilele influențe negative ale eredității sunt foarte puțin simțite în personalitatea acestuia. Astfel,
se explică faptul că există copii care nu sunt foarte bine dotați intelectual, dar care reusesc să facă față exigențelor școlare, fiind
stimulați și dirijați de părinți cât și de cadrele didactice, atingând performanțe neașteptate. De asemenea, există și situații contrare,
în care copiii dotați din punct de vedere ereditar nu se pot ridica la nivelul așteptărilor deoarece nu li se creează condiții favorabile
de viață și de studiu [60].
Ereditatea, fără contribuția celorlalți doi factori - mediul și educația - este asemenea unui sol fertil, dar necultivat. Francisc
Galton [53], unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai teoriei ereditariste, a anchetat un număr de 415 subiecţi “oameni
renumiţi” și a găsit la 48 % fiul, la 42 % fratele, la 32 % părintele, la 17 % bunicul, iar la 14 % nepotul, toţi oameni renumiţi. Este
descrisă prezenţa în cadrul unor familii cu personalităţi marcante a ambianţei stimulatorii. Astfel, investigându-se cinci generaţii
din familia Bach s-au depistat nu mai puţin de 13 mari muzicieni. Bunicul şi tatăl lui Darwin au fost membri ai Societăţii regale
de Ştiinţe din Marea Britanie. Darwin a avut 6 fete şi 5 băieţi, 4 dintre aceştia fiind şi ei membri ai Societăţii regale; rezultă astfel,
că talentul pentru ştiinţă se transmite prin ereditate [34, p.22].
Mediul social permite umanizarea şi socializarea individului biologic-uman prin asigurarea condiţiilor materiale de
civilizaţie şi cultură, manifestându-şi influenţa prin relaţii interumane, instituţii, ideologii, grupuri sociale, tradiţii, concepţii,
stiluri şi moduri de viaţă etc. În literatura psihosocială [42, p.40] este adusă în discuţie întrebarea dacă există în dezvoltarea
individului perioade deosebite, o anumită etapă de viaţă în care impactul mediului este hotărâtor. Este prezentat în acest sens
experimentul etnografului J. Vellard, care într-o tabără părăsită, din zona muntoasă din Paraguay, unde trăiesc indienii Guayakis,
triburi nomade, a găsit o fetiţă de aproximativ 2 ani, pe care a luat-o cu el adoptând-o. Aceasta s-a dovedit a fi foarte inteligentă,
la 10 ani vorbea limba franceză şi cea portugheză. Un alt exemplu, pedagogul american Ford a cerut unei familii de africani să-şi
înscrie copilul la o grădiniţă dintr-un district evreiesc. Ţinând sub observaţie acest copil, precum şi un altul de aceeaşi vârstă din
Israel şi aplicându-le mai multe teste de inteligenţă, Ford a observat că amândoi reuşesc aceleaşi performanţe. Astfel, el a
concluzionat că mediul este mai important decât o eventuală dotare nativă şi că dezvoltarea mintală este determinată mai mult de
mediu şi tehnicile de antrenament, decât de ereditate [34, p.25].
Comentând raportul dintre rolul mediului, al eredităţii în dezvoltarea psihoindividuală, Emil Păun observă că dacă factorii
interni sunt cei care reglează ordinea stadiilor dezvoltării psihice, cei externi conferă orientare, conţinut, şi pot accelera ritmurile
dezvoltării [35, p.48]. De aici, cum ereditatea nu poate hotărî evoluţia unui individ biologic uman fără un mediu favorabil, tot
astfel nici acesta nu poate acţiona singur, cei doi factori intercondiţionându-se reciproc, aşa încât o delimitare precisă a
influenţelor fiecăruia este aproape imposibilă. Ereditatea este factorul care oferă premisele naturale, iar mediul socio-uman oferă
condiţii şi dă conţinut dezvoltării personalităţii. Omul asimilează condiţiile de mediu interne, adică premisele ereditare,
programele şi experienţa de care dispune. Interiorizând condiţiile externe oferite de mediu prin intermediul individualităţii sale,
113
omul se adaptează în acelaşi timp mediului prin plasticitatea scoarţei cerebrale şi capacitatea sa de învăţare, dobândind astfel noi
comportamente [60].
În concluzie, personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care se constituie în condițiile existenței și activității
din primele etape ale dezvoltării sociale. Omul dispune de un potențial nativ care este realizat treptat și valorificat prin socializare
și enculturație. În legatură cu aceste doua ultime concepte, psihopedagogia modernă vorbește despre conceptul de nişă de
dezvoltare propus de Super şi Harkness (1986, 1997) care face apel la un sistem cu trei componente – contextele fizice şi sociale,
practicile educative şi etnoteoriile parentale – care interacționează între ele şi cu copilul în dezvoltare. Potrivit lui Pierre Dasen,
Christiane Perregaux și Micheline Rey, nisa de dezvoltare are trei componenete care sunt determinate cultural:
 contextele fizice și sociale în care trăiește copilul;
 practicile educative;
 reprezentările sociale ale dezvoltării și educației [51, p. 37].
Mediul extern (fizic și social) poate acționa asupra personalității prin factorii săi exogeni, fie în sens sanogenetic,
stimulând și dezvoltând mersul normal al acesteia, fie dimpotrivă, morbigenetic, în sensul deteriorării acesteia și apariției
tulburărilor (P. Bugard, L. Levi; R.S. Lazarus, C. Enăchescu) [14, p. 136].
C. Enăchescu în Tratatul de igienă mintală (2008) dezbate într-o manieră sistematizat-didactică cele mai importante
direcții de studiu ale sănătății mintale, remarcând problemele de stringență acută ale influenței mediului social asupra formării și
dezvoltării personalității omului. Autorul menționează că față de aceste aspecte ale mediului extern, de o mare varietaæ și
complexitate, care pot invalida individul, se impune acțiunea de psihoigienă care constă în:
 măsuri de educație corecte pentru evitarea dezvoltării unor conduite aberante, acodându-se o atenție deosebită
perioadelor de criză psihobiologică;
 alimentație echilibrată, programe de odihnă și distracții, somn regulat, mișcare;
 evitarea consumului de droguri, alcool, supravegherea admihistrării medicamentelor psihotrope, cu explicarea
riscurilor acestora;
 educația sanitară pe problemele de adaptare complexă a individului la schimbările rapide și multidimensionale în
societate, familie, școală, cercul de relații etc.;
 organizarea progamului de activitate, raționalizara sarcinilor de muncă în raport cu posibilitățile individuale,
aptitudinile;
 normarea echilibrată a timpului de activitate, muncä etc.;
 dezvoltarea unor relații pozitive între indivizii comunității sociale, în familie, etc.;
 depistarea precoce a devierilor în comportament și instituirea imediatä a unei monitorizări și intervenții socio-
educative adecvate [ibidem].
Mediul psiho-socio-cultural constiuie cadrul dezvoltării prin influențele sale organizate și neorganizate, având un rol
deosebit în formarea omului ca personalitate. Copilul devine om social numai prin educație, cu ajutorul căreia iși însușește
limbajul social, cultura generală și comportamentul moral, își formează concepția despre lume, își dezvoltă potențialul creator și
se pregătește pentru integrarea soico-profesională. Iată de ce, este important pentru toți factorii educaționali, părinți, cadre
didactice, asistenți sociali, organizații de tineret sau instituții de cultură, să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său
de educabilitate și, pe această bază, să structureze întregul proiect de tehnologie a educației dau remodelării comportamentului.
Filosoful și pedagogul francez Jean Jacques Rousseau susține că plantele se dezvoltă prin cultivare, în timp ce omul se
formează prin educație.
2. Conceptul de normă în educație
Norma este un instrument, o modalitate de coordonare şi de desfăşurare a acţiunilor umane. Pedagogic, „norma” indică
unul sau mai multe criterii obligatorii în realizarea acţiunii, condiţii minimale de îndeplinit şi după care se apreciază reuşita
acţiunii, numărul de acţiuni pe unitatea de timp, interdicţiile, permisiunile în acţiune, algoritmii de respectat. În limbajul comun,

114
normativitatea este redată de expresii des utilizate: trebuie/nu trebuie să...; este permis/nu este permis să...; se poate/nu se poate
să...; dacă respecţi...atunci realizezi; se cere să...ca să realizezi; aplici următoarele reguli...; respecţi următoarele etape...; respecţi
următoarele condiţii...etc. [61].
Termenul „normă” (lat. „prescrip a to” = prescripţie, regulă) se asociază cu ceva ce nu se schimbă şi există continuu. De
regulă, normativitatea este ceva cu care majoritatea este de acord şi care corespunde unui model indiscutabil. Aşa caracteristici ca
„model”, „tipic”, „general acceptat” se referă la indicatori ai normei. Este foarte greu de închipuit câte argumente au fost aduse şi
expuse în discuţii seculare cu privire la ceea ce este norma [20, p.5].
Noţiunea de normă, normalitate este una instabilă, mult prea nedefinită, inconstantă, în continuă schimbare. Ceea ce ieri a
fost considerat anormal, provocând condamnare, astăzi poate deveni normă, și mâine poate trece dincolo de limitele ei, exclusă
din normalitate. Norma, în general, sau ”normal” este ceea cu ce sunt de acord majoritatea oamenilor, de unde norma
corespunde unui model, unei reguli, probe determinate, acceptate, prescrise. Nu există nici o îndoială, ca copilul, cândva, să nu fi
cedat locul unui adult, sau să-l trateze nerespectuos, să nu dea asculare observațiilor etc. Acum aceste momente sunt o regulă
tristă pentru viața noastră. În toate sferele vieții, inclusiv morală, s-a produs substituirea vechilor cu noi standarde.
Cu toate acestea, regulile au fost întotdeauna o sursă de conflict între generații; tinerii și bătrânii se uită la aceiași situație
cu ochi diferiți pentru că sunt educați în mod diferit și au trăit în condiții diferite. Și n-ar fi nici o tragedie din aceasta, atâta timp
cât standardele rămân în limitele siguranței, protecției, deoarece acestea nu amenință fluxul normal al vieții, și sunt regulile unui
comportament general acceptat și așteptat.
Norma în educație. Din cele mai vechi timpuri și până în prezent educația este direcționată pentru a forma o persoană în
conformitate cu norma acceptată în comunitatea dată și la timpul prezent. Realizarea standardelor este practic obiectivul principal
al oricărei educații. Educația a atins obiectivul atunci când elevul/educabilul corespunde modelului acceptat, devine purtător al
standardului de viață, activitate și comportament acceptat de majoritate.
Există mai multe abordări cu privire la stabilirea normei în educaţie. Însă nici o abordare nu poate avea un caracter
indiscutabil şi de siguranţă. Cea mai cunoscută abordare a normativităţii în educaţie este standardizarea. Aceasta e procedura de
selecție și identificare a celor mai principale caracteristici/indicatori și includerea lor într-un document final - standardul. De
obicei, standardele descriu modul în care acționează majoritatea.
Totodată, la evaluarea standardelor se folosesc adesea de propriile reprezentări. Evaluarea comportamentului altor
persoane, de cele mai multe ori, este bazată pe opiniile personale despre bine și rău. Ceea ce pentru un profesor nu se încadrează
în afara normei, pentru altul poate părea o încălcare flagrantă. Pentru unii, cel mai important, este respectarea regulilor generale,
pentru alții - comportamentul într-o anumită situație. In plus, și acțiunile educabililor sunt evaluate după standardele adulților, de
multe ori uitând să le coreleze cu vârsta. Arthur Reber în Dicționarul de psihologie menționează că comportamentul normal
poate fi evaluat în raport cu următorii indicatori [50]:
1) norma statistică - normal este considerat de multe ori ceea ce este cel mai frecvent întâlnit în societate. Aceasta se
bazează pe măsurarea standard a apariției unei caracteristici - incidența este cea mai consistentă distribuție
normală.
2) norma socio-culturală - analiza comportamentului individului în ceea ce privește adaptarea la normele și valorile
general acceptate în societate și cultură.
3) norma de adaptare – este o unitate ce evaluează funcționalitatea adaptării persoanei la grupul social de relații
satisfăcătoare cu ceilalți.
4) norma de vârstă - sunt indicii dezvoltării intelectuale şi personale a individului care se stabilesc la sfârşitul unei
perioade de vârstă și provoacă schimbări în sistemul de relaţii sociale şi activitate.
„Norma” în educaţie poate fi stabilită în baza reprezentărilor teoretice despre procesele psihice, conţinutul şi direcţiile
activităţii educabililor la diferite vârste, despre obiectivele şi modalităţile de atingere a acestora [20, p.5]. Locul principal în
periodizarea dezvoltării psihice la copil, după concepția lui Л.С.Выготский, îl ocupă vîrsta critică, când dezvoltarea psihică este
percepută ca un proces de restructurări calitative (crize), rupere, distrugerea vechilor structuri şi formarea noilor. Astfel, la vârsta
115
pubertăţii, criza care trece ca şi celelalte crize prin 3 faze: negativă sau precritică, ruperea deprinderilor vechi, a „steriotipurilor”,
descompunerea structurilor anterior formate și apariția formaţiunilor noi, reconstruirea fiziologică a organelor interne provoacă
sensibilitate neuro-psihică, istovire sporită. De unde și apar acele pierderi sau dispariţia multor calităţi pozitive în perioada de
criză a adolescenţei -activizm, interes pru şcoală, dorinţa de învăţare, încrederea în sine, în capacităţile sale, spiritul de organizare,
posibilitatea de a coordona cu atenţia, memoria, capacitatea de a raporta faptele sale la normele morale şi reguli [26]. Totodată,
această dispariție a vechilor structuri și apariția manifestărilor noi, care contravin normelor morale, sunt considerate de către
specialiști ca ceva normal, firesc și corespund acestei vârste. Contrapunerea cu cei maturi la vârsta adolescenței, înstrăinarea de ei,
dar și cucerirea unei poziții noi sunt legități considerate la limita normalului și sunt elemente productive pentru formarea de mai
departe a personalităţii adolescentului [47].
Vl.Guțu (2013) vine să precizeze că pe de o parte, reprezentările teoretice despre procesele psihice şi direcţiile activităţii
educaționale la diferite vârste sunt rezultatul generalizării comportamentului educabililor, pe de altă parte – rezultatul
descoperirilor ştiinţifice. În acest sens, deoarece este imposibil a defini clar ştiinţific noţiunea de normă, se ia ca normă cea mai
întâlnită semnificaţie.
O normă are următoarele aspecte [8, p.189]:
 caracterul normei, care priveşte natura acesteia (de obligaţie,interdicţie, permisiune);
 conţinutul normei, care desemnează ceea ce „trebuie”, „nu trebuie” şi „poate” fi realizat într-o acţiune; în acest
sens, normele pot fi împărţite în pozitive şi negative;
 condiţia de aplicare a normei (ca posibilitate de efectuare a conţinutului normei în cauză); din acest punct de
vedere, deosebim norme categorice – acestea nu mai pun nicio altă condiţie în afară de cea prevăzută de conţinutul
ei;
 subiectul normei, adică persoana sau agenţii cărora le este adresată norma şi care urmează să o respecte;
 autoritatea normei, care denumeşte cine emite norma – statul ca legiuitor, organele de conducere ale diferitelor
instituţii şi organisme sociale etc., care ordonă şi garantează ca aceasta să fie în vigoare;
 ocazia de aplicare a normei care se referă la un anumit moment sau interval de timp, în care urmează ca respectiva
normă să fie realizată: „acum”, „luna viitoare”, „peste o săptămână”, „odată”, „uneori”, „întotdeauna”.
Dintre aceste componente caracterul, conţinutul şi condiţia de aplicare a normei sunt nucleul, celelalte sunt caracteristici
ale normei [ibidem]. "Normele ne limitează și ne controlează atât de imperceptibil, încât recunoaștem cu greu existența lor," -
spune psihologul american D. Myers [49. c. 237].
Normele în educaţie pot fi atribuite atât întregului sistem, cât şi subsistemelor constituente. În dependenţă de nivelul
cerinţelor faţă de educaţie (metodologic, politic, pedagogic, corporativ) [20, p.5] şi conţinutul normei se stabilesc modalităţile de
formulare şi prezentare a acesteia. Norma pedagogica reprezinta un cadru de referinta delimitat în contextul activității de realizare
a educației "care defineste ceea ce trebuie sa se întample la nivelul actiunii educaționale [57]. Conceptul de norma pedagogica
desemneaza "o formula abstracta care admite o judecata de valoare" prin raportarea actiunii educaționale la o anumita finalitate, la
un anumit model, la un anumit sistem de principii și reguli. în ultima instanta, operationalizarea acestui concept, multiplicabil în
diferite variante practice, presupune definirea unor "reguli colective sau comune care servesc drept ghid în orientarea actiunii"
[52]. Altfel se formulează normele la nivel pedagogic:
În formă de standarde structurate pe dimensiuni/subsisteme educaţionale în raport cu criteriile şi descriptorii respectivi.
Forma de prezentare – documentul „standarde”.
În formă de prescripţii şi reguli de acţiuni într-un limbaj indicativ (ce şi cum trebuie?) sau interdictiv (ce nu trebuie?). De
regulă, normele la acest nivel sunt reflectate în monografii, ghiduri metodologice, manuale, teste docimologice etc. [20, p.6].
Functia principala a normei pedagogice are valoarea, proprie stiintelor socio-umane, "de criteriu obiectiv" sau de "standard
de reusita", stabilizat, din punct de vedere teoretic și practic" la nivelul sistemului și al procesului de invatamant. În plan teoretic,
norma pedagogica "este fixata pe baza legitatilor pedagogice (legi, principii, reguli pedagogice) și în raport cu coordonatele

116
principale ale actiunii pedagogice" (finalitati, proiect pedagogic, mesaj pedagogic, particularitati ale subiectului și ale obiectului
educației etc.) [54].
În această accepție norma pedagogică reflectă un ansamblu de cerințe de maximă generalitate concentrate la nivelul
principiilor pedagogice ale procesului de învățamânt (comunicare-cunoaștere-creativitate pedagogică), care au valoare de legi
pedagogice. În plan practic, norma pedagogică traduce cerințele exprimate la nivelul legităților pedagogice la nivelul unor
"indicații obligatorii" sau "idei călăuzitoare, directive", care trebuie urmărite și respectate în cadrul activității de educație, cu
valoare de principii didactice (activizare, participare, accesibilitate, sistematizare, esențializare, autoreglare etc) [62].
Sfera de aplicare a normei pedagogice angajează toate dimensiunile și formele educației. În această accepție sunt evocate
următoarele tipuri de norme pedagogice: norma de conduită, norma de control, norma de învățare, norma docimologică, norma
morală, norma socială, norma de apreciere a activității elevului și a profesorului; norme de vârstă, norme diferențiale; norme
integrate, norme locale, norme naționale, norme specifice unui nivel școlar, norme profesionale etc. [52; 54 ]. Categoriile de
norme în educaţie alcătuiesc în totalitatea lor normativitatea pedagogică, aceasta fiind un pilon/o valoare teoretică şi practică de
excepţie pentru comportamentul subiecţilor din sistemul educaţional [48].
Norma didactică, raportabilă, de regulă, la principiile procesului de învățământ, concentrează un ansamblu de reguli,
valabile la nivelul corelației funcțional-structurale dintre profesor și elev, care condiționează eficiența activității de
instruire/învățare. Acest ansamblu de reguli oferă "un standard prescriptiv" dezvoltat în contextul diferitelor didactici /metodici de
specialitate care evidențiaza "un cadru de referință necesar pentru mobilizarea și promovarea comportamentelor
socioprofesionale" relevante [56].
În studiul efectuat de Vl.Guțu (2013) pe problema axiomelor şi problema normei în educaţie, autorul abordează norma
absolută ca o abstracţie ca şi „omul ideal”. Norma este ceea ce determină viaţa majorităţii în contexte reale. Se schimbă contextele
– se schimbă şi normele [20, p.5]. Din această afirmaţie autorul deduce:
Normativitatea reflectă cele mai principale valori şi obiectivele educaţionale.
Normele sunt dinamice, schimbătoare, deoarece obiectivele educaţionale se schimbă la diferite etape şi contexte ale
dezvoltării sociale.
Misiunea educaţiei – de a asigura formarea-dezvoltarea fiecărui elev în raport cu normele acceptate de către societatea
respectivă [ibidem, p.5].
Totul într-o permanentă moderare - aceasta este norma de educație, constată И.П. Подласый (2007) în studiul consacrat
pedagogiei ca știință a educației [48]. Norma nu poate fi subiectivă, ea este doar stilul de viață și al relațiilor umane aprobat și
sprijinit de majoritatea oamenilor. Atunci când în Japonia erupe o altă discuție privind modernizarea educației, cei mai mulți
insistă pentru a păstra totul așa cum era înainte - manualul de etică nu a fost republicat în această țară timp de mai multe secole.
Părinții japonezi nimic nu interzic copiilor. Aceștia avertizează numai că ar putea fi periculos sau foarte periculos. Și apoi copilul
este liber să acționeze după cum dorește. După vânătăi și umflături obținute, copilul începe în curând să realizeze că
avertismentele nu au fost în zadar. Către vârsta de 10 ani, el nu numai că îi înțelege pe părinți, dar îi și onorează, venerează
pentru ceea ce i-au spus și învățat cum să se comporte, să trăiască. Același mod de educație copilul parcurge și la școală.
Un profesor care lucrează cu copiii speciali, drept normă a educației trebuie să ia formarea valorilor general umane:
onestitate, curtoazie, respect pentru vârstnici, respectarea drepturilor altuia. În cazul, în care acestea sunt afectate în mod
semnificativ, va fi un motiv de a aprecia comportamentul educabilului drept deviant.
O trăsătură comună a comportamentului deviant este răspunsul, reacția greșită, nefirească, lipsită de sens a copilului la
situația creată. Deoarece normele sunt dinamice, schimbătoare la diferite etape şi contexte ale dezvoltării sociale, aceasta induce
evaluarea și examinarea comportamentului copilului în strânsă legătură cu situația, condițiile specifice. Dacă se ia în considerare
unitatea dintre comportament și situația, condițiile, contextul în care a derulat comportamentul, vor fi mai puține greșeli comise
în actul educativ. De obicei, profesorul vede consecințele, însăși comportamentul deviant, dar puțin sau nu este conștient de
condițiile, contextul care au provocat acest comportament.

117
 Există studii care au demonstrat că copiii care cresc în restricții permanente, de multe ori devin oameni cruzi, duri, lipsiți
de simțul empatiei, compasiunii. În comportamentul lor poate fi ușor observată agresivitatea, transferată din copilaria
neîmpartașită în vița adultă. Dacă maturul se lasă condus de toate capriciile copilului, el (copilul) cu ușurință se poate transforma
într-un tiran mic al familiei. Din acești copii cresc, de multe ori, persoane de natură egoistă, isteroidă, incapabili de a munci din
greu, lipsiți de auto-critică, cei care trăiesc în conformitate cu principiul "numai acum să fie bine."
Orice civilizație începe prin a oferi „modalitățile-cadru" ale unui tip de viață protejată. Dar acestea presupun acceptarea
unor reguli de viață socială cu caracter de interdicții: „ce trebuie" și „ce nu trebuie" sau „ce este permis" și „ce este interzis".
Normarea vieții prin instituirea interdicțiilor care reglementeazä viața socialä și raporturile interumane trebuie înțeleasă ca factor
de stabilitate, cât și ca factor de progres în istoria umanității. [14, p. 17].
3. Educaţia ca proces, activitate și produs social
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a
pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Educația este o categorie fundamentală a pedagogiei.
Pe parcursul evoluţiei educaţia a căpătat sensuri multiple şi variate. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma
bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” [30] Aristotel, în lucrarea sa
„Politica”, consideră că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare” [45]. Johann Amos
Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale
moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o
activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât
dacă este educat” [63; 11, p. 48].
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de
supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”). Rolul educatorului constă
în al face pe cel educat să priceapă importanța instrucției, ”să-l deprindă cu ordinea și să-l învețe să aibă metodă în orice
activitate” [22, p.139]. Filosoful german Immanuel Kant aprecia educaţia ca activitate de disciplinare, cultivare, civilizare şi
moralizare a omului, iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil. Cant atribuia
educației valoare socială, menționând că ea contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne
gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu
deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc” [4].
Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor
tinere, cu scopul de a forma acestora din urmă anumite stări fizice, intelectuale sau mentale necesare vieţii sociale şi
mediului pentru care sunt destinate”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice,
intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații” [13, p. 50].
Pentru J. Stuart Mill educaţia înseamnă tot ceea ce facem noi înşine şi tot ceea ce fac alţii pentru noi, spre a ne apropia de
perfecţiunea materiei noastre [55]. Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție :
„Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine
fără nici o intervenție”. Teza de bază este că omul natural este bun, dar societatea îl corupe. Soluția strategică vizează ”educația
negativă”, bazată pe nonintervenția societății, pentru dezvoltarea liberă a copilului. Educația negativă este bazată pe cunoașterea
copilului și pe organizarea formării acestuia printr-o activitate liberă, ferită de viciile societății [11, p. 55].
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea,
învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală [ibidem, p. 65]. Pedagogul român Constantin Narly,
consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. Esența filozofică a educației este raportul dintre educator
și educat concretizat în instituțiile educației [31, p. 789-792].
În esenţă, semnificaţia majoră a educației este de scoatere a fiinţei umane din starea biologică şi ridicarea ei înspre starea
spirituală, culturală. Unele definiţii evidenţiază scopul educaţiei, altele natura, conţinutul sau chiar funcţiile educaţiei.Prin

118
educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de
condițiile prezente și de perspectiva societății.
În general, principalele perspective de abordare a educaţiei se structurează în jurul a trei repere: sociale, psihologice şi
psihosociale. Raportarea la aceste trei repere generează variate abordări ale educaţiei: ca produs, ca proces şi ca activitate [64] .
Dacă analizăm educaţia ca produs ea reflectă în special rezultatele educaţiei (cultura generală, comportamentul, atitudinile,
valorile împărtăşite, deprinderile şi priceperile, motivaţia,etc.) la nivelul formării şi dezvoltării personalităţii. În ceea ce se
apreciază educaţia ca proces se are în vedere acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în
perspectiva unor finalităţi explicit formulate. Educaţia este un proces specific uman care urmăreşte valorificarea resurselor interne
ale personalităţii.
Educaţia ca activitate reprezintă un ansamblu de acţiuni conştiente, sistematice, pe care un subiect educaţional (educatorul)
le exercită asupra unui obiect educaţional (educabilul) în vederea realizării unui scop bine determinat.
În condiţii optime efortul comun şi conştient al celor doi actori (educatorul şi educabilul) evoluează înspre un stadiu
superior al educaţiei şi umanizării: autoeducaţia.
4. Metodologia proiectului de asistență a elevului greu educabil
4.1. Paradigme în practica intervenției asistenţiale
1. Orice asistent social, care este implicat în programe de intervenţie la nivel individual, de grup sau de comunitate, se
confruntă cu probleme de diferite grade de dificultate. De modul în care abordează aceste probleme şi respectiv de mijloacele şi
resursele pe care le implică în rezolvarea lor depinde gradul de eficienţă a muncii sale, şi nu în ultimul rând, eficacitatea
intervenţiei. Asistentul socialul foloseşte în demersurile muncii sale de rezolvare a problemelor sociale metode şi instrumente de
lucru specifice (adaptate scopului şi obiectivelor respective) fapt ce necesită, pe lângă o fundamentare teoretică şi abilităţi practice
o bună cunoaştere şi capacitate de aplicare în practică a metodelor intervenţiei sociale, care nu se poate realiza doar empiric (pe
baza bunului simţ) [58].
Metodologia nu este doar o simplă colecţie de metode şi tehnici aplicative, ci este o parte a epistemologiei, iar
epistemologia implică definirea unui sistem de concepte şi ipoteze proprii, specifice asistenţei sociale Astfel, metodologia implică
definirea şi operarea cu un sistem de metode, tehnici şi procedee şi conţine analiza metodelor folosite întemeind o viziune
generală asupra acestora [24,p. 9].
Înţelegerea şi însuşirea corectă a modalităţilor metodice de intervenţie este condiţionată de cunoaşterea: obiectivelor
muncii sale; nivelurile de intervenţie; tipurilor şi formelor de intervenţie socială. Obiectivele intervenţiei sociale (fig.1) se referă
la prevenirea, asistarea, reabilitarea şi reintegrarea socială a asistaţilor.

Fig. 1. Obiectivele intervenţiei sociale.

Problematica socială fiind foarte complexă, impune asistenţilor sociali intervenţii de specialitate realizate la toate nivelurile:
Individ; Grup; Comunitate [32; 27 ].

2. Intervenţia de asistenţă socială se fundamentează pe o serie de teorii şi modele teoretice. Dintre acestea prezentăm

119
principalele teorii ce stau la baza activităţilor de asistenţă socială [28; 24, p. 13-14]:
a) Teoria rolurilor sociale (Hollis, 1972, Lazare, 1975) care porneşte de la modul în care oamenii sunt influenţaţi de marea
varietate a poziţiilor sociale.
b) Teoria modelării (Bandura, 1971) are la bază teoriile învăţării de comportamente, deplasând accentul dinspre sublinierea
importanţei întăririlor în însuşirea noilor comportamente, spre relevarea rolului modelelor (negative sau pozitive).
Potrivit teoriei modelării, asistentul sociale este preocupat să ajute asistatul în învăţarea noilor comportamente, folosindu-
se de modele
c) Teoria comunicării. Metoda principală de intervenţie şi evaluare a asistentului social, interviul, este analizată ca un
schimb de mesaje congruente care au loc între repertoriile asistentului social şi ale asistatului. Tehnicile terapeutice
analizează şi modifică patternurile interpersonale de comunicare şi de interacţiune.
d) Teoria rezolvării de probleme şi a deciziei (Jannis & Mann, 1977; Mahoney şi Arnkoff, 1978). Tehnicile terapeutice
care decurg din această teorie oferă asistenților sociali un ghid pentru rezolvarea problemelor, pe care asistății înşişi îl vor
putea însuşi şi, mai apoi, îl vor putea folosi în rezolvarea propriilor lor situaţii problematice viitoare. S-a demonstrat că
metoda are o deosebită însemnătate în cazurile asistaţilor la care se apropie finalizarea procesului propriu-zis de asistenţă,
pentru a-i învăţa modul în care în continuare vor putea să ia decizii şi să-şi rezolve problemele singuri.
e) Teoriile umaniste şi existenţiale (A. Maslow (1954, 1972) şi C. Rogers (1961, 1980). În însuşirea principiilor muncii
sociale trebuie să se pornească de la afirmarea valorilor pe care le reprezintă respectul pentru asistat, videnţierea
atributelor lor pozitive şi a resurselor lor de schimbare şi de dezvoltare.
f) Teoria existenţială a lui Krill (1974), respectiv Stretch (1967). Aceştia construiesc o filosofie care este în acord cu
valorile esenţiale ale asistenţei sociale (Bredford, 1969). Se subliniază faptul că fiinţele umane nu sunt la dispoziţia unor
forţe inconştiente, ci sunt propriii lor stăpâni. Toate persoanele au potenţialităţi nedescoperite, principiu din care derivă
dreptul şi responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor lor posibilităţi, precum şi ideea că tuturor trebuie să li se dea
prilejul să devină personalităţi integre, să-şi făurească propria existenţă
g) Teoria comportamentalistă (behaviorismul) este orientarea psihologică prin care se pune mare accent asupra studiului
reacţiilor indivizilor, a comportamentului observabil, comparabil ştiinţific. Ea a fost fundamentată de Ivan Pavlov, J. B.
Watson, B. F. Skinner. Printre principiile acestui curent se află sublinierea rolului factorilor de mediu şi al învăţării în
determinarea comportamentelor umane. Se insistă asupra posibilităţilor de schimbare a omportamentului asistaţilor cu
ajutorul unor mecanisme adecvate de recompense şi pedepse. Bazat pe teoria învăţării sociale, behaviorismul arată că
tiparele neadecvate de comportament sunt şi ele învăţate prin condiţionare clasică sau operantă, prin sistemul de întăriri
folosit în educaţie, prin imitaţie etc. [24, p. 13-14].
Modelele teoretice ale intervenţiei sociale în practica asistenţei sociale sunt influenţate de termenul de terapie, vorbindu-se de
terapia socială, socioterapie, terapie de sprijin etc. [6, p. 105]. Astfel se regăsesc două direcţii de abordare: directă (tratamentul
direct cu asistatul); indirectă (prin socioterapie, respectiv centrarea pe mediul exterior al asistatului: grupuri primare, prieteni,
vecini etc.). În prezent aceste direcţii se numesc:
- serviciul social individualizat;
- metoda intervenţiei psihosociale sau modelul psihosocial, introducându-se sintagma intervenţia socială personalizată
(casework) [44, p. 38].

Modelul psihosocial al intervenţiei sociale are la bază concepţia conform căreia asistentul social este “agent al
schimbării”. În munca sa, asistentul social porneşte de la înţelegerea dinamicii sociale şi psihosociale în care se află asistatul
definind pe această bază obiectivele prin care se realizează schimbarea şi mijloacele necesare. Acest model este cunoscut în
asistenţa socială sub denumirea de “lucru la proiect” sau proiect de intervenţie. Conform acestui model, asistentul social este doar
unul dintre elementele care intervin în acţiunea de schimbare, celelalte elemente fiind instituţia angajatoare şi asistatul. Acest
model pune accent pe capacitatea şi voinţa asistatului de a-şi canaliza resursele spre un proces adaptativ.
Baza teoretică în abordarea comportamentală este teoria învăţării, care include condiţionarea respondentă şi
120
operantă, învăţarea observaţională şi cognitivă [24, p. 20].
Rolul asistatului este de a ajuta la stabilirea comportamentului de bază (frecvenţă, intensitate, durată) şi a
contextului în care apare comportamentul respectiv. Persoana asistată trebuie, de obicei, motivată sau ajutată să fie motivată. Prin
evaluarea comportamentală asistentul social ajută şi mobilizează orice resursă necesară. Asistentul social este activ, directiv,
provocator şi educator.
În faza iniţială asistenţii sociali împreună cu asistatul stabilesc care este problema asupra căreia vor acţiona,
definesc aşteptările şi scopurile. În munca de asistenţă socială sunt întâlniţi în general, două tipuri de asistaţi:
a)asistatul de bună voie, care vine din proprie iniţiativă la asistentul social cu o problemă;
b) asistatul involuntar, care vine la asistentul social fie pentru că cineva l-a obligat să o facă, fie că asistentul social
a iniţiat intervenţia fiind trimis la asistat [1].

De obicei percepţia asistatului asupra propriei probleme şi percepţia asistentului social nu sunt identice. De aceea este
necesară o serie de negocieri şi discuţii pentru a defini problema asupra căreia se va concentra viitoarea activitate. Una din cele
mai mari dificultăţi în identificarea problemei se întâmplă atunci când asistenţii sociali sunt atât de concentraţi pe problema
identificată de ei încât nu mai aud ce spun asistaţii despre cum văd şi simt ei dificultăţile. Astfel, asistenţii sociali îşi continuă
acţiunea fără a considera diferenţa între ceea ce intenţionează ei şi ceea ce cere asistatul.
O altă dificultate importantă, întâlnită adesea, este că frecvent problema şi cauza problemei sunt interconectate. De obicei
asistaţii au mai multe probleme intercalate şi nimeni nu poate trata o paletă de probleme în acelaşi timp. Aceasta se poate realiza
prin parţializare şi prin găsirea punctului de început a problemei pentru intervenţie. Parţializarea se referă la procesul de separare
a problemei sau a problemelor specifice, din universul problemelor aduse de asistat sau identificate de asistentul social, pe care se
va focaliza atenţia în activitatea viitoare [24, p. 22 ].
După stabilirea problemei şi a scopurilor trebuie reconsiderate ce se poate face în legătură cu ea şi cum se poate interveni
eficient pentru rezolvarea ei. Acest proces include ordonarea şi organizarea informaţiilor, intuiţiilor şi cunoştinţelor într-un
tablou inteligibil pentru explicarea problemei şi oferirea soluţiilor alternative. Toate aceste aspecte se realizează în parteneriat
deoarece procesul de intervenţie nu este realizat de asistentul social singur şi nu are ca scop includerea asistatului într-o anumită
categorie sau etichetarea lui. Procesul este focalizat în egală măsură pe asistat şi pe problema şi situaţia în care se află acesta.
Deci, nu etichetarea asistatului interesează, ci înţelegerea problemei lui în scopul luării unei hotărâri în privinţa acţiunii comune.
Intervenţia este demersul parcurs de la problema identificată către scopul propus. Hotărârile aici sunt luate în cadrul
parteneriatului asistat-asistent social şi privesc paşii etapele urmate pentru atingerea scopului. Specialiştii arată că există o eroare
întâlnită adesea este oferirea unui plan de intervenţie fără discutarea alternativelor cu asistatul. De aceea, de la bun început între
asistent social și asistat se elaborează (oral sau scris) un contract de lucru care include și planul de intervenție. Contractul realizat
cu asistatul este definit în literatura de specialitate ca "o înţelegere explicită între asistentul social şi asistat privind problemele
care trebuie rezolvate, obiectivele şi strategiile intervenţiei şi rolurile şi sarcinile participanţilor” [24, p. 27-28].
De asemenea, literatura de specialitate consemnează şi alte puncte de vedere ale specialiştilor privind contractul cu
asistaţii. Astfel, pentru Perlman “oamenii stabilesc un contract când hotărăsc să utilizeze o agenţie şi un asistent social pentru a-i
ajuta să-şi rezolve o problemă”; Scherz consideră o înţelegere conştientă între asistat şi asistentul social pentru anumite acţiuni
în vederea atingerea unor scopuri”; Thomas susține că “poate fi scris sau exprimat doar verbal”; Snallez că “trebuie să cuprindă
o limită de timp din stadiul de receptori pasivi ai serviciilor în stadiul de persoane active cu drept de autodeterminare”; Klein
“contractul este o înţelegere asupra aşteptărilor şi rolurilor (competenţelor) reciproce ale asistaţilor, asistentului social şi
agenţiei” [ibidem, p. 28-29].
Pe parcursul procesului de intervenţie, asistentul social îndeplineşte mai multe roluri: mediator, profesor, facilitator,
avocat, sau la cele de încurajator, negociator, lobbyst etc. Procesul de asistenţă socială se desfăşoară în trei faze principale care
urmăresc [5]:
I. Cunoaşterea cazului, a persoanei şi a mediului în care trăieşte acesta şi în principal cunoaşterea problemelor lui sociale.
Aceasta presupune evaluarea personalităţii celui asistat, explorarea problemelor şi planificarea rezolvării lor, aspecte care se
121
realizează în cadrul primului contact cu asistatul. Evaluarea personalităţii se poate realiza utilizând interviul, iar ca procedee de
intervievare pot fi utilizate îndemnurile, încurajările sau tehnica chestionarului, prin utilizarea întrebărilor (deschise sau închise).
II. Producerea schimbării însăşi la nivelul individului, altfel spus, orientarea spre acţiune, spre schimbare care se
realizează pe măsură ce se atinge pe rând câte un obiectiv pe parcursul desfăşurării activităţii de acordare de asistenţă.
III. Evaluarea şi finalizarea procesului de asistenţă socială se realizează spre sfârşitul relaţiei de asistenţă şi presupune
evaluări periodice pe tot parcursul intervenţiei. Pentru eficientizarea analizei intervenției și a rezultatelor propunem elaborarea
următorului tabel.

Asistatul Problema Scop general Sarcini Rolul asistenţei sociale

Evaluare iniţială
Evaluare pe
parcurs
Evaluare finală

1. Conceptul de metodă non directivă a fost introdus de către medicul şi psihologul Carl Ransom Rogers în lucrarea
“Psihoterapia centrată pe asistat”. Ulterior acest concept a fost preluat şi de alte domenii: pedagogie, medicină, munca socială, în
general fiind utilizat oriunde este vorba de o metodă terapeutică sau de o influenţă de tip educaţional. Reprezentanţi ai psihologiei
umaniste Gordon Allpport, Abraham Maslow etc. au considerat că, atât psihanaliza cât şi behaviorismul, în care rolul pacientului
este ignorat sau conceput ca fiind pasiv, psihoterapeutul fiind cel care decide pentru pacient ce fel de diagnostic are, asigură totuși
direcţia dezvoltării pacientului [29]. De aici aceste perspective au putut fi dezvoltate, având consecinţe notabile atât în practica
educaţională, cât şi în munca de asistenţă socială, conturând tipurile de intervenţie non directive:
Intervenţia de tip behaviorist mizează pe ceea ce s-a numit ajustarea comportamentului, mai ales utilizarea tehnicii
cooperaţiei operante. Ideea de cooperare operantă porneşte de la B.F. Skinner şi este aplicată în practica pedagogică.
Intervenţia bazată pe psihanaliză are în comun faptul că agenţii de intervenţie sunt cei care decid, cei care încearcă
soluţionarea problemelor. Din acest punct de vedere rolul psihoterapeutului, al pedagogului, al asistentului social este de a
permite, de a facilita realizarea acestor alegeri şi punerea lor în practică. Metoda non directivă presupune ca un moment esenţial al
intervenţiei, ascultarea, deschiderea faţă de asistat şi nu impunerea, sugerarea unor comportamente determinante. Această
ascultare este diferită de ascultarea psihanalitică, căci scopul nu este stabilirea unor traume, ci căutarea acelor tendinţe ale
personalităţii individului care nu s-au putut actualiza. Deci, relevanţa muncii de asistenţă socială este diferită de cea psihanalistă şi
se bazează pe teoria lui Maslow (piramida trebuinţelor).
Intervenţia centrată pe asistat vine să deschdă calea asistenței elevului greu educabil din perspectiva trebuințelor. Potrivit
teoriei lui Maslow se consideră că există anumite dorinţe, nevoi care alcătuiesc un sistem, ce nu pot fi privite separat unele de
altele, fiind de fapt un sistem ierarhic, ceea ce presupune că un anumit set de nevoi sau de trebuinţe ce pot fi satisfăcute de pe un
anumit nivel, contribuie la satisfacerea trebuinţelor de pe nivelul ierarhic superior. Nesatisfacerea acestor trebuinţe duce la o serie
de dificultăţi. Această piramidă a trebuinţelor reprezintă teoria motivaţiei respectiv a motivaţiei umane şi ţine cont de nivelul
biologic, material şi social. Setul superior de trebuinţe la Maslow sunt determinate de setul de siguranţă, respectiv nevoia
individului de a fi acceptat de alţii, aşa cum este el cu calităţi şi defecte [39].
Pentru depăşirea acestei situaţii, C. Rogers a imaginat două metode de terapie de grup care ilustrează modalitatea de
aplicare concretă a metodei non directive, fiind o reprezentare de idei:
- "E" grup, respectiv grupul de întâlnire;
- "T" grup, respectiv grupul de antrenament (training).
Grupul de întâlnire (“E” grup) presupune participanţilor a elabora contacte, să-şi dezvolte capacitatea de comunicare,
respectiv să experimenteze acea idee a posibilităţii unei comunicării autentice lipsite de rigiditatea relaţiilor sociale obişnuite.

122
 Grupul de antrenament (“T”grup/training group) presupune percepţia că este posibil ca relaţia socială bazată pe un respect
reciproc să apară în contexte naturale, spontane, dacă cineva face primul pas [24, p. 40].
Astfel de metode non directive, în care indivizii învăţă cum să trăiască fără să li se impună, sunt: metoda intervenţiei
centrată pe asistat. Acest tip de metode de intervenţie centrate pe asistat arată importanţa nevoii de a asculta, de a porni dinspre
beneficiar intervenind în lungi exerciţii în care sunt învăţaţi cum să asculte. A acţiona într-o manieră non directivă înseamnă a
descoperi nevoile pornind de la cereri implicit formulate.
Intervenţia non directivă presupune nu numai recunoaşterea şi sprijinirea potenţialităţi de dezvoltare, ci şi implicarea
asistaţilor, a beneficiarilor, în alegerile succesive care sunt necesare în orice program de asistenţă socială.
În concluzie se poate afirma că această metodă este recunoscută pe plan internaţional, dar care nu se pune în practică, ci
este o perspectivă de abordare. Dacă în cazul psihanalizei, rolul asistentului social este să decidă care este problema, în cazul
metodelor non directive problema este stabilită de cei doi poli.
4.2. Strategii de modelare a personalităţii elevului greu educabil
Strategia de rezolvare a problemelor are la bază o serie de metode şi tehnici speciale de intervenţie socială care conturează
tipuri specifice de intervenţie. Literatura de specialitate distinge următoarele dimensiuni ale strategiei de rezolvare a problemelor
sociale:
Coordonarea de caz;
Abordarea centrată pe asistat (consilierea);
Interveția centrată pe sarcină;
Intervenția în criză.
Coordonarea de caz. Orice intervenţie la nivel de individ/caz are trei faze în desfăşurarea ei:
Explorarea şi evaluarea personalităţii asistatului;
 Implementarea schimbului şi a diferitelor modalităţi de comportament;
 Finalitatea şi evaluarea cazului respectiv [46].
Explorarea este definită prin stabilirea contactului cu cazul şi formarea unei imagini despre acesta. Ea se realizează prin
intermediul unui interviu cu întrebări închise, deschise. Un alt procedeu al interviului în faza de explorare este centrarea pe
problemă. Prin aceasta se înţelege selectarea problemei care ocupă locul cel mai important la un moment dat. Asistentul social
este cel care dirijează toate fazele procesului de explorare a personalităţii. Punctul de plecare al explorării îl constituie modul în
care asistatul îşi vede propriile probleme. În acelaşi timp prezintă interes şi modul în care asistatul vede legătura cu ceilalţi
membrii ai familiei sale, cu cei din anturajul imediat apropiat.
Un al doilea pas în explorare se refera la modul în care subiectul vede evaluarea sa în familie, anterior apariţiei problemei
şi până în momentul de faţă. Din acest punct de vedere se va face o explorare a şcolarizării, în special asupra succeselor sau
eşecurilor mai importante. Interes, de asemenea, prezintă relaţia cu colegii, cu prietenii sau cu vecinii.
O fază importantă a studiului de caz este evaluarea personalităţii prin formularea unui diagnostic. Aceasta înseamnă să
căutăm cauzele care au dus la problema socială a asistatului. Deci asistentul social trebuie să posede o gândire etiologică, da
cauzalitate.
Diagnosticarea socială măsoară flexibilitatea socială, adică capacitatea de funcţionare socială a celui asistat; flexibilitatea
socială este şi gradul de competenţă socială a asistatului. Pentru a putea stabili acest grad trebuie să vedem care sunt cerinţele ce i
se impun subiectului şi care sunt capacităţile psihice ale subiectului de a face faţă acestei cerinţe. Trăirile emoţionale trebuie
corelate cu fenomenele subiective şi obiective ale situaţiei analizate.
Dintre cauzele problemelor sociale care apar, tulburările motivaţional-emoţionale duc la disfuncţii sociale. Disfuncţia
socială se poate manifesta prin lipsă de încredere în propria persoană, prin sentimentele de însingurare, prin diminuarea
echilibrului psihic, prin incapacitatea de a menţine relaţii afective stabile, prin dificultăţi de decizie, prin incapacitatea de afirmare
sau printr-o exagerată nevoie de afirmare.

123
 Toate aceste trăsături se manifestă prin comportamente inadaptate social sau chiar antisocial care pot prezenta grade
diferite de gravitate. Ele pot merge de la negativism faţă de familie şi fuga de la şcoală până la crimă. Când se evaluează un caz
trebuie gândite care anume manifestări comportamentale sunt date genetic şi care sunt date de modul familial şi social. În funcţie
de aceasta putem să apreciem care aspecte ale comportamentului pot fi recuperate. Oamenii nu conştientizează întotdeauna
cauzele propriilor lor comportamente. Asistentul social, fiind în afara problemei poate să sesizeze mai uşor adevăratele motive ale
reacţiei.
Rezolvarea adecvată a unui caz depinde de atitudinea şi de capacitatea asistentului social de a aplica în practică
cunoştinţele teoretice dobândite. Teoria cea mai aplicabilă în practică este cea care încearcă să ofere modele ale comportamentului
uman.
Un model de comportament întâlnit în multe teorii este cel reprezentat prin triunghiul terapeut - asistat - situaţia asistatului.

Fig. 2. Model de comportament

Cei trei termeni interacţionează reciproc, dar orice model de comportament presupune existenţa unui triunghi mai mic
reprezentat de apărări, anxietăţi şi sentimente ale individului. Toate cele trei elemente ale triunghiului interior se manifestă în
relaţia dintre terapeut şi asistat şi dintre aceştia şi situaţie. Asistatul poate avea sentimente pozitive sau negative faţă de terapeut.
În acelaşi timp el poate prezenta anxietăţi şi mecanisme de apărare faţă de acesta [24, p.46].
Aprecierea şi planificarea cazului. Intervenţiile de asistenţă socială cu succes în viaţa asistaţilor se bazează pe o solidă
evaluare. Evaluarea este procesul obiectiv de culegere şi apreciere a informaţiilor relevante despre un individ, Culegerea
informaţiei despre asistaţi poate fi efectuată din patru surse:
Experienţa şi observaţia personală a specialistului.
Ceea ce spune asistatul.
Ceea ce spun alţii.
“Urmele” pe care le-a lăsat asistatul în activitatea lui.
Bazându-se pe informaţia pe care o are, asistentul social formulează ipoteze despre planul de caz care ar putea acţiona cel
mai bine, intuind și adoptând tehnici şi competențe folosite pentru rezolvarea cazului. Competențe necesare asistentului social
pentru lucrul preconizat [33]:
 Eşalonarea în timp. Aceasta se referă la două aspecte: pe de o parte, tempoul personal cu care acţionează asistentul şi
care ar trebui să se adapteze la ritmul asistatului. Pe de altă parte, este vorba despre planificarea în timp a diferitelor
faze ale lucrului cu asistatul.
 Particularizarea. Problemele apar rareori singular; de obicei ele sunt combinaţii cu multiple dimensiuni. Asistentul va
repartiza problemele pe unităţi mai mici, rezolvabile, care comportă stabilirea de priorităţi şi determinarea urgenţelor.
 Centrarea. Se referă la capacitatea asistentului de a concentra eforturile sale comune cu cele ale asistatului asupra
problemelor semnificative, până la rezolvarea acestora, evitând abaterile cauzate de discuţii periferice la acel moment.
 Stabilirea unor legături de parteneriat se referă la asocierea dintre asistent şi asistat, în care fiecare înţelege rolul şi
sarcinile celuilalt.
124
 Competențele menționate sunt puse în aplicaţie în cadrul diferitelor tehnici, metode şi procedee, cum ar fi:
Ventilarea - implică aducerea la suprafaţă, exprimarea şi discutarea sentimentelor şi atitudinilor care tensionează asistatul.
Un asistat nu poate fi lăsat pradă sentimentelor sale de furie, de milă pentru sine, de frică, el va trebui să se descarce de aceste
sentimente care împiedică avansarea în rezolvarea problemei.
Suportul este un termen care se referă la încurajarea, apărarea sau la acţiunea în folosul asistatului. Tot ceea ce fac
asistenţii trebuie să fie suportiv, suportul va trebui să fie realist.
Reasigurarea ca tehnică răspunde nevoii asistaţilor de a fi încurajaţi în mod repetat, mai ales în sensul că problema lor
poate fi rezolvată. Pentru ca reasigurarea să fie reconfortantă şi să mobilizeze asistatul, ea va trebui să fie realistă, şi nu
superficială.
Confruntarea poate fi descrisă ca un procedeu de a pune cărţile pe faţă şi de a le privi aşa cum sunt. Asistaţii pot fi
confruntaţi cu realitatea propriei lor situaţii, cu tipare de trăiri şi comportamente care sunt destructive, cu propria lor
responsabilitate, cu propriile lor succese şi eşecuri. Pentru a fi eficientă, confruntarea trebuie să fie specifică, la obiect, şi nu
generală.
 Manipularea, în afara conotaţiei negative, înseamnă şi administrarea cu pricepere a unei situaţii, tehnică utilizată în
mod constant de către asistenţi. Manipularea poate fi deci constructivă, destinată obţinerii scopurilor fixate, ca de exemplu
aranjarea unei întâlniri cu un membru al familiei, sau a doi bolnavi cu aceeaşi afecţiune etc.
 Universalizarea se referă la capacitatea de a folosi ceea ce este general în experienţa umană, apelul la resursele altora
aflaţi în situaţii similare. Efectul acestei tehnici este conştientizarea faptului că alţii au făcut faţă unor situaţii similare,
transmiterea senzaţiei de a putea rezolva problema, sau de a schimba păreri despre posibilităţile de rezolvare ale unor astfel de
cazuri.
 Consilierea. Asistenţii, atenţi la reperele de care au nevoie asistaţii lor, la solicitările lor de informaţii, vor oferii
sfaturi şi sugestii directe. Ele se vor baza pe analiza obiectivă a problemei asistatului şi pe evaluarea capacităţii acestuia de a
accepta sfatul oferit. Succesul sau eşecul sfaturilor va depinde de capacitatea asistatului de a se folosi de el [23].
De obicei, menționează Lisievici Petru (1998), asistaţii sunt mai pregătiţi să urmeze sfaturi în următoarele situaţii:
∙ în situaţii de criză, când propria lor abilitate de rezolvare de probleme este foarte scăzută;
∙ în situaţii în care asistatul respectă pa asistent în foarte mare măsură;
∙ în cazurile în care ei sunt obişnuiţi să depindă de altul;
∙ atunci când sfatul este astfel dat ca să se respecte integritatea şi dreptul la autodeterminare al asistatului;
∙ atunci când ei nu au o alternativă proprie.
2. Abordarea centrată pe asistat (consilierea) ca şi psihoterapia este o terapie centrată pe asistat, iniţiată de Carl Rogers.
El a identificat condiţiile facilitatoare, necesare şi suficiente, ale schimbării personalităţii (1967): căldura, acceptarea,
responsabilitatea, respectul, autenticitatea etc.
P. Lisievici, în lucrarea Teoria și practica consilierii (1998) remarcă faptul că în relaţia interumană care se stabileşte în
procesul de consiliere (de sfătuire, îndrumare) cunoştinţele şi motivaţiile personale ale consilierului sunt foarte importante.
Procesul de consiliere se sprijină pe principiul comunicării interumane. Competenţele comunicării se referă la priceperea de a
asculta şi de a observa, la deprinderile de a întreba şi a răspunde în desfăşurarea dialogului. De aceea calităţile şi sinceritatea
consilierului sunt sesizate şi pot influenţa calitatea procesului [ibidem].
În general, specialiștii disting următoarele faze/etape ale consilierii:
Etapa I: Construirea unei relaţii.
Etapa a II-a: Explorarea aprofundată a problemelor-când consilierului trebuie să înceapă să exploreze problemele
asistatului.
Etapa a III-a: Examinarea soluţiilor alternative.
Etapa a IV-a: Evaluarea scopului şi obiectivelor, la care consilierul trebuie să fie atent tot timpul şi să se concentreze
asupra lor [18].
125
 Pentru ca procesul să fie util, asistatul trebuie să trebuie să conştientizeze problema (“Am o problemă, trebuie să fac ceva
în legătură cu situaţia mea”). Pentru ca această consiliere să fie eficientă, asistatul trebuie să ajungă la punctul unde gândirea lui
va funcţiona astfel: “Cred că acest consilier mă va ajuta”. Dacă însă asistatul gândeşte astfel: “Acest consilier nu mă poate ajuta,
eu n-am nevoie de el. N-am încredere în el”, procesul va eşua. În timpul procesului de consiliere şi mai ales la întâlnirile iniţiale,
consilierul trebuie să fie atent la tipul de relaţie care se creează între consilier şi asistat.
În consiliere, variabila cheie în determinarea faptului dacă un asistat se va schimba sau nu, este motivaţia asistatului de a
se schimba şi de a face efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să motiveze elevul greu educabil, încercând să fie o
persoană încurajantă prin faptul că:
- are o atitudine de acceptare completă pentru el;
- are o atitudine de ne blamare, astfel că elevul nu mai simte nevoia să mintă, să poarte o mască [24, p. 64].
Pentru ca o consiliere să fie eficientă, asistatul trebuie să recunoască: “Problema mea nu este neobişnuită, dar are
componente specifice”. Pentru a ajuta asistaţii să-şi conceptualizeze problema, consilierul trebuie să exploreze în totalitate
problemele împreună cu asistatul.
Mulţi consilieri fac greşeala de a sugera soluţii de îndată ce problema este identificată, fără să cerceteze în profunzime.
Într-o situaţie cu o multitudine de probleme, modul cel mai bun de a decide problema ce trebuie rezolvată prima, este să întrebi
asistatul care dintre ele este percepută de el ca fiind mai presantă. După (sau uneori în timp ce) o problemă este analizată în
profunzime, următorul pas este considerarea soluţiilor alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele
posibile şi apoi să exploreze cu asistatul avantajele, dezavantajele, consecinţele. Fiecare asistat este unic şi aşa sunt şi problemele
lui. Ceea ce funcţionează pentru un asistat poate fi total nepotrivit pentru altul. Asistatul trebuie ajutat să conştientizeze că există
mai multe căi de rezolvare [18].
După ce consilierul şi asistatul au discutat efectele şi consecinţele strategiilor posibile, este esenţial ca asistatul să tragă
concluzia: “Cred că această cale mă va ajuta şi doresc să încerc”. Dacă un asistat este indecis sau refuză să facă o alegere cinstită
a unei căi de acţiune, schimbarea constructivă nu se va produce.
Dreptul asistatului de a decide trebuie încălcat numai dacă alternativa aleasă are o mare probabilitate de a face rău altora
sau asistatului însuşi. Dar de obicei asistatul este mai bine plasat pentru a şti ce e mai bine pentru el şi dacă alternativa nu este cea
mai bună, asistatul va învăţa din greşeala sa.
Consilierea va avea succes numai dacă un asistat îşi urmăreşte hotărârea de a încerca o soluţie şi conchide: “Această
metodă începe să mă ajute”. Dacă un asistat îşi alege calea, dar îşi spune: “Eu nu cred că metoda asta mă ajută”, consilierea nu
are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate şi probabil trebuie încercată altă soluţie.
Să nu se uite că consilierea este făcută cu asistatul şi nu pentru asistat. Asistatul trebuie să aibă răspunderea realizării celor
mai multe sarcini pentru îmbunătăţirea situaţiei proprii. O regulă bună de urmat este aceea că asistatul trebuie să-şi asume
răspunderea pentru acele sarcini pentru care are capacitatea să le ducă la îndeplinire în timp ce consilierul le va realiza pe acelea
care depăşesc puterile asistatului. Să faci lucruri pentru asistat, este similar pentru a-i da sfaturi, ceea ce comportă riscul de a crea
o relaţie de dependenţă. De asemenea îndeplinirea cu succes a sarcinilor de către asistat duce la dezvoltare personală şi îl
pregăteşte pentru a-şi asuma alte răspunderi [19].
Intervenția centrată pe sarcină a fost un rezultat al unui proiect de cercetare condus de Reid şi Shyna
(1969). Concluziile acelui proiect au sugerat că intervenţia planificată pe termen scurt ar da rezultate bune, atunci când
obiectivele sunt specificate. În consecinţă, Reid, Epstein şi asociaţii lor au dezvoltat şi testat un model pentru lucrul cu cazul
social pe termen scurt.
Practica centrată pe sarcină este un set de proceduri pentru atingerea unor probleme ţintă explicitate şi clar percepute de
asistaţi. Componentele considerate esenţiale pentru a uşura atingerea problemelor ţintă sunt: obiectivele specifice, ataşamentul
asistaţilor faţă de sarcinile selectate şi stabilite de comun acord, intervenţiile care au ca scop depăşirea obstacolelor din calea
îndeplinirii sarcinii.

126
 Practica centrată pe sarcină, fiind o intervenţie “la prima mână”, nu va fi suficientă pentru majoritatea situaţiilor. O
“sarcină” formulează o direcţie generală pentru acţiunea asistatului, apoi aceste sarcini generale sunt descompuse în specificaţii
mai tangibile. Sarcinile se schimbă în formă şi conţinut pe măsură ce intervenţia are loc, astfel că unele sarcini dispar sau altele
sunt adăugate [39].
O problemă-sarcină este clasificată, în funcţie de corespondenţa ei într-o tipologie care vizează scopul evaluării cazului.
Poziţia teoretică de la care se pleacă în analiza modelului centrat pe sarcină este teoria personalităţii. Un asistent social poate
utiliza orice teorie sau combinaţie de teorii care consideră că îl pot ajuta pe el şi pe asistat să înţeleagă şi să explice situaţia.
Asistentul centrat pe sarcină trebuie să răspundă în mod adecvat asistatului; el se concentrează asupra a ceea ce se face, se
spune şi se comunică şi mai puţin pe latura emoţională a “relaţiei”. Responsabilitatea principală a asistentului social este să ajute
asistatul să decidă asupra cărei probleme se va lucra, să descopere sarcini alternative, să revizuiască sarcinile dacă este necesar şi
să îl ajute pe asistat să îndeplinească aceste sarcini.
Teoriile care fundamentează abordarea centrată pe sarcină sunt în realitate numai concepte. Ele includ noţiunea de criză
care concentrează ajutorul dat la timpul potrivit, considerându-l la fel de eficient ca şi serviciile pe termen lung. Deşi nu există în
prezent o teorie specifică a orientării pe problemă, cu toate acestea, asistenţii sociali ar trebui să afirme explicit ce anume încearcă
să obţină - independenţa asistaţilor care sunt consideraţi experţi ai propriei lor vieţi.
Rolul asistatului este de a identifica scopuri dezirabile şi realizabile şi de a specifica sarcinile, ordonate după priorităţi într-
o înţelegere cu asistentul social.
Rolul asistentului social este de a face explicite limitele de timp atât asistatului, cât şi agenţiilor implicate şi de a acorda
ajutor în căutarea problemelor, a ţintelor, în stabilirea sarcinilor la care sunt reduse problemele şi sunt identificate soluţiile.
În sistemul centrat pe sarcină accentul se pune pe eficienţa intervenţiei, cu metode specifice, asupra problemei centrate cu
scopul îmbunătăţirii metodelor de asigurare a serviciilor sociale directe [15].
Este cert că intervenţia centrată pe sarcină este o tehnologie pentru reducerea problemelor asistatului. Studiile de
cercetare sugerează că practica centrată pe sarcină poate fi o tehnologie eficace, economică şi măsurabilă pentru asistenţa socială.
Din 1974, un proiect de cercetare şi dezvoltare desfăşurat la Şcoala de Administraţie în Servicii Sociale, Universitatea din
Chicago, a studiat modurile de aplicare a modelului de practică centrată pe sarcină în condiţiile specifice din domeniul protecţiei
sociale. Apoi, tehnici specifice ale modelului au fost testate şi modificate pentru a dezvolta metoda centrată pe sarcină.
Eficacitatea şi aplicabilitatea modelului centrat pe sarcină în protecţia publică a fost de asemenea studiată într-un număr de
agenţii din SUA, Anglia, Israel, Japonia, Germania şi Olanda care au manifestat interes pentru acest model şi au început
introducerea lui în practică.
Faptul că sarcinile sunt acţiuni întreprinse de asistat pentru a-şi rezolva problema şi de asistent în numele asistatului pentru
a rezolva aceeaşi problemă, ele sunt un mod particular de acţiune pe calea rezolvării unei probleme, planificate şi convenite de
comun acord între asistat şi asistent social şi dimensionate astfel încât asistatul (alături de specialist) să poată lucra practic
asupra ei în afara interviului.
În asistența socială sarcinile sunt considerate a fi de două tipuri:
a. Sarcini generale, care afirmă direcţia unei acţiuni, dar nu exprimă întotdeauna exact ceea ce trebuie făcut, fiind
deseori similare cu obiectivele serviciilor şi scopurile asistaţilor. Exemple de sarcini:

127
 Fig. 3. Exemple de formulări a sarcinilor
Sarcini operaţionale care afirmă acţiunile specifice pe care asistatul trebuie să le întreprindă.
Corect formulate Incorect formulate
- Completează pentru Centru fișa cu indicarea Vină după locul de trai și orarul lecțiilor
locului de trai și orarul lecțiilor pe săptămână
- Rezervează timp pentru activitățile din
Centru
Planificarea sarcinii constă în dezvoltarea unui plan de acţiune (strategia) prin generarea de alternative, convenirea
sarcinilor, planificarea implementării sarcinilor şi asumarea acestora. Primul pas în planificarea unei sarcini este să afli de la
asistat ce crede el că ar putea face pentru a rezolva problema ţintă. Următorul pas este ajungerea la un acord explicit privind
direct sarcina la care se va lucra. Aceasta înseamnă acordul asupra a ceea ce este de făcut, când, cu cine, unde, în ce condiţii
specifice (dacă sunt) şi în ce mod [24, p.78-79].
Ceea ce trebuie să remarce asistentul social sunt zonele în care acţiunile lui pot mări capacitatea asistatului de a-şi
îndeplini sarcinile. Sarcinile sunt îndeplinite prin:
- asigurarea resurselor de care are nevoie asistatul;
- ajutorarea lui în utilizarea resurselor;
- învăţarea aptitudinilor sociale necesare pentru a îndeplini sarcinile;
- ajutor direct din partea asistentului social (sarcini ale asistentului social);
- înlăturarea obstacolelor sau barierelor din calea îndeplinirii sarcinilor [15].
Sarcinile asistentului social sunt acţiuni pe care acesta se obligă să le facă între întâlniri. Sarcinile formale ale asistentului
social şi ale asistatului vor conduce împreună la succesul intervenţiei. Toate sarcinile asistentului social sunt suplimente ale
acţiunilor asistatului cu scopul de a facilita munca asistatului.
Faza de mijloc a modelului centrat pe sarcină este dedicată în cea mai mare măsură depăşirii barierelor din calea
îndeplinirii sarcinii. Se vor lua decizii de a trece la noi sarcini. Aceşti paşi pot fi cuprinşi în conceptul de revizuire a sarcinii.
Revizuirea sarcinii este începută printr-o anchetă asupra a ceea ce asistatul a putut realiza şi asupra a ceea ce nu a putut realiza. Se
trece apoi la luarea în considerare a circumstanţelor care au stat în calea performanţei sau identificarea şi analizarea barierelor.
Specialiştii au stabilit unele indicaţii/acţiuni ce trebuie întreprinse, în funcţie de barierele sau obstacolele identificate,
pentru depăşirea eventualelor bariere:
Lipsa resurselor concrete.
Lipsa întăririlor. Asistentul social discută şi ghidează asistatul în folosirea metodelor adecvate pentru
îmbunătăţirea comportamentului şi a comunicării cu persoane importante (profesor, părinte, coleg, rudă etc.).
Lipsa îndemânării. Asistentul social lucrează împreună cu asistatul cu ocazia întâlnirilor regulate
pentru a-l ajuta prin diferite tehnici de instruire: explicare, informaţie, ghidare, practică condusă etc. menite să-l ajute să
dobândească îndemânarea necesară.
Convingeri adverse. În cadrul experienţei proprii, asistatul poate avea convingeri, credinţe, opinii care îl
128
 blochează sau îl inhibă în îndeplinirea sarcinii.
Lipsa capacităţii de a îndeplini sarcini. Acţiunile necesare țin de obicei de reducerea sarcinilor asistatului
pentru a corespunde capacităţii personale sau Implicarea altor persoane în îndeplinirea sarcinii alături de asistat.
Lipsa de îndemânare a asistentului social. Lipsa de îndemânare poate fi depăşită prin instruirea în cadrul
serviciului şi prin educaţie profesională permanentă.
4. Intervenţia în criză. După Robert W. Roberts criza reprezintă o “tulburare în creştere”. Individul încearcă să-şi
menţină echilibrul, iar în momentul când acesta dispare se instalează situaţia de criză. D. Kaplan o consideră “perturbare
situaţională acută”, iar L. Rapoport o defineşte ca fiind o “tulburare stabilizată”. O criză nu înseamnă în mod necesar un
eveniment tragic sau neobişnuit, ci poate fi o componentă normală a dezvoltării şi maturizării. În asemenea momente însă,
modalităţile obişnuite de a reacţiona, resursele nu funcţionează. Incapacitatea de adaptare derivă din faptul că:
- persoana se confruntă cu o situaţie nouă pentru ea;
- nu a putut anticipa situaţia nouă;
- evenimentele pur şi simplu au depăşit-o.
În situaţiile de criză individul reacţionează după capacităţi, încercând să revină la vechiul echilibru deoarece criza
reprezintă o tulburare, un dezechilibru. După o situaţie de acest gen, individul poate să-şi regăsească vechiul echilibru sau să
atingă unul nou ce poate fi calitativ superior sau inferior celui iniţial.
Semnele situaţiei de criză pot fi reprezentate prin o ameninţare, o pierdere sau o provocare. Aceste forme diverse ale crizei
au modalităţi specifice de manifestare. Deoarece există două tipuri de crize: previzibile, cum ar fi tranziţiile prin ciclu de viaţă, şi
cele accidentale sau imprevizibile, este foarte important să se dezvolte sistemul de prevenire al crizelor şi să nu se aibă în vedere
numai rezolvarea caz cu caz a acestora.
Intervenţia în criză, ca practică terapeutică folosită cu asistaţii aflaţi în situaţii de criză, urmăreşte restabilirea
capacităţilor lor de adaptare şi de cooperare. Eforturile se concentrează asupra facilitării străduinţelor asistatului de depăşire a
momentelor de criză. Asistenții sociali oferă suport în direcţionarea asistaţilor pentru ca ei să-şi poată identifica şi să poată
executa comportamente adaptative în situaţia dată, comportamentele care sunt esenţiale pentru recâştigarea unui nivel funcţional
egal sau mai înalt cu cel care a precedat criza. În acest fel asistatul va avea posibilitatea de a învăţa noi mecanisme de acţiune în
viaţa socială care vor contribui la dezvoltarea personalităţii sale. Situaţia de criză poate să se transforme deci, într-o oportunitate
pentru dezvoltare.
Intervenţia în criză este un tip de terapie de scurtă durată şi susţinere a eului. Această terapie se focalizează pe “aici şi
acum”, adică pe prezent. Tehnicile intervenţiei în criză nu au fost imediat preluate de către asistenţa socială care a văzut utilitatea
acestora în cazul unor situaţii de distres (stres negativ) profund.
După Martin Dawies intervenţia are trei componente:
- să asculţi, să fi atent la nevoile asistaţilor, la sentimentele pe care le exprimă aceştia, la experienţa avută de ei;
- să găseşti modalităţi practice prin care să-i faci pe asistaţi să-şi conştientizeze situaţia reală în care se află;
- să descoperi resurse exterioare şi resurse venite din partea asistatului pentru a depăşi situaţia, eventual să apelezi
la alte agenţii de asistenţă socială specializate [apud, 44, p. 89].
R. W. Roberts şi R. H. Nee stabilesc următoarele faze ale intervenţiei în criză:
I. Cunoaşterea, percepţia corectă a situaţiei, menţinerea atenţiei asupra problemei;
II. Stăpânirea, controlul emoţiilor, pe de o parte, şi asigurarea descărcării acestora în cadrul terapiei, pe de altă parte;
III. Rezolvarea problemei folosind resursele individuale şi pe cele ale organizaţiei sau instituţiei care se ocupă de caz
[apud, ibidem].
De aceea, asistentul social trebuie să se bazeze pe o colaborare bună nu numai cu asistatul, ci şi cu alte agenţii şi de
asemenea să ştie să-şi utilizeze experienţa acumulată. Rolul asistentului social în intervenţia în criză este menţinerea individului şi
a societăţii ca un întreg şi negocierea între aceste două părţi, deci să ducă o politică de conciliere.

129
 Fig. 4. Politica de conciliere a asistentului social
În orice societate asistentul social este cel care se află frecvent pe poziţia de a apăra sau cel puţin de a explica diverşilor
asistaţi legile statului, legi pe care asistatul le-a încălcat sau care a suferit în vreun fel de pe urma acestora.
Deseori asistentul social se regăseşte pe poziţia de a explica sau de a apăra comportamentul asistatului în faţa presiunilor
sociale şi al ochiului critic al publicului larg. El se găseşte în situaţia de a reintegra individul marginalizat în societate şi de a-l
ajuta să-şi îmbunătăţească performanţele. De asemenea trebuie să acţioneze şi invers dinspre societate spre individ, pentru a
îmbunătăţi condiţiile de societate a individului [24, p.94].
În cazul intervenţiei în criză rolul asistentului social este de a oferi informaţii şi alternative de acţiune, de a fi activ,
directiv şi sistematic față de elevul greu educabil, mai ales de vârstă adolescentină și trece prin criza de vârstă. De o mare
importanţă este cerinţa ca asistentul social să se comporte natural - “să fie el însuşi”, cu specificarea că acest aspect nu trebuie să
influenţeze relaţia cu asistatul (ex: să domine relaţia, să o deformeze în defavoarea rezolvării situaţiei etc.).
În acelaşi timp, asistentul social îşi asumă rolul „de mediator şi de moderator” între copii, adolescenţi şi familii, observând
că comportamentul acestora, predilecţia pentru fapte violente îşi au sursa, de multe ori, în mediul de acasă. Dacă provine dintr-o
familie dezorganizată, cu un tată violent, alcoolizat, adolescentul acţionează agresiv din instinct de supravieţuire. La fel, cu o
educaţie foarte rigidă în familie, când scapă, crede că şcoala ori strada e un teren liber ca să se defuleze. O atmosferă prea rigidă
în familie poate constitui o sursă de violenţă. Astfel, relaţia cu familia poate reprezenta un factor declanşator al comportamentului
agresiv.
Tocmai de aceea, intervenţia preventivă a asitentului social este vitală pentru integrarea şcolară, familială şi socială a
acestor adolescenți. Adolescenţii vor cu orice preţ să iasă în evidenţă, să atragă atenţia părinţilor, profesorilor, dar mai ales, să
aibă o imagine pozitivă în grupul lor de prieteni. Grupul de prieteni poate izola şi înlătura din grup pe cei ce nu adoptă aceleaşi
comportamente ca toţi ceilalţi membrii şi astfel unii se pot simţi obligaţi să fie la fel ca toţi ceilaţi. Grupul de prieteni, dar şi
problemele familiale, îl transformă pe adolescent în „ţinta” perfectă în adoparea unor atitudini riscante.
Principii care stau la baza acestei strategii sunt: obiectivitate din partea asistentului social și a personalului didactic;
nediscriminare – toţi educabilii vor fi trataţi în mod egal, indiferent de sex, etnie, situaţie familială etc.; disponibilitatea
asistentului social la implicare în rezolvarea situaţiilor problematice; respectul reciproc; respectarea regulilor de către ambele
părţi – asistentul social, profesorii şi asistații.
Activitatea asistentului social în parteneriat și colaborare cu școala, famiilia, comunitatea din perspectivă socială
reprezintă suportul necesar acordat elevului greu educabil și familiei în obținerea gradului înalt de participare a elevilor;
dezvoltarea de abilitaţi care să le permită gestionarea corectă a propriului comportament; îmbunătăţirea climatului socio-afectiv şi
educativ din familie etc.
Politici de protecție a e elevului greu educabil
Protecţia copilului este unul din domeniile prioritare pentru Republica Moldova. Odată cu ratificarea Convenţiei ONU cu
privire la drepturile copilului, autorităţile statului s-au angajat să asigure respectarea drepturilor tuturor copiilor, să promoveze
politici care contribuie la bunăstarea copiilor și familiilor, menite să ofere protecţie și o calitate mai bună vieţii copiilor [16, p.5].

130
 Copiii aflaţi în dificultate și copiii vulnerabili au nevoie îndeosebi de protecţie și grijă, care să răspundă necesităţilor lor
individuale. Conform Legii nr.140 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc și a copiilor separaţi de părinţi,
copiii aflaţi în situaţie de risc sunt:
 copiii care sunt supuși violenţei;
 copiii care sunt neglijaţi;
 copiii care practică vagabondajul, cerșitul, prostitu-ţia;
 copiii care sunt lipsiţi de îngrijire și supraveghere din partea părinţilor din cauza absenţei acestora de la domiciliu
din motive necunoscute;
 copiii ai căror părinţi au decedat;
 copiii care trăiesc în stradă, au fugit ori au fost alun-gaţi de acasă;
 copiii ai căror părinţi refuză să-și exercite obligaţiile părintești privind creșterea și îngrijirea propriilor copii;
 copiii care au fost abandonaţi de părinţi;
 copiii ai căror părinţi au fost declaraţi ca fi ind incapabili printr-o hotărâre judecătorească [65, Cap. III, art. 8].
„Copiii vulnerabili” sunt toţi copiii ale căror oportunităţi de dezvoltare la potenţial maxim sunt afectate de o formă de
dezavantaj. Aceștia includ:
 copiii aflaţi în situaţie de risc de abuz sau neglijare, sau cei care au fost abuzaţi;
 copiii care trăiesc în sărăcie;
 copiii cu dizabilităţi;
 copiii aflaţi în situaţie de risc de a fi separaţi de părinţii lor sau cei care au fost separaţi;
 copiii cu probleme grave de sănătate;
 copiii care nu sunt incluși în sistemul de învăţământ general;
 copiii aflaţi în îngrijire rezidenţială;
 copiii aflaţi în contact sau în conflict cu legea [16, p.16].
Majoritatea statelor lumii au subsemnat un set comun de principii și prevederi legale cu privire la protecția drepturilor
tuturor copiilor, în special a celor dezavantajaţi, dezadaptați. Statele europene au dezvoltat, suplimentar, un cadru comun,
complex de valori și abordări pentru a îmbunătăţi aceste principii și prevederi. Republica Moldova, fiind parte a procesului de
integrare europeană, s-a obligat să respecte politicile internaționale și cele europene, demarând reforma sistemului de protecție a
copilului, și rămâne angajată în continuarea reformelor în acest domeniu [ibidem].
Legislația, care stă la baza reformelor în domeniul protecției copilor dezavantajați în Republica Moldova este susținută de
trei convenţii importante, semnate de Republica Moldova, după cum urmează: Convenţia ONU privind Drepturile Copilului
(CDC), Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi (CDPD), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO).
Mai multe convenţii ale Consiliului Europei reglementează problema protecției copilului, în primul rând Carta Socială
Europeană revizuită care, prin articolul 16, reglementează drepturile copiilor ca membri ai familiei, definind „familia drept celula
fundamentală a societăţii, care are dreptul la protecţie socială, juridică și economică adecvată pentru a-i asigura copilului
dezvoltarea deplină”. Drepturile copiilor și interesul superior al acestora în procedurile legale sunt garantate prin Convenţia
europeană privind exercitarea drepturilor copiilor. Cel mai cuprinzător act juridic internaţional referitor la drepturile copiilor,
CDC, este principalul cadru de referință pentru a asigura protecţia copiilor vulnerabili sau dezavantajaţi.
Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (CoE CM/Rec (2011) 12 privind Drepturile Copilului și
Serviciile sociale prietenoase copilului și familiei (Adoptată de Comitetul de Miniștri la 16 Noiembrie 2011, la cea de-a 1125-a
întâlnire a Miniștrilor Adjuncți [38] se bazează pe principiile drepturilor copilului și oferă un cadru legal pentru statele membre
pentru a examina în mod critic legislația privind serviciile sociale, politicile și prestarea acestora, pentru a contribui la rezultate
mai bune în favoarea copiilor.
131
 Chestionarul-Studiu privind serviciile sociale prietenoase copiilor (2015) [9] este elaborat pentru a colecta bune practici ce
țin de legislația, politicile și programele în statele membre, care contribuie la punerea în aplicare a serviciilor sociale prietenoase
copiilor si familiei, în mod general, și în mod special, principiile cheie și strategiile de abordare. Chestionarul este întocmit în
conformitate cu obiectivele prioritare ale Consiliului Europei privind punerea în aplicare efectivă a normelor juridice în statele
membre, compilarea datelor și colectarea bunelor practici în statele membre cu privire la modul de a asigura copiii și familiile
cu servicii sociale [ibidem, p. 2].
Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei abordează drepturile copilului și serviciile sociale în curs de
planificare, prestare și evaluare. Scopul constă în "a asigura prestarea serviciilor sociale conform unei evaluări individuale a
nevoilor și circumstanțelor copilului și să se țină cont de opiniile copilului, având în vedere vârsta copilului, nivelul de maturitate
și capacitate." Recomandarea definește "servicii sociale prietenoase pentru copii " ca "servicii sociale care respectă, protejează și
îndeplinește drepturile fiecărui copil, inclusiv dreptul de a fi asigurat, de a participa și a fi protejat, în conformitate cu principiile
și interesul superior al copilului" [9, p.2].
Recomandarea se bazează pe textele juridice, cum sunt Convenția Națiunilor Unite Privind Drepturile Copilului,
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (ETS nr. 5), Carta Socială Europeană (ETS nr. 35)
și Carta Socială Europeană (revizuită) (ETS nr. 163), Convenția Europeană privind Exercitarea Drepturilor Copiilor (ETS nr.
160), Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii (ETS nr. 192), Convenția Europeană asupra Adopției Copiilor
(revizuită) (CETS nr. 202), Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități și Convenția pentru apărarea
copilului contra exploatării sexuale și a abuzului sexual (CETS nr. 201) [38, p. 2].
Fiind considerate aceste documente juridice, recomendarea pune accent pe trei principii existente, și anume prestarea
serviciilor sociale în interesul superior al copilului, drepturile copilului la participare și dreptul copilului la protecție. Aceste trei
principii vor fi aplicate tuturor serviciilor sociale oferite copiilor, inclusiv servicii generale, specializate și servicii sociale
intensive (secțiunea IV din Anexă la Recomandare) și în toate aspectele legate de prestarea serviciilor sociale.

Surse de referință
1. Alexiu Mircea. Curs de metode utilizate în Asistenţa socială. Timişoara, 1997.
2. Alfred Adler. Psihologia şcolarului greu educabil. Ed. IRI. Bucureşti, 1995.
3. Aspecte ale psihocorecţiei. Coord. Savca L. Ch., 2002.
4. Boboc Alexandru, N. I. Mariș (editori). Studii de istoria filosofiei universale, vol. XII, Editura Academiei Române,
București, 2004.
5. Bocancea Cristina. Elemente de Asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi,1999.
6. Bocancea Cristian, George Neamţu. Elemente de asistenţă socială. Editura Polirom, Iaşi, 1999.
7. Bontaș I. Pedagogie. 1995.
8. Calin M. Teoria şi metateoria acţiunii educative. Bucureşti: Aramis, 2003.
9. Chestionar privind serviciile sociale prietenoase copiilor.Consiliul Europei, 10 martie 2015.
www.mmpsf.gov.md/.../chestionar_ro_servicii_sociale_copii_coe_mmpsf_final1.doc.(accesat 22.02.17).
10. Cojocaru V. Calitatea în educaţie. Chişinău, 2007.
11. Cristea S., F. Stanciu. Fundamentele educației. Vol 1. București: Pro Universitaria, 2010.
12. Dragan I., Petroman P. Psihologie educațională. 1998.
13. Durkheim Émile. Educație și sociologie. Trad. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1980.
14. Enăchescu Constantin. Tratat de igienă mintalä. Ediția a 3-a, rev.-Iași: Polirom, 2008.
15. Epstein Laura, Raport asupra metodei centrată pe sarcină, experimentat în S.U.A., Lucrarea 13 (text adaptat de M. Roth,
Institutul Naţional Britanic pentru Asistenţă socială).
16. Evaluarea strategică a sistemului de protecţie a copiilor în Republica Moldova. Raport / Min. Muncii, Protecţiei Sociale și
Familiei, Min. Educaţiei, Min. Sănătăţii [et al.]. – Chișinău: S. n., 2014 (Tipogr. „Bons Offi ces”).
132
17. Faure A. A învăţa să fii. E.D.P., Bucureşti, 1974.
18. Gârleanu Daniela-Tatiana. Consiliere în asistenta sociala. Curs. Editura Universităţii “ Cuza”. Iaşi, 2002.
19. Ghiduri de bună practică în asistența socială a copilului și familiei. Editura Lumen, Iași, 2002.
20. Guțu Vladimir, Alexandru NI. Axiomatica şi normativitatea în educaţie. Seria științe ale educației. STUDIA UN
IVERSITATIS MOLDAVIAE //Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova, 2013, nr.9(69).
21. Hurubean Alina. Asistentul social – agent al schimbării. Strategii active de asistenţă socială, în: "Anuarul Fundaţiei
Academice «Petre Andrei»". Tomul VII – Ştiinţe socio-umane, Editura Cantes. Iaşi, 1997.
22. John Locke. Câteva cugetări asupra educației. 1971.
23. Lisievici Petru. Teoria şi practica consilieri. Ed. Univ. din Bucureşti, 1998.
24. Luduşan Marioara.Tehnici de intervenţie în Asistenţa socială. Îndrumar pentru studiul individual. Alba Iulia-2010.
25. Macavei Elena. Pedagogie, 1997.
26. Manual pentru colegiile pedagogice. Psihologia dezvoltării și psihologia pedagogică. P.II. Autori: I. Racu, A.Bolboceanu,
P.Jelescu, V.Gonța ș.a. Ed. Univers pedagogic, Chișinău 2007.
27. Miftode V. Dimensiuni ale Asistenţei sociale. Ed. Eidos. Botoşani, 1995.
28. Miftode V. Fundamente ale Asistenţei sociale. Ed. Eminescu, 1999.
29. Miftode V. Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară. Ed. PROEMA. Baia Mare, 1998.
30. Muscă V. Introducere în filosofia lui Platon. Buc., 2002.
31. Nicolescu V. C. Narly în Științele educației. Dicționar Enciclopedic. Vol.II, coord. Gen Eugen Noveanu. 2008.
32. Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Polirom. Iaşi, 2003.
33. Neamţu George, Stan Dumitru (coord.). Asistenţa Socială. Studii şi aplicaţii. Editura Polirom, 2005.
34. Palicica Maria. Prelegeri de psihopedagogie / Maria Palicica - Timişoara: Orizonturi Universitare, 2002.
35. Păun E. Educabilitatea în Curs de pedagogie. Buc. 1988.
36. Piaget J. Psihologie și pedagogie. Editura Didacticá şi pedagogică, 1972.
37. Psihopedagogie. Editura Spiru Haret. Iaşi, 1995.
38. Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (CoE CM/Rec(2011) 12 privind Drepturile Copilului și
Serviciile sociale prietenoase copilului și familiei (Adoptată de Comitetul de Miniștri la 16 Noiembrie 2011, la cea de-a
1125-a întâlnire a Miniștrilor Adjuncți).
39. www.mmpsf.gov.md/sites/default/.../cmrec201112_rom_servicii_sociale_copii1.docx (accesat 22.02.17).
40. Sandu Antonio. Tehnici în asistenţa socială. Editura Lumen. Iaşi, 2005.
41. Savca L. Psihologia personalităţii în dezvoltare. Ch. 2003.
42. Stoica Marin. Psihopedagogia Personalitatii. Editura Didactica și Pedagogica. Bucuresti, 1996.
43. Strungă C. Pedagogie (pentru ingineri). Note de curs. Partea I. Universitatea Tehnică Timişoara, 1995.
44. Surdu Emil. Prelegeri de pedagogie generala. 1995.
45. Tehnici de intervenţie în asistenţa socială. Suport de curs. Titular Alina Hurubean. 2009.
46. Windelband W. Istoria filozofiei grecești. ed. Moldova. Iași, 1995.
47. YIN, K. Robert. Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor. Editura Polirom, 2005.
48. Zlate M. Fundamentele psihologiei. Iaşi: Polirom, 2009.
49. Подласый, И.П. Педагогика. Москва: Владос, 2007
50. Социальная психология. СПб., 1998.
51. Arthur Reber: Arthur Reber: Słownik psychologii, pod redakcją naukową prof. dr hab. Idy Kurcz i prof. dr hab. Krystyny
Skarżyńskiej. Wyd. I. Warszawa: Wydawnictwo Scholar Sp. zo.o., 2002.
52. Pierre DASEN, Christiane PERREGAUX, Micheline REY, Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii, Iaşi.
Editura Polirom, 1999.
53. De Landsheere, Gilbert. Dictionnaire de l'évaluation et de la recherche en éducation (French) Hardcover, 1979.

133
54. Hereditary Genius. 1869. Londra (retipărit și în 1962).
55. Horst Schaub, Karl G. Zenke. Dictionar de pedagogie. COLLEGIUM.Stiintele educației. Polirom, 2001.
56. Mill, John Stuart (1981). "Autobiography". In Robson, John. Collected Works, volume XXXI. University of Toronto
57. Philippe Champy, Christiane Etévé. Dictionnaire encyclopedique de l'education et de la formation, 3ème version, Edité
par Nathan, 1994.
58. Renald Legendre. Dictionnaire actuel de l'éducation - 3e édition. Collection: Le défi éducatif. Matière: Science de
l'éducation. Niveau: Sujet: Éditeur: Guérin, éditeur ltée. Montreal, 1993.
59. Robertis, De, C., Methologie de l`intervention en travail, Bayard Ed., Colection Travail Social, 1995.
60. Russell A. Barkley. COPILUL DIFICIL. Manualul terapeutului pentru evaluare și trainingul părinţilor.2009..
61. http://www.rasfoiesc.com/educație/didactica/EDUCATIE-SI-EDUCABILITATE-Conc99.php (7.02.17)
62. http://peperonity.com/sites/psiho-pedagogia/(22.02.17)
63. http://www.preferatele.com/docs/diverse/11/norma-pedagogica3.php (23.02.17)
64. https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9 (22.02.17)
65. https://ru.scribd.com/doc/Metode-interactive (23.02.17)
66. http://lex.justice.md/md/348972/Legea Nr. 140 din  14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc
şi a copiilor separaţi de părinţi. Data intrarii în vigoare: 01.01.2014 (accesat 24.02.17).

134
 MODERNIZAREA STRATEGIILOR PSIHOPEDAGOGICE PENTRU INCLUZIUNEA
SOCIALĂ ȘI EDUCAȚIONALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
Lapoșina Emilia, dr., conf. univ.

Modernizare a sistemelor de educaţie şi formare profesională

Ridicarea competitivităţii economiei naționale în spațiul european poate fi bazată pe cunoaştere, astfel încât aceasta, să
aibă capacitatea de a asigura locuri de muncă mai multe şi mai bune, precum şi o coeziune socială mai mare. Dezvoltarea socială
bazată pe cunoaştere necesită o transformare radicală a economiei naționale şi o modernizare a sistemelor de educaţie şi formare
profesională.
Obiective strategice ale programului de modernizare a sistemelor de educaţie şi formare profesională, respectiv
îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei acestora prevăd facilitarea accesului tuturor la sistemele de educaţie şi formare profesională,
ceea ce presupune [1]:
• promovarea reţelelor de instituţii de educaţie şi formare profesională la diferite niveluri, în contextul învăţării permanente;
• sporirea atractivității învăţării, prin aplicarea modalităţilor de cultivare a dorinţei de a învăţa, pentru a se reduce proporţia
populaţiei, care nu participă la activităţi de educaţie sau formare profesională;
• sprijinirea egalității oportunităţilor şi coeziunii socială, prin asigurarea accesului echitabil la dobândirea deprinderilor pentru
cei aflaţi în prezent în situaţii dificile şi motivarea lor pentru implicare în activităţile de educaţie sau formare profesională [8, 7].
Dreptul la educaţie al copiilor cu dizabilităţi
Dreptul la educaţie al copiilor cu dizabilităţi (din perspectiva Convenţiei ONU pentru Drepturile Persoanelor cu
Dizabilităţi) poate fi înțeles ca un drept universal, în sensul în care nu i se poate aduce atingere de către niciun subiect de drept,
dar și ca un drept relativ, atunci când exercitarea dreptului presupune existența unor obligații corelative concrete de natură să
asigure efectivitatea dreptului [1, 8].
Dreptul la educație este un drept universal, recunoscut ca atare de legislația internațională în vigoare și el se aplică tuturor
persoanelor, inclusiv persoanelor cu dizabilități. Mai multe intrumente internaționale, printre care și Declarația Universală a
Drepturilor Omului, Carta privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Convenția ONU pentru Drepturile Copilului
instituie ca principii fundamentale universalitatea și nediscriminarea în îndeplinirea dreptului la educație [3, 1].
Dintr-o altă perspectivă, dreptul la educaţie a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub forma unui drept
relativ. Datorită faptului că dreptul la educaţie creează un drept şi nu o libertate, se nasc două obligaţii corelative [1, 2]:
 obligaţia statului de a crea instituţii de învăţământ la care elevii să aibă un acces efectiv;
 obligaţia părintelui/reprezentantului legal de a înscrie copiii aflaţi în grijă în cadrul unei instituţii acreditate de stat.
Reținem în acest context faptul că titularul dreptului la educație poate să pretindă, în temeiul acestui drept, subiectului
pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. În consecinţă, statul are o obligaţie de rezultat, adică statul este
responsabil pentru încălcarea dreptului la educaţie ori de câte ori acest drept este încălcat unei persoane printr-un act al statului,
indiferent dacă statul are vreo culpă sau nu [8, 1].
Odată cu apariția Convenției ONU pentru Drepturile persoanelor cu Dizabilități (în contimuare UNCRPD), se instituie
primul mecanism conceptual prin intermediul căruia obligația de rezultat a statului cu privire la dreptul la educație al persoanelor
cu dizabilități este operaționalizată într-un set de indicatori în măsură să asigure efectivitatea acestui drept. Trebuie menționat
faptul că UNCRPD introduce pentru prima dată în legislația internațională conceptele de mediu adaptat și adaptare rezonabilă,
care vin să înlocuiască perspectiva medicală asupra dizabilității cu o perspectivă nouă, în sfera drepturilor omului. Cu alte cuvinte,
în noua paradigmă instituită de UNCRPD, dizabilitatea nu mai este înțeleasă ca o limitare a diferitelor capacități ale individului, ci
dizabilitatea este, în fapt, rezultatul interacțiunii dintre individ și un mediu neadaptat, care îi îngrădește participarea la viața
socială și atingerea potențialului său evolutiv maxim [3, 8].
135
 Astfel, „desprindem din cuprinsul art. 24 al UNCRPD patru indicatori fundamentali ai asigurării dreptului la educație
pentru persoanele/copiii cu dizabilități: 1. Învățământ incluziv.2. Învățământ de calitate. 3. Învățământ gratuit. 4. Învățământ în
condiții de egalitate.
Corelarea acestor indicatori la nivelul cadrului legal național și la nivelul practicilor în domeniul educației garantează
efectivitatea dreptului la educație pentru copiii/persoanele cu dizabilități”[8]. Din perspectiva art. 24 UNCRPD, dreptul la
educație pentru copiii/persoanele cu dizabilități reprezintă, în fapt, dreptul la educație incluzivă. În absența principiului
incluziunii, dreptul la educație al copiilor cu dizabilități este nul. Comisarul ONU pentru Drepturile Omului arată faptul că
„educația incluzivă este recunoscută de Convenție ca mijlocul prin care dreptul universal la educație al persoanelor cu dizabilități
devine efectiv” [3]. Astfel, UNCRPD devine primul instrument internațional pentru statele-părți, care face referință explicită la
conceptul de educație incluzivă.
Scopul educației în termenii art. 24 UNCRPD nu este nicidecum unul specific dizabilității sau în legătură directă și
exclusivă cu dizabilitatea. Acesta duce mai departe principiile Cartei pentru drepturi Sociale, Economice și Culturale și ale
Convenției ONU pentru Drepturile Copilului, respectiv dezvoltarea potențialului uman, demnitatea, respectul pentru drepturile
omului, dezvoltarea personalității, talentelor și a abilităților până la atingerea potențialului maxim [3].
Așadar, dreptul la educație este în egală măsură un drept universal garantat de instrumente internaționale, dar și un drept
relativ, generator de obligații corelative atât pentru titularul de drept, cât și pentru subiectul pasiv, în cazul acesta statul. Conform
legislației internaționale și jurisprudenței CEDO, dreptul la educație presupune, pe de o parte, o obligație negativă – de absență a
îngrădirii, iar pe de altă parte, o obligație afirmativă – de creare a cadrului necesar de desfășurare a procesului educațional.
Obligația, în ambele ipostaze, revine organismelor statului de drept [8].
Pe baza dreptului copilului la educație, învăţământul are în responsabilitate fiecare generaţie de copii tineri și adulți. În
fiecare generaţie există copii cu dizabilități, adică cu pierdere, insuficienţă sau anomalie, tranzitorie sau definitivă, a structurilor
de funcţionare fiziologică sau psihologică. În cadrul teoriei și practicii educației copiilor cu dizabilități sunt utilizate următoarele
noțiuni: normalizarea, reabilitarea, incluziunea social, șanse egale, serviciile de sprijin, protecţia socială etc.[7, 8].
Dezvoltarea sistemului educaţional
Comparaţia între variantele sistemelor educaţionale poate fi realizată pe baza următorilor parametrii: conceptul de
învăţământ obligatoriu şi modul de instituţionalizare; variante de şcolarizare obligatorie; curriculumul de bază comun sau cu
diferite trunchiuri; certificarea primită la absolvirea învăţământului obligatoriu.
Structura sistemului de învăţămînt al Republicii Moldova
Conform Codului Educației al RM (2014) sistemul de învățământ actual este organizată pe niveluri (8 nivele) şi cicluri în
conformitate cu Clasificarea Internaţională Standard a Educaţiei (ISCED–2011) [1].
Învăţămîntul obligatoriu
Conform art.13 din Codul Educației (2014):
(1) Învăţămîntul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare din învăţămîntul preşcolar şi se finalizează cu învăţămîntul liceal
sau învăţămîntul profesional tehnic secundar şi postsecundar.
(2) Obligativitatea frecventării învăţămîntului obligatoriu încetează la vîrsta de 18 ani.
(3) Responsabilitatea şcolarizării obligatorii a copiilor cu vîrsta de pînă la  16 ani revine părinţilor sau altor reprezentanţi
legali şi autorităţilor administraţiei publice locale de nivelurile întîi şi al doilea.
Organizarea învăţămîntului general
Conform art.20 din Codul Educației (2014):
(1) Învăţămîntul general cuprinde: a) educaţia timpurie: – grupele antepreşcolare, pentru copiii cu vîrsta de la 0 la 3 ani;
– grupele preşcolare, pentru copiii cu vîrsta de la 3 la 6 (7) ani, inclusiv grupele pregătitoare; b) învăţămîntul primar:
clasele I–IV; c) învăţămîntul gimnazial: clasele V–IX; d) învăţămîntul liceal: clasele X–XII (XIII).
(2) Învăţămîntul general include, de asemenea, învăţămîntul special, învăţămîntul extraşcolar, alternativele educaţionale.

136
 (3) Instituţiile de învăţămînt general poartă răspundere pentru respectarea drepturilor şi pentru securitatea vieţii şi sănătăţii
copiilor şi elevilor în timpul aflării acestora în cadrul instituţiei.
(4) Instituţiile de învăţămînt general au următoarele atribuţii: a) asigură tuturor copiilor şi elevilor educaţie de calitate,
îngrijire şi sprijin; b) identifică copiii şi elevii cu dificultăţi de învăţare şi le acordă ajutorul şi asistenţa individuală necesară în
procesul de învăţare; c) asigură oportunităţi de dezvoltare personală copiilor şi elevilor cu aptitudini deosebite în anumite
domenii; d) acordă asistenţa necesară copiilor şi elevilor aflaţi în dificultate, în colaborare cu instituţiile de asistenţă socială;
e) asigură armonizarea componentei şcolare a curriculumului cu  cerinţele, interesele şi preferinţele educaţionale ale copiilor şi
elevilor.
(5) În învăţămîntul general, instituţiile de învăţămînt pot organiza, în caz de necesitate, prestarea de servicii logopedice, de
asistenţă psihopedagogică etc.
Învăţămîntul pentru copii cu cerinţe educaţionale speciale
Conform art.32 din Codul Educației (2014): Învăţămîntul pentru copiii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale este parte
integrantă a sistemului de învăţămînt şi are drept scop educarea, reabilitarea şi/sau recuperarea şi incluziunea educaţională, socială
şi profesională a persoanelor cu dificultăţi de învăţare, de comunicare şi interacţiune, cu deficienţe senzoriale şi fizice, emoţionale
şi comportamentale, sociale.
Organizarea învăţămîntului pentru copiii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale prevede următoarele:
(1) Învăţămîntul pentru copiii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale este gratuit, se organizează în instituţiile de
învăţămînt general, inclusiv în instituţiile de învăţămînt special, sau prin învăţămînt la domiciliu.
(2) Statul asigură integrarea în sistemul de învăţămînt a copiilor şi elevilor cu cerinţe educaţionale speciale prin:
a) înscrierea copilului sau elevului cu cerinţe educaţionale speciale în grupa sau clasa corespunzătoare din instituţia de
învăţămînt special; b) înscrierea copilului sau elevului cu cerinţe educaţionale speciale în grupa sau clasa din instituţiile de
învăţămînt general.
(3) Statul asigură incluziunea copiilor şi elevilor cu cerinţe educaţionale speciale prin abordarea individualizată,
determinarea formei de incluziune, examinarea şi/sau reexaminarea complexă a copilului sau elevului cu cerinţe educaţionale
speciale, realizate în baza unei metodologii aprobate de Ministerul Educaţiei de către structuri abilitate, constituite la nivel central
şi local, care funcţionează în modul stabilit de Guvern.
(4) Determinarea formei de incluziune, evaluarea şi/sau reevaluarea periodică a gradului de dezvoltare a copiilor şi
elevilor cu cerinţe educaţionale speciale se efectuează în prezenţa părinţilor sau a altor reprezentanţi legali, la solicitarea
acestora.
(5) Instituţiile de învăţămînt general în care sînt înscrişi copiii sau elevii cu cerinţe educaţionale speciale şi instituţiile de
învăţămînt special colaborează cu instituţiile de protecţie socială, alte organizaţii publice sau private, persoane fizice sau juridice
din ţară şi din străinătate şi beneficiază, în condiţiile legii, de sprijin în organizarea învăţării.
(6) Instituţiile de învăţămînt special, instituţiile de învăţămînt general şi autorităţile publice responsabile asigură condiţii de
ordin ambiental şi oferă servicii educaţionale în funcţie de necesităţile individuale ale copiilor şi elevilor cu cerinţe educaţionale
speciale, inclusiv prin facilitarea învăţării alfabetului Braille, limbajului mimico-gestual, formelor alternative de scriere, de
comunicare, de orientare şi a aptitudinilor de mobilitate.
(7) În instituţiile de învăţămînt general activează cadre didactice de sprijin abilitate pentru incluziunea copiilor şi elevilor
cu cerinţe educaţionale speciale.
Învăţămîntul special
Conform art.34 din Codul Educației (2014):
(1) Învăţămîntul special se realizează în instituţii de învăţămînt special cu sau fără servicii rezidenţiale şi în instituţii de
învăţămînt alternative care acordă asistenţă recuperatorie copiilor şi elevilor cu deficienţe senzoriale şi alte deficienţe, inclusiv
celor integraţi în învăţămîntul general, precum şi consultaţii metodice cadrelor didactice ce activează în grupele sau clasele în
care învaţă aceşti copii/elevi, în modul stabilit de Ministerul Educaţiei. 
137
 (2) În funcţie de categoriile de cerinţe educaţionale speciale, învăţămîntul special se organizează în următoarele tipuri de
instituţii: a) instituţii speciale – pentru copiii şi elevii cu deficienţe senzoriale (auditive sau vizuale); b) şcoli auxiliare – pentru
copiii şi elevii cu dificultăţi severe de învăţare (dificultăţi multiple, asociate).
(3) Învăţămîntul special pentru copiii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale se desfăşoară în conformitate cu
Curriculumul naţional, cu planurile-cadru de învăţămînt, aprobate de Ministerul Educaţiei, şi cu planurile educaţionale
individualizate.
(4) În clasele V–XII din instituţiile speciale pentru elevii cu deficienţe senzoriale, disciplinele şcolare sînt predate de cadre
didactice cu pregătire generală, care au urmat cursuri de specializare în domeniul psihopedagogiei speciale.
(5) În învăţămîntul special organizat pentru copiii şi elevii cu cerinţe educaţionale speciale sînt angajate cadre didactice cu
pregătire calificată în domeniul psihopedagogiei speciale şi asistenţei sociale.
Învăţămîntul la domiciliu
Conform art.35 din Codul Educației (2014):
(1) Instruirea la domiciliu se organizează pe o perioadă de timp determinată pentru copiii şi elevii care, din cauza
problemelor de sănătate sau a unei dizabilităţi, sînt lipsiţi temporar de posibilitatea de a se deplasa.
Identificarea şi analiza factorili care contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii (educabilitatea individului)
Educabilitatea este un concept pedagogic fundamental care defineşte relaţia de interacţiune existentă între trei factori
fundamentali: ereditatea, mediul şi educaţia [5].
Educabilitatea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane care desemnează capacitatea acesteia de formare,
dezvoltare, modelare continuă. Educabilitatea se manifestă în relaţia educator-educat.
Educatorul vine în această relaţie cu competenţe general umane (echilibru biopsihic, însuşiri de personalitate, experienţă de
cunoaştere şi de viaţă, disponibilitate de a relaţiona) şi cu competenţe profesionale (cultură generală, cultură de specialitate) şi
didactice (tact pedagogic, stil de predare).
Educatul vine în relaţie cu competenţe general umane (echilibru biopsihic, competențe de cunoaştere, capacități de raportare
afectivă şi volitivă). Educatul vine cu o experienţă de cunoaştere în curs de constituire, cu o receptivitate nativă şi dobândită
pentru cunoaştere, cu motivaţii interne şi externe, cu disponibilitate de a comunica şi de a răspunde solicitărilor, cu capacitatea de
a recepţiona, prelucra şi integra experienţa transmisă, cu particularităţi de sănătate fizică şi mentală [5].
Educabilitatea este un ansamblu de şanse de a fi eficient ca educator şi de a profita de relaţia educaţională cu cel educat, în
sensul stimulării dezvoltării personalităţii acestuia. O serie de condiţii ca: acceptarea reciprocă, compatibilitatea psihologică, tipul
de autoritate pe care o impune educatorul, capacităţile individuale ale educatului favorizează succesul în educaţie.
Abordarea conceptului de educabilitate, în opinia savanților Lăcuş Mara, Moldovan Crişan, presupune identificarea şi
analiza factorilor care contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii.
Ereditatea defineşte o trăsătură biologică proprie organismelor vii şi reprezintă fenomenul transmiterii informaţiei genetice
de la ascendenţi la descendenţi. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităţilor genetice materne şi
paterne. Posibilităţile de combinare a celor două categorii de unităţi genetice sunt practic infinite.
Prin ereditate se transmit:
• însuşiri general umane (apartenenţa la specia umană, conformaţia somatică, structura internă, tipul de sistem nervos,
predispoziţii pentru boli, însuşiri ale analizatorilor etc.); însuşiri particulare, ce se transmit în interiorul unei linii de descendenţi
(grupa sanguină, culoarea pielii, a ochilor, a părului, amprente digitale, trăsături fizice particulare);
Deşi cercetările privind ereditatea umană au o istorie relativ scurtă, câteva aspecte se impun a fi subliniate:
• moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi, nu ca o transmitere la descendenţi a trăsăturilor
ascendenţilor; diversitatea psihologică umană are cu siguranţă şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze comportamentale
etc.), dar nu se reduce la acestea; ceea ce ţine de ereditate se poate manifesta în diverse etape de vârstă sau poate rămâne în stare
de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activator; ereditatea conferă unicitatea biologică ca premisă a unicităţii
psihologice; prin programul proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de optimă
138
intervenţie din partea mediului educativ, în perioadele sensibile. Anticiparea sau pierderea acestor perioade se poate dovedi
ineficientă (de exemplu achiziţia limbajului, a mersului, a operaţiilor gândirii); aceeaşi trăsătură psihică poate fi la persoane
diferite rodul unor factori diferiţi, la unele persoane predominând ereditatea, iar la altele mediul sau educaţia fiind decisive pentru
formarea acelei trăsături.
Zestrea ereditară este o premisă necesară, dar nu şi suficientă pentru dezvoltarea personalităţii individului. Caracterul
polivalent al eredităţii se exprimă prin faptul că se pot forma trăsături diferite ale indivizilor, pe un fond ereditar asemănător,
datorită intervenţiei factorilor de mediu şi educaţie. Astfel, ereditatea nu predetermină în mod fatal anumite însuşiri ale
personalităţii umane. Rolul eredităţii în dezvoltarea individului este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune probabilistă,
poate oferi individului o şansă (un avantaj) sau o neşansă (ghinion). Prima poate fi ulterior valorificată sau nu, iar a doua, în
funcţie de gravitate, poate fi compensată în diverse grade [5].
Toate fenomenele psihice sunt rezultatul interferenţei factorilor ereditari cu influenţele de mediu, ponderea celor două
categorii de factori cunoscând o dinamică variabilă de la un fenomen la altul şi de la un moment la altul. Structura psihologică a
personalităţii este rezultatul transformării structurii biologice sub influenţa educaţiei, a vieţii sociale şi culturale [5, 10].
Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor fizice (naturale şi artificiale) şi socio-umane ce intervin în dezvoltarea personalităţii
unui individ, totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul existenţei sale. Mediul
social îşi exercită acţiunea pe două planuri fundamentale: asigură păstrarea tuturor achiziţiilor istoriei umane, oferind astfel
posibilitatea fiecărei generaţii de a prelua experienţa umană în forma ei ultimă, concentrată şi perfecţionată, scutind-o de repetări
şi reluări succesive ale unor tipuri de activităţi; aceste produse ale culturii concentrează în ele şi capacităţile psihice care le-au
generat, facilitând astfel transmiterea lor de la o generaţie la alta. De aceea o înţelegere adecvată a rolului mediului rezultă numai
din raportarea la celălalt factor, ereditatea.
Mediul declanşează şi actualizează predispoziţiile ereditare şi se consideră că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce
este individual şi personal, în structura personalităţii unui individ, iar ceea ce este tipic depinde mai mult de ereditate.
Principalele medii educaţionale sunt: familia, şcoala, instituţiile culturale, mass-media, instituţiile extraşcolare [5].
Familia reprezintă primul mediu educaţional, natural care exercită o influenţă puternică asupra copilului. Familia are
menirea de a-l introduce pe copil în cadrul valoric al grupului de referinţă, de a-i forma primele conduite necesare în integrarea sa
ulterioară. Climatul familial constă în ambianţa materială, spirituală şi morală în care se formează şi se dezvoltă copiii. Un climat
familial favorabil va influenţa pozitiv evoluţia personalităţii copilului. Mediul familial carenţial sau absenţa acestuia au efecte
deosebit de grave şi de lungă durată asupra copilului. Majoritatea copiilor crescuţi într-un astfel de mediu sunt expuşi mai multor
riscuri, între care: lipsa de afectivitate maternă, care conduce la un complex de particularităţi specifice, denumit de specialişti
avitaminoza afectivă, întârzieri şi lacune în însuşirea limbajului verbal, stimularea insuficientă a acţiunii de explorare a mediului
înconjurător etc. [5].
Şcoala este un mediu educaţional deosebit de important. Educaţia din şcoală se realizează în forme diverse, predominantă
fiiind activitatea comună. Conţinuturile ce se transmit sistematic şi continuu sunt selectate după criterii psihopedagogice, iar în
desfăşurarea activităţilor educative se respectă principiile didactice.
Cadrele didactice care conduc activităţile didactice deţin pe lângă pregătirea de specialitate şi o pregătire psihopedagogică.
Rolul acestora constă, atât în informarea, cât şi în formarea elevilor. În şcoală elevii asimilează un volum de competențe
(cunoştinţe, priceperi, deprinderi, capacităţile cognitive şi metacognitive).
Biserica, prin intermediul preotului, exercită asupra copilului în formare un ansamblu de influenţe educative. Acestea se
realizează la început difuz, nesistematic, cu ocazia ceremoniilor religioase, prin intermediul unor activităţi specifice: spovedanie,
catehizare, activităţi caritabile etc. Forma principală de educaţie religioasă o reprezintă participarea la ceremoniile religioase,
biserica exercitând şi educaţie socială, civică, morală etc.
Instituţiile culturale sunt medii prielnice de formare şi informare a indivizilor. Diversele activităţi desfăşurate în case de
cultură, muzee, teatre, biblioteci etc. reprezintă modalităţi de formare a tinerilor, de educaţie a adulţilor, de pretecere a timpului
liber.
139
 Mass-media cuprinzând o gamă largă de mijloace: ziare, reviste, radiou, televiziune, internet, reprezintă un alt factor
educaţional care vine să amplifice, să continue sau să diversifice experienţele de cunoaştere şi de trăire ale indivizilor. Se impune
o selecţie riguroasă a mijloacelor de informare în masă, deoarece nu întotdeauna mesajele distribuite sunt educative.
Instituţiile extraşcolare contribuie şi ele la formarea şi informarea indivizilor. Activităţile desfăşurate în cluburi, palate ale
copiilor, centre comunitare, asociaţii ale copiilor şi tinerilor etc., în conformitate cu interesele, aptitudinile copiilor contribuie la
formarea conştiinţei şi conduitei proactive, prosociale, culturale. Educaţia poate fi definită ca activitate specializată, specific
umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi
a societăţii prin intermediul omului. Din această perspectivă, educaţia este liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare (ereditară) a
individului şi oferta de oportunităţi propuse de mediu. Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea puteri nelimitate
(pentru că nu poate compensa o ereditate profund defavorabilă şi nici nu poate schimba condiţiile unui mediu total dizarmonic),
educaţia acţionează programat, conştient, organizat în sensul dezvoltării individului [5].
Încrederea în şanse şi în rezultatele educaţiei se exprimă prin optimismul sau scepticismul pedagogic, acestea manifestându-
se la nivel de concepţie, de atitudine, de stare de spirit. De-a lungul timpului, diverşi teoreticieni şi practicieni ai educaţiei s-au
situat pe poziţiile optimismului sau ale scepticismului pedagogic, în funcţie de contextul social istoric în care au trăit şi în funcţie
de nevoia de a stimula dezvoltarea sistemului educativ în atmosfera spirituală a epocii respective [5].
Adepţi ai optimismului pedagogic, deci încrezători în puterea nelimitată e educaţiei, care afirmase despre educaţie că este
cea care determină deosebirile dintre oameni, nouă zecimi din oamenii pe care îi cunoaştem sunt buni sau răi, utili sau inutili,
datorită educaţiei pe care au primit-o.
Scepticismul/pesimismul pedagogic se explică parţial din punct de vedere social şi istoric, datorită conflictelor sociale,
războaielor, perioadelor de refacere de după dezastre naturale şi sociale, care au generat stări puternice de tensiuni şi dezamăgiri,
influenţând şi modul de gândire asupra perspectivelor vieţii, a speranţelor omului şi asupra educaţiei lui.
Adepţii scepticismul/pesimismul pedagogic au susţinut predestinarea biologică - genetică a omului şi imposibilitatea
influenţării din exterior a formării şi dezvoltării sale (o parte din aceste teorii constituie baza modului de organizare şi desfăşurare
a educaţiei segregate a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a educaţiei elitelor).
Sintetizând acţiunea factorilor dezvoltării personalităţii, putem afirma că ereditatea reprezintă condiţia biologică primară
datorită predispoziţiilor cu valoare polivalentă, mediul reprezintă ansamblul condiţiilor fizice şi socio-umane care favorizează sau
defavorizează evoluţia personalităţii, iar educaţia este acţiunea conştientă de stimulare şi dirijare a procesului de formare a
personalităţii. Se consideră că în cadrul acestor factori educaţia deţine rolul conducător, datorită specificului acţiunii sale ce se
manifestă nu numai direct, ci şi indirect, prin intermediul celorlalţi factori.
Structura nişei de dezvoltare [16]: obiectele, locurile şi fenomenele accesibile copilului la diferite vârste; răspunsurile și
reacțiile celor din jurul copilului; cerinţele adultului în raport cu aşteptările, posibilităţile şi performanţele solicitate copilului la
anumite vârste; activităţile impuse, propuse sau acceptate de acesta.
Educaţia – reprezintă activitatea specializată, specific umană, desfăşurată în mod deliberat, prin care se mijloceşte raportul
dintre om și factori de mediu, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului.
I.Cerghit și V.Bunescu (1988) identifică următoarele perspective de abordare a educaţiei:- educaţia ca proces;- educaţia ca acţiune
de conducere;- educaţia ca acţiune socială;- educaţia ca interrelaţie umană;- educaţia ca ansamblu de influenţe.
Educaţia are rolul conducător întrucât: activează şi dirijează potenţialul genetic, atenuează sau estompează efectele lui
negative; creează şi valorifică un mediu favorabil pentru educaţie şi autoeducaţie, contracarând influenţele negative pe care le
exercită uneori mediul. Unicitatea direcțiilor, factorilor și legităților generale de dezvoltare a copiilor cu nevoi speciale și a celor
cu dezvoltarea tipică abordează necesitatea creării condițiilor optime pentru creșterea și dezvoltarea copiilor într-un mediu
educațional comun.

140
 Evoluţia conceptului „educaţia incluzivă”
Experiența internatională a demonstrat faptul că pedagogia centrată pe copil contribuie considerabil la reducerea eșecului și
abandonului școlar, concomitent cu obținerea unor rezultate școlare de ansamblu mai ridicate [4].
În literatura de specialitate de la conceptele de handicap, deficienta, tulburare, incapacitate, dizabilitate, termeni pentru a
determina problemele speciale ale copiilor, se pune astazi accentul pe termeni ca „cerințe educative speciale și situații de risc.”
Acesta trecere nu este numai una de evoluție a conceptelor și concepțiilor, care au trecut de la simplă constatare și etichetare
la ințelegerea nevoii de acțiune și de schimbare a mentalității în raport cu problemele copiilor.
Politicile internaționale educaționale promovează deschiderea către „o școală pentru toți”, care potențează diferențele și le
folosește ca prilej de învățare și experimentare diferită, dimensiunile problematicii copiilor cu CES devin prilej de perfecționare a
strategiilor formative. Totodată copiii cu CES prezinta situații de risc pentru dezvoltarea lor ulterioară [4, 13, 2].
Conceptul de risc construiește în pedagogia specială o altă dimensiune a înțelegerii problematicii copiilor cu CES. Aceasta
se referă la posibilitatea cunoașterii timpurii, prevenirii și sprijinirii la timp a unei dezvoltări care să dea copiilor o șansă la
adaptare și integrare socială. În acest sens riscurile se referă la următoarele grupe de probleme (Evans J., 1998):
 Riscurile biologice, determinate de probleme fizice de la naștere și de zestrea cu care copii vin pe lume: deficiențe
senzoriale (nevazatori sau cu auzul foarte slab; surzi); deficiențe organice neurologice și deficiențe mentale severe.
 Riscurile sociale, determinate de mediul de dezvoltare (mediu de creștere, dezvoltare și educație; sărăcia, grupuri etnice și
religioase; crescuți în condiții de violență, război și abuz).
Toate grupuri de probleme, pot fi ințelese și sprijinite intr-un program de educație timpurie. Nu numai prin servicii și
structuri de sprijin speciale, ci mai ales, pintr-o abordare pedagogică care să valorizeze diferențele, să folosească mediul eficient și
stimulativ și să sprijine parteneriat educațional.
Principală preocupare a programului de educație timpurie trebuie sa fie creșterea calității vieții pentru copiii cu CES.
Includerea copiilor cu CES pe cât posibil într-un mediu în care să crească impreună cu ceilalți și nu separat.
Prin definiție, educația incluzivă se referă la toți copiii, dar poate fi interpretată diferit în funcție de context. M. Ainscow
[12] și A. Moran [17] definesc „educația incluzivă” în termeni similari, respectiv „dreptul elevilor de a primi o educație de
calitate, independent de diferențele sau apartenenţa lor socială, economică, culturală sau etnică, prin îmbrățișarea valorilor
educaționale ale echității, diversității și justiției sociale.” Potrivit literaturii de specialitate, există cinci arii de interes ale „educației
incluzive” [4]:
(1) dizabilitatea și nevoile speciale, prin protejarea copiilor și adulților discriminați educațional pe baza afecțiunilor fizice
sau mintale observabile;
(2) excluderile disciplinare, prin reducerea numărului de copii care sunt exmatriculați sau eliminați altfel din școală, din
cauza comportamentului sacționabil de societate, și prin reintegrarea acestora în școală;
(3) excluderea grupurilor vulnerabile, prin eliminarea segregării unor grupuri pe fundamente etnice, de clasă, de gen sau
regionale;
(4) promovarea școlii pentru toți, prin dezvoltarea școlilor de masă și prin asigurarea unor practici educaționale și
instituționale funcționale, susceptibile a oferi elevilor o educație comprehensivă, la care se adaugă participarea elevilor în instruire
și recunoașterea unicității lingvistice, educaționale și atitudinale a fiecăruia;
(5) incluziunea ca educație pentru toți, prin implicarea și dezvoltarea rolului comunității în procesul de educație.
Len Barton [14, pp. 84-85] conchide că educația incluzivă „nu este doar despre a oferi acces în școala de masă copiilor
care au fost excluși anterior. Nu este despre închiderea unui sistem inacceptabil cu prevederi de segregare și a-i abandona pe
acești copii într-un sistem de masă neschimbat. Sistemele de învățământ existente, în termeni de factori fizici, aspecte ale
curriculei, expectații și stiluri de predare, roluri de conducere etc. vor trebui să se schimbe. Asta datorită faptului că educația
incluzivă este despre participarea tuturor copiilor și a tinerilor și despre îndepărtarea tuturor formelor de practică exclusivă.”
[14]. Autorii identifică trei principii caracteristice pentru un sistem educațional care acomodează educația incluzivă:

141
  „claritatea focusului”, curricula, instruirea, evaluarea etc. sunt țintite spre a realiza obiectivele procesului educațional, în
genere;
 „extinderea oportunităților”, cum elevii sunt diferiți și învață în maniere și la cote diferite, este necesară utilizarea unor
metode și strategii de învățare și predare diferite, care să optimizeze învățarea individuală și individualizată;
 „ridicarea așteptărilor” de la fiecare elev, pe baza convingerii că fiecare elev deține un potențial incredibil de a contribui la
propriul său proces de educație.
O literatură semnificativă subliniază faptul că „educația incluzivă” nu înseamnă o transformare a școlilor speciale, ci mutații
majore în școlile de masă. Chiar limbajul privind educația specială, de la „handicap” și „dizabilitate”, până la „nevoi speciale de
educație” și „dificultate de învățare”, este extrem de problematic: acest limbaj nu descrie nicidecum „caracteristici «obiective»,
evidente de la sine, ale copiilor”, ci mai degrabă „construcții” ce apar în anumite etape temporale de dezvoltare a societății,
servind anumite interese sociale (Manea Livius, 1997, 2002 etc).
Tipuri de incluziune și bune practici
O serie de schimbări în oferirea gamei de servicii educaționale în cadrul școlilor de masă trebuie menționate, ele fiind
trasate în documente normative ce tratează implementarea educației incluzive. Mai întâi, se impun noi viziuni în însăși filosofia
educației, schimbări ce o pot face compatibilă cu strategia incluziunii.
În al doilea rând, activitatea școlii de masă se schimbă esențial, odată cu reorientarea școlilor speciale spre alte grupe de
elevi cu dizabilități. Dacă, în școlile de masă, competențele formate au un grad mare de generalitate, cunoștințele și abilitățile în
cadrul educației pentru copiii cu nevoi speciale de învățare sunt extrem de greu transferabile în contexte noi. Această realitate
conduce la necesitatea implicării active și modificării rolurilor pe care le joacă fiecare actor implicat în procesul de educație:
părinți, profesori/educatori/ personal de instruire și educare, comunitate, autorități locale, regionale, centrale etc. [10, 11, 13].
Respectiv, în al treilea rând, s-a conturat necesitatea descentralizării, flexibilității prestării serviciilor educaționale școlare în
vederea schimbării către educația incluzivă. Această flexibilitate se referă, în principal, la procesul de luare a deciziilor.
Zigmond Naomi și Janice M. Baker (2015) [18] analizează, în contextul formării unei educații potrivite pentru copii cu
nevoi speciale de învățare, patru modele care domină, în proporții mai mari sau mai mici în diferitele sisteme de învățământ,
organizarea serviciului educațional în acest caz: 1) școlile segregate; 2) clase speciale în școlile de masă; 3) clase-resursă în
școlile de masă; 4) incluziune completă în clasele școlilor de masă.
La rândul lor, modelele de incluziune completă prezintă:
4.a) incluziunea completă ca singură opțiune;
4.b) incluziune completă ca îmbunătățire a școlii;
4.c) incluziune completă cu un curriculum diferențiat pentru fiecare elev;
4.d) incluziune completă ca una dintre opțiunile pe un continuum de servicii [18].
Prin urmare, se desprinde din această tipologie faptul că educația incluzivă nu poate opera – deși se poate foarte bine
fundamentă – doar pe o serie de practici locale (și, adesea, izolate) ale personalului școlar, implementate de profesori şi educatori.
Educația incluzivă trebuie să reprezinte o normă, trebuie reglementată la nivel central: „În mare măsură, istoria și imediata
traiectorie a educației speciale e legată de intervențiile politicilor publice, care au ajutat la forma și conținutul ei. Fie că ne place
sau nu, e imposibil să evităm politicile publice. Le putem ignora, le putem extinde, le putem refuza, le putem rescrie, dar nu
putem scăpa de ele”. [4].
La baza bunelor practici privind educația incluzivă se regăsește respectarea a patru condiții de organizare a serviciilor
educaționale: a) să fie satisfăcute nevoile speciale ale copilului; b) să nu fie în detrimentul ducației celorlalți copii implicați;
c) să fie compatibil cu utilizarea „eficientă” a resurselor; d) să se ia în considerare dorințele părinților.
Educaţia incluzivă înseamnă, la nivel teoretic, faptul că toţi copiii au acces la educaţie de calitate într-un mediu incluziv.
Cele trei componente ale acestei definiţii pot fi înţelese după cum urmează:

142
 1. Toţi copiii –„copii cu dizabilități, copii supradotați, copii fără adăpost, copii din zone izolate sau aparținând unor
grupuri dezavantajate, copii aparținând minorități lingvistice, etnice sau culturale, copii cu HIV sau aparținând oricăror altor
grupuri vulnerabile” - Declarația de la Salamanca (1994).
2. Educaţia de calitate este definită ca fiind crearea de oportunităţi reale de obţinere a succesului în experienţa de învăţare.
Cu alte cuvinte, calitatea educaţiei nu se măsoară în termeni de performanţă, promovabilitate, infrastructură, tehnologie şi confort,
ci în capacitatea sistemului, a şcolii şi a dascălului de a crea oportunităţi de învăţare pentru orice copil/elev.
3. Mediul incluziv înseamnă acel mediu în care sunt bineveniți, protejați și educați toți copiii, indiferent de gen,
caracteristici fizice, intelectuale, economice, lingvistice sau alte caracteristici.
Rezumând, incluziunea în educaţie înseamnă [4]: respect pentru diversitate; beneficii pentru toți elevii, nu orientarea doar
către cei excluşi; asigurarea accesului egal la educație sau stablirea unor măsuri pentru anumiţi copii fără ca aceştia să fie separaţi
sau excluşi.
Ce nu înseamnă, totuşi, incluziunea în educaţie [4]:
 doar reforma educației speciale, ci a întregului sistem de educație; doar răspunsul la nevoile anumitor copii, ci o îmbunătățire
a calităţii educației pentru toți elevii; doar răspunsul la nevoile copiilor cu dizabilităţi, ci suport pentru toți elevi cu nevoi speciale
de învățare în clase/şcolile de masă; satisfacerea nevoilor unui copil/elev în detrimentul altuia.
Cu alte cuvinte, educaţia incluzivă este un proces prin care răspundem diversității nevoilor copiilor prin creşterea gradului
de participare la învăţare şi reducerea excluziunii. Aceasta presupune o serie de schimbări de substanţă din perspectiva
conţinutului educațional, a abordării didactico-pedagogice, a structurii sistemului de educație şi a strategiilor educaţionale [4].
Nevoia, cerinţa specială de educaţie
Piramida lui Maslow descrie ierarhizat nevoile fiinţei umane. Satisfacerea acestor nevoi este condiţionată de mediul social
şi activitatea individului şi, deseori, împiedicată de anumite lipsuri, insuficienţe sau incapacităţi întâlnite de persoană.
Nevoia educativă specială este o stare a persoanei sau organismului, în absenţa unor condiţii interne prealabile, necesare în
dezvoltare. Atingerea independentă a nivelului de satisfacţie a nevoii este îngreunată în mediul şcolar, profesional şi social de
referinţă. Nevoia specială de educaţie ia forma dinamică a cerinţei persoanei faţă de educaţie şi învăţământ. Este considerată ca
diferenţă între starea actuală şi un nivel superior de dezvoltare a individului, solicitat, achiziţie educaţională şi realizare
profesională, familială, socială [7, 4, 10].
Deficienţele de dezvoltare (organică şi psihică) generează vizibil incapacităţi funcţionale şi handicapuri însoţite de nevoi
speciale. Nevoile speciale, ce decurg din deficienţe și generează handicapuri, iau forma unor cerinţe adresate şcolii sau altor
instituţii dedicate educaţiei. Şcoala este solicitată să ofere mediul necesar oricărei persoane pentru formarea sa în vederea
supravieţuirii, calităţii vieţii, deciziei în cunoştinţă de cauză, învăţării permanente şi adaptării la schimbarea vieţii
profesionale/sociale. Răspunsul învăţământului la aceste cerinţe universale este susţinerea educativă şi intervenţia
psihopedagogică.
Consilierea psihopedagogică este destinată să îndrume elevul spre activităţi şcolare care să-l instrumenteze pentru a-şi
rezolva problemele de dezvoltare, învăţare şi instruire formativă, precum şi pe cele ale orientării şi calificării profesionale
personale. Termenul „special” este utilizat pentru a desemna ceea ce se constituie în ceva depărtat de obişnuit, de normă statistică
şi care este destinat unor finalităţi particulare. Elevul cu cerinţe speciale posedă alături de nevoile generale şi alte nevoi cu
caracter particular, care nu sunt comune, obişnuite, oarecare. Pentru valorizarea socială a caracteristicilor de acest tip a fost
utilizat termenul „special” cu sensul de ocazional, remarcabil sau rar, deosebit. Nu este desemnat un defect sau stigmat, care
marginalizează social.
Elev cu cerințe educaționale speciale (CES) este cel dezavantajat din diverse surse şi care are nevoie de asistenţă
psihopedagogică complementară, cantitativ şi calitativ variabilă. Dacă nu o primeşte, se instalează starea de handicap.
Handicapul este pierderea sau limitarea şanselor de a lua parte la viaţa grupului sau comunităţii, la un nivel echivalent cu al
celorlalţi şi reprezintă un dezavantaj în relaţiile persoanei cu mediul fizic, familial, şcolar, profesional, social. Uneori starea

143
biologică sau psihologică a persoanei este cea care determină dezavantajul şi conduce la instalarea unui handicap. Alteori
determinantul major este mediul social în care individul se naşte şi se dezvoltă [7, 10, 11].
Pentru a explica eşecul şcolar al elevilor proveniţi din medii defavorizate economic şi cultural, este adesea utilizat termenul
de „handicap sociocultural”. În definirea acestui concept, accentul este pus de unii autori, pe handicapul intelectual sau lingvistic
şi, de alţi autori, pe tulburările de ordin afectiv. Pentru a preveni sau remedia acest tip de handicap este necesar un răspuns
pedagogic adecvat la cerinţele speciale de compensare a carenţelor din mediul de provenienţă. Toţi specialiştii sunt în acord
atunci când susţin, despre copiii proveniţi din medii defavorizate social, economic şi cultural, că au lipsuri sau insuficienţe
psihologice. Totodată, ei au constatat că insuficienţele pot fi compensate prin metode psiho-pedagogice adecvate. Unele lucrări de
sociologie a educaţiei explică aceste lipsuri sau insuficienţe ca decalaje între cultura (în sens larg) pe care şcoala o promovează şi
capitalul cultural, în special cel lingvistic, cu care vine copilul din familia de origine.
Coordonarea unor programe prin care învăţătorii să acţioneze, în primele clase, împotriva cauzelor care determină limitarea
autonomei în îndeplinirea sarcinilor şcolare intră în atribuţiile cadrului didactic de sprijin și psihologului şcolar.
Limitarea autonomiei în învăţare se produce din cauza unor deficienţe în planul achiziţiilor culturale sau este determinată de
o constelaţie de factori defavorizanţi, care caracterizează elevul prin performanţele şcolare de la cele minime până la eşec şcolar.
La elevul provenit din diverse medii defavorizante, performanţele slabe pot apărea odată cu dobândirea statutului de elev. El este
susceptibil să întâmpine dificultăţi de adaptare la mediul şcolar, de învăţare sau mixte. Astfel de elevi sunt identificaţi de către
învăţători ca elevi în dificultate, urmând ca echipa de specialişti să stabilească natura dificultăţilor. Elevul cu handicap
sociocultural va trebui să fie diferenţiat de elevul cu tulburări de învăţare, elevul cu dizabilități în baza deficienţelor în dezvoltare
etc.
Bazele intervenţiei educaţional-terapeutice adresate copiilor cu nevoi speciale de învățare
Mediu şcolar optim integrării sociale a elevilor cu dizabilităţi
Şcoala incluzivă presupune recunoaşterea şi înţelegerea diferenţelor de adaptare şi învăţare, specifice fiecărui copil în parte,
ca fiind naturale. Aşadar, într-un mediu şcolar optim integrării sociale a elevilor cu dizabilităţi, se realizează adaptarea şcolii la
diversitatea copiilor dintr-o comunitate. Includerea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe educative speciale
vizează: implementarea unor programe cu caracter corectiv-recuperator; crearea climatului afectiv în vederea formării motivaţiei
pentru învăţare; asigurarea unui progres continuu în achiziţia comunicării; formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu
cei din jur.
Învăţământul integrat/incluziv este, în esenţă, un învăţământ „centrat pe elev” şi răspunde dezideratului societăţii moderne -
o societate pentru toţi şi, în acelaşi timp, educaţia pentru fiecare. Este vorba de o nouă orientare, care pune accentul pe cooperare,
parteneriat, învăţare socială şi valorizare a relaţiilor pozitive, umaniste în educaţie.
Observaţiile la nivel de clasă confirmă faptul că nu toţi copiii pot face faţă în mod susţinut cerinţelor şcolare, dar că,
folosind metodele potrivite de predare–învăţare–evaluare şi respectând ritmul propriu al fiecărui copil, elevii pot înregistra
progrese şcolare, uneori remarcabile. Cadrele didactice implicate în educaţia incluzivă pun accent pe desfăşurarea de activităţi
care presupun lucrul în echipă şi cooperarea, respectarea identităţii culturale a fiecărui copil, monitorizarea eficacităţii activităţilor
de predare–învăţare–evaluare, sprijin şi remediere şcolară.
Un obiectiv important al şcolii inclusive îl reprezintă sprijinul acordat pentru menţinerea în familie a copiilor cu CES,
eliminarea separării copiilor cu CES şi acceptarea lor alături de ceilalţi copii.
Învăţarea la copiii cu CES, ca proces de achiziţie de noi cunoştinţe şi competențe de învțare, este mult mai eficientă dacă
este activ participantă, cooperativă, partenerială și se realizează în grupuri mici. Educatia în şcoala incluzivă are şanse de reuşită
dacă cei trei factori implicaţi - elevul cu deficienţe, familia, echipa de specialişti - cooperează, conlucrează în aceeaşi direcţie:
dezvoltarea copilului cu cerinţe educative speciale.
Fiecare copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare, care să dezvolte la maximum
potenţialul fizic şi psihic pe care îl are. Etape în abordarea strategiilor educaţionale incluzive și aplicarea programului individual
de intervenție sunt [6, 7, 11]: identificarea elevilor ce întâmpină dificultăţi sau care nu reuşesc să facă faţă exigenţelor
144
programului educativ; diagnosticarea elevilor cu dizabilităţi sau cu dificultăţi de învăţare;precizarea naturii dificultăţilor, evidența
disciplinelor unde se manifestă lacune, nivel scăzut de interes; depistarea complexului cauzal care a determinat apariţia
dificultăţilor de învăţare; proiectarea unui curriculum diferenţiat şi personalizat, în funcţie de situaţiile şi problemele identificate;
desfăşurarea unui proces didactic activ, formativ, cu accent pe situaţiile motivaţionale favorabile învăţării şi evaluarea formativă;
colaborarea cu specialiştii din cadrul serviciilor de sprijin, consiliere şcolară şi antrenarea familiei.
Echipa de intervenţie este compusă, în general, din: învăţător/profesor care predă la clasă; profesor de
sprijin;psihologul/psihopedagogul special al şcolii incluzive/centrului de resurse etc.; părinţii copilului; alţi profesori care predau
la clasă;
După caz, atunci când se impune: logoped (terapia tulburărilor de limbaj); kinetoterapeut (cultură fizică medicală); asistent
social; medicul instituţiei; specialişti pentru recuperarea deficienţelor senzoriale.
Profesorii şcolii inclusive şi cadrul didactic de sprijin
Responsabilităţile cadrelor didactice în tratarea individuală a copiilor cu CES [20]: adaptare curriculară; întocmirea
planului de intervenţie personalizat; conţinuturi şi sarcini simplificate/complementare în activităţile şcolare; activitatea adaptată la
fiecare oră – sarcini de lucru şi teme diferenţiate; evaluare (evaluarea vizează progresul copilului – nu se face comparaţia cu elevii
clasei); utilizarea unor modalităţi alternative de comunicare; colaborare strânsă cu familia elevului.
Profesorul de sprijin:
 intervine prin acţiuni cu caracter remedial şi recuperator în cazul elevilor cu dificultăţi de învăţare;
 colaborează cu celelate cadre didactice în vederea integrării şcolare şi sociale a elevilor;
 elaborează şi realizează planul de intervenţie personalizat, precum şi adaptarea curriculară, în parteneriat cu cadrele didactice
de la clasă;
 evaluează periodic nivelul de dezvoltare (progresul sau regresul) al elevilor cu CES în vederea ajustării, după caz, a Planului
de intervenție personalizat şi a metodelor de intervenţie utilizate;
 participă la activităţi de asistenţă a elevilor cu CES integraţi în clase, cu rol de observator, consultant, coparticipant;
 colaborează cu specialiştii care aplică terapii speciale pentru optimizarea procesului de intervenţie (medici, logopezi,
psihologi, psihopedagogi speciali etc.);
 elaborează în parteneriat ca alți specialiști materiale didactice individualizate adaptate dificultăţilor depistate şi nevoilor
individuale de învăţare şi receptare a copiilor;
 consiliază familiile copiilor/elevilor cu CES care au intrat în programe de sprijin individual;
 menţine legătura dintre familiile copiilor/elevilor cu CES integraţi, şcoala integratoare şi serviciile oferite de comunitate în
interesul copiilor, pentru a facilita integrarea sa şcolară/socială;
 pledează pentru integrarea nondiscriminatorie a copiilor/elevilor cu CES în şcoala incluzivă.
Instrumentele profesorului de sprijin sunt următoarele: planul de intervenţie personalizat (PIP-ul); portofoliul de intervenţie
şi evaluare; curriculum adaptat, care reprezintă corelarea conţinuturilor componentelor curriculumului naţional cu posibilităţile
elevului cu cerinţe educative speciale; se realizează de către cadrele didactice de sprijin, împreună cu cadrul didactic de la clasă,
prin eliminare, substituire sau adăugare de conţinuturi, în concordanţă cu obiectivele şi finalităţile propuse prin planul de
intervenţie personalizat.
Flexibilizarea curriculumului şcolar şi adaptarea acestuia vine către nevoile elevilor cu dificultăţi de învăţare şi integrare
şcolară, regăsindu-se şi în modul de proiectare a lecţiilor, precum şi în modalităţile de învăţare propuse.
Cadrul didactic va ţine seama de o serie de reguli care să contribuie la instrucţia şi educaţia copilului cu CES [20]: se va
folosi un limbaj cât mai adecvat, verificând permanent dacă a fost înţeles; se va utiliza material intuitiv adecvat; se va lega noile
cunoştinţe de experienţa de viaţă a copilului; se va insista şi repeta aceeaşi temă, prin exerciţii diversificate, până în momentul în
care elevul o va reţine, apoi va trece la altă temă; se va lucra pe unităţi mici de învăţare; se vor include cunoştinţele în sistem,
pornind întotdeauna de la ceea ce ştie copilul; se vor da doar noţiuni de bază, cât mai simple, dar necesare; se vor selecta sarcinile

145
de lucru accesibile, clare, plăcute; se va urmări şi îndruma permanent copilul ținându-se cont de zona lui proximei dezvoltări; se
va aprecia și stimula copilul după fiecare sarcină efectuată corect (sau parţial corect); se va preveni izolarea copilului de restul
clasei (aşezarea lui în apropierea unui coleg mai bun la învăţătură, acordarea unor responsabilităţi uşoare, dar permanente, în
cadrul colectivului); se va antrena copilul în activităţi extracurriculare.
Respectarea acestor condiții facilitează integrarea copiilor cu CES în clasele obişnnuite.
Aspecte generale ale instruirii speciale a copiilor cu CES
Este important să analizăm câteva aspecte cu caracter mai general ale intervenţiei educaţional-terapeutice privind acele
categorii de persoane care prezintă anumite particularităţi de dezvoltare psiho-fizică şi intelectuală. Astfel, principalele dificultăţi
în procesul de învăţare al elevilor cu cerinţe educative speciale, generatoare de eşec, sunt [10, 11, 15, p.61]:
 percepţia vagă, care determină limitări în executarea operaţiilor logice;
 incapacitatea de a disocia informaţia relevantă de cea irelevantă în cazul unei situaţii-problemă;
 incapacitatea de a înţelege sarcina de lucru propusă;
 folosirea la întâmplare a încercării şi erorii şi tendinţa de a trece la actul instantaneu care evită gândirea;
 oboseala şi conduitele de respingere atunci când se cere efort prelungit;
 dificultăţi în reţinerea informaţiilor;
 pragul scăzut al frustrării, care determină fenomene de perseverare şi folosirea ineficientă a strategiilor de organizare a
activităţii;
 incapacitatea de a depăşi concretul nemijlocit;
 perturbări ale funcţiei semiotice.
Indiferent de cauza şi formele inactivismului la copiii cu dizabilități, în special cu deficienţe mintale, consecinţa este
întotdeauna aceeaşi, limitarea achiziţiilor operaţionale, ceea ce afectează dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi eficienţa
activităţilor cognitive (Verza, 1997).
Motivaţia este componenta implicată în organizarea şi desfăşurarea tuturor funcţiilor psihice: percepţie, reprezentare,
gândire, atenţie, memorie, afectivitate, voinţă, etc, asigurând stimularea şi susţinerea energetică în vederea atingerii scopului,
reprezentând un ansamblu de factori dinamici (fiziologici, intelectuali, afectivi, sociali, economici etc.) care determină conduita
unui individ. O activitate de învăţare va fi eficientă dacă profesorul va determina o motivaţie optimă, adică acea intensitate a
mobilizării energetice a elevului adecvată sarcinii date. Optimul motivaţional diferă de la un elev la altul în funcţie de aptitudini,
de dificultatea sarcinii, de emotivitate, temperament, etc. Problema optimului motivaţional apare cu referire la tipul motivaţiei
extrinseci şi rezolvarea ei presupune o bună cunoaştere a caracteristicilor de personalitate ale elevilor de către profesor; astfel, o
recompensă inconsistentă nu mobilizează suficient energia psihică a elevului, în timp ce una ce depăşeşte anumite limite, va avea
un efect perturbator asupra activităţii intelectuale. Principalii factorii care influenţează motivaţia sunt [9, 10]:
Climatul fizic - aspectele fizice ale mediului învăţării (zgomot, lumină, temperatură, culoare, miros, etc.) pot avea o
influenţă importantă asupra motivaţiei imediate a unei persoane. Influenţa poate fi directă (determinând, de exemplu, o dorinţă
puternică de a scăpa de situaţia neplăcută) sau indirectă (prin creşterea nivelului general de tensiune sau anxietate).
Climatul social - aici sunt incluse calitatea şi stilul interacţiunilor şi relaţiilor din mediul în care persoana trăieşte sau îşi
petrece timpul. Aceste variabile au influenţe importante asupra trebuinţelor şi motivaţiilor individului. Un mediu ostil, autoritar,
care controlează interacţiunile, poate determina creşterea anxietăţii, furiei şi a nevoii de opozabilitate. Dimpotrivă, interacţiunile
armonioase, prietenoase, bazate pe egalitate şi respect, vor întări motivaţia pentru cooperare şi stima de sine.
Climatul ocupaţional - calitatea, structura şi adecvarea activităţilor în care este angajat subiectul reprezintă o altă sursă
importantă de influenţare a motivaţiei. Astfel, o ocupaţie adecvată, care prilejuieşte realizarea unor produse de calitate, va întări
motivaţia şi stima de sine; ocupaţiile inadecvate vor întări motivaţiile conduitelor evazioniste şi vor afecta imaginea de sine în
sens negativ.

146
 Starea sănătății- confortul fizic al unei persoane va determina un comportament orientat spre realizare/achiziţie şi va
influenţa atât nivelul de presiune pe care poate s-o tolereze, cât şi tipul de activitate în care se simte capabil să se angajeze.
Starea emoţională - dispoziţii cum ar fi: anxietate, tristeţe, teamă vor influenţa motivaţia unei persoane într-un mod cu totul
diferit de influenţele determinate de dispoziţii precum: fericire, bucurie, entuziasm. Dispoziţiile pot fi influenţate de evenimente
de viaţă recente, de factori biologici sau de traumele personale din prima copilărie şi care n-au fost rezolvate.
Starea cognitivă - obiectul cunoaşterii şi modul cum îl interpretează persoana va interacţiona inevitabil cu dispoziţia sa, pe
care o va influenţa. Interpretările negative sunt mai favorabile alterării dispoziţiei unei persoane, în timp ce interpretările pozitive
vor amplifica dispoziţia pentru activitate şi vor accentua sentimentul de bunăstare.
Analiza factorilor motivaţiei sugerează câteva modalităţi de creare a motivaţiei învăţării la copii cu cerințe educaționale
speciale:
a. Crearea unui climat afectiv pozitiv sau terapia veseliei (Pâunescu, 1976). Prin crearea unui climat afectiv pozitiv al
activităţii se măreşte consistenţa stării de veghe şi de învăţare. Buna dispoziţie, veselia, climatul destins şi relaţiile prieteneşti
reprezintă un element de supradimensionare a motivaţiei de fond. Orice acţiune educativă trebuie să anticipeze satisfacţia,
întărirea pozitivă. Rezultă de aici că orice acţiune cu copiii cu cerinţe educative speciale trebuie să fie proiectată astfel încât să se
obţină o stare de relaxare şi o înviorare afectivă (Sima, 1998).
b. Utilizarea unor forme de competiţie. În general, în activitatea educativă se folosesc 3 tipuri de competiţie: - competiţia cu
tine însuţi, competiţia cu un alt elev şi competiţia între grupuri de elevi. Cu referire, de exemplu, la elevii cu dizabilități mintale,
experienţele au demonstrat că valoarea motivaţională a competiţiei este mai mică decât utilizarea recompensei, iar, pe de altă
parte, cea mai eficientă formă este competiţia cu tine însuţi, deci motivaţia autodepăşirii performanţei. Mai mult decât în cazul
elevilor obişnuiţi, utilizarea competiţiei la elevii cu dizabilităţi, duce la amplificarea anxietăţii şi fricii de eşec.
c. Acordarea recompenselor/sancţiunilor. Ca tipuri de recompense (întărire pozitivă) se pot folosi: lauda, recompensa
materială, recompensa exprimată în timp liber, recompensa exprimată în termeni sociali (conferirea unor responsabilităţi ca formă
de apreciere), nota. Recompensa trebuie să fie adecvată efortului depus pentru realizarea sarcinii, în sensul că trebuie să ofere
copilului plăcere, să-l motiveze pentru activitate pe viitor şi trebuie acordată imediat după realizarea sarcinii. Ca tipuri de
sancţiuni (întărire negativă), în literatura de specialitate se propun mai frecvent: dojana, ignorarea, controlul fără calificativ.
Sancţionarea negativă are efecte sensibilizatoare mai mari pentru învăţare decât o formă neutră de întărire.
d. Terapia succesului. Constă în organizarea activităţii educative astfel încât elevii cu cerințe educaționale speciale să fie
puşi în situaţia de a obţine succesul, care le satisface trebuinţa de a fi apreciaţi. Dacă alţi oameni îl apreciază pozitiv, există
premisele pentru a se place el însuşi şi pentru a dobândi respectul pentru propria persoană. Dacă cei din jur sunt critici şi negativi,
va fi uşor ca elevul să-şi interiorizeze această imagine şi să ajungă să se dispreţuiască. În special, părerile celor apropiaţi: părinţi,
prieteni, fraţi, profesori, colegi, sunt relevante în formarea imaginii de sine. Ea rezultă şi din compararea cu ceilalţi. De aceea, o
imagine pozitivă despre sine este una din principalele chei ale reuşitei. A ajuta un elev să-şi modifice imaginea de sine
defavorabilă constă, în esenţă, în a-1 face să reuşească puţin câte puţin, nu într-o manieră artificială, pornind de la potenţialul său
real. Esenţial este să aducem elevul în situaţia de a se privi, de a vorbi despre el într-o altă manieră, de a-1 face să identifice ce are
pozitiv şi de a provoca anturajul să-1 încurajeze (de Landsheere, 1992) [17,18].
În cadrul imaginii de sine componenta autoeficienţei are ponderea cea mai semnificativă cu privire la relaţia eşec - imagine
de sine - atitudine faţă de activitate. Astfel, o autoeficienţa crescută determină expectaţia succesului, care va genera perseverenţă
în faţa dificultăţilor şi frustrărilor; perseverenţa poate duce la succes, susţinând astfel convingerea autoeficienţei în situaţii
asemănătoare. O autoeficienţă scăzută va determina o mobilizare insuficientă a resurselor, mărind probabilitatea eşecului şi fixând
sentimentul ineficientei.
Nivelul de aspiraţie exprimă nevoia de autorealizare a subiectului, în general fiind legat de fixarea unui anumit scop pe care
subiectul vrea să-1 atingă în comparaţie cu ceea ce a realizat până atunci. Nivelul de aspiraţie implică reprezentarea scopului,
nivelului şi a posibilităţilor de realizare. Atât copiii obişnuiţi cât şi cei dizabilități, după o suită de eşecuri, îşi pot pierde
încrederea în reuşită şi se vor apăra contra noilor decepţii prin reducerea nivelului de aspiraţie.
147
 Dacă rezultatele de moment determină lipsa de aşteptare la reuşită din partea anturajului, atunci progresul copilului devine
foarte greu de obţinut, dacă nu chiar imposibil.
Rolul şi atitudinea profesorului în activitatea educativă a copiilor cu cerinţe speciale.
Cercetările au studiat atitudinile profesorilor din instituţiile de educaţie specială (sau care lucrează cu copii cu cerinţe
speciale în clase obişnuite) şi au ajuns la concluzia că şi profesorii pot dezvolta atitudini restrictive faţă de aceşti elevi (în special
profesorii debutanţi) atitudini care pot afecta negativ dezvoltarea personalităţii şi achiziţiile lor şcolare (Popovici D. V., Achim M.
2010) . Profesorii sunt membri ai comunităţii şi pot aduce cu ei în şcoală anumite reflexe sau reminiscenţe ale stereotipurilor
colective de percepere a persoanelor cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât atitudinile pozitive nu pot fi impuse prin lege. De
aceea, conştientizarea şi apoi abandonarea acestor atitudini restrictive, poate duce la ameliorarea relaţiei pedagogice, oferind
perspective mai largi pentru un progres vizibil în învăţare [7].
Iată câteva tipuri de atitudini restrictive faţă de copiii cu cerinţe speciale întâlnite la cadrele didactice care desfăşoară
diferite activităţi cu această categorie de elevi (D.V.Popovici, Achim M. A.Timuș):
 atitudinea de apatie - care se exprimă în neglijarea acestor copii şi în lipsa de preocupare/implicare în obţinerea unor
rezultate posibile;
 atitudinea de vină - este o atitudine restrictivă deoarece conduce la mecanisme de apărare cum ar fi: negarea, reprimarea sau
atribuirea responsabilităţii persoanelor care determină acest sentiment;
 mila sau compasiunea - sunt restrictive deoarece persoana care determină aceste sentimente nu e tratată şi respectată ca o
persoană competentă;
 frica - este o altă atitudine restrictivă deoarece determină reacţii de evitare sau de atac;
 atitudinea hiperprotectoare - care satisface mai mult trebuinţa de confort psihic a adultului decât nevoile reale ale copilului;
 atitudinea de expectanţă negativă - introdusă în literatura ştiinţelor sociale de Robert Merton „profeţia care se
autoîmplineşte” (self-fulfilling prophecy) se referă la tendinţa oamenilor de a se comporta conform expectanţelor celorlalţi, ceea
ce a permis studierea fenomenului expectanţei; expectanţă la eşec a profesorilor conduce pe elevi la eşec; expectanţă la
performanţe foarte reduse determină, direct sau indirect, atitudine hiperprotectoare, care întăreşte la elevii cu cerinţe speciale
comportamentul de persoană cu handicap;
 lipsa încrederii în posibilităţile copiilor cu cerinţe speciale de a progresa;
 preocuparea accentuată pentru control şi supraveghere - reprezintă o variantă a atitudinii hiperprotectoare;
 blamarea victimei, care în cazul copiilor cu cerinţe speciale antrenează limitarea drastică a programului de activităţi, deoarece
„vina” de a nu putea realiza obiectivele le aparţine acestora;
 gândirea categorică şi orientarea spre diferenţe - deşi categorizarea este necesară şi funcţională în cele mai multe sfere ale
experienţei umane, în domeniul educaţiei copiilor cu dizabilităţi ea reprezintă o atitudine eronată. Rezultatul direct al gândirii
categorice este orientarea spre diferenţe care constă în accentuarea şi concentrarea activităţii profesorilor pe diferenţele dintre
copiii normali şi cei cu cerinţe speciale, astfel încât caracteristicile comune sunt neglijate;
 soluţiile dihotomice la problemele complexe reprezintă un alt efect al gândirii categorice - este o tendinţă inadecvată deoarece
în practica educativă soluţiile nu pot fi de tipul „totul sau nimic”, un model al soluţiilor/serviciilor în cascadă fiind mai adecvat
diferenţelor individuale ale stilurilor de învăţare, nevoilor şi caracteristicilor copiilor deficienţi;
 mitul educaţiei speciale - creat şi întreţinut de unii profesori ce lucrează în acest domeniu şi care contribuie la neîncrederea
celorlalţi profesori din şcolile obişnuite în posibilităţile lor de a putea lucra cu copiii cu cerinţe speciale.
Bunele practici a procesului de instruire în clase incluzive crează cadrelor didactice optime condiții pentru dezvoltarea
atitudini pozitive faţă de copiii cu cerinţe speciale şi contribuie la schimbarea mentalităţilor colective faţă de aceştia apelând la
câteva posibile soluţii în acest sens (D.V.Popovici, 2010, 2012):

148
  Dacă ignoranţa accentuează teama şi ostilitatea, cunoaşterea poate ajuta la combaterea unor asemenea atitudini restrictive.
Astfel, cunoaşterea condiţiilor care determină o situaţie de handicap şi a modului în care ele afectează învăţarea este o
componentă importantă a efortului de a promova atitudini pozitive, receptive faţă de copiii/persoanele cu cerinţe speciale;
 Dacă segregarea întăreşte sentimentele de teamă şi animozitate, contactul cu copiii deficienţi poate fi eficient în reducerea
acestora. Teama de necunoscut este un fenomen universal. Contactul, asocierea şi implicarea zilnică în activitatea cu un copil cu
cerinţe speciale reduce aceste sentimente. Nu se poate nega contribuţia oamenilor incompetenți în crearea stereotipurilor despre
persoanele cu handicap; de aceea, relaţia personală, semnificativă cu un copil cu dizabilități poate reprezenta un mijloc eficient în
depăşirea unora dintre stereotipuri [10, 11].
 Termenii şi etichetele folosite, nu numai că reflectă dar şi influenţează atitudinile. Cei care lucrează cu copiii cu cerinţe
speciale trebuie să conştientizeze impactul cuvintelor folosite, să evite folosirea cuvintelor ce au conotaţii negative (idiot, imbecil,
handicapat, etc). Oamenii tind să se comporte astfel încât consecinţele obţinute să întărească comportamentul. De exemplu,
asocierea pe care o fac unii profesori care consideră că a preda în învăţământul special reprezintă o sancţiune/penalitate ce reflectă
o stimă de sine coborâtă este una falsă. Trebuie întărit statutul şi prestigiul de a lucra cu copii cu cerinţe speciale [10, 11].
 Abordare orientată spre succes reprezintă o cale efectivă pentru dezvoltarea atitudinilor pozitive. O asemenea abordare
presupune o selecţie a strategiilor psihopedagogice astfel încât acestea să asigure cea mai mare probabilitate a succesului.
începând cu cea mai promiţătoare combinaţie profesor-părinte-copil-activitate şi procedând gradual, prin aproximări succesive,
creşte probabilitatea de a obţine succesul. În această manieră se pot combate expectanţele negative, blamarea elevului care obţine
eşecuri repetate, lipsa încrederii în posibilităţile copilului. Imitarea şi/sau identificarea cu modele pozitive este un mod de învăţare
eficient. Psihologul american A. Bandura a demonstrat că modelele care sunt admirate sau care sunt percepute ca fiind puternice,
sunt imitate mai mult. Atât profesorilor cât şi elevilor trebuie să li se ofere asemenea modele.
 Reprezentarea de sine desemnează totalitatea caracteristicilor mintale şi fizice ale unui individ, precum şi evaluarea acestora
de către el. Pentru profesori, este util să înţeleagă că reprezentarea de sine presupune dezvoltarea a trei aspecte: imaginea de sine,
sinele ideal şi stima de sine. Reprezentarea de sine înseamnă conştientizarea propriei identităţi.
Imaginea de sine reprezintă conştientizarea subiectului asupra caracteristicilor sale fizice şi psihice. Ea începe să se dezvolte
în familie, când părinţii dau copilului o imagine de sine, iubindu-1 sau nu, apreciindu-1 ca deştept sau nu, prin comunicare
verbală sau non-verbală. Şcoala continuă acest proces: copilul e popular sau nepopular printre ceilalţi copii. Prin experienţa vieţii
şcolare, imaginea de sine a individului se completează/ajustează. Individul îşi construieşte imaginea de sine primind feed-back de
la cei din jur.
Sinele ideal: pe măsură ce creşte şi se dezvoltă, copilul învaţă care sunt caracteristicile ideale pe care ar trebui să le posede.
Şi acest proces începe în familie şi se continuă în şcoală. În adolescenţă, comparaţia cu alţi colegi şi influenţa mass-media sunt
reperele de construire a sinelui ideal.
Stima de sine rezultă în urma evaluării individului asupra discrepanţei dintre imaginea de sine şi sinele ideal; acesta este un
proces prin excelenţă afectiv. Fără această discrepanţă (care determină nivelul de aspiraţie), indivizii devin apatici şi nu se
adaptează. Starea ideală poate fi benefică pe termen scurt (motivează subiectul) dar nerealizarea sa urmată de menţinerea pe
termen lung, poate determina comportamente nevrotice.
Pentru menţinerea stimei de sine, regula este: cererile (aspiraţiile) nerealiste pot determina o stimă de sine scăzută, în timp
ce cererile foarte scăzute nu conduc la nici un rezultat. Deci, trebuie să existe un grad optim al presiunilor, care să fie suficient de
puternice pentru a sinți neliniște, dar nu prea puternice, pentru a nu deveni o sursă de stres. Secretul constă în cunoaşterea
nivelului copilului, astfel încât cererile să fie realiste. Educaţia nu înseamnă doar a-i învăţa pe copii abilităţile cognitive, ci şi a-i
ajuta să înveţe despre ei înşişi şi să se accepte. Nu eşecul determină scăderea stimei de sine, ci modul în care persoanele
semnificative din viaţa copilului reacţionează la eşec [9, 10].
Copiii cu o stimă de sine scăzută nu au încredere în propriile posibilităţi de a obţine succesul, vor încerca mai mult să evite
situaţiile estimate ca potenţial umilitoare, dezvoltând „strategia incompetenţei”: dacă nu încerci, nu eşuezi, dacă nu eşuezi nu te

149
simţi umilit. De aceea, unii elevi preferă să nu facă nimic; a fi pedepsit de profesor şi a fi văzut ca un erou de către colegi e mai
bine decât a fi văzut ca un prost.
Experienţele realizate au demonstrat că profesorii sunt capabili să întărească stima de sine a elevilor într-o perioadă de lucru
de 6 luni (Lawrence, 1996) printr-un program de consiliere. Aceste cercetări au demonstrat că profesorii cu o stimă de sine înaltă
determină o stimă înaltă şi la elevi, deoarece a avea o atitudine pozitivă faţă de sine presupune a avea o atitudine pozitivă şi faţă
de ceilalţi.
Aprecieri cum ar fi: „ai făcut bine” vor genera mai multă stimă de sine decât „nu poţi face mai bine decât atât”. În fiecare
din aceste cazuri, comportamentul non-verbal influenţează mesajul final: ţinuta şi orientarea corpului, contactul vizual cu elevii,
pauzele, tonul şi viteza vorbirii, gesturile, toate comunică elevilor diferite mesaje.
Întărirea stimei de sine nu înseamnă ignorarea calităţii slabe a muncii elevului sau a comportamentelor sale perturbatoare. În
cazul rezultatelor slabe, chiar dacă profesorul pretinde că elevul X a făcut bine, copilul se va compara cu ceilalţi şi va ajunge la o
autopercepţie realistă.
Profesorul eficient trebuie să dea elevilor indicii pentru a-şi forma o imagine de sine realistă, nu una falsă, şi astfel relaţia
pedagogică va fi efectiv bazată pe încredere reciprocă; dacă relaţia didactică este de această factură, copiii vor accepta vina şi
criticismul fără a le fi afectată stima de sine [10, 11, 15].
Cel mai important efect asupra stimei de sine al elevilor este contactul zilnic profesor-elevi. Profesorii ar trebui să realizeze
acelaşi nivel de contact personal cu toţi elevii în cursul zilei, chiar dacă aceasta înseamnă doar un zâmbet sau un cuvânt de
încurajare. Condiţia de bază este ca fiecare profesor să-şi cunoască personal cât de mult posibil toţi elevii, ceea ce nu echivalează
cu încălcarea dreptului lor la intimitate.
Odată identificaţi elevii cu stimă de sine scăzută, profesorul trebuie să demareze un program de activităţi care să permită
acestora să-şi exprime orice fel de sentimente. Astfel, treptat, elevul învaţă să se simtă confortabil ştiind că e diferit de ceilalţi. În
acest demers, copiii cu o stimă de sine scăzută pot primi ajutor din partea grupului de elevi şi pot descoperi că nu sunt singurii
cărora le e teamă în anumite situaţii.
Activităţile care pot contribui la creşterea stimei de sine trebuie să ofere copiilor experienţe şi feed-back pozitiv, precum şi
oportunităţi pentru a-şi asuma riscuri. Copiii cu stimă de sine scăzută nu sunt obişnuiţi să audă aprecieri pozitive despre ei; cu
aceste exerciţii, pot ajunge treptat să se perceapă într-o lumină pozitivă.
Strategii psihopedagogice de optimizare a învăţării copiilor cu cerințe educaționale speciale
Construirea strategiilor de instruire se face pornind de la politica educației, de la nevoile de instruire ale elevilor și de
dezvoltare profesională ale profesorului, iar aplicarea lor are un context specific: cultura școlii și accesul la mijlocele
comunicaționale și informaționale moderne [6].
Specialiștii în științele educației afirmă că se impune focalizarea instruirii şi formării pe achiziţii/rezultate finale ale elevilor,
cu accent pe competențe (corelate cu toate formele educaţiei) și atitudini, prin accentuarea dimensiunii acţionale în formarea
personalităţii elevilor. Totodată, organizarea ofertei educaţionale a şcolii trebuie construită în raport cu interesele, aptitudinile,
aşteptările beneficiarilor (elevi, parinti, angajatori potentiali) şi în raport cu aşteptările societăţii [6].
După D. Potolea, strategia este o structură unitară de funcţionare pedagogică eficientă. Presupune un ansamblu articulat de
decizii vizând adecvarea metodelor, mijloacelor şi formelor de organizare a învăţării la o situaţie educaţională concretă.
Structura strategiei:
• Metodele de instruire;
• Mijloacele de instruire;
• Formele de organizare a instruiri;
• Interacțiuni și relații instrucționale;
• Decizia instrucțională;
• Modul de organizare și de abordare a învățării.

150
 Altfel zis, intre condițiile de aplicare a strategiilor importanța prezintă, pe langă metodele și mijloacele de invatamânt
selectate: formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, pe grupe, în microgrupe, individuală, mixtă); modul de
participare a elevilor la activitate; timpul necesar aplicării strategiei alese; tipul de dezvoltare vizat (cognitivă, afectivă, socială,
practic aplicativă); modul de prezentare a conţinuturilor; mediul fizic în care are loc experienţa de învăţare (în clasă, în afara
clasei, în laborator etc.)
Pornind de la valorificarea optimă a condiţiilor care influenţează calitatea procesului educativ al elevilor cu cerinţe speciale,
în funcţie de fiecare situaţie de învăţare, se pot determina câteva strategii psihopedagogice de optimizare a învăţării care pot fi
aplicate în clasă de către profesor şi care şi-au demonstrat eficienţa acolo unde au fost aplicate [6, 19, 11].
1. Instruirea în cuplu - reprezintă o modalitate concretă de valorificare a relaţiilor elev-elev în scopul ameliorării
rezultatelor învăţării. În clasele speciale, profesorii lucrează cu elevi care prezintă o mare diversitate în privinţa potenţialului de
învăţare, abilităţilor intelectuale şi cunoştinţelor în domenii specifice.
Instruirea în cuplu reprezintă o tehnică a învăţării prin cooperare. Învăţarea prin cooperare se referă la dezvoltarea în clasă a
practicilor şi atitudinilor menite să întărească deprinderile sociale şi de participare la grup, promovând învăţarea prin interacţiunea
elevului cu unul sau mai mulţi colegi. Mărimea şi complexitatea sarcinilor vor fi crescute treptat pe măsură ce elevii capătă mai
multă încredere şi competenţă în acest stil de lucru.
2. Sistemul tutorial - desemnează atribuirea unei responsabilităţi de instruire unui elev; acesta joacă rolul de profesor pentru
un coleg. Elevul tutore poate avea acelaşi tip de cerinţe speciale sau cerinţe diferite faţă de colegul pe care-1 instruieşte. Aceste
cupluri, antrenate de profesor, pot fi mai eficiente decât relaţia profesor-elev în ceea ce priveşte achiziţionarea unor deprinderi sau
cunoştinţe (ameliorarea cititului, a rezolvării de probleme, etc).
Explicaţiile care pot fi date în acest caz ţin de faptul că elevii folosesc un vocabular mai accesibil şi exemple mai
semnificative, mai potrivite vârstei lor, acceptă mai uşor lacunele, dificultăţile şi erorile unui coleg, decât profesorul, înţeleg mai
bine frustrările celuilalt partener. În plus, elevii pot avea o motivaţie mai puternică în ceea ce priveşte determinarea progresului
colegului lor. În acelaşi timp, şi cel care ajută câştigă din această situaţie, de exemplu, prin faptul că noua situaţie îl obligă să
revadă materia, să opereze sistematizări, clarificări etc.
3. Parteneriatul în predare - reprezintă un mijloc de asistenţă acordată profesorilor de alţi profesori când se introduc
metode de lucru noi. Partener poate fi un coleg de aceeaşi specialitate, cu o experienţă educativă mai bogată (care poate juca rol
de îndrumător) sau un coleg cu o altă specializare, de obicei o specializare înrudită. Eficienţa unui parteneriat depinde de
procedurile de colaborare stabilite împreună, de respectarea regulilor de etică profesională, de existenţa sentimentului de respect
reciproc, de timpul alocat planificării strategiilor de lucru în clasă şi de tipul de motivaţie al profesorilor, care va determina gradul
de implicare personală în dezvoltarea relaţiei de parteneriat.
4. Colaborarea în predare - reprezintă un alt mijloc de acordare a sprijinului pentru profesor prin colaborarea acestuia cu
alţi adulţi. În demersul de a crea condiţii de învăţare eficientă pentru toţi elevii, prezenţa în clasă a unor persoane care să lucreze
împreună cu profesorul poate fi deosebit de utilă. Aceste persoane pot fi: elevi mai mari care lucrează ca îndrumători în sistem
monitorial, părinţi care s-au oferit voluntari să lucreze în timpul lor liber, diverşi specialişti (psihologi, logopezi, fizioterapeuţi,
etc.) care lucrează cu unul sau mai mulţi elevi din clasa respectivă, studenţi care se pregătesc pentru o carieră în domeniul
educaţiei speciale, voluntari ai organizaţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei copilului. Colaborarea în predare se poate
practica atât în clasele de copii obişnuiţi în care se integrează copii cu cerinţe educative speciale, dar şi în clasele speciale.
În cazul claselor speciale sau în clasele în care există copii cu cerinţe educative speciale, colaborarea în predare prezintă
avantaje incontestabile:
 prezenţa altor persoane în clasă reprezintă un ajutor dat profesorului;
 se pot aranja clasele astfel încât să se ţină cont de personalitatea copiilor şi de tipul relaţiilor existente între ei;
 observarea şi supravegherea devin continue şi complete; prin schimbul de informaţii după terminarea lecţiei, colaboratorii pot
furniza informaţii relevante despre modul cum a decurs lecţia;
 se economiseşte timp.
151
 Eficienţa strategiei depinde de grija cu care se recrutează voluntarii, de modul în care se planifică responsabilităţile pentru
fiecare, de acurateţea şi completitudinea comunicării între profesori şi colaboratori. O colaborare improvizată care se bazează mai
mult pe bune intenţii decât pe colaborare poate genera şi efecte negative [6, 10, 19]. Astfel, spre exemplu:
 prezenţa persoanelor care ajută poate fi o sursă de distragere a atenţiei unor elevi de la realizarea sarcinilor;
 dacă intervenţiile colaboratorilor profesorului nu se fac conform unui plan, există riscul ca elevii să nu înţeleagă adecvat
scopul sarcinilor, şi ca urmare să înveţe foarte puţin;
 pot apărea efecte negative asupra imaginii de sine a acelor elevi care sunt mai frecvent ajutaţi de colaboratori, ceea ce va
afecta negativ atitudinea lor faţă de învăţare; aceşti elevi pot deveni dependenţi de cei care îi ajută, fără să mai simtă deloc sau
foarte puţin nevoia de a colabora cu alţi colegi din clasă;
 se poate întâmpla ca profesorul să creadă că nu mai e necesar să-şi asume responsabilitatea acelor copii care beneficiază de
asistenţă din partea colaboratorilor;
 unul din rolurile pozitive ale copiilor ce întâmpină dificultăţi este să semnaleze profesorului că deciziile luate de el în privinţa
obiectivelor, sarcinilor sau organizării activităţii în clasă sunt neadecvate, cel puţin pentru câţiva membri ai clasei. Dacă astfel de
dificultăţi sunt mascate prin intervenţia altor adulţi, care distrag atenţia copilului sau îl ajută să-şi îndeplinească sarcinile,
profesorul nu va conştientiza anumite aspecte care l-ar putea ajuta să-şi îmbunătăţească modul de conducere a clasei; deci, feed-
back-ul poate fi voalat.
5. Utilizarea sugestiei în activităţile instructiv-educative - reprezintă un tip de comunicare care are ca rezultat acceptarea
cu convingere a propoziţiei comunicate, în absenţa unei baze logice adecvate de acceptare. Rezultă de aici că sugestia poate
reprezenta unul din cei mai importanţi factori care pot interveni în ameliorarea sau schimbarea conduitei unei persoane
(sugestibilitatea este o trăsătură a personalităţii care mediază transformarea sugestiei în comportament sugerat). În cazul
deficienţilor de intelect, folosirea sugestiei are un rol important pentru: înlăturarea sau ameliorarea unor comportamente aberante;
formarea unor atitudini favorabile învăţării şi activităţii; determinarea participării la viaţa colectivului şi aprecierea colegilor după
meritele lor.
Pentru persoanele cu deficienţă fizică sau senzorială, alături de aceste efecte, folosirea sugestiei mai poate conduce la:
 estomparea sentimentului de inferioritate, anxietăţii şi izolării faţă de cei din jur;
 mobilizarea subiectului pentru a găsi resursele psihice şi fizice necesare depăşirii unor dificultăţi ce pot părea insurmontabile.
Experienţa a demonstrat că procesele psihice pot fi influenţate pe căi sugestive, de la actele perceptive şi ale memoriei, până
la cele ale gândirii şi deciziei. Prin intermediul sugestiei se poate demonstra subiectului că modul său de a privi şi concepe lumea
înconjurătoare nu îi este folositor şi nu serveşte afirmării personalităţii sale. Realizarea acestui scop în cazul persoanelor cu
deficienţă fizică sau senzorială depinde de măsura în care profesorul reuşeşte să impună desfăşurarea analizei faptelor în mod
secvenţial, astfel încât subiectul să trăiască cu impresia că el joacă un anumit rol, are o anumită iniţiativă în această situaţie şi
nimic nu i se impune forţat. Cu cât se obţine o participare mai conştientă a subiectului, cu atât creşte gradul de acceptare şi
antrenare în sarcină. Obiectivul urmărit este modificarea comportamentului/atitudinii prin intermediul unui acord şi al unei
interiorizări din partea subiectului [9, 7, 6].
Principalele variabile de care depinde succesul aplicării sugestiei sunt: prestigiul profesorului, gradul de dezacord dintre
profesor-elev, dimensiunea grupului care este în dezacord cu profesorul şi puterea intrinsecă de convingere a modelului propus.
Cea mai accesibilă cale de folosire a sugestiei în cazul elevilor cu cerinţe speciale este cea de sugerare a autoatribuirii (în
cazul deficienţelor fizice şi senzoriale) şi a atribuirii externe (în cazul deficienţelor mintale) prin manipularea feed-back-ului.
Atribuirea se referă la felul în care persoanele construiesc explicaţii cu privire la experienţele proprii şi rezultatele lor, explicaţii
care constau în stabilirea unei legături cauzale, în sensul că fenomenului observat i se atribuie o cauză. Dacă această cauză e
internă, subiectivă, atunci persoana face o autoatribuire; dacă presupusa cauză nu depinde de subiect, atunci persoana face o
atribuire externă. Feed-back-ul exprimat în aprecierea de către profesor a rezultatelor obţinute de un elev poate determina o serie
de atribuiri specifice; astfel, dacă se obţine un succes, se fac, de regulă autoatribuiri; dacă rezultatul reprezintă un eşec, atunci
persoana recurge la atribuiri externe.
152
 6. Învăţarea asistată de ordinator (IAO) - introducerea tehnologiei informaționale în procesul de învăţare a copiilor cu
cerinţe educative speciale reprezintă o alternativă deosebit de eficientă care necesită investiţii mari.
In cazul copiilor cu deficienţe fizice şi senzoriale IAO determină creşterea independenţei în învăţare; în special copiii cu
dificultăţi severe în învăţare pot beneficia de folosirea calculatorului în grupuri mici, (adesea cu ajutorul adultului) astfel încât
competenţele sociale şi abilităţile de comunicare sunt dezvoltate/consolidate. Pentru copiii cu dificultăţi profunde şi multiple în
învăţare folosirea IAO poate conduce la îmbogăţirea curriculum-ului.
In procesul instructiv-educativ al copiilor cu cerinţe speciale calculatorul joacă două roluri importante: suport în comunicare
şi sprijin în învăţare. Folosirea lui face posibilă învăţarea prin creşterea concentrării atenţiei, prin dezvoltarea folosirii limbajului
şi a deprinderilor sociale; cu ajutorul calculatorului aceşti copii pot deveni mai puţin dependenţi şi mai capabili din toate punctele
de vedere. De asemenea, utilizarea IAO conduce, într-o manieră mai structurată, la următoarele efecte:
- dezvoltă capacitatea elevilor cu deficienţe grave de a opera cu semne şi simboluri;
- antrenează-exersează-dezvoltă percepţia vizuală şi auditivă;
- motivează elevul astfel încât acesta nu mai poate continua procesul învăţării decât prin IAO;
- dezvoltă creativitatea şi abilităţile de rezolvare a problemelor.
Pentru cei cu deficienţe senzoriale şi fizice, la prima vedere, calculatorul poate fi apreciat ca nefolositor, deoarece a opera
cu software cere un bun control al mişcărilor şi o acuitate vizuală bună. Monitorul şi tastatura sunt bazele comunicării între
individ şi calculator iar producătorii acestor sisteme au adaptat computerele şi programele astfel încât să poată fi folosite şi de
acest segment al populaţiei.
În contextul multiplelor modificări introduse de conceptul educaţiei integrate s-a conturat o abordare mai largă şi mai
flexibilă asupra educaţiei speciale, dispărând limita dintre educaţia specială şi cea recuperatorie. Potrivit acestei abordări, se
admite că o parte dintre copii au nevoie de ajutor educaţional special într-o anumită etapă din viaţa şcolară, iar acest ajutor poate
lua forme diferite: acces la un anumit program de studiu, la echipament special sau tehnici speciale de învăţare, modificarea
programului de studiu sau acordarea unei atenţii speciale climatului psihosocial al învăţării.
Conceptul de cerinţe educaţionale speciale, recomandările privind evaluarea şi informaţiile înregistrate cu privire la
persoanele cu dizabilităţi oferă un cadru pentru asigurarea echipamentului corespunzător satisfacerii tuturor necesităţilor
importante ale acestor persoane. Pentru a rezolva dificila problemă a adecvării tehnologiei la persoană se pot înfiinţa centre
speciale pentru copii şi adulţi care pot oferi consiliere, evaluare, programe de pregătire din partea unor persoane specializate
Aspecte privind eficienţa procesului educativ
Un proces educaţional eficient este acela în urma căruia elevul cu cerinţe educative speciale dobândeşte calităţile fizice şi
psihice necesare atingerii următoarelor nivele de performanţă: să dobândească autonomie personală, între limitele determinate
de gradul deficienţei; să-şi însuşească abilităţi locomotorii şi dexteritate manuală; să exercite o ocupaţie sau o profesie
socialmente utilă; să-şi dezvolte comportamente adecvate la situaţii sociale diverse, ceea ce îi permite integrarea socială; să
dobândească capacitatea de a comunica oral-scris, printr-o continuă înţelegere a realităţii înconjurătoare şi a relaţiilor cu
ceilalţi; să-şi dezvolte interese cât mai diverse şi să participe la activităţile comunităţii; să-şi formeze sentimente de
responsabilitate personală şi de autoconducere; să dobândească capacitatea de a aprecia şi de a anticipa situaţiile viitoare
(Verza, 1987, p. 17).
Aceste nivele de performanţă reprezintă atât indicatori ai eficienţei procesului educativ-terapeutic cât şi ai calităţii muncii
cadrelor didactice.
Școala incluziva este o unitate de învatamânt în care se asigura o educație pentru toți copiii, reprezintă mijlocul cel mai
eficient de combatere a atitudinilor de discriminare.
Școala incluzivă este școală care nu selectează și nu exclude, este deschisă, tolerantă, prietenoasă și democratică, este
naturală prin eterogenitatea ei, valorizează toți elevii, se adaptează la diversitatea nevoilor educaționale și la particularitățile de
învățare și dezvoltare.

153
 Excluderea copiilor, tinerilor și adulților de la oferta educațională de masă este acum recunoscută ca discriminare care
echivalează cu o violare a drepturilor lor fundamentale. Legislația internațională a drepturilor omului conține atât interdicții
exprese cât și interdicții implicite impotriva segregării pe motive de rasă, etnie sau naționalitate în instituțiile educaționale.

Bibliografie recomandata
1. Codul Educației al Republicii Moldova nr. 152 din 17.07.2014. Publicat în Monitorul Oficial Nr. 319-324     art Nr : 634  
2. Hotărârea nr. 523, Guvernul Republicii Moldova din 11.07.2011 privind aprobarea Programului de dezvoltare a educaţiei
incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020. Publicat: 15.07.2011 în Monitorul Oficial Nr. 114-116 art Nr: 589
3. Comisarul ONU pentru Drepturile Omului în Studiu Tematic privind dreptul la educație al persoanelor cu dizabilități, 13
decembrie 2013, p. 7.
4. Izolaţi printre noi: dimensiuni ale participării copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în sistemul de educaţie românesc /
coord.: Mădălina Turza, Gelu Duminică. - Bucureşti: Rentrop & Straton, 2015.
5. Lăcuş Mara, Moldovan Crişan Introducere în pedagogie. 2004 http://www.bp-soroca.md/pdf/metode%20de
%20cercetare.pdf)
6. Maciuc I. Strategii de instruire. http://cis01.ucv.ro/ DPPD/
7. STRATEGII%20DE%20INSTRUIRE_final.pdf, acces. 19.11.16
8. Popovici D.V. (coord), Racu A., Danii A. Intervenţia psihopedagogică în şcoala incluzivă; Chişinău: Ed. Univers
Pedagogic, 2007, 232 p.
9. Turza M. Asigurarea dreptului la educaţie pentru copiii cu dizabilităţi din România, în The Exercise of the Right to non-
discrimination and equal opportunities in the contemporary society, Ed. proUnivesritaria, 2014
10. Verza Florin Emil (in colab.), Psihopedagogia corecţională – Suport didactic pentru coordonatorii educaţiei incluzive –
Programul de formare continuă în domeniul educaţiei incluzive, Chişinău , 2011.
11. Verza, F. E., Pedagogie speciala, I.S. FE-P Tipografia Centrala, Chisinau 2012, ISBN 978-9975-53-061-3
12. Verza F.E., Popovici D.V (coord). Ghid de educaţie specială. Diagnoză, evaluare şi terapie, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2013
13. Ainscow M. Developing inclusive schools: Implications for leadership, 2000, http://www.ncsl.org.uk/media/
14. 1D7/F2/developing-inclusive-schools.pdf,accesat 18.10.2016.
15. Ball S.J. Labour, learning and the economy: a Policy sociology perspective, in Cambridge Journal of Education, Vol. 29,
No. 2 (1999), pp. 195-206 (p. 199).
16. Barton Len Markets Managerialism and Inclusive Education, in p. Clough (ed.), Managing Inclusive Education: From
Policy to Experience, paul Chapman publishing, London, 1998, pp. 84-85
17. Gibson, L.R.; Mitchell, H.M. Introduction to Guidance, New York, MacMillan PublishingCo. Inc., 1981, p. 61.
18. Harkness, S., Super, C. M. (2001). Culture and parenting. In M. H. Bornstein (Ed.), Handbook of parenting (2nd ed.).
Hillsdale, N.J.: Erlbaum. file:///C:/Users/Emilia/Downloads/30949 _Harkness_Parental-2004%20(1).pdf
19. Moran A. Embracing inclusive teacher education, in European Journal of Teacher Education, Vol. 30, 2007, pp. 119-134.
20. Naomi Zigmond, Baker M. Janice Inclusion of pupils with learning disabilities, În general education settings în Izolaţi
printre noi: dimensiuni ale participării copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în sistemul de educaţie românesc / coord.:
Mădălina Turza, Gelu Duminică. - Bucureşti : Rentrop & Straton, 2015.
21. http://www.bp-soroca.md/pdf/metode%20de%20cercetare.pdf; http://csei1sibiu.ro/wp/wp-content/uploads/2013/09/ .
Repere teoretice-si-practice-utile-profesorului-de-sprijin.pdf

154
 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU PROBLEME DE SĂNĂTATE MINTALĂ
Plămădeală Victoria, lector superior, drd

1. Semnificația teoretică a sănătății mintale

Stilul complex și ritmul accelerat ale vieții actuale, aflată într-o rapidă schimbare, impun un permanent efort de adaptare la
nou, la factorii de progres. Această cerință devine o ”cursă" a vieții în care suntem cu toții angajați. Noutatea și schimbarea impune
efort, iar acesta presupune fie satisfacție, fie eșec. În ambele situații individul este direct solicitat, iar ținta acestor „solicitări" este
sănătatea mintală [7, p. 15].
De altfel, schimbarea pe care o aduce progresul este, de regulă, o acțiune care vine și se impune în contradicție cu starea
istorică deja existentă. Aceasta presupune o ruptură, o aparentă discontinuitate istorică, mai exact o „criză". În aceste condiții se
impune un efort de adaptare a omului la noile schimbări. Cel mai important este nu atât efortul de „a se schimba", cât mai ales
„efortul de a renunța la trecut" și „deschiderea de a accepta viitorul". Cele relatate constituie o problemă fundamentală de igienä și
sănătate mintalä [ibidem, p. 426].
Astfel, adaptarea la condițiile vieții moderne devine rolul prioritar al igienei și sănătății mintale, obiectul de studiu al cărora
ese omul, persoana sub toate aspectele sale: biologic; psihologic, medical, social, cultural-moral si spiritual.
Devenite discipline de studiu, igiena mintală (psihoigiena) și sănătatea mintală s-au impus în plan teoretic prin modalitatea de
abordare atât a sănătății mintale individuale, cât si a celei colective, precum și prin obiectivele sale de ordin practic, de menținere,
promovare și dezvoltare a sănătății mintale a comunităților social umane.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2001) sănătatea mintală este acea stare de bine în care individul este pe
deplin conştient de abilităţile sale, poate să facă faţă situaţiilor dificile ale vieţii de zi cu zi, este productiv la locul de muncă şi
are sentimentul satisfacţiei pentru munca depusă şi este capabil să contribuie la dezvoltarea comunităţii în care trăieşte [1 , p.
9]. Această formulă denotă faptul, că sănătatea populaţiei este determinată de o gamă largă de factori: economici, sociali, ereditari,
caracteristici individuale, inclusiv stilul de viaţă al fiecărui individ. Bunăstarea mintală este o componentă importantă a calităţii
vieţii, ce permite oamenilor de a considera viaţa lor valorică, importantă şi le permite a fi cetăţeni creativi şi activi [40].
Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale şi este o parte esenţială a vieţii noastre,
desemnând generic modul în care oamenii se înţeleg şi se integrează în familie, la serviciu sau în comunitate cu semenii lor.
Sănătatea psihică poate fi definită în termeni generali drept capacitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile
intelectuale şi afective şi de a se integra cu supleţe în viaţa socială [54, p. 1].
Sănătatea mintală înseamnă mult mai mult decât absenţa bolii psihice, ea este o parte a vieţii cotidiene și reprezintă modul în
care fiecare îşi poate armoniza dorinţele, ambiţiile, capacităţile, idealurile, sentimentele şi conştiinţa pentru a putea face faţă
cerinţelor vieţii. Ea este un concept general şi cuprinde mai multe dimensiuni: emoţională, ocupaţională, intelectuală, spirituală și
socială [54, p. 5; 56].
Dimensiunea emoţională pune accentul pe conştientizarea şi acceptarea sentimentelor (trăirilor) persoanei. Persoana
sănătoasă din punct de vedere emoţional menţine relaţii satisfăcătoare cu alţii. Dimensiunea include:
- măsura în care cineva are o atitudine pozitivă şi entuziastă în raport cu propria persoană şi cu viaţa în general;
- capacitatea unei persoane de a-şi coordona sentimentele şi comportamentele corelate cu acestea, inclusiv evaluarea
(aprecierea) într-o manieră realistă a limitelor persoanei respective, dezvoltarea spiritului de autonomie şi priceperea de a face faţă
stresului în mod eficient.
Dimensiunea ocupaţională este legată de atitudinea pe care o persoană o are faţă de munca pe care o prestează, muncă prin
care poate dobândi satisfacţie personală şi bunăstare materială. Această dimensiune se referă la situaţia de a se face util.
155
 Dimensiunea intelectuală încurajează activităţile creative care stimulează activitatea mintală. “O persoană sănătoasă din punct de
vedere intelectual foloseşte resursele disponibile pentru a-şi lărgi sfera cunoştinţelor şi utilizează activităţile intelectuale şi culturale
împreună cu resursele umane disponibile în cadrul comunităţii căreia îi aparţine” [56, 57].
Dimensiunea spirituală presupune căutarea sensului şi scopului existenţei umane. Ea include dezvoltarea unei aprecieri
profunde asupra vieţii, naturii şi universului şi presupune existenţa la fiecare persoană a unui puternic sistem de valori.
Dimensiunea socială încurajează participarea la ambientul uman şi fizic al unei persoane pentru bunăstarea generală a
comunităţii din care aceasta face parte şi pune accent pe interdependenţa cu alţii şi cu natura şi include, de asemenea, urmărirea
realizării armoniei în familie şi în relaţiile sociale.
Studiul sănătăţii mintale, precum şi al factorilor care o influenţează, impun precizarea conţinutului şi stabilirea limitelor care
definesc conceptele de: normalitate, sănătate şi boală mintală. Dacă în medicina somatică acest lucru a fost uşor de realizat, în
domeniul psihologiei şi psihopatologiei delimitările sunt dificile, nici una dintre definiţiile sănătăţii mintale nefiind satisfăcătoare
[54, p.5-6]. Dificultăţile de delimitare conceptuală se datorează:
 lipsei unor repere ferme pentru delimitarea stării de sănătate de cea de boală;
 sinonimiilor din limbajul curent între noţiunile: normal - sănătos, anormal – bolnav.
Normalitatea psihică are o sferă mult mai largă decât sănătatea mintală. Ea se referă la calitatea înzestrării genetice, complex
condiţionată, a individului din punct de vedere intelectual şi afectiv. Astfel, se poate vorbi despre un subiect subdotat sau
supradotat - cu referire la însuşirile sale psihice: inteligenţă, memorie, atenţie, voinţă, deprinderi.
Sănătatea psihică poate fi definită, în termeni generali, drept capacitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile
intelectuale şi afective, de a se integra cu supleţe în viaţa socială. Deci, pot fi întâlnite persoane normale (înscriindu-se în media
statistică), subnormale sau supranormale, dar având sau nu un echilibru interior, fiind sau nu în stare de a face faţă cu succes
exigenţelor mediului în care trăiesc şi beneficiind sau nu de o stare subiectivă de confort psihic.
Starea de anormalitate, văzută ca o abatere de la media statistică, poate fi compatibilă cu sănătatea psihică (mintală) dacă nu
antrenează suferinţă sau dezadaptare a individului. Din păcate, termenul de “ anormal “ se suprapune în mare măsură, în limbajul
laic, termenului de suferinţa psihică [56].
C. Enăchescu menționează faptul că starea de anormalitate este înțeleasă ca opusul stării de normalitate, ele fiind
complementare. Rezultă de aici că starea de normalitate echivalează cu cea de sănătate mintală, starea de anormalitate constituie
condiția apariției bolii psihice. Anormalitatea reprezintă, prin urmare, orice formă de abatere de la normă. Ea este o stare de
dezechilibru pe mai multe planuri: individual; dezacord în relațiile interpersonale; inadaptare socială sau la situațiile vieții; devianță
comportamentală; nonconformism în raport cu sistemul de valori ale mediului sociocultural; ostilitate față de semeni, față de grupul
social sau instituții [7, p. 60].
Autorul conchide că anormalitatea este conceptul larg care include toate tipurile de manifestări mai sus mentionate și, din
acest motiv, nu este permis să o reducem exclusiv la conceptul de boală. ”Ea este terenul pe care boala apare și se dezvoltă ca o
posibilitate accidentală” [ibidem]. Prin urmare, definindu-se comparativ cu starea de normalitate, care reprezintă echilibrul psihic
și social, anormalitatea este starea de dezechilibru psihic și social.
În ceea ce privește definiția bolii și a sănătății, ca și în cazul anormalității G. Canguilhem remarcă faptul că, între boală și
sănătate se mai interpune o situație intermediară, reprezentată prin eroare. Eroarea este o abatere de la normă care, deși constituie o
anomalie, poate fi, în egală măsură, si o „variație" a normalității [49, pp. 96-117, 155-157, 175-179].
Nu există o delimitare netă între sănătatea mintală şi boală mintală. Există o varietate de aspecte ale sănătăţii mintale. Nici
una dintre caracteristicile acesteia nu poate fi luată singură drept o dovadă de sănătate mintală şi nici absenţa vreuneia dintre aceste
caracteristici nu este o dovadă de boală mintală. Nimeni nu posedă în orice moment toate trăsăturile caracteristice ale unei sănătăţi
mintale perfecte [54, p. 5].
B. Kozier si G. Erb susțin că se poate vorbi despre „modelul ecologic" al stării de echilibru dintre „normal" si „patologic" sau
al raportului „sănătate-boală", așa cum reiese din figura de mai jos.

156
 Fig. 1. Părțile implicate în raportul „sănătate-boală" [7, p.67].
În acest raport, considerat de autori „ecologic", părțile implicate reprezintă: individul sau gazda, respectiv persoana sau
grupul de persoane care pot prezenta sau nu pot prezenta riscul de îmbolnăvire; agentul cauzal, reprezentat prin orice factor din
mediu care, prin prezența sau absența sa, poate provoca boala; mediul, atât intrinsec, cât și ambiental, care poate sau nu predispune
individul la îmbolnăvire [47].
Studiile de sociologie medicală subliniază că “sănătatea şi boala, din punct de vedere antropologic, sunt produse sociale,
maladia mintală, prin durata şi incriminările ei sociale, rămânând cea mai serioasă boală”. Corespunzător concepţiei nosologice, ce
stă la baza orientării psihiatriei contemporane, maladia psihică apare ca o expresie dinamică a interferenţelor complexului de
factori negativi: biologici, psihologici şi sociali.
Analizând în detaliu dinamica stării de sănătate și a bolii, C. Enăchescu desprinde faptul că se poate stabili o corespondență
ontologică între gradele de sănătate și cele ale îmbolnăvirii. În cadrul stării de sănătate, dar și a celei de boală, există niveluri cu
semnificație calitativă, corespondente cu procesele desfășurate în planul vieții psihobiologice. Totodată, se observă și o trecere
gradată de la nivelurile stării de sănătate la nivelurile patologice, ceea ce dovedește că orice proces morbid este o destructurare în
trepte a normalului [7, p. 67].
Aceste aspecte stadiale impun instituirea acțiunilor de protejare a stării de sănătate mintală și de anulare a acțiunii factorilor
de risc.
Sănătatea mintală a fost definită printr-un ansamblu de criterii [54, p. 3]:
- Criterii prin negare (criterii negative) fiind echivalentă cu: absenţa bolii sau infirmităţii psihice, lipsa durerii,
disconfortului, invalidităţii. Aceste criterii au fost azi abandonate, pentru că ele s-au dovedit a fi insuficiente în formularea oricăror
măsuri profilactice.
În ultimele decenii au fost formulate numeroase definiţii pentru sănătatea mintală, pornind de la criterii pozitive, precum:
capacitatea de adaptare la schimbările din mediu, altruismul, controlul instinctelor, stabilitatea, realismul, maturitatea, autonomia,
integrarea socială, armonia interioară etc.
Actualmente s-au definitivat două grupe de criterii pe baza cărora o persoană poate fi declarată sănătoasă din punct de vedere
mintal: criterii la nivel individual şi criterii la nivel social (criteriul mediei statistice, criteriul adaptării, criteriul dezvoltarii
dinamice, criteriul integrării sociale, criteriul axiologic, criteriul etico-moral) [56].
Calităţile delimitate de criteriile la nivel individual nu reprezintă pentru individ garanţia echilibrului în societate şi a stării
sale subiective de confort. Din acest motiv s-au delimitat şi criterii la nivel social (sau la nivelul grupului social). Analiza criteriilor
evidențiază cum aceștea concură la îmbogăţirea continuă pentru delimitarea sănătăţii mintale.
Sistematizând, criteriile de definire a sănătăţii mintale pot fi grupate în:
 Criterii la nivel individual - sănătatea mintală este considerată: capacitatea de a creşte şi a învăţa, capacitatea de
autoactualizare, capacitatea de a face faţă exigentelor şi situaţiilor cotidiene, inclusiv emoţiilor proprii, capacitatea de adaptare
flexibilă faţ de conflicte, facultatea de a cunoaşte şi a acţiona cu autonomie.
 Criterii la nivel social – descriu capacitatea individului de a stabili şi menţine contacte sociale [54, p. 3].
157
 Astfel, starea de sănătate mintală este caracterizată de existenţa următoarelor calităţi: predominanţa relaţiilor de cooperare şi
competiţie în defavoarea relaţiilor conflictuale; rezolvarea conflictelor prin mijloace paşnice; echilibru între atitudinea toleranţa şi
cea coercitivă în relaţiile sociale; menţinerea coeziunii grupului social prin ataşamentul membrilor săi la valori şi scopuri comune;
solicitarea, din partea individului, a exercitării rolurilor concordante cu personalitatea sa; asigurarea securităţii emoţionale;
acordarea justă a recompenselor şi a sancţiunilor; aderarea la valori superioare şi receptivitatea faţă de nou; distanţarea între
structura formală şi cea informală şi mobilitatea necesară pentru evitarea apariţiei tensiunilor cu efect dezorganizant [ibidem].
În funcţie de ponderea acordată unora sau altora din aceste calităţi, s-au conturat câteva formulări:
1. Criteriul mediei statistice - are rolul de a oferi indicii referitoare la modul de a fi, de a reacţiona, de a gândi al unui grup,
într-un context istoric specific. Criticile aduse acestui criteriu constau în faptul că are tendinţa de a exprima mai curând repere de
normalitate decât de sănătate, pierzându-se din vedere situaţia reală a individului.
2. Criteriul adaptării. Potrivit acestui criteriu, sănătatea mintală a fost considerată a fi: “ un anumit mod de adaptare, ce duce
la un maximum de fericire şi eficienţă ”, “capacitatea de a stabili relaţii armonioase cu alte persoane ”, “acea stare în care
interrelaţiile individ – mediu sunt relativ stabile iar stresul ambiantei rămâne în cadrul capacităţii de asimilare a individului”,
“posibilitatea psihismului ce permite persoanei exercitarea eficientă a inteligentei şi afectivităţii, asigurându-i o adaptare sociala
suficientă şi adeziunea la valorile recunoscute de majoritatea oamenilor; este libertatea mintală de a se conforma pe deplin condiţiei
umane”, “facultatea de adaptare la mediu şi la situaţii particulare, puterea de a accede la fericire, acceptarea sexualităţii şi a altor
forme de viaţa instinctiva, care trebuie să fie controlate de instanţele superioare ale psihismului”.
3. Criteriul dezvoltării dinamice - defineşte sănătatea mintală nu ca o stare de echilibru a forţelor antagoniste: sanogenetice
şi patogenetice, ci ca un proces rezultat al valorificării potenţialului genetic într-un câmp tridimensional: biologic, psihologic şi
social. Conform acestei concepţii, sănătatea mintală nu se “menţine”, ci se construieşte, se promovează, se reînnoieşte, fiind mereu
alta, specifică fiecărei etape a dezvoltării individului.
4. Criteriul integrării sociale - releva diferenţa în aprecierea sănătăţii mintale în funcţie de psihologia de grup caracteristică
diferitelor zone geografice şi fracţiuni etno-culturale. Astfel, numeroase manifestări particulare, considerate patologice într-o tara,
sunt acceptate în alta, intrând în cadrul elastic al obiceiurilor. Aceste observaţii au determinat afirmaţia - considerată exagerată de
unii - conform că reia “ societatea este aceea care decide dacă un om este nebun sau sănătos”. Deci, criteriile sănătăţii şi ale
maladiei mintale depind nu numai de trăsăturile individuale, o mare pondere deţinând-o condiţiile sociale şi culturale. Individul
sănătos mintal trebuie să se adapteze, să se integreze activ şi să modeleze mediul în care trăieşte.
5. Criteriul axiologic - evidenţiază faptul că omul este creatorul şi beneficiarul propriei sănătăţi. Cadrul socio - economic şi
cultural ar oferi doar condiţiile promovării sănătăţii mintale, sănătate a cărei origine o deţine individul însuşi. Asigurarea condiţiilor
nu este sinonima cu valorificarea lor, care depinde de capacităţile individuale. Sănătate a mintală reprezintă capacitatea de utilizare
la maximum a potenţialităţilor în scopuri formative. Potrivit acestei concepţii, sănătatea mintală este interpretată prin sistemul de
valori al unei colectivităţi la care se adaugă parametrii subiectivi ai examinatorului.
6. Criteriul etico – moral. Constituie indicatorul cel mai sensibil în definirea sănătăţii mintale. Se apreciază drept prime
semne ale scăderii nivelului sănătăţii mintale diminuarea simţului etico - moral, aşa cum, în dimensionarea gradului de reabilitare,
de recuperare, restabilirea comportamentului etic reprezintă un reper de valoare [54, p.4].
În definirea sănătăţii mintale se constată, de asemenea, cum criteriile prea generale riscă să lărgească aria sănătăţii,
înglobând şi afecţiuni psihice, iar criteriile limitative, în schimb, riscă să includă persoane sănătoase în zona patologicului. De
aceea, unii autori (Nădăşan V., Azamfirei L. (1999) [19], Săndulache S., Szentagotai L. (1998) [31], G. Strathdee şi G. Thornicroft
(1997) [50 (1)], C. Enăchescu (2008) [7] ș.a. preferă conceptul de “sănătate mintală optimă”, “reală” celui de “sănătate mintală
pozitivă”, “ideală”, acceptând “cea mai bună stare de sănătate posibilă în condiţiile existente”, “un grad rezonabil de armonie
internă şi de integrare a personalităţii (de a gândi, a simţi, a acţiona în mod coordonat), posibilitatea de a face faţă unei exigenţe
medii şi de a fi socialmente acceptabil”.
Specialiștii în materie susţin că pentru sănătatea mintală trebuie ca fiecare om să-şi găsească echilibrul corect în viaţă, ce
poate fi atins prin metode cum ar fi: liniştirea minţii, ruperea monotoniei, activităţi de voluntariat şi evitarea alcoolului şi a
158
drogurilor. "Sunt zece lucruri pe care orice om le poate face pentru sănătatea lui mintală: valorizaţi-vă, aveţi grijă de corpul
dumneavoastră, înconjuraţi-vă de oameni buni, oferiţi-vă ca voluntar, gestionaţi stresul, liniştiţi-vă mintea, stabiliţi-vă
obiective realiste, rupeţi monotonia, evitaţi alcoolul şi alte droguri, acceptaţi ajutorul atunci când este nevoie" [55].
În linii generale, sănătatea mintală înseamnă:
- Să ne simţim bine cu noi înşine: să nu ne lăsăm coplesiţi de propriile emoţii: teamă, mânie, supărare, dragoste,
gelozie, furie, vinovăţie sau griji; să fim capabili să trecem peste necazurile şi greutăţile vieţii, să facem faţă “din mers”
dezamăgirilor; să avem o atitudine optimistă, toleranţă (până la o anumită limită însă) faţă de noi înşine şi faţă de alţii, să avem
simţul umorului şi să putem face haz cu uşurinţă de propria noastră persoană; să nu putem accepta propriile defecte încercând, în
acelaşi timp, să le minimalizăm; să avem respect pentru propria noastră persoană; sa ne autoapreciem realist, să nu ne subestimăm
calităţile şi capacităţile, dar nici să nu ni le supraestimăm; să fim capabili să rezolvăm în mod adecvat situaţiile care apar în viaţa
noastră; să ne bucurăm de lucrurile simple, de întâmplările cotidiene plăcute.
1. Să ne simţim bine împreună cu alţii:
- să fim capabili să oferim dragoste şi ajutor celorlalţi, să ne gândim şi la interesele altora; să avem relaţii personale
satisfacătoare, armonioase şi durabile; să iubim oamenii, să avem încredere în ei şi să le arătăm această încredere; să respectăm
valorile şi demnitatea celorlalţi, să înţelegem şi să acceptăm faptul că oamenii sunt diferiţi; să nu-i înşelăm pe alţii, să nu ne
folosim niciodată de ceilalţi pentru a ne atinge scopurile dar, în acelaşi timp, să nu-i lăsăm pe ceilalţi să profite de noi; să simţim că
facem parte dintr-un grup.
2. Să putem îndeplini cerinţele vieţii:
- să ne rezolvăm problemele într-un mod constructiv, pe masură ce apar; să ne asumăm responsabilităţile ce ne revin; să
ne modelăm propriul ambient atunci, cînd se poate şi să ne adăptăm atunci, cînd este nevoie; să ne facem planuri de viitor; să
primim cu bucurie experienţe şi idei noi; să ne folosim capacităţile şi talentele; să ne fixăm ţeluri realiste; să fim capabili să luăm
singuri decizii în problemele care ne privesc; să fim mulţumiţi să depunem eforturi în ceea ce facem, să muncim cât mai bine
pentru a realiza ceea ce ne-am propus [54, p. 6].
Analizând semnificațiile relatate cu privire la starea de sănătate mintală remarcăm faptul, că atunci când aud expresia
sănătate mintală, majoritatea oamenilor se gândesc la boli mintale. Dar, după cum s-a constatat, sănătatea mintală înseamnă mult
mai mult decât absenţa bolii psihice.
De asemenea, sănătatea mintală este ceea ce ne dorim cu toţii, fie că ştim ce este, fie că nu. Atunci când ne gândim la fericire,
linişte sufletească, satisfacţie, bucurie, ne referim de fapt la sănătatea mintală. Sănătatea mintală ne-o construim în fiecare zi în
familie, la locul de muncă, în cercul de prieteni, în societate. Ea înseamnă modul în care oamenii se înţeleg în familie, la scoală, la
serviciu, la joacă, cu semenii în comunitate.
Sănătatea mintală înseamnă modul în care fiecare îşi poate armoniza dorinţele, ambiţiile, capacităţile, idealurile, sentimentele
şi conştiinţa pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii.
Rezumând, sănătatea mintală poate fi considerată o rezultantă a interacţiunii dinamice între factorii individuali şi sociali. Ea
este condiţionată de disponibilităţile (calităţile) intelectuale şi afective (înnăscute sau dobândite), care permit individului realizarea,
integrarea socială şi auto depăşirea. Calităţile trebuie să atingă un nivel satisfăcător al dezvoltării laturilor personalităţii, inclusiv al
maturizării afective.
2. Factorii ce exercită influență asupra stării de sănătate mintală
Sistematizarea criteriilor de definire a stării de sănătate mintală a evidențiat deosebiri în accepțiunile de abordare a sănătății
mintale fie sub aspect individual, fie sub aspect social.
Din analiza literaturii de specialitate se poate desprinde ideea că starea de sănătate mintală este expresia atât a structurării
anatomice și fiziologice a individului, cât și rezultatul influențelor societății asupra individului sau grupelor comunitare de indivizi.
Dacă se consideră stabilit faptul că starea de sănătate mintală este într-o mare măsură rezultatul structurării anatomice și
fiziologice a individului, trebuie să admitem că premisele noastre psihologice nu sunt științifice, căci ele exprimă idealuri filosofice

159
sau religioase, de unde și sănătatea mintală se caracterizează prin aptitudinea de a iubi, a crea, a se adapta la realitate și semenii săi
etc.
După O. Klineberg, sănătatea mintală este o stare care permite individului o dezvoltare psihică, intelectuală și emoțională
optimală, făcându-l compatibil cu ceilalți indivizi. Autorul distinge următoarele criterii de definire a stării de sănătate mintală:
 atitudinile individului față de el însuși; percepție corectă a realității; dirijarea mediului, in sensul capacitatea de a se
adapta; integrarea, echilibrul; autonomia, capacitatea de a-și putea realiza liber propriile decizii [46].
Fr. Cloutier, în ceea ce priveste starea de sănătate mintală, pune accentul pe procesul de maturizare a personalității. În acest
sens sănătatea este rezultatul și expresia maturizării personalității, ca rezultat final al unui proces evolutiv, motiv pentru care se
evidențiază și valoarea dinamico-biograficä a stării de sănătate mintală.
Evoluția sănătății mintale are loc în funcție de evoluția societății. Cu cât societatea este mai evoluată în ceea ce priveste
relațiile sociale, normele valorice, etc., cu atât și starea de sănătate mintală este mai bună. De aici și rolul important pe care-l joacă
ambientul în menținerea și dezvoltarea sănătății mintale [7, p. 56]. Individul se simte sănătos, după L.Frighi, în măsura în care
starea sa constituie o normalitate în raport cu fluctuațiile ambientale, el fiind capabil a institui noi modele de comportament, a-și
schimba modul de reacție, răspuns. În sens contrar, pentru Cl. Herzlich, sănătatea pare a depinde de individ, pe când boala apare
ca un produs al unui anumit mod de viață socială [43].
Concepția lui E. Fromm vine să precizeze că în aprecierea stării de sănătate mintală, a menținerii acesteia un rol esențial este
jucat de societate, căci, după cum susține savantul, „natura individului depinde de structurile societății sale" [44], iar starea de
sănătate mintală nu este numai expresia structurării anatomice și fiziologice a individului.
Într-o măsură considerabilă ea este rezultatul efortului de adaptare continuă la normele sociale, culturale, morale, religioase,
economice, politice, concentrate în „modelul sociocultural". Starea de sănătate va prezenta ”marca modelului sociocultural”,
indivizii stabilind un raport de relații de răspuns la influențele care se exercită asupra lor, iar starea de sănătate mintală devine un
indicator al acestor relații [7, p. 56]. Desigur, ambele raporturi de relații (pozitive sau negative) vor influența starea de sănătate
mintală.
Autorul menționează că modelelte socioculturale deschise, cu caracter tolerant și permisiv, le oferă indivizilor posibilitatea
de dezvoltare și evoluție creatoare, totodată reprezentând condiția evoluției pozitive a sănătății mintale, pe când modelele
socioculturale închise, cu caracter intolerant și represiv, obligă individul/grupurile să se conformeze unor norme riguroase, absolut
obligatorii, a căror nerespectare este sancționată, oprind progresul social și spiritual, întrunind condițiile apariției unei tulburări a
stării de sănătate mintală (nevroze, depresii, suicid, anxietate etc.) [ibidem].
Studiile din domeniul psihologiei, fiziologiei și medicinii au demonstrat existența unei concordanțe între dinamica evoluției
stării de sănătate mintală și cea a evoluției psihosociale a individului. În acest sens, C.Enăchescu (2008) vine cu teza conform
căreia ”factorii ce contribuie la modelarea și edificarea stării de sănătate mintală nu sunt numai cei de natură psihobiologică,
proprii individului, de factură ereditar-genetică, ci își aduc contribuția și factorii de mediu fizic și social. În baza acestor
considerente, se poate vorbi atăt de factori …. ce țin strict de individ, cât și de factori …., care țin de grupul social, relațiile
interumane, instituții și care sunt … concentrați în modelul sociocultural” [ 7, p. 70].
Respectând această teză, afirmată de C.Enachescu, în mod cert variațiile modelului sociocultural vor exercita o influență
asupra stării de sănătate mintală a populației. Deoarece modificările sunt direct legate de sistemul de valori al modelului social,
menținerea valorilor sub aspect pozitiv, cât și formarea indivizilor prin educație contribuie la edificarea unei stări de sănătate
mintală conformă normelor admise. In mod contrar, declară autorul, ”stările de criză, anomaliile sociale, situațiile de devalorizare
ce vor afecta modelul sociocultural, vor avea repercusiuni asupra stării de sănătate mintală a grupului comunitar respectiv”
[ibidem, p. 70].
Prin analiza evoluției sociale a omului și a societății se explică motivul pentru care mulți cercetători redau o importanță
fundamentală modelului sociocultural în edificarea sănătății mintale. Iată de ce, menținerea și cultivarea în modelul social a
valorilor pozitive reprezentă garanția echilibrului psihosocial si, prin urmare, a stării de sănătate mintală a populației.

160
 După cum recunoaște E.Fromm, o societate poate favoriza fie dezvoltarea sănătății mintale, fie apariția bolii psihice sau a
deviației. Totul depinde de gradul, în care modelul social acționează în sens pozitiv sau negativ. „Societatea sănătoasă, remarcă
autorul, este cea care mobilizează sau favorizează capacitatea oamenilor de a fi toleranți, de a se iubi între ei, de a avea propria
experiență de viață. În opoziție cu acest model de societate, „societatea bolnavă favorizeazä apariția unor stări de tensiune și
ostilitate între oameni, de neîncredere, transformându-i în instrumente de exploatare a altora, omul devenind automat [44].
Promovarea valorilor umaniste face ca persoana să se simtă sănătoasă mintal când trăiește în dragoste, rațiune și credință și
își respectă viața sa și pe cea a semenilor săi. Elementul central care asigură starea de sănătate mintală rămâne a fi experiența
personală de viață. Absența acesteia sau conflictele duc la o alterare a Eu-lui, care va genera apariția bolii psihice [45]. L. Frighi
susține că orice cultură are devianții săi, adaptarea socială conformă modelului de valori culturale este atributul sănătății mintale,
astfel, după L. Frighi, ea (adaptarea) rămâne în mod necesar raportată la normalitate, pe când patologicul se exprimă prin sensul
unui defect de adaptare la mediul social dat [43].
Sistematizând cele relatate, normele privind sănătatea mintală prevăd expres faptul că diagnosticul tulburărilor psihice se
stabileşte conform standardelor naţionale şi internaţionale unanim recunoscute şi nu poate să se bazeze numai pe faptul că persoana
respinge valorile morale, culturale, politice, religioase acceptate de societate sau pe alţi factori ce nu vizează direct sănătatea ei
psihică.
În 1948 G. Brock Chisholm și J. R. Rees fondează Federația Mondială pentru Sănătatea Mentală, cu scopul interesării
organelor guvernamentale în promovarea specializării medicilor psihiatri și asigurării de fonduri necesare pentru asigurarea
sănătății mintale a populației.
Prin introducerea sistemului ICD-10 de către "Organizația Mondială a Sănătății" în anul 1992 (în prezent în dezvoltare este
ICD-11), un sistem de clasificare standardizat cu aplicare mondială, înțelegerea bolilor psihice capătă o nouă dimensiune [5, 52].
În secolul XX, sub influenţa factorilor sociali la nivel mondial, care au influenţat organizarea geopolitică a lumii, s-a pus pe
cântar viaţa omului şi a fost repus la rang prioritar omul în tot ansamblu fiinţei sale bio-psihosociale. Se renasc premise pentru
acordarea de drepturi şi libertăţi a tuturor formelor de viaţă ignorate pe parcursul istoriei. În acest tumult de evenimente sociale se
identifică principiile generale de respect al fiinţei umane în ipostaza de persoană afectată de maladii mintale (Principiile Protecţiei
Persoanelor cu Tulburări Mintale ONU, 1991), care sunt un imbold pentru statele lumii de a iniţia reforme legislative şi
organizatorice pentru repunerea în drepturi a acestor persoane şi asigurarea lor cu servicii medicale şi sociale calitative de acelaşi
rang cu ceilalţi cetăţeni [15, p.4].

3. Resurse ale serviciilor de sănătate mintală pe plan internațional

O clasificare standard acceptată a componentelor serviciilor de sănătate mintală nu există. Abordare ambiţioasă a fost
întreprinsă de către de Jong et al. (WHO, 1990), care, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, au alcătuit Clasificarea
Internaţională a Asistenţei Sănătății Mintale (International Classification of Mintal Health Care (WHO-ICMHC). Această schemă
este un instrument de clasificare a serviciilor care furnizează îngrijiri de sănătate mintală bazat pe ceea ce numim „module” de
asistenţă. Un modul de îngrijiri este definit ca un tip de asistenţă pus la dispoziţia pacienţilor cu probleme psihopatologice şi
sociale [2].
A doua clasificare a tipurilor de servicii, denumită Gama de îngrijiri (Spectrum of Care) este propusă de Departamentul
Sănătăţii din Marea Britanie. Ea foloseşte trei categorii principale de servicii, în conformitate cu funcţia lor: îngrijirile la
domiciliu, asistenţa de zi şi cea pentru pacienţi externi şi serviciile rezidenţiale (pentru toate categoriile de pacienţi). Fiecare
dintre aceste trei categorii principale permite definirea în continuare a unor subtipuri specifice [41, p.14].

161
 Tabelul 1.
Principalele categorii de servicii în domeniul sănătății mintale
Acute /de urgenţă Asistenţă pe termen lung/continuă
Servicii la domiciliu Intervenţie în criză pentru evaluare Managementul cazului
şi tratament; Suport intensiv la domiciliu Servicii de suport la domiciliu

Servicii de asistenţă de zi şi Spitale de zi pentru pacinţii cu Consultaţii ambulatorii planificate.

externă (ambulatorie) maladii acute Departamentele Centre de vizită/întâlnire (drop-in)
de urgenţă(casualty) ale spitalelor Grupuri de sprijin (suport)
Servicii de consultaţie / legătură Ateliere de lucru/reabilitare
Consultaţii acute/ neplanificate Centre de zi

Servicii rezidenţiale Secţii acute intraspitaliceşti Secţii de spital pe termen lung

-spitaliceşti Centre de adăpost în criză Unităţi de securitate medie
-nespitaliceşti Spitale de înaltă securitate
Locuinţe obişnuite
Case de grup fără personal angajat;
Programe de plasare a adulţilor;
Programe de asistenţă rezidenţială;
Case cu nursing permanent.
Sursa: Departamentul Sănătăţii din Marea Britanie
Ghidul Organizației Mondiale a Sănătății privind serviciile pentru sănătatea mintală (2003) permite efectuarea standardizată a
următoarelor obiective propuse de Programul European al Serviciului de cartografiere (European Service Mapping Schedule
(ESMS) [24, p. 15 - 19, 21 - 34]:
 alcătuirea unui inventar al serviciilor de sănătate mintală pentru populaţia adultă cu boli mintale dintr-un anumit
teritoriu cu descrierea caracteristicilor lor majore;
 listarea acordării de servicii de sănătate, servicii sociale, servicii din sectorul voluntar şi din cel privat;
 consemnarea modificărilor în servicii pe parcursul timpului;
 delimitarea (definirea) şi compararea structurii şi gamei serviciilor între diferite teritorii;
 măsurarea şi compararea nivelurilor de furnizare a tipurilor de servicii de sănătate mintală în diferite teritorii.
Chihai J. în studiul consacrat argumentării ştiinţifice a serviciilor comunitare pentru bolnavii cu dereglări psihice (2011)
constată că sistemele OMS şi ESMS pot fi complementare, în sensul că ele consemnează aspecte diferite ale sistemului de servicii,
dar ambele sunt relativ complexe [4, p. 33].
Cu scopul depăşirii problemelor asociate cu dispersarea serviciilor, în multe state serviciile pentru sănătatea mintală sunt
integrate în sistemul general medical, ceea ce reduce stigmatizarea persoanelor suferinde. Astfel, integrarea în sistemul general
implică:
 Integrarea serviciilor pentru sănătate mintală în sistemul de prim ajutor.
 Dezvoltarea legăturilor dintre sistemul de prim ajutor şi serviciile spitalelor.
 Integrarea serviciilor pentru sănătatea mintală în programe de sănătate şi sociale [4, p.34].
O reprezentare schematică a diferitor componente ale serviciilor pentru sănătatea mintală din lume poate fu următoarea [42,
p. 10, 21-41, 164-169].

162
 Tabelul 2.
Componentele serviciilor pentru Sănătatea Mintală

Serviciile pentru sănătatea mintală de prim ajutor includ intervenții preventive şi de tratament, dirijate de către profesioniştii
de prim ajutor: clinicieni, nurse din sistemul de prim ajutor, lucrători din sfera primului ajutor şi voluntari [2].
Serviciile pentru sănătatea mintală din spitalele obişnuite sunt oferite de către specialişti înalt calificaţi: psihiatri, nurse cu
studii de specialitate, asistenţi sociali cu studii de specialitate, psihologi.
Serviciile comunitare oficiale pentru sănătatea mintală includ servicii de reabilitare, programe cu abatere de la sistemul
tradiţional al spitalelor, echipe ambulatorii, servicii terapeutice supravegheate, servicii de ajutor la domiciliu şi servicii comunitare
pentru victime ale traumelor, copii, adolescenţi şi bătrâni. Serviciile comunitare pentru sănătatea mintală nu fac parte din sistemul
general al spitalelor, dar necesită legături cu spitalele obişnuite şi cele pentru boli psihice. Serviciile pentru sănătatea mintală
funcţionează eficient în cazul în care ele sunt în strânsă legătură cu sistemul de prim ajutor [39, p.5] .
Servicii comunitare neoficiale pentru sănătatea mintală sunt considerate ca parte integrantă a sistemul neoficial de sănătate.
Ele pot fi prestate de către membrii comunităţii, mai ales în cazurile când persoanele bolnave locuiesc în familiile lor.
Servicii de specialitate legiferate pentru boli psihice sunt, de regulă, spitale publice, care oferă numeroase servicii în saloane
de internare: îngrijire spitalizată de specialitate; centre specializate pentru tratamentul anumitor disfuncţii şi programe de
reabilitare pentru adulţi, copii şi adolescenţi; servicii de reabilitare pentru disfuncţii specifice copiilor şi adolescenţilor, (autismul,
psihoze); îngrijire de tip Respiro; clinici sau unităţi specializate în disfuncţiile mintale proprii bătrânilor(maladia Alzheimer).
Spitale specializate pe boli psihice sunt spitale de stil vechi, furnizând în special servicii de custodie de lungă durată. În
multe ţări acestea sunt singurele servicii existente ca furnizori principali a serviciilor pentru boli mintale. Rezultatele clinice sunt
nesatisfăcătoare din cauza, de exemplu, că îngrijirea medicală e de proastă calitate, au loc încălcări ale drepturilor omului, ale
procesului de instituţionalizare, lipsa unor activităţi de reabilitare. Costurile ridicate şi rezultatele clinice nesatisfăcătoare duc la
concluzia că aceste instituţii reprezintă cel mai puţin dorit mod de utilizare a resurselor din sistemul sănătăţii mintale [40, p. 51].
În anii 60-70 ai sec. XX, departamentele de sănătate din America de Nord şi cele din Europa de Vest au împărţit ţările lor în
sectoare. Cadrele medicale cuprindeau toate nivelele de servicii şi erau responsabile pentru deservirea populaţiei sectorului
respectiv, precum şi oferirii unei îngrijiri neîntrerupte [8, 38]. Astfel, în multe ţări au apărut serviciile comunitare oficiale care sunt
parte integrantă a serviciilor oferite de spitale. Acestea includ centre de zi pentru persoanele cu boli mintale grave care au fost
externate din spitale, diverse programe ale spitalelor, echipe de intervenţie şi alte servicii. În China, de exemplu, serviciile
comunitare sunt prestate de vecinii pacientului, cadre pensionate, membrii ai familiei care ajută în tratarea pacienţilor [Pearson,
1992]. În India şi Malaezia, guvernele contractează ONG-le în furnizarea serviciilor de îngrijire a bătrânilor fără copii [Levcoff et.
al., 1995]. În India, profesorii sunt instruiţi în vederea oferirii intervenţiilor terapeutice copiilor în şcoli [Nikapota, 1991].
În multe ţări unele servicii comunitare nu sunt extinse neapărat pe seama familiilor. Nu este recomandat ca familiile să
poarte întreaga sarcină pentru îngrijirea persoanelor cu disfuncţii grave. Serviciile comunitare, însă, trebuie proiectate în aşa fel
încât să fie asigurat sprijinul familiilor care încearcă să îngrijească rudele bolnave [4, p.38]. Principalele servicii comunitare pot
include cluburi, grupuri de sprijin, secţii de internare şi cazări în instituţii prevăzute cu sau fără personal.
163
 În concluzie, într-o măsură mult mai mare decât în majoritatea celorlalte domenii ale medicinii şi ştiinţelor despre sănătate,
serviciile de sănătate mintală în multe țări se bazează aproape în totalitate pe „tehnologia umană” şi nu pe cea „instrumentală”, atât
în diagnostic cât şi în terapie. Rolul central al factorului-uman are implicaţii importante.
Deşi există diferenţe semnificative între multe state în ceea ce priveşte provocările, structurile şi politicile adoptate în
domeniul sănătății mintale, cele mai multe dintre ele au schimbat modul de abordare a problemei şi au trecut de la o politică de
internare şi protecţie, la una de îngrijire şi tratament al persoanelor cu tulburări psihice. Însă, în multe cazuri, schimbarea s-a
produs fără a fi însoţită de o planificare, de resurse adecvate şi mecanisme de control şi a fost urmată adesea de reduceri bugetare
[53, 54].
În Raportul  Parlamentului European  (28 ianuarie 2009) referitor la sănătatea mintală  se menționează că în ciuda
ameliorării posibilităţilor de tratament şi a evoluţiilor în materie de asistenţă psihiatrică, persoanele cu tulburări psihice şi familiile
acestora continuă să fie victime ale excluderii şi discriminării sociale [29, p. 12 ].
Este evidentă necesitatea de a promova importanţa sănătăţii mintale pentru realizarea durabilă şi pe termen lung a
obiectivelor de coeziune socială. La nivel comunitar, acest fapt a fost recunoscut în cadrul programelor de acţiune privind nu doar
sănătatea publică, ci şi cercetarea, tratamentul nediscriminatoriu, ocuparea forţei de muncă şi educaţia.
Anul 2005 a reprezentat o etapă importantă în materie de sănătate publică ca urmare a Conferinţei ministeriale a OMS, care a
lansat dezbateri privind îmbunătăţirea mijloacelor de abordare a problemei bolilor mintale şi de promovare a importanţei sănătăţii
mintale.
Conferinţa europeană „Împreună pentru sănătate mintală şi bunăstare”, care a avut loc la Bruxelles între 12-13 iunie 2008, şi
în cursul căreia s-a adoptat „Pactul european pentru sănătate mintală şi bunăstare” a marcat determinarea statelor de a lua măsuri
destinate îmbunătăţirii sănătăţii mintale a populaţiei în cadrul unei strategii transsectoriale. Pactul şi-a propus inventarierea
cunoştinţelor şi a celor mai bune practici în scopul elaborării în comun de recomandări adecvate referitoare la promovarea sănătăţii
mintale şi a bunăstării populaţiei, la combaterea stigmatizării, discriminării şi a excluderii sociale, la consolidarea acţiunii
preventive şi a autoajutorării şi la acordarea de sprijin şi tratament adecvat persoanelor cu probleme de sănătate mintală, precum şi
familiilor şi personalului de îngrijire [53].
4. Serviciile de sănătate mintală existente în Republica Moldova
Organizarea serviciilor de sănătate mintală a cunoscut o perioadă lungă şi anevoioasă în decursul istoriei, fiind alături de
conştiinţa societăţii faţă de maladia psihică şi modificându-se odată cu aceasta. Actualmente, sub influenţa factorilor sociali la nivel
mondial s-a repus omul în tot ansamblu fiinţei sale bio-psihosociale, s-a accentuat prioritatea acordării de drepturi şi libertăţi
ignorate pe parcursul istoriei.
Republica Moldova, în calitate de membru al ONU, în aspiraţiile ei spre un stat bazat pe democraţie, care pune în valoare
personalitatea umană cu integritatea sa psihică şi somatică, ca o contribuţie la bunăstarea generală, a înfăptuit un şir de reforme
legislative pentru organizarea sistemului de sănătate şi, de asemenea, a sănătăţii mintale (Legea privind asistenţa psihiatrică (1997),
modificată în 2008).
Sănătatea Mintală este o prioritate pentru Republica Moldova, ca urmare a aderării statului la Declaraţia de la Helsinki
privind sănătatea mintală din 12 – 15 ianuarie 2005, alături de statele membre ale Comunităţii europene şi tendinţei vădite spre
valorile europene.
În iulie 2010 Republica Moldova a ratificat Convenţia ONU pentru Protecţia Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, care
modifică paradigma de abordare, în special a dizabilităţilor psihosociale (mentale şi de comportament) şi intelectuale. Iar la 26-27
noiembrie 2010 Republica Moldova a aderat la Declaraţia europeană cu privire la sănătatea copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi
intelectuale şi a familiilor lor „O sănătate mai bună, o viaţă mai bună: copiii şi tinerii cu dizabilităţi intelectuale şi familiile lor”
astfel acceptând o nouă abordare conceptuală a problemelor de sănătate mintală şi deficienţelor intelectuale [8].
În contextul evoluției cadrului normativ al Republicii domeniul sănătății mintale nu a rămas în umbră și a suferit anumite
schimbări pozitive. Astfel, la 28.02.2008 prin Legea nr. 35 a fost modificată și completată Legea nr.1402 din 16.12.1997 privind
asistența psihiatrică și a fost introdusă noțiunea de ”sănătate mintală”. Legea fiind ajustată la normele prevederilor actelor
164
internaționale la care RM este parte, vine să asigure respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului la
acordarea asistenţei psihiatrice la solicitarea benevolă a persoanei sau cu consimţământul ei, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege. Persoanelor în vârstă de până la 18 ani, adică minorii, precum şi persoanelor declarate, în modul stabilit de lege, incapabile li
se acordă asistenţă psihiatrică la cererea sau cu consimţământul reprezentanţilor lor legali, în condiţiile legii. În conformitate cu
prevederile legii, persoanele suferinde de tulburări psihice beneficiază de toate drepturile şi libertăţile cetăţenilor prevăzute de
Constituţie şi de alte legi [52].
În Republica Moldova la moment are loc reformarea sistemului de servicii de sănătate mintală. Scopul principal al reformei
este de a pune în centru tratamentul ambulatoriu, în care un rol esenţial îl are CCSM (Centrul Comunitar de Sănătate Mintală), care
coordonează reabilitarea şi reintegrarea socială a pacienţilor cu probleme de sănătate mintală [32, 34, 37].
Centrele comunitare oferă un spectru de servicii medico-sociale persoanelor cu probleme de sănătate mintală la locul de trai,
adică în comunitate. Ele sunt axate pe: servicii de evaluare, tratament şi consultaţie; servicii manageriale şi asistenţă comunitară,
ce asigură evaluarea esenţială a persoanelor care au nevoie de ajutor şi asistenţă medicală cu ajutorul serviciilor alternative
spitalizării; servicii de reabilitare şi suport pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, participarea activă în viaţa cotidiană şi trăilui
independent în societate.
Sistemul de acordare a asistenţei psihiatrice în Republica Moldova este reglementat de acte normative, actualmente
racordate la rigorile internaţionale întru asigurarea unor servicii accesibile şi calitative beneficiarilor. Astfel, la nivel de Guvern
sunt întreprinse un şir de măsuri pentru promovarea serviciilor de sănătate mintală şi trecerea de la sistemul centralizat către
asistenţă psihiatrică comunitară [1, p.4].
Spinei L., Chihai J., Boderscova L., analizând situaţia serviciilor de Sănătate Mintală din Republica Moldova, susțin
necesitatea reformării rezonabile a serviciilor de sănătate mintală. Autorii menționează că în termenii evaluării nevoilor de
servicii de sănătate mintală sunt indicate următoarele remarci preliminare [34]. În primul rând, nu există un model „optim” al
componenţei serviciilor dorite, ci o structură rezonabil echilibrată a componentelor serviciilor, care să aibă un mare „grad de
potrivire” cu circumstanţele locale. În al doilea rând, în nici un cadru local nu va exista o scară „corectă” a furnizării serviciilor, ci
doar estimări rezonabile [ibidem, p.2].
Gradul de transferare al serviciilor de la nivel instituţional la nivel comunitar şi forma modelelor de furnizare de servicii
continuă să constituie o preocupare esenţială a dezvoltatorilor de politici. Un raport pregătit pentru Reţeaua de Date despre
Sănătate a Biroului Regional European al OMS concluziona că nu există argumente sau date convingătoare în sprijinul abordării
exclusiv spitaliceşti şi nici dovezi ştiinţifice care să indice că serviciile comunitare exclusive pot asigura o asistenţă complexă
satisfăcătoare [35].
Totodată, sunt școli internaționale de psihiatrie comunitară cu renume care prioritizează serviciile comunitare de asistență și
îngrijire a persoanelor cu probleme de sănătate mintală și minimalizează aportul serviciilor spitalicești (de internare), care sporesc
simțitor stigmatul și excluziunea socială a acestor persoane. În continuare prezentăm câteva definiţii ale serviciilor de sănătate
mintală comunitare [4, p.28]:
1. G.F. Rehin şi F. M. Martinez (1963) - „Orice schemă direcţionată spre furnizarea de servicii de îngrijire şi tratament într-
un mod informal şi pentru a furniza un tip de serviciu de asistenţă socială în comunitate cu scop de sprijin şi de urmărire”
2. R. Freundenberg (1967) - „Psihiatria comunitară porneşte de la premisa că oamenii cu tulburări ale sănătăţii mintale pot fi
ajutaţi în modul cel mai eficient atunci când sunt menţinute legăturile lor cu familia, prietenii, colegii şi atunci când se
urmăreşte să se furnizeze servicii preventive, curative şi de reabilitare.
3. G. Şerban (1977) - „Psihiatria comunitară are trei aspecte: primul - o mişcare socială; al doilea - o strategie de furnizare a
serviciilor care pune accentul pe accesibilitatea serviciilor şi pe acceptarea responsabilităţii pentru nevoile de sănătate
mintală ale unei întregi populaţii; al treilea – furnizarea celei mai bune îngrijiri clinice posibile, cu accent pe tratamentul în
afara instituţiilor .

165
 4. D. Bennett (1978) - „Psihiatria comunitară se preocupă nu doar de nevoile de sănătate mintală ale pacientului individual,
ci şi de populaţia unei regiuni, nu doar de acei care sunt definiţi ca bolnavi, ci şi de acei care ar putea avea o contribuţie la
acea boala şi a căror sănătate sau stare de bine ar putea fi puse în pericol.
5. M. Tansella (1986) - „Un sistem de îngrijiri bazat pe un serviciu integrat şi comprehensiv de sănătate mintală, care
include facilităţi ambulatorii, centre de trening (pregătire) rezidenţiale şi de zi, cazare rezidenţială în cămine, ateliere
protejate şi care asigură - prin lucrul în echipe ultidisciplinare – diagnostic precoce, tratament prompt, continuitatea
îngrijirilor, sprijin social şi o strânsă legătură cu alte servicii medicale şi sociale comunitare şi, în special, cu medicii
generalişti.
6. G. Strathdee şi G. Thornicroft (1997) - „Reţeaua de servicii care oferă continuitate tratamentului, cazare, sprijin
ocupaţional şi social, şi care, prin toate acestea laolaltă, ajută persoanele cu probleme de sănătate mintală să-şi recâştige
rolurile lor sociale fireşti.
7. C. Enăchescu (2008) [7], Nacu A. (2009) [18] -”factorii ce contribuie la modelarea și edificarea stării de sănătate mintală
nu sunt numai cei de natură psihobiologică, proprii individului, de factură ereditar-genetică, ci își aduc contribuția și
factorii de mediu fizic și social. În baza acestor considerente, se poate vorbi atăt de factori …. ce țin strict de individ, cât și
de factori …., care țin de grupul social, relațiile interumane, instituții și care sunt … concentrați în modelul sociocultural”
[7, p.70]. Aceste teze sunt un imbold pentru a iniţia reforme legislative şi organizatorice în Republica Moldova de
repunere în drepturi a acestor persoane şi asigurarea lor cu servicii medicale şi sociale calitative de acelaşi rang cu ceilalţi
cetăţeni.
Reformarea politicii în domeniul sănătății mintale în Republica Moldova a pornit de la acest ultim considerent, argumentat
fiind atât științific, cât și practic de modelele psihiatriei comunitare internaționale. În domeniul politicii de stat în sănătatea mintală
au fost elaborate și aprobate:
• Legea privind sănătatea mintală nr. 1402 - XIII din 16.12.1997 modificată prin Legea Nr.35 din 28.02.2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.1402-XIII din 16 decembrie 1997 privind asistenţa psihiatrică. Actul legislativ a fost publicat
la 04.04.2008 în Monitorul Oficial Nr. 69-71, art. nr. 228; Modificările legii: LP201 din 28.07.16, MO293-305/09.09.16 art.630; în
vigoare 09.09.16; LP152 din 01.07.16, MO245-246/30.07.16,art.517; în vigoare 01.08.16; LP166 din 31.07.15, MO267-
273/02.10.15 art.508; LP35-XVI din 28.02.08, MO69-71/04.04.08 art.228 [16];
• Politica Naţională de Sănătate aprobată prin hotărârea de Guvern nr.886 din 06.08.2007 (Capitolul XII: Asigurarea
condiţiilor pentru ameliorarea sănătăţii mintale). Publicată la 17.08.2007 în Monitorul Oficial Nr. 127-130, art. Nr. 931 [26];
• Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017 aprobată prin hotărârea de Guvern nr.1471 din
24.12.2007 (3.2.4. Implementarea Politicii de Sănătate Mintală). Publicată la 15.01.2008 în „Monitorul Oficial” Nr. 8-10, art. nr.
43 [36];
• Programul Naţional privind Sănătatea Mintală aprobat prin hotărârea de Guvern nr.353 din 30.03.2007. Publicat la
11.05.2007 în Monitorul Oficial Nr.064, art. Nr.493 [27];
• Hotărârea Guvernului nr. 55 din 30 ianuarie 2012 „Privind aprobarea standardelor minime de calitate a Centrelor
Comunitare de Sănătate Mintală şi Regulamentul-tip al Centrului” [11].
Totodată, serviciul de sănătate mintală este organizat şi funcţionează conform actelor normative de reglementare a asistenţei
psihiatrice [2]:
• Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova „Cu privire la Centrele Comunitare de Sănătate Mintală” nr.8 din
17.01.2009 [22].
• Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova Nr.591 „Cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Sănătate Mintală din Republica Moldova” din 20 august 2010 [23].
În prezent este efectuată o clasificare convenţională a serviciilor prin intermediul cărora este asigurată sănătatea mintală în
Republica Moldova [30]:

166
 1. Servicii de asistenţă psihiatrică urgentă acordată prin intermediul serviciului prespitalicesc.
2. Serviciul de ambulator:
- Cabinetele psihiatrice raionale;
- Dispensarul Psihoneurologic în cadrul IMSP SCP;
- Centrele Comunitare de Sănătate Mintală;
- Expertiza psihiatrică de ambulator în cadrul IMSP SP;
- Centre şi cabinete private.
3. Staţionare de zi în cadrul IMSP SP.
4. Servicii spitaliceşti în cadrul IMSP SP şi SR:
- Terapie, inclusiv intensivă;
- Reabilitare medico-psiho-socială;
- Expertiza psihiatrică legală de staţionar;
- Tratament prin constrângere (regim obişnuit, regim riguros).
5. Servicii rezidenţiale – Internatele Psihoneurologice.
6. Servicii de consiliere psihologică în cadrul instituţiilor de învăţământ preuniversitar.
7. Servicii sociale la nivel de comunitate.
Serviciul psihiatric prespitalicesc este acordat prin intermediul unei echipe medicale mobile în cadrul Staţiei Municipale
Chişinău de Asistenţă Medicală Urgentă (AMU), Staţiei zonale de AMU „Nord”, Staţiei zonale AMU „Sud”, Staţiei zonale AMU
„UTA Gagauzia”, Staţiei zonale AMU „Centru” [33].
La nivel de raioane, asistenţa psihiatrică de urgenţă este asigurată de medicii psihiatri din cadrul asistenţei specializate de
ambulator, solicitaţi la necesitate de către medicul de familie sau personalul AMU, persoane terţe (rude, vecini, organele de poliţie
etc.), pentru consultarea cazurilor respective [4, p.61].
Serviciul de ambulatoriu include:
1. Cabinetele psihiatrice raionale;
Serviciile de asistenţă psihiatrică de ambulator sunt prestate la nivel de:
- raion, de către medicul psihiatru din secţiile asistenţei specializate de ambulator ale spitalelor raionale, constituit din
cabinetele medicilor psihiatri pentru maturi, cabinete medicilor psihiatri pentru copii.
- municipiu (Chişinău, Bălți), de către medicii psihiatri din cadrul sectiilor specializate de ambulatoriu a CMF și
secțiilor consultative a AMT si Dispensarului Psihoneurologic Republican din IMSP SCP [1, p.5].
2. Centre comunitare de sănătate mintală [22];
În afară de cabinetele psihiatrice raionale, municipale şi a Dispensarului Psihoneurologic Republican din IMSP SCP,
asistenţa extraspitalicească este oferită prin intermediul Centrelor Comunitare de Sănătate Mintală. Aceste servicii au fost create în
conformitate cu prevederile Capitolului XII „Asigurarea condiţiilor pentru ameliorarea sănătăţii mintale” al Politicii Naţionale de
Sănătate [25], conform cărora dezvoltarea serviciilor de sănătate mintală va fi realizată pe principii comunitare.
Actualmente în Republica Moldova activează 6 Centre Comunitare de Sănătate Mintală (Chişinău, Bălţi, Ungheni şi Rezina),
create în cadrul unor proiecte cu finanţare internaţională: Centrul Comunitar de Sănătate Mentală „Somato” (2000), Centrul
Comunitar de Sănătate Mentală din sectorul Buiucani, Chişinău (2005) şi Centrul Comunitar de Sănătate Mentală din Ungheni
(2007), Centrul pentru Copii şi Tineri cu Dizabilităţi Mixte Severe „Danco” (2009), Centrul Comunitar de Sănătate Mentală din
Rezina (2010) şi Centrul Naţional de Sănătate Mintală din incinta SCP (2011). Aceste centre sunt servicii complementare
spitalizării şi asigură continuitatea asistenţei psihiatrice. Serviciile comunitare de sănătate mintală sunt axate pe reabilitarea şi
reintegrarea psihosocială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală şi sunt prestate de echipele multidisciplinare comunitare
[15]. Ele sunt reprezentate prin:
 centre comunitare de sănătate mintale de zi şi cu plasament temporar, ce includ în componenţa lor serviciul consultativ şi
ocupaţional;
167
  servicii de resurse şi informare profesională şi specială pentru beneficiari;
 ateliere protejate şi locuri de muncă protejate;
 locuinte protejate [4, p.63].
Echipa comunitară multidisciplinară este considerată punctul nodal al furnizării serviciilor de sănătate mintală. Motivele
pentru constatarea acestui fapt sunt:
 echipa permite evaluarea mai completă a nevoilor fiecărui pacient şi, în consecinţă, o gamă mai completă de
intervenţii multidisciplinare, decât poate asigura un practician individual;
 echipa permite un grad mai ridicat de continuitate a asistenţei prin aceea că membrii echipei se pot înlocui unul pe
celălalt pe parcursul perioadelor de absenţe planificate sau neplanificate, iar utilizarea unor rotaţii ale personalului în afara orelor
obişnuite de program poate să ofere o asistenţă mai extinsă;
 echipa poate să ofere un model de servicii mai uşor de menţinut în stare de funcţionare, pentru că membrii personalului
pot să-şi schimbe între ei rolurile din cadrul echipei, … pentru că rolul-cheie al managerului de caz poate să fie jucat prin rotaţie
între membrii personalului … sau poate fi pus în comun … decât un singur clinician la un moment dat;
 echipa poate să ofere bolnavului mai multe opţiuni în privinţa clinicienilor, rămânând însă în cadrul serviciului ca un tot
întreg [32, p. 33].
Serviciul spitalicesc din Republica Moldova este reprezentat de trei spitale: Spitalul Clinic din mun. Chişinău, Spitalul de
Psihiatrie din mun. Bălţi şi Spitalul de Psihiatrie şi Ftiziopneumologie din or. Orhei [4].
Serviciile spitaliceşti sunt prestate în cadrul IMSP SP şi SR și includ în sine:
 Terapie, inclusiv intensivă;
 Reabilitare medico-psiho-socială;
 expertiza psihiatrică legală de staţionar;
 tratament prin constrîngere (regim obişnuit, regim riguros).
Asistenţă psihiatrică spitalicească, care îşi asumă misiunea medicală (spitalele) şi tratează toate tipurile şi genurile de
probleme în sănătatea mintală precum şi toate patologiile existente psihiatrice, care necesită supraveghere continuă 24/24, include
în sine terapia intensivă, serviciul de urgenţă (prestarea serviciilor medicale în cazuri de urgenţe majore), serviciul planificat
(servicii psihiatrice specializate cu îndreptarea specialiştilor din ambulator) [1, p.6].
Servicii rezidenţiale sau instituțiile rezidențiale (sociale) este una din cele mai solicitate şi costisitoare forme de îngrijiri
datorită dezvoltării insuficiente a serviciilor sociale alternative atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. Plasarea în instituţiile sociale
rezidenţiale (internate psihoneurologice) se realizează în cazul în care menţinerea bolnavului la domiciliu nu este posibilă, ca
urmare a evaluării socio-medicale a persoanei, a stării sănătăţii lui şi nevoia plasării cu consimţământul acesteia. În cazul
persoanelor cu dizabilităţi mintale plasarea acestora în instituţiile rezidenţiale se realizează cu consimţământul reprezentantului
legal al acestuia sau, după caz, cu acordul autorităţii tutelare [4, p.66; 2].
Instituţiile sociale rezidenţiale asigură beneficiarilor săi protecţie, ocrotire, găzduire, supraveghere, alimentaţie, îngrijire şi
activităţi de recuperare. Întreţinerea beneficiarilor în instituţiile menţionate se realizează în conformitate cu prevederile Hotărârii
Guvernului nr.506 din 11.05.2006 privind aprobarea normelor naturale pentru întreţinerea persoanelor cazate în instituţiile sociale
şi Hotărârii Guvernului nr.520 din 15.05.2006 privind aprobarea normelor de cheltuieli în bani pentru întreţinerea persoanelor
cazate în instituţiile sociale, modificată ulterior la 5 decembrie 2008, prin majorarea normelor de cheltuieli în bani pentru
întreţinere.
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei (MMPSF) coordonează activitatea a şase instituţii sociale prestatoare de
servicii socio-medicale pentru persoane în etate, persoane adulte cu dizabilităţi fizice şi persoane adulte cu dizabilităţi mintale.
Serviciile rezidenţiale din subordinea MMPSF sunt integral finanţate de la Bugetul de Stat.
Totodată, Programul naţional de sănătate mintală pentru anii 2007-2011, aprobat prin HG nr. 353 din 30.03.2007 urmăreşte,
în primul rând, îmbunătăţirea calităţii asistenţei în domeniul sănătăţii mintale prin dezvoltarea sistemului extraspitalicesc. Din
această perspectivă, îngrijirea instituţională este cea mai puţin de dorit, dintre mai multe alternative posibile, recurgându-se la ea
168
doar în cazul în care alte opţiuni sunt în mod evident nepotrivite. Din ce în ce mai mult spitalul de psihiatrie şi medicul psihiatru
încetează să mai fie punctul-cheie în îngrijirea psihiatrică.
5. Organizarea serviciilor de sănătate mintală bazate pe principii comunitare
Sistemul de servicii în domeniul sănătăţii mintale este organizat la diferite nivele. Iniţial, persoana cu probleme de sănătate
mintală contactează medicul de familie. Acesta exercită acţiunile de triere a pacienţilor, recomandându-le o consultaţie la medicul
psihiatru din cabinetul psihiatric raional. Medicul psihiatru din centrul raional oferă consultanţă şi tratament medicamentos, iar în
cazul depistării unor probleme mai grave, pacienţii sunt îndreptaţi la comisia republicană de psihiatrie. În cazul acutizărilor,
medicii psihiatri raionali recomandă pacienţilor tratamentul în staţionar.
Important este că în acest sistem de servicii de sănătate mintală s-au încadrat şi Centrele Comunitare de Sănătate Mintală
[22, 37]. Adoptarea unui model de asistenţă de sănătate mintală bazat în comunitate oferă unele posibile surse de
satisfacţie crescută deoarece pacienţii şi familiile lor preferă adesea asistenţa comunitară faţă de îngrijirile în spitalul
psihiatric tradiţional, care este perceput ca un mediu deprimant şi instituţionalizant, spre deosebire de centrele
de sănătate mintală comunitară, centrele de sănătate de asistenţă primară şi locuinţele bolnavilor [4, p. 40].
Dezvoltarea serviciilor de sănătate mintală în baza centrelor comunitare se realizează pe principii comunitare:
1. Serviciile comunitare de sănătate mintală vor fi axate pe reabilitarea şi reintegrarea psihosocială a beneficiarilor.
2. Serviciile comunitare de sănătate mintală vor fi complementare spitalizării.
3. Serviciile comunitare de sănătate mintală vor fi reprezentate prin centre comunitare de sănătate mintală de zi şi cu
plasament temporar.
Studiul efectuat de J.Chihai, L.Boderscova, V.Prițcan [4, p. 33; 26; 27; 28] propune următoarele principiile-cheie de
organizare a serviciilor comunitare de sănătate mintală, principii ce sunt indicate și în documentele oficiale și actele normative ale
politicii de stat în domeniul sănătății mintale:
1. Accesibilitate. Serviciile de bază trebuie să fie accesibile local pentru ca persoanele să nu fie nevoite să parcurgă distanţe
mari. Acestea includ serviciile ambulatorii, internare şi de reabilitare.
2. Coordonarea şi continuitatea îngrijirilor. În special pentru persoanele cu disfuncţii mintale grave este important ca
serviciile să funcţioneze în mod coordonat, pentru a satisface necesităţile de ordin social, psihologic şi medical.
3. Eficienţă. Dezvoltarea serviciilor trebuie ghidată de evidenţa eficienţei intervenţiilor.
4. Echitate. Accesul persoanelor la servicii de înaltă calitate trebuie să se bazeze pe necesităţi, cu asigurarea echităţii,
inclusiv cele ce ţin de diferenţele geografice.
5. Respectarea drepturilor omului. Serviciile trebuie să respecte anonimatul persoanelor cu disfuncţii mintale şi să le
încurajeze să folosească tipuri de tratament mai puţin restrictive.
Metodologia funcţionării serviciilor comunitare de sănătate mintală axează serviciile pe implementarea programelor şi
practicilor de intervenţie psihosocială. Reabilitarea psihosocială include programe, menite să ajute individul să capete abilităţi
necesare pentru a-şi satisface nevoile de trai, a se angaja în câmpul muncii, a se socializa şi dezvolta. Scopul reabilitării
psihiatrice este de a creşte calitatea vieţii indivizilor cu tulburări psihice prin sprijinirea acestora în asumarea a cât mai
multor responsabilităţi în viaţa lor şi în implicarea activă şi independentă în societate [4, p. 42].
Centrul comunitar, de obicei, propune trei programe de bază: Centru de zi, Plasament temporar şi Servicii de Consultanţă
(psihiatru, psihoterapeut, psiholog şi asistentul social). În cadrul Centrului de zi sunt oferite servicii până la trei ani: tratament
medicamentos de susţinere prescris de medicul psihiatru de sector (medicamentele, în cea mai mare parte, sunt procurate de
centru); alimentaţie de trei ori pe zi; activităţi de ergoterapie (menaj, servicii de bucătărie, grădinărit, cusut, desen, etc.); activităţi
de socializare (organizarea sărbătorilor de Crăciun, Revelion, a excursiilor, etc.).
Serviciile Centrului de Plasament Temporar se acordă pe o perioadă de maximum trei luni pe an, pentru a-i determina să
trăiască în mediul familial. Aceste servicii se acordă persoanelor care nu au posibilitatea de a se deplasa în fiecare zi. În oferirea
serviciilor, specialiştii se conduc de standardele pentru centrele comunitare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 55 din 30

169
ianuarie 2012 „Privind aprobarea standardelor minime de calitate a Centrelor Comunitare de Sănătate Mintală şi Regulamentul-tip
al Centrului” [11].
Pentru a beneficia de serviciile Centrului, persoanele cu probleme de sănătate mintală se pot adresa singure sau pot veni cu
îndreptare din partea medicului psihiatru, internatului psihoneurologic, primăriei, Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţie a
Familiei etc.
Centrul dispune de o echipă multidisciplinară formată din un psihiatru, un psihoterapeut, psihologi, asistente medicale,
asistenţi sociali [33]. Psihologii oferă servicii de psihodiagnostic, consiliere şi psihocorecție care sunt adaptate categoriilor de
beneficiari ai centrului. Cele mai frecvente servicii psihologice sunt cele de consiliere. Serviciile de psihocorecție sunt oferite, în
mod special, beneficiarilor centrului de zi în dependenţă de dezvoltarea proceselor psihice şi cognitive ale acestora.
Echipa de specialişti a centrului depune eforturi pentru:
• integrarea beneficiarilor în familii. Părinţii, copii sau rudele persoanelor cu probleme de sănătate mintală nu sunt deschişi
spre conlucrare. Ei aduc beneficiarii în centru şi „uită” să-i ia înapoi.
• angajarea în câmpul muncii a beneficiarilor. Este extrem de dificil de angajat în câmpul muncii persoanele cu probleme
de sănătate mintală, dar apte de muncă. Respectiv, este extrem de dificil a le asigura o viaţă independentă [28].
Asistentul social colaborează cu diverse instituţii (Direcţia Asistenţă Socială, centre de zi pentru copii, Oficiul de Ocupare a
Forţei de Muncă, CNAS, Procuratura) care oferă diverse servicii:
 angajarea în câmpul muncii (deși este o problemă dificilă în cazul persoanelor cu probleme de sănătate mintală);
 ajutor în perfectarea actelor;
 cantină socială. O dată în 3 luni, unele persoane cu probleme de sănătate mintală beneficiază de masă gratis pe
parcursul unei luni de zile la cantina socială (asistentul social recomandă beneficiarii pentru acest serviciu Direcţiei
Asistenţă Socială);
 asistarea bolnavilor în probleme juridice (sunt persoane interesate să ia locuinţa persoanelor cu probleme de sănătate
mintală);
 organizarea unor serbări (Crăciun, Paşte, Ziua mondială a persoanelor cu disabilităţi, etc.) [4, p. 96].
Inclusiv, asistentul social desfăşoară activităţi de colectare de fonduri de la agenţi economici, ONG-ri, pentru a putea
organiza unele activităţi de socializare în cadrul centrului şi a oferi cadouri sau ajutoare.
Puncte forte ale centrelor comunitare [4, p.100; 37]:
 servicii complexe, axate pe reabilitarea beneficiarilor;
 lucrul în echipă;
 oferirea serviciilor beneficiarilor nu doar în centru, ci şi în comunitate;
 beneficiarii nu sunt rupţi de mediul familial;
 libertate mai mare de acţiune din care cauză beneficiarii vin cu plăcere;
 beneficiarii nu sunt izolaţi de membrii societăţii.
De asemenea, deschiderea centrelor comunitare contribuie la reducerea numărului de bolnavi în staţionar. CCSM vine în
ajutor familiilor care îngrijesc de bolnavii cu probleme de sănătate mintală şi care, actualmente, plasează persoanele cu probleme
de sănătate mintală în instituţiile spitaliceşti [6, p.99].
În cazul copiilor cu retard mintal uşor, centrele comunitare facilitează rămânerea şi integrarea în societate a acestor copii,
frecventând pentru activităţi de reabilitare centrele comunitare de sănătate mintală. Terapia ocupaţională este un punct forte al
centrelor comunitare.
Deschiderea CCSM permite şi oferirea serviciilor bolnavilor geriatrici care au nevoie de îngrijire. Pentru aceştia, centrele
comunitare prestează servicii de îngrijire la domiciliu.
Punctele slabe ale CCSM [4, p. 101]:
 lipsa de specialişti (psihoterapeuţi, ergoterapeuţi, medici axaţi pe problemele comunitare);
 lipsa paturilor pentru plasament temporar.
170
 O problemă importantă este continuitatea serviciilor de sănătate mintală din instituţiile spitaliceşti şi CCSM. Actualmente,
nu există sistem de referinţă în acest domeniu, totul se bazează pe relaţiile personale. Constatăm necesitatea conlucrării dintre
spitalele de psihiatrie şi CCSM prin elaborarea de planuri comune de activitate, cu specificarea responsabilităţilor pentru fiecare
parte [ibidem].
Pentru a reitera și sublinia valoarea recuperativ-terapeutică și social-integrativă a centrelor comunitare pentru persoanele
suferinde de probleme ale sănătății mintale, propunem spre cunoștință Modele de servicii comunitare, ce pot cu succes funcționa
în R.Moldova.
Modelul de terapie comunitară afirmativă. Îngrijirile calitative pentru probleme grave de sănătate mintală încep cu
stabilirea unui sistem de îngrijire a sănătăţii, care are o mare varietate de opţiuni de tratament disponibile şi pot oferi tratamente de
înaltă calitate pentru fiecare pacient. Sistemul trebuie să fie pregătit să răspundă la o gamă mare de nevoi, cum ar fi un tratament
psihiatric, reabilitare, îngrijiri medicale şi stomatologice, şi asistenţă locativă [13, 17]. De exemplu, persoanele cu depresii,
tulburări anxioase adesea nu solicită un tratament psihiatric medicamentos, dar necesită stabilirea unui program complex de
îngrijire. Persoanele cu tulburări cum ar fi schizofrenia, pot nega că sunt bolnave sau au nevoie de tratament, ceea ce limitează
comunicarea lor interpersonală [6].
În asemenea cazuri, o intervenţie specifică şi eficientă este Terapia Comunitară Afirmativă (TCA) sau Tratamentul
Comunitar Asertiv, acordată de echipa de profesionişti, care include în sine în primul rând un medic psihiatru [4, p.104-107].
Echipa oferă îngrijire în circumstanţe non-instituţionale şi asertiv. Iniţial, TCA a fost dezvoltată ca un spital „fără pereţi”, o
„reabilitare psihiatrică fără ziduri” şi s-a dovedit a fi foarte eficientă la pacienţii grav bolnavi, care sunt fără adăpost sau cu risc
de respitalizare frecventă.
Beneficiarul nu vine în vreun aşezământ care oferă servicii, ci echipa oferă beneficiarului servicii de reabilitare în
comunitate. Programul de Terapie Comunitară Afirmativă (TCA) a demonstrat că este o alternativă cost/eficienţă pentru
spitalizare şi s-a dovedit a fi eficient în ce priveşte ajutorul beneficiarilor în menţinerea unei adaptări stabile în comunitate.
Terapia Comunitară Afirmativă (TCA) răspunde la trei priorităţi ale serviciilor de sănătate mintală:
1. menţinerea pacientului într-un cadru cât mai puţin restrictiv;
2. prevenirea respitalizării;
3. furnizarea de continuitate în asistenţă [ibidem, p.46].
TCA este mult mai scumpă decât un tratament tipic de sănătate mintală, dar mai puţin costisitoare decât spitalizarea sau
instituţionalizarea şi încarcerarea. Locul tradiţional pentru acest tip de îngrijire este centrul comunitar de sănătate mintală, care
utilizează mai extins managementul de caz.
Terapia mobilă, terapia comunitară afirmativă şi echipele de asistenţă continuă sunt sinonime ce se referă la un tip de
asistenţă şi tratament furnizat bolnavilor psihic cu tulburări severe şi persistent, ce implică mobilitate, încredere şi
continuitate. Sistemul mobil de îngrijire şi cel de management de caz afirmativ (intensiv) folosesc metode similare şi au
scopuri asemănătoare, dar terapia comunitară afirmativă diferă prin faptul că psihiatrul face parte integrantă din echipă, fără
a fi solicitat – ca în cazul managementului de caz intensiv – din exterior.
În modelul axat pe puncte forte (strengths) al managementului de caz, fiecare beneficiar are un manager de caz
individual. Programul este mai puţin orientat clinic, decât TCA şi este centrat mai mult pe nevoile personale şi sociale ale
fiecărui beneficiar.
Modelul ce sprijină reabilitarea vocaţională (Vocaţional Rehabilitation - VR). Evaluarea eficienţei reabilitării
vocaţionale este dificilă din cauza diversităţii de programe şi a evoluţiei rapide de la programe protejate la modele de angajare
de tranziţie sau asistate. În general, numărul de angajări din rândul persoanelor cu boli psihice este scăzut. Capitolul V, art. 33
– 40 din Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi (nr. 60-XIX din 30.03.2012) reglementează procedura de
integrare în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi în Republica Moldova. Persoanele cu dizabilităţi se încadrează în muncă
conform pregătirii lor profesionale şi a capacităţii lor de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de dizabilitate şi
conform recomandărilor conţinute în programul individual de reabilitare şi incluziune socială, emis de Consiliu sau structurile sale
171
teritoriale. Conform datelor Biroului Național de Statistică pentru a. 2013 și Cercetării Bugetelor Gospodăriilor Casnice - 43% din
numărul persoanelor cu dizabilități în vîrstă de 15 ani şi peste sunt ocupați în cîmpul muncii. Nivelul de ocupare al persoanelor cu
dizabilităţi este determinat de gradul de dizabilitate [58]. Angajarea în câmpul muncii reprezintă un element important al
evoluţiei persoanelor cu boli psihice; dezvoltarea unor strategii de reabilitare vocaţională optimă pentru pacienţii care doresc
să muncească reprezintă o prioritate importantă.
Modelul legăturii dintre tratamente clinice şi reabilitare. Probabil, cea mai importantă concluzie extrasă din literatura de
specialitate privind reabilitarea este aceea că o combinaţie dintre o terapie clinică eficientă şi reabilitarea comunitară este mai
eficientă decât cele două servicii luate separat. În timp ce tratamentul are ca scop înlăturarea stresului, ameliorarea
simptomatologiei şi, în ultimă instanţă, vindecarea bolii, reabilitarea este focalizată pe creşterea nivelului de funcţionare,
astfel încât nici terapia ambulatorie şi nici reabilitarea comunitară nu pot funcţiona izolat [apud, 4, p.46].
Modelul echipelor multidisciplinare aduce avantaje, permiţând personalului să cunoască pacientul, resursele şi problemele
sale, facilitând interschimbabilitatea staffului în eventualitatea absenţei vreunui clinician. Witheridge (1989) a elaborat o scurtă
descriere a sarcinilor pentru personalul echipelor terapeutice asumarea deplină a responsabilităţii profesionale; vizite la
domiciliu; oferirea de asistenţă şi instruire în mediul propriu al pacientului; reglementarea de (relaţii cu) servicii medicale;
facilitarea de reinternări necesare şi conlucrarea cu personalul din spital; de a lucra în parteneriat cu familiile.
La nivelul clientului, modelul managementului de caz clinic s-a dezvoltat ca un instrument principal, cu scopul de a
asigura continuitatea asistenţei. Bachrach (1981) a definit continuitatea asistenţei ca nevoia de a asigura clientului o
mobilitate ordonată şi neîntreruptă între diversele elemente ale sistemului de servicii. S-au identificat o serie de condiţii
importante care trebuie îndeplinite pentru a se realiza continuitatea: asistenţa trebuie să fie disponibilă o lungă perioadă de
timp; clientul trebuie tratat individual; asistenţa trebuie să fie complexă şi flexibilă; trebuie să existe stabilirea unei relaţii
interpersonale; trebuie să existe căi de comunicare între client şi furnizorul de servicii, precum şi între diferiţii furnizori de servicii
implicaţi în asistenţa acestuia [apud, 4, p. 47].
De obicei, managementul de caz este furnizat de către asistenţii sociali pentru categoriile sociale defavorizate, oferit în
cadrul unor instituţii sociale (Friday, 1986) şi constă în coordonarea diferitor servicii din comunitate. Este important de reţinut că
managementul de caz pentru persoanele cu dizabilităţi psihice, care pune accent pe nevoile clientului şi foloseşte o relaţie
terapeutică explicită, este denumit management de caz clinic.
Există şi un anume consens privind scopurile şi funcţiile de bază ale managementului de caz clinic. Scopurile sale au fost
descrise din perspectiva clientului de către Furlong-Norman (1991) ca „asistenţa unei persoane cu scopul de a trăi întru-un mediu
comunitar cât mai suportiv posibil şi de a sprijini crearea suportului şi mediului adecvate scopurilor şi nevoilor personale, când
aceste resurse nu există”.
Funcţiile de bază ale managerului de caz clinic constau în: evaluare, planificare, legătură şi monitorizare. Funcţiile
oferă o sinteză de activităţi furnizate de acele servicii etichetate ca integrative. Astfel, managementul de caz constituie
principala axă suportivă în interiorul reţelei de asistenţă:
 mobilitate şi identificare;
 evaluare şi planificare individualizată şi comprehensivă;
 coordonarea serviciilor;
 furnizarea directă de servicii;
 monitorizare şi evaluare;
 în întâmpinarea nevoilor speciale.
J. Chihai, citându-i pe Tintiuc D, Raevschi M. și Spinei L., clasează managementul de caz clinic o modalitate
terapeutică în aceeaşi măsură în care este un instrument ce oferă coordonarea asistenţei. Managerul de caz contracarează
aspectele negative ale trăirilor subiective ale clientului oferind un model de funcţionare sanogen („ceea ce promovează
sănătatea”) cu care clientul se poate identifica [apud 4, p. 49]

172
 După ce managementul de caz a fost considerat de Institutul Naţional de Sănătate Mintală din SUA ca fiind unul din
cele zece componente esenţiale ale sistemului de asistenţă comunitară, numeroşi autori au început să descrie mai pe larg
aplicarea managementului de caz în asistenţa de sănătate mintală [50 (2)].
Modelul axat pe programe de reabilitare psihosocială Îngrijirile adecvate pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală
necesită multiple intervenţii, aşa ca reabilitarea profesională şi vocaţională, medicaţia antipsihotică, asistenţa locativă etc. O
structură, care ar putea asigura aceasta este echipa multidisciplinară, scopul căreia este programul de reabilitare psihosocială. Acest
program utilizează o filosofie holistică, care se extinde dincolo de simptome, accentuând importanţa reabilitării, auto-gestiunii
bolii, sprijinului reciproc, abilitării cu putere a pacientului, şi recuperării. Recuperarea este un proces de ameliorare a stării
psihologice, bazat pe propria convingere, că este posibil să-ţi recâştigi scopul şi sensul vieţii, având o dizabilitate serioasă [2].
Terminologia utilizată pentru desemnarea acestui program diferă de la o țară la alta. Pentru Şcoala americană este obişnuit
termenul reabilitare. Şcoala franceză foloseşte termenii readaptare sau reclasare. H. Platt recomandă termenul reabilitare, acesta
având deopotrivă semnificaţie biologică şi una psihologică. Prin reabilitare, el înţelege reîncadrarea în muncă a omului bolnav sau
plasarea profesională a acestuia ca rezultat al eforturilor de colaborare dintre medicul specialist, personalul auxiliar medical şi
membrii organizaţiilor de educaţie şi asistenţă socială.
Programul de reabilitare psihosocială sprijină activităţi semnificative axate pe necesităţile vitale şi sociale, spre deosebire de
activităţile axate numai asupra pacienţilor psihiatrici. Acest program include o varietate de componente:
 echipele mobile de urgenţă ce prestează servicii după modelul Tratamentului Comunitar Afirmativ;
 servicii ergo-ocupaţionale;
 ateliere de muncă protejate şi locuri de muncă protejate;
 serviciul Advocacy;
 asistenţa locativă, reprezentată prin: locuinţe protejate (supravegheate) și locuinţe sociale (nesupravegheate) [28].
Serviciile de reabilitare psihosocială sunt oferite ca un continuum și cuprind programe de: socializare, servicii recreaţionale,
vocaţionale, rezidenţiale, antrenamentul abilităţilor pentru viaţa cotidiană în comunitate, terapia comunitară afirmativă şi
managementul de caz. Indivizii pot avea nevoie de aceste programe pe termen scurt sau nedefinit. Ele sunt oferite în contextul
unui mediu suportiv nestigmatizant comunitar şi într-o manieră în care centrarea se face pe „persoană” şi nu pe „pacient”,
crescând sentimentul de responsabilitate şi încurajând implicarea sa în procesul de reabilitare [18].
Orice acţiune de reabilitare urmăreşte compensarea stării de deficienţă, ameliorarea stării bolnavului sau a persoanei cu
deficienţă, reintegrarea sa în familie, profesiune, societate. Reabilitarea bolnavilor sau a persoanelor cu deficienţe psihice
se desfăşoară în mod diferenţiat, în trei direcţii, şi anume: reabilitare medicală, profesională şi socială.
Procesul de reabilitare trebuie să se desfăşoare sub conducerea şi supravegherea directă a unei echipe terapeutice complexe
multidisciplinare, specializată în acţiunea de reabilitare [28]. Echipa terapeutică multidisciplinară este alcătuită din: echipa
terapeutică generală, formată din medici recuperatori, asistente medicale, fizioterapeuţi, ergoterapeuţi, asistenţi sociali, sociologi,
logopezi; echipa psihiatrică, formată din: psiholog, psihiatru, psihoterapeut, sociolog, specialist
în terapiile ocupaţionale.
Activitatea echipei terapeutice multidisciplinare are ca rol organizarea, conducerea, aplicarea şi evaluarea
programului de reabilitare. Scopul reabilitării este de a învăţa indivizii să compenseze sau să elimine deficitele uncţionale,
barierele interpersonale şi de mediu, barierele cauzate de dizabilitate, precum şi de a reface abilităţile cu scopul revenirii
la o viaţă independentă, a socializării şi administrării eficiente a vieţii proprii. Intervenţia îl ajută pe individ să înveţe să
compenseze efectele simptomelor bolii prin dezvoltarea unor noi abilităţi şi tehnici de coping („efortul cognitiv şi
comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care
depăşesc resursele personale”) şi prin crearea unui mediu suportiv. Practicile reabilitării psihiatrice contracarează şi
efectele simptomelor secundare prin recâştigarea sentimentului de încredere, punându-se accent pe starea de bine mai
mult decât pe boală [4, p.44].

173
 Un alt concept-cheie al reabilitării este cel abilitarea cu putere (empowerment) a persoanei bolnave psihic. În procesul de
reabilitare individul trebuie să înceapă să ia decizii, să accepte responsabilităţi, să-şi asume riscuri şi chiar să comită greşeli. În
cadrul acestui proces de abilitare, individul începe să-şi reconstruiască o viaţă cât de cât normală [19; 21].
În continuare prezentăm posibilele componente ale Centrului Comunitar de SM (CCSM) - model, care asigură majoritatea
nevoilor bolnavilor cu tulburări psihice. Acest model este elaborat de medicul psihiatru, psihoterapeut, directorul Centrului pentru
copii şi tineri cu dizabilităţi mixte severe „Danko” din Bălţi J.Chihai și se implementeaza în Republica Moldova în mun. Bălți din
2011. Centrul îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii [4, p.107-112]:
 respectarea interesului superior al beneficiarului;
 confidenţialitate;
 respectarea opiniei beneficiarului;
 non-discriminare;
 interdisciplinitate şi multidisciplinitate;
 flexibilitate;
 accesibilitate la servicii de calitate;
 transparenţa informaţiei;
 promovarea cunoştinţelor despre sănătatea mintală;
 susţinerea familiei beneficiarului;
 respectarea drepturilor omului.
Scopul principal al activităţii Centrului este ameliorarea stării sănătăţii mintale a populaţiei şi crearea premiselor benefice de
reabilitare şi integrare socio-familială a persoanelor afectate de maladiile mintale.
Obiectivele generale ale Centrului sunt:
1. Reabilitarea medico-psiho-socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală.
2. Prevenirea instituţionalizării, dezinstituţionalizarea şi incluziunea socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală.
3. Sporirea accesului populaţiei generale la asistenţa medico-socială în cazul problemelor de sănătate mintală conform
principiului multidisciplinarităţii şi integrităţii serviciilor prestate, în special a celor în situaţii de risc sporit şi deosebit de
vulnerabili.
4. Asigurarea suportului consultativ-metodic şi informaţional în sănătatea mintală prin sporirea nivelului de cunoştinţe,
formarea atitudinilor şi practicilor sigure la populaţie.
5. Implicarea nemijlocită a comunităţii în reabilitarea psiho-socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, precum
şi în prevenirea şi promovarea sănătăţii mintale în societate.
Obiectivele specifice ale Centrului țin de:
• Crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea psiho-socială a persoanelor cu probleme de sănătate mintală şi sporirea
gradului de adaptare a lor în societate.
• Stimularea procesului de (re)socializare a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, precum şi (re)integrarea lor în
mediul familial.
• Sporirea nivelului de conştientizare a beneficiarilor, familiei lor şi comunităţii asupra importanţei menţinerii persoanei în
familie şi în comunitate.
• Organizarea serviciilor prestate de către Centru prin intermediul echipei comunitare multidisciplinare terapeutice.
• Promovarea sănătăţii mintale prin intermediul editării materialelor promoţionale şi organizării diferitor măsuri de
psihoigienă şi psihoprofilactică.
• Oferirea serviciilor de consultanţă psihiatrică, psihologică, juridică și de psihoterapie pentru beneficiari şi familii.
• Oferirea asistenţei la domiciliu în cazurile de urgenţă prin intermediul echipei mobile.
• Oferirea unui plasament temporar şi social.
• Oferirea unei alimentaţii adecvate.
174
 Întru realizarea scopului şi obiectivelor propuse Centrul are următoarele responsabilităţi:
1. Asigură servicii de asistenţă mobilă şi servicii de reabilitare prin echipe multidisciplinare, după caz, reprezentate prin:
a) servicii de asistenţă mobilă – pentru pacienţi dificili de tratat sau care refuză să frecventeze structurile medicale, dar care
acceptă tratamentul sau pentru acoperirea unor nevoi psiho-sociale variate, care necesită o deplasare a unor membri ai
echipei multidisciplinare.
b) programe de reabilitare. În funcţie de condiţiile locale, fiecare Centru oferă programe specializate de reabilitare, cum ar fi
programele de reabilitare vocaţională, programe de petrecere a timpului liber, programe de consiliere pentru pacienţi şi
familii [18].
2. Organizarea intervenţiilor în stare de criză pentru a preveni dezvoltarea episoadelor acute de boală şi deteriorarea celor
preexistente.
3. Asigură colaborarea cu alte sectoare, cum ar fi medicina legală, adăposturi temporare sau protejate, ateliere protejate,
consiliile specializate şi consiliile teritoriale pentru determinarea dizabilităţii şi capacităţii de muncă, sectoare de ajutor
social, învăţământ, alte sectoare ale sănătăţii.
Centrul este obligat să:
• aplice politica de respectare a drepturilor pacienţilor, inclusiv a confidenţialităţii;
• desfăşoare activităţi de prevenire a tulburărilor mintale la toate etapele: prevenirea primară - promovarea modului
sănătos de viaţă, prevenirea secundară - diagnosticarea precoce şi iniţierea promptă a tratamentului diferitor probleme de
sănătate mintală; organizarea şi efectuarea examinărilor profilactice şi screening-urilor la populaţia cu risc major; tratament
adecvat şi îngrijire medicală a problemelor depistate, prevenirea terţiară - reabilitare cu includerea atât a reabilitării
medicale, cât şi celei psiho-sociale;
• asigure o abordare holistică a sănătăţii de pe poziţii multidisciplinare, în corespundere cu standardele de calitate ale
serviciilor de sănătate mintală;
• să gestioneze lucrul tuturor specialiştilor cu beneficiarii în Centru prin echipa multidisciplinară a Centrului;
• să asigurare o abordare individualizată a beneficiarului, elaborând un Plan Individualizat de Servicii;
• promoveze serviciile comunitare de sănătate mintală la nivel teritorial, prin activităţi de sensibilizare şi mobilizare a
comunităţii în problemele de sănătate mintală şi dezvoltarea premiselor de reabilitare psiho-socială; conlucrarea cu
autorităţile locale, societatea civilă etc.;
• realizeze studii şi evaluări locale în baza cărora va elabora planul de activitate adaptat la necesităţile locale în
servicii de sănătate mintală.
Surse de referință:
1. Analiza Sistemei Serviciilor de Sanatate Mintala în R.Moldova. www.somato.md/reports/download/sistemul-sm-din-moldova-
analiza--ro, (accesat 20.02.2017).
2. Chihai J., Boderscova L., Spinei L. Aspecte istorice de dezvoltare a serviciilor comunitare de sănătate mintală în Europa de
Vest. In: Sănătate Publică, Economie şi Management în Medicină, 2008, nr.2 (24).
3. Chihai J., Boderscova L. Sănătatea Mintală, bolală ca un model de stres în existenţa umană, Ch., 2008, ghid practic.
4. Chihai J. Argumentarea ştiinţifică a serviciilor comunitare pentru bolnavii cu dereglări psihice. Teza de doctor în medicină.
Chișinău, 2011.
5. Clasificarea Internaţională a tulburărilor mintale şi de comportament (ICD) revizuirea a 10-a a OMS, Bucureşti: All education,
1993.
6. Contextul Sănătăţii Mintale. Ghid de servicii, OMS, 2003.
7. Constantin Enăchescu. Tratat de igienä mintalä. Ediția a 3-a, rev.-Iași: Polirom, 2008.
8. Convenţia despre Drepturile persoanelor cu dizabilităţi: Rezoluţia 61/106 Adunarea Generală a ONU din 24.01.2007.
9. Finanţe Pentru Sănătatea Mintală, Ghid de servicii, OMS, 2003.
10. Gherguţ Al. Managementul serviciilor de asistenţă psihopedagogică şi socială. Ghid practic. Iaşi: Polirom, 2003.
175
11. Hotărârea Guvernului nr. 55 din 30 ianuarie 2012 „Privind aprobarea standardelor minime de calitate a Centrelor Comunitare
de Sănătate Mintală şi Regulamentul-tip al Centrului”.
12. Hotineanu M., Ostrovschi N. Servicii comunitare de Sănătate Mintală - actualităţi şi perspective. Spitalul Clinic de psihiatrie
Chişinău 110 ani de activitate. Chişinău, 2005.
13. Îmbunătăţirea Calitativă Pentru Serviciile De Sănătate Mintală. Ghid de servicii, OMS, 2003.
14. Îmbunătăţirea Accesului şi Utilizarea Medicamentelor Psihotrope. Ghid de servicii, OMS, 2003.
15. Îndrumar legislativ şi normativ în acordarea serviciilor de sănătate mintallă. M.Hotineanu, V.Aftene, J.Chihai,
L.Boderscova. Ministerul sănătății al R.Moldova. Ch., 2011.
16. Legea privind sănătatea mintală nr. 1402 - XIII din 16.12.1997 modificată prin Legea Nr.35 din 28.02.2008.
17. Nacu A. şi al. Cercetarea în Sănătate Mintală. Ch., 2007.
18. Nacu A., Chihai J. Reabilitarea bolnavilor psihici în serviciile comunitare de sănătate mintală. Chişinău, 2009.
19. Nădăşan V., Azamfirei L. Start nou, un stil de viaţă pentru mileniul trei. Casa de ed-ră Viaţă şi Sănătate, Buc.- 1999.
20. Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Polirom, 2003.
21. Oprea N. şi al. Psihologia generală şi medicală, partea I, Chişinău, 1993.
22. Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova „Cu privire la Centrele Comunitare de Sănătate Mintală” nr.8 din
17.01.2009.
23. Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova Nr.591 „Cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Sănătate Mintală din Republica Moldova” din 20 august 2010.
24. Organizarea Serviciilor Pentru Sănătatea Mintală. Ghid de servicii, OMS, 2003.
25. Politica Pentru Sănătatea Mintală, Politici şi Programe. Ghid de servicii, OMS, 2003, p. 20 - 58.
26. Politica Naţională de Sănătate aprobată prin hotărârea de Guvern nr.886 din 06.08.2007 (Capitolul XII: Asigurarea
condiţiilor pentru ameliorarea sănătăţii mintale).
27. Programul Naţional privind Sănătatea Mintală aprobat prin hotărârea de Guvern nr.353 din 30.03.2007.
28. Priţcan V., Chihai J., Boderscova L. Suport de curs pentru medici, asistenţi medicali, managerii serviciilor medicale şi
sociale, psihologi şi asistenţi sociali, Terapie Ocupatională şi reabilitare psihosocială. Chişinău, 2009. p.156-165.
29. Raport referitor la sănătatea mintală  (2008/2209 (INI)). 28.1.2009. Parlamentul european 2004-2009. Comisia pentru mediu,
sănătate publică şi siguranţă alimentară.
30. Sănătatea Publică în Moldova, anul 2008. Centrul National de Management în Sănătate, Chişinău, 2009.
31. Săndulache S., Szentagotai L., Stresul – ce este şi cum îl recunoaştem, Viaţă+Sănătate, 8/2002 p.6.
32. Spinei L., Chihai J., Boderscova L. Evaluarea abilităţilor de incluziune socială şi profesională a beneficiarilor instituţiilor de
Sănătate Mintală din Repiblica Moldova (raportul cercetării). Chişinău, 2008.
33. Spinei L., Chihai J., Boderscova L. Resursele cheie ale serviciilor comunitare de SM: echipa multidisciplinară comunitară.
Chişinău, 2009.
34. Spinei L., Chihai J., Boderscova L. Serviciile de Sănătate Mintală din Republica Moldova: analiza situţională. Ch., 2010.
35. Spinei L. Invaliditatea prin tulburări mintale şi de comportament ca problema medico-socială. În: Anale ştiinţifice ale
Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Vol. I, Chişinău, 2009.
36. Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017 aprobată prin hotărârea de Guvern nr.1471 din
24.12.2007.
37. Studiul de fezabilitate privind dezvoltarea serviciilor de sănătate mintală în Republica Moldova. Centrul de Investigaţii şi
Consultanţă „SocioPolis”, 2010.
38. Studiu privind analiza politicii cu referire la persoanele cu dizabilitati în Republica Moldova. Centrul de resurse pentru
Drepturile Omului (CREDO), 2006.
39. Внебольничная помощь и психиатрическая реабилитация при тяжелых психических заболеваниях. Москва: Сфера,
2002. стр. 281-349, 459-490.
176
40. Голдберг Д., Гаск Л., Сарториус Н. Обучение врачей навыкам в сфере психического здоровья, Всемирная
психиатрическая ассоциация. Москва: Сфера, 2002.
41. Карлинг П.Д. Возвращение в сообщество, построение систем поддержки для людей с психиатрической
инвалидносью. Москва: Медицина, 2001.
42. Burns T. Community mintal health teams. Oxford University press, 2004. p. 10, 21-41, 164-169.
43. Callieri, B., Frighi, L. (1999). AspettiPsocologici e Psicopatologici delle Pedofilie. In: B.Callieri, L.Frighi (Eds.), La
Problematica Attuale delle Condotte Pedofile (pp. 39-50). Rome: EUR
44. E.Fromm. The Pathology of Normalcy. American Mintal Health Foundation. 2010.
45. Kierkegaard, Søren (1992). Concluding Unscientific Postscript to Philosophical Fragments, trans. by Howard and Edna
Hong. Princeton: Princeton University Press.
46. Klineberg, O.Psychologie Sociale. Presses Universitaires de France, 1967. Troisième édition. (En un volume).
47. Kozier, B., G. Erb, A.J. Berman, og S. Snyder, Fundamentals of Nursing: Concept, Process and Practice (7. útg.) (New
Jersey: Pearson Prentice-Hall, 2004).
48. Mental Health: facing the challenges, building solutions. Denmark: WHO, 2005. pag. 17-31, 111-117.
49. Textes de méthodologie en sciences sociales choisis et présentés par Bernard Dantier: ”Statistique, moyenne, norme et
anormalité: Georges Canguilhem, Le normal et le pathologique”. Extrait de: CANGUILHEM, Georges, Le normal et le
pathologique, Paris, PUF, collection « Galien », 1979 (1ère édition 1966) pp. 96-117, 155-157, 175-179.
50. (1) G.Thornicroft, G.Strathdee, M.Phelan, F.Holloway, T.Wykes, G.Dunn, P.McCrone, M.Leese, S.Johnson, G.Szmukler
(1998). Rationale and design. PRiSM Psychosis Study I. British Journal of Psychiatry 173, 363–370; (2) Thornicoft G., Tansella
M. Modelul matriceal al Sănătăţii Mintale. Cambridge: ed. Medicală, 1999, p. 15-28.
51. http://www.who.int/topics/mintal_health/ru/
52. http://moldova-suverana.md/article/protectia-persoanelor-cu-dizabilitati-mentale (accesat 20.02.2017)
53. http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.(accesat 16.02.17).
54. centruldesanatatemintala.ro/sanatatea_mintala (accesat 16.02.17).
55. http://www.mediafax.ro/social/medic-sfaturi-pentru-sanatatea-mintala-rupeti-monotonia-evitati-alcoolul-faceti-voluntariat-
13394289 (accesat 16.02.17).
56. alina.ghencea@telegrafonline.ro (accesat 16.02.17).
57. lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view
58. motivatie.md/.../4.Incluziunea_in_cimpul_muncii_a_persoanelor_cu_dizabilitati.pdf (accesat 23.02.17)

177
 SUPORT PENTRU CONSILIERE ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII REPRODUCERII

Carata Dumitru, dr., conf.univ.

Tema 1. Sănătatea reproducerii – noțiuni generale.

Societatea umană există datorită capacităţii de perpetuare a vieţii prin funcţia reproductivă. Numărul sporit de avorturi,
începutul precoce a vieţii sexuale, răspândirea bolilor sexual transmisibile – toate au contribuit la deteriorarea sănătăţii de
procreare.
În ultimul timp în R. Moldova, din cauza lipsei de informaţie despre planificarea familiei s-a înregistrat creşterea
numărului de avorturi şi de cazuri de infertilitate, răspândirea infecţiilor cu transmitere sexuală.
Sănătatea reproducerii este o parte componentă a sănătăţii societăţii şi include sănătatea sexuală care este o bunăstare
fizică, psihică şi socială.
Sănătatea reproducerii presupune libertatea oamenilor de a avea o viaţă sexuală satisfăcătoare şi fără risc, precum şi cea
de-a alege timpul şi frecvenţa reproducerii.
Ultima condiţie presupune dreptul femeii şi al bărbatului de-a cunoaşte şi de-a alege metode sigure, eficiente şi accesibile
de contracepţie, dreptul de-a avea acces la serviciile de specialitate, care le-ar garanta femeilor o sarcină şi naştere reuşită, şi
respectiv, le-ar oferi cuplurilor garanţia şi bucuria de-a avea un copil sănătos.
Sănătatea reproductivă presupune existenţa şi aplicarea unui complex de metode, mijloace şi servicii ce ar preveni şi
înlătura toate problemele legate de acest tip de sănătate.
Sănătatea reproducerii include şi sănătatea sexuală, care asigură existenţa unor relaţii interpersonale armonioase.
Sănătatea reproductivă reflectă starea sănătăţii din adolescenţă şi cea de maturitate.
Ea este rezultatul unor servicii de sănătate calitative, dar şi al altor factori, cum ar fi: Calitatea vieţii; Starea materială;
Educaţia; Condiţia socială; Relaţiile din familie; Relaţiile din societate; Relaţiile dintre sexe.
De fapt Sănătatea reproductivă presupune posibilitatea de-a avea un copil sănătos la timpul dorit, dar şi cea de a evita
sarcinile nedorite sau cele cu risc.
Povara problemelor sănătăţii reproductive revine, în mare măsură, femeilor, ele sunt supuse riscului complicaţiilor în
timpul sarcinii şi al naşterii, riscul prevenirii unei sarcini nedorite, ele suportă consecinţele unui avort efectuat în condiţii de
nesiguranţă, sunt supuse riscului infecţiilor cu transmitere sexuală şi sunt cele care folosesc, de cele mai dese ori, contraceptive.
Sexualitatea umană şi relaţiile acestora, uneori necontrolate, dintre sexe afectează sănătatea reproductivă a femeii şi
bărbatului. Ea presupune şi posibilitatea femeii de-aşi controla propria viaţă, fiind-ui asigurat accesul la resurse, la educaţie şi la o
muncă remunerată.
Aceleaşi condiţii sunt valabile şi pentru planificarea familiei, care la fel prevede accesul liber al femeilor la servicii sigure şi
fără risc: Pe durata sarcinii, în timpul naşterii şi după naştere; Alegerea şi utilizarea metodelor sigure de contracepţie(de reglare a
fertilităţii); Întreruperea sarcinii; Prevenirea, depistarea şi tratamentul infecţiilor cu transmitere sexuală; Tratamentul inflamaţiilor
organelor bazinului mic.
Planificarea familială ajută cuplurile să-şi regleze şi să-şi controleze fertilitatea. Ea le oferă posibilitatea de a avea copii
atunci când doresc de-ai naşte şi creşte în siguranţă.
Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi planificarea familială
prevede un şir de drepturi recunoscute persoanelor în legătură cu reproducerea lor şi planificarea familială.
Aceste drepturi se referă la: luarea liberă a deciziei referitoare la reproducerea (art.5), prin aceasta garantându-se libera
apreciere a persoanelor în ceea ce priveşte numărul copiilor lor şi timpul naşterii acestora, precum şi neamenstecul statului în
problemele ce ţin de reproducere; informarea persoanelor asupra sănătăţii lor reproductive şi planificării familiale (art.6),

178
serviciile de ocrotirea a sănătăţii reproductive şi de planificare familială care stau la dispoziţia oricui (art.7); confidenţialitatea
informaţiilor legate de reproducţie (art.12);
Realizarea acestor drepturi este asigurată după cum rezultă din articolul 13 al legii care include mai multe componente,
printre care: formarea unor atitudini conştiente a persoanelor faţă de naşterea copiilor sănătoşi şi doriţi prin asistenţa pedagogică şi
psihologică.
Federaţia Internaţională de Planificare a Familiei (FIPF)
a elaborat „Statutul cu privire la drepturile sexuale şi de reproducere,,. Statutul include următoarele drepturi:
 Dreptul la viaţă, care înseamnă că viaţa femeii nu trebuie expusă riscului din cauza sarcinii.
 Dreptul al liberate şi securitate a personalităţii, care recunoaşte că femeia în nici un caz n trebuie să fie expusă
constrângerii la relaţii sexuale, sarcină, sterilizare sau avort.
 Dreptul la egalitate şi independenţă de orice forme de discriminare, inclusiv în viaţa sexuală şi reproductivă.
 Dreptul la neamestec în viaţa particulară şi la confidenţialitate, ceea ce înseamnă alegerea de reproducere independentă şi
acordarea confidenţială a tuturor serviciilor în domeniul protecţiei sănătăţii reproductive.
 Dreptul la independenţa convingerilor, care include independenţa de interdicţii, convingeri religioase, filozofie şi obiceiuri
ca instrumente de limitare a independenţei gîndului şi acţiunilor în problemele comportării de reproducere şi sănătăţii
reproductive.
 Dreptul la informaţie şi instruire în privinţa sănătăţii reproductive, care include accesul la informaţia deplină, inclusiv
despre priorităţile, riscul şi eficacitatea tuturor metodelor contraceptive care permit luarea în mod liber şi răspunzător a
deciziilor ce ţin de viaţa reproductivă.
 Dreptul de a lua decizia cu privire la încheierea sau neîncheierea căsătoriei, formarea familiei şi planificarea acesteia.
 Dreptul de a lua decizia de avea sau nu copii, precum şi în privinţa timpului de naştere a acestora.
 Dreptul la asistenţă medicală şi ocrotire a sănătăţii care include dreptul la o calitate înaltă a asistenţei şi dreptul la
independenţa de deprinderi care aduc daune sănătăţii.
 Dreptul la folosirea realizărilor progresului ştiinţific prin care se subînţelege dreptul de acces la tehnologii noi, inofensive,
eficiente şi aplicabile.
 Dreptul la libertatea adunărilor şi participare în activitatea politică, care include dreptul tuturor oamenilor de a căuta
modalităţi de influenţare asupra societăţii şi guvernului în vederea protejării sănătăţii reproductive şi a drepturilor
reproductive.
 Dreptul la independenţă de tratament crud şi înjositor şi violenţă, care include dreptul tuturor femeilor, bărbaţilor şi
tineretului la protecţie în faţa violenţei, urmăriri sexuale, exploatare şi insultare.
Programul Naţional de asistenţă în planificarea şi protejarea sănătăţii reproductive are prin excelenţă sarcina de a susţine
familiile şi în special femeile în dorinţa lor de a avea copii, prin metode de consiliere şi asistenţă şi de a stimula atitudinea
responsabilă a părinţilor faţă de viitorul copil. Fiecare copil are dreptul de a nu fi rodul întîmplării şi de a se naşte în condiţii
familiale adecvate.
Crearea şi dezvoltarea diferitor servicii de planificare familială şi sănătate reproductivă în vederea scăderii numărului de
sarcini nedorite, deci atât a numărului de copii abandonaţi, cât şi a numărului mare de avorturi şi al complicaţiilor acestora.
Tema 2. Planificarea familială.
Planificarea familială este un complex de măsuri profilactice şi informativ – educaţionale îndreptat spre formarea unei
atitudini responsabile şi sigure în comportamentul sexual, preîntîmpinarea unei sarcini nedorite sau cu risc înalt, protejarea faţă de
maladiile sexual transmisibile, reducerea mortalităţii, morbidităţii materne şi infantile, formarea unui mod sănătos de viaţă.
Formarea modului sănătos de viaţă se bazează pe promovarea factorilor de sănătate şi excluderea concomitentă a factorilor
de risc.

179
 Factorii de sănătate:
 Activitatea de muncă înaltă, satisfacerea în muncă;
 Confortul fizic şi spiritual, dezvoltarea armonioasă a capacităţilor fizice şi intelectuale;
 Poziţia de viaţă activă, optimismul social, nivel de cultură înalt;
 Activismul fizic înalt;
 Alimentaţie raţională echilibrată;
 Relaţii familiare normale, trai bine organizat;
 Ereditate sănătoasă.
Factorii de risc
 Activitatea joasă în muncă, nesatisfacerea în muncă;
 Pasivitate, disconfort, tensiune neuro-emoţională şi psihică;
 Activism social scăzut, nivel de cultură redus;
 Activismul fizic scăzut, hipodinamic;
 Alimentaţie iraţională, neechilibrată. Fumatul, abuzul de alcool, folosirea drogurilor;
 Relaţiile de familie tensionate, trai nesănătos;
 Risc genetic.
Pentru formarea modului sănătos de viaţă ca bază a modului obişnuit de viaţă, savanţii, medicii au stabilit 10 norme
prioritare:
1. Respectarea regulilor igienice şi tehnicii securităţii.
2. Însuşirea metodelor de efectuare corectă a tratamentului psiho-igienic şi psiho-terapeutic.
3. Abandonarea tabacismului.
4. Alimentaţia raţională, calitativă, prin respectarea regimului.
5. Reducerea consumului de alcool în cazul persoanelor sănătoase şi excluderea lui de către bolnavi, evitarea substanţelor
toxice.
6. Participarea adecvată în dispensarizare.
7. Adresarea la timp la medic.
8. Activitatea fizică şi intelectuală permanentă pe măsura posibilităţilor.
9. Dezvoltarea spiritului de a fi de folos societăţii.
10. Cunoaşterea metodelor de acordare a asistenţei premedicale.
Stilul de viaţă este un factor determinant al stării de sănătate a unei populaţii. El are următoarele componente:
- obiceiuri alimentare şi consum de alcool;
- fumatul;
- stresul;
- utilizarea drogurilor;
- comportament sexual;
- activitate fizică;
- riscuri în timpul liber.
Planificarea familiei este necesară:
- pentru naşterea unor copii doriţi şi sănătoşi;
- pentru păstrarea sănătăţii femeii;
- pentru atingerea armoniei în relaţiile psiho-sexuale în cadrul familiei;
- pentru îndeplinirea planurilor de viaţă. Pentru ca calitatea de părinte să fie de răspundere, pentru ca pe lume să apară copii
doriţi şi sănătoşi, fiecare om contemporan trebuie să ştie cum să-şi păstreze sănătatea sa reproductivă:
180
 - vârsta optimală pentru naşterea copiilor - 20-35 ani. Este demonstrat faptul că dacă sarcina survine mai devreme sau mai
târziu, atunci ea decurge cu un mare număr de complicaţii şi probabilitatea ca sănătatea mamei şi a copilului să fie
dereglată este mai mare;
- intervalele între naşteri se recomandă să fie de nu mai puţin de 2-2,5 ani, ceea ce permite femeii să-şi restabilească puterile
pentru naşterile viitoare, să-şi păstreze sănătatea sa şi a viitorilor copii;
- avortul - cea mai periculoasă metodă de dirijare a natalităţii, el poate fi evitat cu ajutorul metodelor contraceptive
moderne;
- dacă totuşi sarcina nedorită a survenit şi femeia a decis să apeleze la avort, este necesar de adresat la medic cît mai
devreme - aceasta va reduce riscul posibililor complicaţii în timpul şi după avort;
- după naştere şi avort femeia poate să rămână gravidă până la prima menstruaţie, din această cauză trebuie selectat o
metodă contraceptivă sigură până la reînceperea vieţii sexuale;
- infecţiile care se transmit pe cale sexuală deseori constituie cauza sterilităţii la bărbaţi şi femei;
- contracepţia face viaţa intimă mai armonioasă, elimină grijile şi tulburările inutile.
Drepturile în domeniul reproducerii cuprind anumite drepturi ale omului deja recunoscute în legislaţiile naţionale, în
documentele internaţionale referitoare la drepturile omului şi în alte documente de consens relevante. Aceste drepturi se bazează
pe recunoaşterea dreptului fundamental al tuturor cuplurilor şi indivizilor de a decide liber şi responsabil asupra numărului de
copii, intervalului dintre naşteri şi momentul naşterii, şi de a avea informaţiile şi mijloacele să facă acest lucru, şi dreptul de a
atinge cel mai înalt standard al sănătăţii sexuale şi reproductive.
Asistenta în sănătatea reproducerii şi sexualităţii, incluzînd serviciile şi informaţiile de planificare familială, este
recunoscută nu doar ca o intervenţie activă esenţială pentru îmbunătăţirea sănătăţii femeilor şi copiilor, dar şi ca un drept al
omului. În procesul de selectare a metodelor de planificare familială toţi indivizii au dreptul de a avea acces, de a alege şi de a
beneficia de progresul ştiinţific.
În ultimii 30 de ani s-au făcut progrese semnificative în dezvoltarea noilor tehnologii contraceptive, inclusiv trecerea de la
contraceptivele orale combinate cu doză crescută la cele cu doză redusă şi de la dispozitivele intrauterine (DIU) inerte la
dispozitivele intrauterine (DIU) cu cupru şi DIU cu levonorgestrel. Totuşi, în unele ţări, politicile actuale şi practica asistenţei
medicale se bazează pe studii ştiinţifice referitoare la unele preparate contraceptive care nu se mai utilizează pe scară largă, pe
temeri teoretice îndelungate care nu au fost dovedite niciodată, sau pe preferinţa sau înclinaţia personală a furnizorilor de servicii.
Consecinţa acestor politici sau practici învechite este de multe ori limitarea atît a calităţii cît şi a accesului pacienţilor la serviciile
de planificare familială.
Progresele înregistrate în ultimele decade în domeniul cunoaşterii, cercetării şi dezvoltării ştiinţifice au dus la
diversificarea continuă a gamei noilor metode contraceptive disponibile pentru alegere şi la îmbunătăţirea siguranţei şi eficienţei
metodelor existente. Totuşi cel puţin 350 milioane de cupluri din lumea întreagă (dintre care multe doresc să amîne sau să prevină
o nouă sarcină) nu au încă acces la întreaga gama de metode moderne de planificare familială, în pofida dreptului lor individual de
a beneficia de progresele ştiinţifice. Pentru a oferi, pacientelor posibilitatea alegerii contraceptivelor într-o manieră care respectă
şi îndeplineşte aspectele legate de drepturile omului, este nevoie de o conduită care să le permită să facă o alegere informată.
Totuşi, alegerea făcută de femei este deseori impusă sau limitată de factori direcţi sau indirecţi de natură socială, economică sau
culturală. Procesul de alegere a metodelor de contracepţie necesită de obicei evaluarea comparativă a diferitelor metode, iar
avantajele şi dezavantajele anumitor metode contraceptive depind de împrejurări, percepţii şi interpretări individuale. În
furnizarea unor servicii de planificare familială de calitate furnizorii trebuie să respecte drepturile pacientei în domeniul
reproducerii, incluzînd facilitarea alegerii şi accesului prin promovarea deciziei contraceptive în contextul vieţii femeii.
Concepţia – este momentul central al reproducerii în care prin unirea spermei cu ovulul se formează zigotul (fertilizarea,
fecundaţia).
Pentru a discuta despre concepţie trebuie mai intîi să oferim cîteva date despre ciclul menstrual: acesta reprezintă perioada care
începe cu prima zi de menstră şi durează pînă în momentul în care începe următoarea sîngerare menstruala. În general se
181
consideră ziua primei sîngerări ziua 1. Teoretic, în situaţia unui ciclu menstrual de 28 de zile (varianta ideală), ziua a 14a este
considerata ziua ovulaţiei. Practic, avînd în vedere că foarte puţine dintre femei au durata ciclului menstrual de 28 de zile, trebuie
ştiut că perioada post-ovulaţie rămîne fixă la 14 zile. Un exemplu: Daca o femeie are un ciclu menstrual de 30 de zile, atunci ziua
cea mai probabil de ovulaţie este ziua a-16-a. De ce? Fiindcă în mod invariabil după 14 zile de la ovulaţie apare sîngerarea.
Diferenţa de zile este data de perioada pre-ovulătorie care poate fi mai lunga sau mai scurta. Atenţie! Multe femei au rămas
însărcinate crezînd că ovulaţia are loc în ziua a 14-a indiferent de durata ciclului menstrual.
Ovulaţia.
Ovulaţia reprezintă expulsia ovulului de către ovar. În ziua ovulaţiei acesta este expulzat spre trompele uterine de către
ovar sub influenta mai multor factori, predominant hormonali. Altfel spus, în aceasta zi, datorita unui vîrf de secreţie hormonala
de FSH(hormon foliculostimulant) si LH (hormon luteinizant), dar şi sub influenţa unor factori emoţionali, ovulul este "trimis la
întîlnire cu spermatozoidul". In cazul unui contact sexual neprotejat în această perioadă, cel mai probabil că va avea loc
fecundaţia, adică unirea spermatozoidului cu ovulul.
Perioada fertilă.
Sa zicem ca am identificat deja ziua ovulaţiei şi să presupunem că este vorba de ziua a 16-a precum în exemplul de mai
sus. Pentru a se proteja sau, dimpotrivă, daca îţi doreşti un copil, trebuie să ştii că:
1. ovulul supravieţuieşte aproximativ 24 de ore
2. Spermatozoizii supravieţuiesc 2-3 zile.
Din aproximativ 250 de milioane de spermatozoizi numai unul ajunge să fecundeze ovulul. Prin urmare, perioada fertilă este
teoretic perioada cuprinsă între 2-3 zile înaintea ovulaţiei şi o zi după. În exemplul nostru, perioada fertilă este reprezentată de
zilele 13-17 ale ciclului menstrual. În cazul în care ovulul nu a fost fecundat de către spermatozoid, valorile hormonilor sexuali
scad producînd o vasodilataţie a arterelor care alimentau uterul pregătindu-l pentru implantarea oului. Sîngerarea menstruală este
data de rupere acestor artere. În mod normal sîngerarea menstruală durează între 4 şi 6 zile. Substanţa eliminată cuprinde sîngele
din artere, dar şi celule ale epiteliului uterin care se pregătiseră pentru implantarea oului.
Fecundaţia.
Fecundaţia reprezintă unirea celor doi gameţi de la sexe diferite (spermatozoidul şi respectiv ovulul) rezultînd celula ou
care mai poartă si denumirea de zigot. Aceasta "unire" se petrece de obicei la nivelul treimii externe a trompei uterine, ceea ce
implica faptul ca spermatozoidul trebuie sa urce prin uter si trompa si sa ajungă la acest nivel.
Fecundaţia necesită un lanţ de evenimente: ovulul care este eliberat prin ovulaţie (de obicei in jurul zilei 14 a ciclului
menstrual) este captat de către trompa uterina (de fapt nu este vorba de către un ovul matur ci de către o celula precursoare a
acestuia); spermatozoidul suferă si el procese de transformare spre a deveni apţi pentru a îşi suma materialul genetic (respectiv cel
patern conţinut în spermatozoid şi cel matern conţinut la nivelul ovulului).
Procesele care vor duce la formarea ovulului încep încă înainte de naştere (în timp ce fătul de sex feminin este în uter).
Acest proces se opreşte însa şi stagnează pana la pubertate cînd diviziunile celulelor sexuale feminine se reiau si in fiecare luna va
fi selectat un folicul ovarian care se va maturiza si va duce in final la formarea ovulului. La ovulaţie, după cum spuneam mai sus,
se eliberează de la nivelul ovarului ovocitul 2, o celula din care va rezulta ovulul. Captarea acestuia de către trompă şi transportul
sau în treimea externa a trompei uterine, în primele 12 ore de la ovulaţie face posibila fecundarea. Ovulul se definitivează de fapt
în momentul în care vine în contact cu spermatozoidul. Trebuie să menţionam că ovulul este una din cele mai mari celule din
organismul uman, putînd fi vizibil chiar cu ochiul liber, fără ajutorul microscopului, în timp ce spermatozoidul este o celulă
relativ mică. Spermatozoizii trec de la nivelul vaginului în uter şi vor ascensiona spre trompele uterine daca acest lucru este
permis de către condiţiile locale existente la nivelul uterului.
Numărul de spermatozoizi care ajung la nivelul trompei uterine este redus acesta fiind de fapt un mecanism de selecţie
naturala (astfel spermatozoizii anormali ca şi conformaţie sau material genetic nu vor fi capabili sa ajungă la locul fecundării,
acest mecanism reducînd riscul de afecţiuni genetice). Capacitatea de fecundare a spermatozoidului este la om de 24 de ore de la
însemînarea vaginala. Ajunşi in apropierea ovulului, spermatozoizii suferă un proces numit capacităţile care le va permite să
182
traverseze învelişul ce acoperă ovulul. Un singur spermatozoid va fecunda însa ovulul, apoi petrecîndu-se modificări la nivelul
învelişului ovulului care nu permit că alţi spermatozoizi să mai pătrundă prin acest înveliş.
Conţinutul spematozoidului ajunge in interiorul ovulului unde vom avea materialele genetice provenite de la ambii părinţi.
Se produce apoi unirea celor doi nuclee (al spermatozoidului si al ovulului ) şi încep diviziunile celulei ou.
Spermatozoidul, fiind mic, participă la formarea oului în principal prin nucleul său care conţine materialul genetic al
tatălui în timp ce contribuţia ovulului este mai mare, pe lîngă materialul genetic nuclear al mamei, el contribuind şi cu citoplasma
sa (structura ce înconjoară nucleul unei celule) precum şi cu mitocondriile care conţin şi ele o cantitate de informaţie genetică
(ADN mitocondrial-mitocondria este "uzina producătoare de energie a unei celule") aceasta fiind deci provenită exclusiv de la
mama. Oul îşi începe acum drumul către uter, loc unde se va implanta şi unde se va dezvolta pe tot parcursul sarcinii, daca aceasta
este una normala.
Tema 3. Contracepţia.
Contracepţia implică o întrerupere în derularea ciclului fiziologic al concepţiei. Aceasta se obţine prin controlul ovulaţiei,
folosind metode care împiedică nodarea sau prevenind întîlnirea ovulului cu spermatozoidul.
Clasificarea:
Se împarte în 2 grupe mari:
1) Metode de planificare familială naturală: metoda calendarului/ritmului; metoda temperaturii bazale; metoda
mucusului cervical; metoda simptotermică; amenoreea de lactaţie; coitul întrerupt.
2) Metode moderne de contracepţie: contraceptivele orale combinate; contraceptivele orale numai cu progestative;
contrceptivele injectabile numai cu progestative; contraceptivele injectabile combinate; implantele contraceptive; dispozitivele
intrauterine; metodele de barieră: prezervativul masculin, prezervativul femenin, diafragma, cupola cervicală; spermicidele,
buretele vaginal; sterilizarea feminină; sterilizarea masculină.
3) Metodele contraceptive acţionează asupra unei verigi din lanţul concepţiei prevenind apariţia unei sarcini nedorite.
Punctele de atac pentru fiecare metodă sînt următoarele:
1) Contraceptivele orale combinate
- inhibă ovulaţia
- modifică mucusul cervical
- suprimă endometru
2) Contraceptivele orale numai cu progestative
- afectează mucusul cervical
3) Contraceptivele injectabile numai cu progestative
- afectează mucusul cervical
- inhibă ovulaţia
4) Contraceptivele injectabile combinate
- inhibă ovulaţia
5) Implantele contraceptive
- afectează mucusul cervical
- afectează ovulaţia
6) Dispozitivul intrauterin
- previne fertilizarea
7) Metodele de barieră
- previn accesul spermatozoizilor în tractul genital superior
8) Metodele naturale de planificare familială
- identifică perioadele fertile şi nefertile ale ciclului menstrual
9) Contracepţia de urgenţă
183
 - acţionează diferit în funcţie de metoda utilizată (hormonală sau dispozitivul intrauterin)
10) Sterilizarea feminină
- previne fertilizarea
11) Sterilizarea masculină
- previne eliberarea spermei.
Metoda de planificare familială naturală /MPFN/
Definiţia
Termenii tradiţionali „ritm” şi „perioada sigură” pentru a desemna planificarea familială bazată pe detecţia ovulaţiei, au
fost înlocuiţi în ultima decadă cu termenii “MPFN” sau „metodele conştientizării fertilităţii”.Această metodă se bazează pe
recunoaşterea apariţiei naturale a semnelor şi simptomelor ovulaţiei, identificînd perioada fertilităţii şi influenţa a ciclului
menstrual, cu scopul de a planifica sau a preveni sarcina.
Conştientizarea fertilităţii furnizează femeii o mai bună înţelegere a corpului său.
Istoric.
Dintre metodele de PFN, cea mai veche este coitul întrerupt, una dintre primele metode contraceptive folosite de om. Nu
se cunoaşte exact de cînd se foloseşte această metodă, primele referiri clare sînt făcute în Vechiul Testament.
Abstinenţa periodică a fost şi ea folosită ca metodă contraceptivă din antichitate; în epoca lui Hiportate, menstruaţia era în
mod curent asociată cu ovulaţia, perioada fertilă maximă fiind considerată cea imediat următoare. Ideea aceasta a existat până
aproape de începutul secolului XX.
Deşi există indicatori ai fertilităţii mult mai precişi, pentru mulţi oameni, metoda ritmului şi planificarea familială naturală
sunt sinonime.
Folosirea metodei curbei temperaturii bazate pentru identificarea perioadei de ovulaţie are începuturile în constatarea lui
Squire (1868) care arată că temperatura organismului femeii prezintă o scădere în cursul menstruaţiei, după ce suferă creşteri
prealabile.
Utilizarea modificărilor mucusului cervical pentru a determina perioada fertilă nu s-a introdus decât în anii 1960. Metoda
glerei este imaginată de Billings în 1973, pe baza variantelor fiziologice ale secreţiei vaginale.
Eficienţă
Eficienţa MPF depinde de cît de bine înţeleg utilizatoarele metode şi de cît de bine îşi utilizează aceste cunoştinţe.
Unei proporţii semnificative de cupluri li se pare dificilă determinarea cu precizie a fazei fertile, astfel încât, pe parcursul
folosirii metodei abstinenţei periodice, apare riscul de-a încalcă regulile.
Din această cauză, o consiliere corespunzătoare şi relevanţă, o învăţare adecvată a metodei şi vizetele de urmărire pot
reprezenta un sprijin important, toate acestea fiind elemente esenţiale pentru eficienţa metodei.
Rezultatele unor studii arată o rată de eşec foarte înaltă ce variază de la 10 la 30 de sarcini la 100 de utilizatori.
Clasificarea
În mod tradiţional şi istoric se descriu 6 metode:
- metoda calendarului (descrisă şi ca ritmul calendarului Ogino-Knauss sau metoda ritmului) (MC);
- metoda temperaturii bazale (TCB);
- metoda simptomatică a mucusului cervical sau metoda ovulaţiei (denumită des şi metoda Bilings) (MMC);
- metoda simptotermică care are mai multe varietăţi, şi toate presupun utilizarea metodei curbei temperaturii bazale
(MST);
- datele unui studiu multicentric recent asupra alăptării, susţin utilizarea metodei amenoreei de lactaţie (MAL) în cadrul
metodelor PFN;
- coitul întrerupt.
Mecanismul de acţiune
În funcţie de tipul metodei, metodele naturale pot preveni apariţia unei sarcini prin trei moduri de acţiune:
184
 - lipsa contactelor sexuale în perioada fertilă: metoda calendarului, metoda temperaturii bazale, metoda Billings şi
metoda simptotermică;
- supresia ovulaţiei: metoda amenoreei de lactaţie;
- prevenirea fertilizării prin eliminarea spermei în afara vaginului: coitul întrerupt.
În întreaga lume aproape 100% dintre femei îşi alăptează nou-născuţii pentru o anumită perioada de timp. Acum este
recunoscut faptul că alăptarea acţionează ca un mijloc natural de spaţializare a naşterilor, sau pe scurt „contraceptivul natural”.
Este important să se recunoască faptul că alăptarea, în special alăptarea exclusivă, are un efect profund asupra fertilităţii şi
asupra modificărilor estrogenice care crează semnele şi simptomele utilizate în variatele metode ale PFN.
Avantajele:
- nu costă nimic;
- nu există efecte secundare;
- sunt metode reversibele de contracepţie;
- culpurile obţin mai multă informaţie despre fiziologia lor sexuală, căpătînd o înţelegere mai bună a funcţiilor
reproductive;
- responsabilitatea planificării familiei implică ambii parteneri, ceea ce poate duce la creşterea comunicării între ei;
- pe bază imformaţiilor căpătate în procesul iniţial de învăţare şi după cîteva vizite de urmărire, mulţi utilizatori pot
practica metode fără o altă asistenţă suplimentară;
- sunt acceptate de multe grupuri religioase care nu acceptă alte metode de contracepţie;
- coitul întrerupt poate fi folosit ca metodă secundară altor metode de contracepţie;
- MC, grelei, TBC şi simptotermică pot fi folosite atît pentru prevenirea cît şi pentru obţinerea sarcinii.
Dezavantajele:
- M. depinde în mare masură de înţelegerea şi cooperarea dintre cei 2 parteneri ceea ce, uneori, este greu de realizat;
- Eficienţa este mai scăzută decît a majorităţii celorlalte metode contraceptice;
- Este necesară o perioadă de învăţare relativ lungă. Uneori femeile rămîn grăvide în timpul perioadei de învîţare a
metodei;
- Monitorizarea zilnică şi înregistrarea datelor poate fi plictisitoare pentru unele femei;
- Perioadele lungi de abstinenţă sexuală pot duce la dificultăţi în viaţa cuplului şi la stres psihologic;
- Frica unei sarcinii nedorite poate influenţa negativ confortul psihic, în special al femeii;
- Femeilor care au cicluri neregulate li se poate părea dificilă folosirea acestei metode;
- În perioada alăptării semnele şi simptomele caracteristice fertilităţii variază foarte mult.
Indicaţiile.
Reprezintă o alternativă pentru cuplurile care nu doresc să utilizeze o metodă contraceptivă mai eficientă din cauz:
- femeilor legate cu apariţia efectelor secundare;
- constringerilor religioase sau culturale;
- accesului dificil la alte metode.
Stări care limitează alegerea metodei
Sunt cîteva circumstanţe speciale mai obişnuite legate de anumite grupuri de vîrstă care utilizează MPFM. Cînd o tînără
fată începe să aibă menstruaţii, ciclurile ei pot fi foarte neregulate. De obicei, sînt necesari 1-3 ani pentru dezvoltarea ciclurilor
menstruale regulate ovulatorii. Pe de altă parte, abstinenţa este promovată în mod larg ca soluţie la activitatea sexuală a
adolescenţilor şi a frecvenţei sarcinilor nedorite şi a BTS, inclusiv infecţia cu HIV. Variaţiile marcate ale caracterelor menstruale
la adolescente, face ca asemenea previziune să fie incertă cel puţin 5-6 ani fertili.
Cu câţiva ani înainte de menopauză, ovarele femeii încep să producă nivel scăzut de hormoni şi fertilitatea ei scade. În anii
premenopauzali, intervalul dintre menstruaţii începe să varieze cîteodată chiar semnificativ.

185
 Infecţiile vaginale pot apărea la orice vârstă din viaţa reproductivă a femeii. Dacă o femeie are o infecţie vaginală, ea poate
să aibă dificultăţi în observarea mucusului cervical.
Din cauza că evitarea sarcinii pentru adolescente, femeile premenopazice, mamele care alăptează şi femeile cu infecţii
vaginale este esenţial ca acestea să primească instrucţiunile şi sprijinul necesar.
Aceste stări includ:
- alăptatul
- starea după avort
- vîrsta
- sîngerările vaginale (neregulat, abundent, prelungit, neexplicat)
- neoplazia intraepitelială (NIC)
- cancerul de col
- ectropionul cervical
- formă gravă de ciroză
- BTS
- tumori hepatice
- hipotiroidia/hipertiroidia
- schistosomiaza cu firbroză hepatică
- utilizarea medicamentelor
- hipertensiunea arterială (160/100)
- vasculopatiile
- cardiopatia ischemică în prezent sau în antecedente
- valvulopatiile complicate
- cancerul de sân în prezent
- cancerul endometrial şi ovarian
- infecţia cu HIV/SIDA
- tuberculoza
- boala inflamatorie pelvină
Femeilor care au un risc crescut pentru boala inflamatorie pelvină/infecţie cu transmitere sexuală/infecţie cu HIV trebuie
recomandate întotdeauna metode de barieră, în special prezervativul.
Modul de utilizare
Metoda calendarului/ritmului (MC)
Metoda calendarului este bazată pe faptul că majoritatea femeilor au ovlulaţia aproximativ cu 2 săptămîni înainte de
fiecare menstruaţie indiferent de lungimea ciclului menstrual, femeile pot să şi calculeze zilele fertile ale ciclului său.
Pentru a putea calcula faza fertilă şi cea nefertilă ale ciclului menstrual, femeia trebuie să-şi monitorizeze durata ciclului
timp de cel puţin 6 luni. Astfel se va identifica ciclul cel mai lung şi cel mai scurt. Pentru a obţine prima zi posibil fertilă se va
scădea din zilele ciclului cel mai scurt cifra 20; pentru a obţine ultima zi încă fertilă se va scădea din cifra celui mai lung ciclu
cifra 10.
Exemplu:
În cadrul ciclului standart de 28 zile.
- prima zi probabil fertilă: 28 – 20 = ziua 8
- ultima zi probabil fertilă: 28 – 10 = ziua 18
În acest caz, perioada de abstinenţă este între ziua 8 şi ziua 18, deci 10 zile.
Unele cupluri preferă folosirea altei metode în locul abstinenţei ( MB sau coit întrerupt ).

186
 Metoda temperaturii corporale bazale
Această a fost prima metodă ştiinţifică cunoscută pe abstinenţa periodică. Temperatura corpului bazală / TCB / este
temperatura corporală în condiţii de repaus şi este bifazică într-un ciclu ovulator. După ovulaţie progesteronul din corpul
luteal ridică tC cu ascensiune detectabilă de 0,2-0,4 C sau 0,4-1,0 C Fahrenheit, t rămîne ridicată pînă la următoarea menstruaţie.
Accesiunea datorată ovulaţiei este redusă, dar este uşor de identificat dacă t este înregistrată în condiţiile standart şi se foloseşte
un grafic special.
Condiţiile standart pentru construirea graficului TCB:
- înregistrarea temperaturii la aproximativ acelaşi moment în fiecare dimineaţă imediat după trezire, înainte de a coborî
din pat sau înainte de orice altă activitate;
- utilizarea unui termometru special pentru ovulaţie, deoarece scala sa între 36 şi 38 grade Celsius este mărită şi face ca
temperatura să fie mai uşor de citit, sau utilizarea unui termometru digital care reduce timpul de înregistrare la 45
secunde şi conferă o citire uşoară şi fidelă;
- înregistrarea temperaturii orale timp de 5 minute, sau vaginale sau rectale timp de 3 minute. Oricum, temperatura
orală, deşi utilă, oferă înregistrarea cea mai puţin satisfăcătoare deoarece ea este mai susceptibilă la modificări minore;
- se înregistrează orice tulburare, ca de exemplu o răceală, orice modificare a timpului obişnuit de trezire;
- se începe un nou grafic în prima zi a menstruaţiei. Acest lucru permite ca ascensiunea termică în relaţie cu lungimea
ciclului să fie observată imediat.
TCB este o metodă care poate fi folosită numai pentru identificarea fazei infertile postovulatorii a ciclului menstrual şi nu
poate fi utilizată pentru a identifica zilele infertile precoce ale femeii sau când începe faza fertilă. Această metodă nu va fi utilă
cuplurilor care doresc sarcina, deoarece ea poate să le spună numai când faza fertilă a trecut deja. Dacă un cuplu foloseşte metodă
pentru evitarea sarcinii, ei trebuie să nu aibă act sexual de la începutul menstruaţiei până în cea de-a treia zi în care temperatura
creşte.
Metoda mucusului cervical (glerei)
Metoda mucusului cervical (MMC) se bazează pe faptul că apariţia fertilităţii la femei este însoţită de secreţia unui tip
particular de mucus din glandele cervicale sub influenţa estrogenului şi progesteronului circulant la diferite momente ai ciclului
menstrual, caracteristice fizice ale glereri suferind o serie de modificări de la o zi la altă.
O femeie care utilizează MMC, observă şi înregistrează zilnic modificările secreţiei cervicale mucoase în timpul ciclului
său menstrual, pentru a determina zilele fertile şi infertile ale ciclului.
În mod obişnuit utilizatoarea nu observă mucus timp de câteva zile după ce sângerarea menstruală încetează („zilele
uscate”). Numărul zilelor poate să varieze ciclu; multe într-un ciclu lung, puţine sau deloc într-un ciclu scurt. Apoi, când începe să
apară mucusul, el este îngroşat, aderent sau pastos şi este de culoare albă-gălbuie. Când femeia observă orice tip de mucus înainte
de ovulaţie, ea trebuie să îşi dea seama că poate să fie fertilă datorită faptului că apariţia mucusului semnalizează faptul că
ovulaţia se apropie.
Acest mucus produce o senzaţie de catifelare şi lubrefiere la nivelul vulvei. Aceastea sunt denumite „zilele umede”.
Ultima zi a senzaţiei de lubrefiere, sau apariţia glerei fertile este descrisă ca „ziua peak-ului”. Urmând „peak”-ului şi odată cu
declanşarea secreţiei de progesteron de către corpul luteal, glera se modifică în mod brusc, fiind aderentă şi scăzând cantitativ.
Este o senzaţie certă de uscăciune la nivelul vulvei. Această fază continuă până la declanşarea următoarei menstruaţii.
Instrucţiunile pentru monitorizarea MMC includ:
- participarea abstinenţei pe perioada ciclurilor de învăţare;
- începerea monitorizării în prima zi a menstruaţiei;
- înregistrarea observaţiilor fiecărei zile noaptea;
- efectuarea observaţiilor de-a lungul zilei când se merge la toaletă, folosind hârtie igienică pentru ştergerea vulvei
înainte şi după micţiune;
- cînd glera este prezentă, ea poate fi luată între degetul mare şi arătător pentru a testa capacitatea de întindere;
187
 - observaţia poate să includă atît senzaţia resimţită cât şi inspecţia vizuală a mucusului care apare la nivelul vulvei;
- înregistrarea „zilei peak-ului” cu un „X” şi următoarele trei zile cu 1,2,3;
- pentru a evita sarcina, culpul trebuie să practice abstinenţa de la actul sexual în timpul menstruaţiei, în toate zilele în
care femeia observă prezenţa glerei şi până în cea de-a patra zi după „ziua peak-ului”.
Metoda simptotermică
Metoda simptotermică combină înregistrarea temperaturii corporale bazate cu observării caracteristicelor mucusului
cervical şi a altor indicatori fiziologice ai ovulaţiei, ca de exemplu tumefierea sînilor, durerea la mijlocul ciclului, sîngerarea sau
sîngerarea minimă, disconfort abdominal şi modificări ale dispoziţiei psihice. Metoda glerei este utilizată pentru a determina faza
fertilă preovulatorie, în timp ce startul fazei postovulatorii este determinat atât prin metoda glerei cât şi prin creşterea temperaturii.
Unele femei care utilizează această metodă, observă de asemenea modificările care apar la nivelul colului uterin sau
cervixului în timpul ciclului menstrual. În timpul fazei relativ infertile anterioare ovulaţiei, cervixul este ferm şi închis. Cu puţin
înainte de ovulaţie şi în timpul fazei fertile colul este elevat şi devine mai moale şi mai deschis. În timpul fazei infertile,
postovulaţie, colul devine din nou ferm, coborât şi închis, ceea de previne trecerea spermatozoizilor prin col.
Dacă un cuplu utilizează MST pentru evitarea sarcinii, el nu trebuie să aibă act sexual în nici o zi „uscată” din timpul fazei
iniţiale infertile, şi în nici o zi din faza fertilă începând cu prima zi de prezenţă a glerei. Ei pot să aibă din nou act sexual, în timpul
fazei infertile după ovulaţie. Dacă un cuplu care utilizează această metodă doreşte o sarcină, ei pot avea act sexual în timpul fazei
fertile a ciclului.
Metoda amenoreei de lactaţie
Este recunoscut faptul că alăptarea acţionează ca un mijloc natural de spaţializare a naşterilor, sau pe scurt „contraceptivul
naturii”. În lumea întreagă mai multe naşteri sunt prevenite prin lactaţie decât prin toate celelalte contraceptive combinate.
Metoda amenoreei de lacvtaţie (MAL) se bazează pe dovadă ştiinţifică, şi anume că o femeie nu este fertilă şi nu poate să
rămână gravidă în timpul amenoreei complete de lactaţie, până când copilul său împlineşte 6 luni. Rolul alăptării în spaţializarea
naşterilor este o descoperire mai recentă. MAL conferă o protecţie de cel puţin 98% împotriva sarciniii în primele 6 luni după
naştere.
Cele trei condiţii care par să aibă cea mai mare influenţă asupra eficienţei MAL sunt:
- caracterul integral al alăptării sau procentul pe care îl reprezintă laptele matern din hrana zilnică a copilului;
- durata alăptării sau numărul de săptămîni sau luni în care mama îşi alăptează copilul;
- frecvenţa şi durata suptului sau de câte ori şi cât timp îşi alăptează mama copilul într-o perioadă de 24 de ore;
Iniţierea precoce a alăptării mai frecvente probabil cu câtva timp înainte de prima menstruaţie postpartum, poate să inhibe
mai eficient revenirea activităţii ciclile a axei hipotalamo-pituitaro-ovariene şi prin ea inchibă ovulaţia.
Iar dacă mama face o întrerupere între lactaţie mai mult de 6 ore şi copilului i se dă altă alimentaţie, este riscul mare de a
rămîne gravidă, şi ea trebuie să apeleze la alte MPF.
Coitul întrerupt
Această metodă este deosebit de simplă, fapt care explică păstrarea ei din antichitate până în prezent.
Ca şi tehnică, în momentul când bărbatul are senzaţia iminenţei de ejaculare, îşi retrage penisul din vagin ejaculând în
afara lui. Pentru ca metoda să aibă succesul scontat, bărbatul trebuie să se obişnuiască să identifice senzaţiile care preced
ejacularea. Studii fiziologice făcute asupra bărbaţilor arată că ei au o emisie lichidă înaintatea ejaculării care se numeşte pre-
ejaculat. Acesta nu conţine în mod obişnuit spermatozoizi, fiind compus din secreţii glandulare, deci nu are potenţial fecundant.
Situaţia se schimbă dacă bărbatul a mai avut ejaculări anterioare recente, după care pot rămâne spermatozoizi în cantitate mare.

188
 Tema 4. Contraceptivele orale.
Se împart în contraceptive orale combinate şi contraceptive orale numai cu progestative.
A. Contraceptivele orale combinate (COC)
( sunt substanţe hormonale administrate oral femeilor pentru a preveni sarcina)
Pilulele au fost folosite de peste 150 mil. de femei din toată lumea. Există variaţii enorme între ţări şi în cadrul aceleiaşi
ţări, între diferite grupe de vîrstă. Diferenţele ţin mai degrabă de politica medicală, de religie şi de inerţia instituţiilor decît de
acceptabilitatea consumatorilor. Studiul Sănătăţii Reproducerii în Republica Moldova realizat de Institutul de Cercetări Ştiinţifice
pentru Ocrotirea Sănătăţii Mamei şi Copilului şi Centrul de Control “Atlanta” arată că doar 2% din femei folosesc pilule.
Majoritatea femeilor care întrerup utilizarea pilulelor o fac din motive non-medicale (nu pentru că ar fi dezvoltat o
complicaţie majoră sau un efect advers). Multe sarcini intervin atunci cînd femeia întrerupe pilulele sau neglijează să înceapă o
altă metodă contraceptivă şi această perioadă are contact sexual neprotejat. Rata de eşec pentru contraceptivele orale combinate
este extrem de scăzută, aproximativ 2 la 10.000 de femei pe an. O femeie care a întrebuinţat contraceptive orale combinate nu va
constata o scădere a fertilităţii determinată de contraceptivele orale, chiar dacă ar putea dura mai mult timp pînă la apariţia unei
sarcini după întreruperea contraceptivelor orale combinate decît după folosirea altei metode contraceptive. În studiul Asociaţiei de
Planificare Familială de la Oxford, printre femeile fertile ce au renunţat la contracepţia cu pilule, după 30 de luni 90% au născut.
În medie intervalul pînă la apariţia unei sarcini este de 2-3 luni.
Dozele primelor produse comercializate în anii 60 erau desigur prea mari. Aceste pilule conţineau mai mulţi estrogeni într-
o singură zi decît se administrează acum într-o săptămînă, iar doza zilnică de progestative de atunci acoperă acum un ciclu
complet. Astăzi estrogenii sînt administraţi în doze reduse, iar impactul metabolic al progestativelor poate fi micşorat pe 2 căi:
a) indiferent de progestativul ales, se preferă doza minimă acceptabilă;
b) produsele de ”generaţia a treia” determină mai puţine modificări metabolice adverse, în timp ce păstrează o bună
activitate contraceptivă şi de control a ciclului menstrual.
Există 2 tipuri de contraceptive orale combinate:
- monofazice
- multifazice (bifazice şi trifazice)
Contraceptivele monofazice – sînt pilule cu compoziţie constantă, deoarece fiecare tabletă conţine aceeaşi doză de
estrogen şi progestativ timp de 21 de zile. Monofazicele pot fi clasificate în funcţie de conţinutul în estrogeni ca avînd:
1. doză redusă: sub 50 mg.estrogeni
2. doză medie: 50 mg.estrogeni
3. doză crescută: peste 50 mg.estrogeni
Contraceptivele multifazice pot fi de 2 feluri: bifazice şi trifazice. În esenţă, diferenţele dintre produsele monofazice şi
cele multifazice rezidă în dozajul hormonal. În cazul regimului multifazic, dozajul progestativului singur sau al progestativului şi
estrogenului variază în cursul tratamentului pentru un ciclu menstrual. Toate contraceptivele orale combinate multifazice sînt
considerate produse cu doză redusă.
a) Contraceptivele bifazice.
În regimul bifazic de 21 de zile ciclul este devizat în 2 faze. Singurele bifazice disponibile împart ciclul într-o fază
foliculară de 10 zile şi o fază luteală de 11 zile. Estrogenul e administrat în doză constantă pe tot parcursul ciclului menstrual.
Nivelul de progestativ creşte în a doua fază a ciclului. Tabletele sînt clasificate pe culori pentru a diminua posibilitatea
administrării lor greşite.
b) Contraceptivele trifazice.
În regimul trifazic tratamentul pentru un ciclu constă din 3 faze. Ca şi în ciclul bifazic, compoziţia tabletelor sînt clasificate
pe culori.
Există 3 posibilităţi de combinare a contraceptivelor orale trifazice:

189
 - la prima formulare trifazică nivelul estrogenului rămîne acelaşi tot timpul ciclului, dar nivelul progestativului
creşte gradat în fiecare fază a ciclului;
- la următoarea formulare nivelul estrogenului rămîne acelaşi pe tot timpul ciclului,dar nivelul progestativului creşte
din faza întîi în faza a doua, iar în faza a treia, scade la nivelul dozei iniţiale;
- ultima formulare s-a dezvoltat în ideea de a mima cît mai fidel fluctuaţiile hormonale ce au loc în timpul unui ciclu
menstrual normal. Ambele nivele, atît ale estrogenului cît şi ale progestativului variază în timpul unui tratament
pentru un ciclu menstrual. Nivelul progestrativului creşte treptat în toate cele 3 faze. Nivelul estrogenului creşte în
faza a doua dar revine apoi la nivelul fazei întîi la sfîrşitul ciclului.
Reeşind din clasificarea dată sînt cunoscute următoarele preparate COC:
Pilule monofazice – Ovral, Mitrogynon 21, Mitrogynon 28, Neostediril, Ovidon, Norimin, Brevicon, Mercilon, Logest,
Diane 35.
Pilule bifazice – Anteovin (tablete albe, tablete roze), Cyclo Proginova (tablete albe, maro).
Pilule trifazice – Logynon (6 tablete maronii, 5 tablete albe, 10 tablete galbene), Ortho (7 tablete albe, 7-portocalii deschis,
7-portocalii), Triminulet (6 tablete galbene, 5-maronii, 10-albe).
Ar mai exista şi o a treia categorie de contraceptive orale combinate, contraceptivele secvenţiale care conţine un
estrogen administrat pe toată perioada, la care se adaugă un progestativ după numai 6 sau 7 zile de folosire. Dar pilulele
secvenţiale nu se mai folosesc în contracepţia pe perioadă îndelungată.
Contraceptivele orale combinate conţin 2 categorii de steroizi sintetici, un compus estrogenic şi un compus progestativ.
Compusul estrogenic este fie etinilestradiol fie mestranol, ambii derivaţi din 17β – estradiol. Aceşti 2 hormoni au efecte similare.
Compusul progestativ face parte din una din cele 3 grupe:
- pregnan progestative
- estran progestative
- gonan progestative
După ingestia pilulei progestativele sînt absorbite în intestinul subţire în procent de 80%-100%. Vena portă transportă
esterii şi celelalte progestative în ficat. Apoi doar 60% din substanţe apar în circulaţia generală. După ce progestativele au fost
transportate în tot corpul are loc a doua etapă metabolică în ficat, unde metaboliţii sînt hidroxilaţi şi aromatizaţi. Eliminarea
ambelor componente ale pilulei contraceptive se face prin urină şi fecale sub formă conjugată.
Contraceptivele orale cel mai des folosite constau într-o combinaţie dintre un estrogen şi un progestativ administrată
zilnic pe o perioadă de 3 săptămîni, după care urmează o săptămînă de pauză în care apare în mod normal menstruaţia. Astfel
contraceptivele orale combinate, dacă sunt administrate zilnic timp de 3 săptămîni din cele 4 ale unei luni, conferă virtual o
protecţie absolută împotriva concepţiei. Ciclul menstrual normal dispare în timpul folosirii COC. Ovarele nu mai prezintă
activitate foliculară pe perioada administrării pilulelor. În consecinţă, sîngerarea de privaţiune care apare în perioada de 7 zile de
pauză nu va fi aceeaşi ca o menstruaţie apărută după dezvoltarea completă a endometrului sub influenţa hormonilor naturali.
Această sîngerare va fi mai redusă dar suficientă pentru a simula o menstruaţie normală.
În majoritatea cazurilor, primul ciclu după întreruperea contraceptivelor hormonale va fi bifazic. Faza proliferativă
(înaintea ovulaţiei) este cu cîteva zile mai lungă, ceea ce înseamnă că prima menstruaţie va fi întîrziată cu 6-8 zile. Fertilitatea nu
este diminuată după întreruperea contracepţiei hormonale.
Contraceptivele orale combinate (COC) pot interacţiona cu anumite procese metabolice sau pot interfera cu anumite
medicamente sau teste de laborator.
Avantajele folosirii COC.
1) Eficientă. Cînd sunt luate corect şi în doza indicată, pilulele sunt metode contraceptive foarte eficace. Ele conferă femeii
controlul propriei sale fertilităţi.

190
 2) Grad de siguranţă. Pilulele sunt foarte sigure pentru majoritatea femeilor. Este mai sigur să foloseşti pilulele decît să
naşti un copil, chiar pentru femeile peste 35 ani sau fumătoare a peste 15 ţigarete pe zi. Pilulele reprezintă unul dintre cele mai
bine studiate medicamente care au fost vreodată prescrise.
3) Opţiune bună de-a lungul vieţii reproductive. Vîrsta nu este un motiv de a renunţa la pilule chiar,pentru femeile foarte
tinere sau cele care se află la sfîrşitul vieţii reproductive. Pilulele pot fi folosite continuu sau discontinuu un număr de ani fără a
creşte, pentru femeia respectivă, riscul complicaţiilor.
4) Efecte benefice asupra ciclului menstrual:
- diminuă durerile menstruale;
- elimină sindromul intermenstrual deoarece previne ovulaţia;
- scad nr.de zile de sîngerare şi volumul de sînge pierdut în timpul menstruaţiei;
- conservă fierul prin reducerea cantităţii de sînge menstrual pierdut
- femeile pot decide asupra datei menstruaţiei, luînd pilule suplimentare dintr-o folie separată;
- pentru femeile oligofrene sau cu probleme severe de igienă pilulele pot fi folosite pentru a reduce menstruaţia la o singură
sîngerare la 90 de zile;
- scade cu 80%-90% incidenţa chisturilor ovariene;
- diminua simptomele premenstruale cum ar fi: anxietatea, depresia, durerile de cap.
5) Protecţie împotriva bolii inflamatorii pelviene. Pilula are efect protector asupra bolii inflamatorii pelviene, cauză de
infertilitate feminină.
6) Prevenirea sarcinii ectopice. Prin stoparea ovulaţiei pilula previne orice sarcină, inclusiv cea implantată în afara cavităţii
uterine, prevenind astfel sarcina ectopică, o cauză importantă de mortalitate maternă în toată lumea.
7) COC scad nivelele serice ale testosteronului.
8) Sporirea confortului sexual. Probabil datorită eliminării fricii de sarcină multe cupluri şi-au îmbunătăţit intimitatea
sexuală. La unele femei efectul este invers.
9) Ameliorarea unor afecţiuni medicale.
10) Protecţie împotriva unor forme de neoplazie. În cele 3 decade de cînd COC au fost comercializate, relaţia lor cu riscul
neoplaziei a fost un subiect de continuă îngrijorare: neoplazia este o boală înspăimîntătoare şi o cauză semnificativă de
morbiditate şi mortalitate, iar sînul, uterul şi ovarele sînt organe cu dependenţă endocrină cunoscute a avea un risc crescut de
dezvoltare a neoplasmului. Un mare nr. de date acumulate de-a lungul anilor indică faptul că administrarea COC protejează
împotriva formelor de neoplazie:
- cancer de ovar
- cancer de corp uterin
- cancer de sîn
Dezavantajele
1) Pilulele trebuie luate zilnic. Dacă administrarea pilulelor este inconstantă sau incorectă, rata eşecului devine foarte
mare.
2) Costul ridicat al pilulelor în multe farmacii poate determina unele femei să întrerupă administrarea lor.
3) Modificări nedorite ale ciclului menstrual: pilula se poate asocia cu modificări ale menstruaţiei de tip amenoree,
hipomenoree sau polimenoree.
4) Greţuri şi vărsături: pot să apară de la primul ciclu sau, mai rar, la ciclul următor.
5) Cefaleea poate să înceapă la o femeie care nu a prezentat în prealabil acest simptom sau se poate agrava dacă a existat
dinainte.
6) Depresie adesea severă, ca şi alte modificări psihice, poate apărea în cursul administrării pilulelor.
7) Scăderea libidoului: unele femei observă o scădere a interesului pentru viaţa sexuală sau o diminuare a orgasmului.
8) Ectopia cervicală şi infecţia Chlamidia.
191
 9) Alte infecţii posibile: unii autori găsesc o rată crescută a infecţiilor la femeile ce folosesc pilule datorită tendinţei de a
avea contact sexual mai frecvent, dar este greu de precizat dacă infecţia se datorează frecvenţei crescute a contactului sexual sau
folosirii pilulelor.
10) Pilula nu protejează femeia împotriva SIDA sau împotriva altor infecţii cu transmitere sexuală.
Stările care reprezintă un risc inacceptabil pentru sănătate în cazul folosirii COC sunt următoarele:
- Sarcină
- Alăptare sub 6 săptămîni după naştere
- Fumat peste 20 de ţigări pe zi şi vîrsta peste 35 de ani
- Hipertensiune arterială
- Diabet zaharat
- Tromboză venoasă profundă
- Accident vascular cerebral
- Cefalee
- Afecţiuni ale sînului
- Hepatită virală activă
- Ciroză
- Tumori hepatice
La iniţierea tratamentului cu contraceptive orale este necesară examinarea pacientei, care implică:
1) Anamneza trebuie să includă:
- antecedentele eredo-colaterale
- data naşterii
- antecedentele personale fiziologice (regularitatea şi durata fluxului menstrual, nr.de naşteri, lactaţia)
- antecedentele personale patologice (ginecologice, hepatită, boli ale ficatului, boli cardiovasculare, diabet).
2) Examinarea fizică cuprinde:
- examen fizic general pe sisteme şi aparate
- măsurarea greutăţii
- măsurarea tensiunii arteriale
- examinarea sînilor
- examinarea pelviană
3) Testele de laborator pot include:
- analize hematologice
- examen sumar de urină
- test cito-tumoral Babeş-Paponicolau
- la femeile cu risc mare al bolilor cardiovasculare, se face un profil lipidic seric şi testul de hiperglicemie provocată
atunci cînd se începe tratamentul cu pilule, apoi aceste teste se repetă anual
- se recomandă mamografie o singură dată între 35 şi 40 de ani şi apoi anual între 40 şi 50 de ani.
Informaţii pentru paciente
1) Pilula acţionează în primul rind prin oprirea ovulaţiei. Pilula este eficientă dacă este ingerată la aceaşi oră în fiecare zi şi
dacă sînt urmate cu stricteţe instrucţiunile privind folosirea medicaţiei ce interferă cu aceasta sau interacţiunile referitoare la
episoadele de diaree şi vărsături.
2) Se ia o pilulă pe zi pînă la terminarea foliei dacă:
- se folosesc folii cu 28 de pilule, caz în care se începe imediat o nouă folie;
- se întrerupe administrarea pentru o săptămînă după care se reîncepe o nouă folie, dacă se foloseşte o folie cu 21 de pilule.

192
 3) Se indică asocierea administrării pilulei cu o altă activitate care se efectuează în acelaşi timp în fiecare zi (de exemplu
spălatul pe dinţi, dimineaţa).
4) Este bine să se administreze pilula în fiecare dimineaţă (pentru a fi sigură că a luat pilula din ziua precedentă).
5) Ce este de făcut în cazul uitării luării pilulei:
- dacă nu s-a luat o pilulă se va lua de îndată ce şi-a amintit. Pilula următoare va fi luată obişnuit. Probabil că pacienta nu va
rămîne gravidă, dar, pentru siguranţă, va folosi o metodă contraceptivă suplimentară 7 zile după uitarea pilulei;
- dacă lipsesc 2 pilule se iau 2 tablete de îndată ce îşi aminteşte şi 2 tablete în ziua următoare. Apoi se reintră în programul
normal, dar se foloseşte o metodă contraceptivă suplimentară timp de 7 zile de la uitarea pilulei;
- dacă lipsesc 3 pilule începe probabil, menstruaţia. Indiferent dacă începe sau nu menstruaţia, se renunţă la restul foliei şi se
începe o nouă folie, ca la iniţierea tratamentului. Se va folosi o metodă contraceptivă suplimentară în timpul ingestiei primelor 7
pilule din nou folie;
- dacă pilula omisă face parte din pilulele celei de-a patra săptămîni din folia cu 28 de pilule, se renunţă pur şi simplu la ultimele
pilule. Apoi se continuă administrarea ca şi pînă atunci, deoarece aceste pilule nu conţin hormon. Astfel, omiterea chiar a 3 pilule
din această perioadă nu creşte de loc riscul sarcinii.
6) În caz de greţuri sau vărsături se indică folosirea unei metode contraceptive de rezervă pînă la menstruaţia următoare.
7) Se alege o metodă de rezervă de control a fertilităţii (prezervativul sau spermicidele) pentru a se folosi cu prima folie de
pilule.
8) Femeile care folosesc COC observă scurtarea şi reducerea fluxului menstrual. În cazul în care femeia foloseşte această
metodă contraceptivă, o picătură de sînge sau o pată maronie pe tampon poate fi considerată menstruaţie.
9) Dacă menstruaţia nu apare la data aşteptată, este necesar un examen clinic general, măsurarea temperaturii bazale,
efectuarea unui test de sarcină, un examen ginecologic.
10) Dacă se instalează sarcina, femeia trebuie să decidă dacă păstrează sarcina sau dacă preferă avortul. Riscul
malformaţiilor congenitale la făt nu este mai mare la femeile care au luat COC, decît la femeile care nu au folosit nici o metodă
contraceptivă.
11) Dacă prezintă sîngerări între menstruaţii, este necesar un control medical pentru a şti dacă:
- este nevoie de un alt preparat
- a lipsit o pilulă sau a fost luată mai tîrziu
- este semnul unei infecţii
- poate fi semnul unei descreşteri a eficienţei pilulei
- este administrată concomitent o medicaţie care scade eficienţa pilulei.
12) Dacă observă o schimbare de dispoziţie importantă (depresie, iritabilitate, tulburări de sexualitate).
13) Femeia trebuie să înveţe semnele de alarmă ale pilulelor.
14) Este necesară consultarea medicului în caz de depresie, criză de epilepsie, vorbire dificilă, tensiune arterială în jur de
160/95.
15) Femeia trebuie să citească întotdeauna instrucţiunile de folosire ale pilulelor deoarece conţin multe informaţii ajutătoare.
16) Dacă este examinată de către un medic pentru orice afecţiune femeia trebuie să nu uite să precizeze că ia contraceptive
orale.
17) Dacă este fumătoare, să renunţe la fumat. Dacă nu poate să renunţe, atunci să fie atentă la semnele de alarmă.
18) Pacienta trebuie să ştie că pilula nu protejează de infecţia cu HIV/ SIDA sau alte boli cu transmitere sexuală.
Efecte secundare
1) Efecte estrogenice: greţuri, vărsături, mărirea de volum a sînilor, stimularea cancerului de sîn, creştere consecutivă în
greutate, accidente cerebrovasculare, complicaţii tromboembolice.
2) Efecte progestative: cefalee, hipertensiune, infarct miocardic.

193
 3) Efecte androgenice: creşterea apetitului şi a greutăţii corporale, depresie, astenie, scăderea orgasmului, ten gras, efect
diabetogen.
B. Contraceptivele orale numai cu progestative
Pilula numai cu progestative (PNP) este un contraceptiv oral hormonal care conţine un progestativ în cantitate mai mică
decît aceea din contraceptivele orale combinate. PNP conţin de la o zecime pînă la jumătate din cantitatea de progestativ conţinută
de COC. Ele se administrează zilnic, în mod continuu, fără pauze între plachete. Aceste pilule se mai numesc ”mini – pilule” ceea
ce este într-un anumit sens o eroare, întrucît tendinţa pe piaţă la ora actuală este de a reduce nivelul steroizilor din toate
contraceptivele orale. PNP formează nu mai mult de 8% din piaţa de contraceptive orale din Marea Britanie. Ele au un procent
chiar mai mic în multe în alte ţări. Informaţiile şi experienţa acumulate în ultimii 10 ani în utilizarea pilulelor numai cu
progestrative încurajează medicii să le prescrie pentru mai multe femei ca primă alegere, nu numai ca ultimă soluţie.
PNP sînt, în general, mai puţin eficiente decît COC. Eficienţa lor variază de la un produs la altul şi în studiile efectuate, de
la o ţară la alta. Eficienţa maximă este determinată de administrarea regulată, care depinde de motivaţia femeii. Se citează
frecvent o rată de eşec de 2-4 sarcini la 100 de femei pe an de utilizare. Pentru 2 categorii de femei PNP se arată deosebit de
eficiente: cele la vîrstă reproductivă avansată şi cele care alăptează. La femeile care alăptează, PNP sînt 100% eficiente şi nu
alterează cantitatea sau calitatea laptelui, reprezentînd astfel o formă eficientă de contracepţie în acestă perioadă. Este foarte
important ca administrarea PNP să nu fie întîrziată nici cu cîteva ore, căci întîrzierea duce la scăderea eficienţei.
Odată întrerupte minipilulile, ciclul menstrual natural se restabileşte într-o perioadă de pînă la 6 luni. După cel puţin 2
perioade menstruale normale, femeia poate rămîne gravidă. Aşadar, după întreruperea PNP este necesară o altă metodă
contraceptivă de exemplu utilizarea prezervativului, pentru 2-3 luni.
Din grupa CONP fac parte: Microlut, Micronor, Ovrette.
Efectele asupra metabolismului carbohidraţilor sînt minime. Interacţiunile dintre PNP şi celelalte medicamente sunt de
asemenea minime. Nu există interacţiuni cu celelalte antibiotice sau cu alte medicamente. PNP nu modifică nici un test biochimic
uzual.
Avantajele sunt similare cu cele ale COC. În plus, aceste produse nu prezintă dezavantajele şi efectele secundare conferite
COC de către componenta estrogenică:
1) Nu cresc riscul bolilor cardiovasculare.
2) Au efect minim asupra coagulării sanguine.
3) Influenţează mai puţin tensiunea arterială.
4) Au un efect minim asupra metabolismului carbohidraţilor. Preparatele pot fi folosite la femei cu toleranţa modificată la
glucoză.
Inserţia
DIU poate fi inserat:
1. teoretic oricînd în timpul ciclului menstrual, dar de obicei nu mai tîrziu de ziua a 19-cea la un ciclu de 18 zile pentru a
evita o oarecare sarcină incipientă. Aplicarea DIU la menstruaţie sau imediat după aceasta este recomandată deoarece este
exclusă sarcina, colul este moale, orificiul extern deschis ceea ce face ca durerile şi sîngerările după momentul inserţiei DIU să fie
minime. Dezavantajul este marea rată de expulzie, care se reduce la aplicarea DIU post – menstruală ; inserţia post – menstruală
are o frecvenţă mai mare a sîngerărilor şi a durerilor;
2. după naştere aplicarea urmată de o mare rată de expulzie pe care unii autori încearcă să o evite modificînd forma DIU, prin
folosirea unui fir de catgut înfăşurat în jurul DIU şi apoi fixată de peretele uterin prin introducerea capătului firului în grosimea
miometrului. Se preferă catgutul cromat , care se topeşte în 2 – 3 săptămîni, interval în care uterul revine la forma lui normală;
3. după un avort la cerere. Rata de expulzie nu este mai mare dacă sarcina nu este mai mare de trimestrul I;
4. după un avort spontan;
5. în timpul unei secţiuni cezariene;
6. după un contact sexual neprotejat, ca şi contracepţia de urgenţă.
194
Teoretic există 2 tehnici de bază în ceea ce priveşte inserţia DIU :
a) tehnica împingerii;
b) tehnica retragerii.
Tehnica împingerii, a expulzării DIU , folosită în special la modelul Lippes Loop. Dispozitivul de aplicare, avînd în
interior DIU este introdus prin canalul cervical, iar după depăşirea orificiului intern al canalului cervical fixăm tubul aplicator, iar
cu tija – piston împingem DIU în cavitatea uterină.
Tehnica retragerii, folosită la modelele T . Dispozitivul de aplicare se introduce prin canalul cervical, progresiv pînă la
fundul uterului. Apoi, ţinînd fixată tija – piston vom trage spre noi tubul , care conţine DIU , care va fi eliberat în cavitatea uterină
reluîndu – şi forma.
Extragerea DIU
DIU poate fi extras în cazurile :
1. dacă pacienta doreşte o sarcină;
2. dacă doreşte să schimbe metoda de contracepţie;
3. în cazul apariţiei complicaţiilor;
4. în cazul instalării menopauzei, DIU va fi extras la 12 luni după ultima menstruaţie.
Extragerea DIU se poate face oricînd în timpul ciclului menstrual. Extragerea DIU se realizează diferit în funcţie de
prezenţa, ruperea sau lipsa firului de reper.
Toate modelele de DIU disponibile la ora actuală au avantajele lor, dar există unele consideraţii generale care uşurează
procesul de alegere a modelului potrivit de DIU:
1. modelele cu cupru s – au dovedit a fi mai sigure şi mai eficiente decît cele inerte şi au o durată de acţiune mai lungă.
2. modelele de dimensiuni mai reduse produc mai puţin dureri şi sîngerări în comparaţie cu cele de dimensiuni mai mari;
3. la alegerea modelului de DIU trebuie de ţinut cont de particularităţile clientei, de mărimea şi forma cavităţii uterine, de
paritatea şi vîrsta ei.
4. este foarte util ca specialistul să folosească talonul pacientei din fişa tehnică a DIU, care se găseşte în ambalaj la un loc
cu acesta. Astfel, dacă clienta va solicita ulterior un alt specialist, el va şti ce fel de DIU poartă aceasta, data aplicării lui,
date utile atît pentru urmărirea pacientei, cît şi pentru manopera de extragere a lui.
Orientările moderne
Pe piaţă au apărut 2 modele noi de DIU :
1. Flexi Gard
2. Levonorgestrel 20 .
Flexi Gard (Cu Fix 390) a apărut în urma cercetărilor unui colectiv belgian, condus de către Dirk Wildemeerschel. Acest
tip de DIU constă dintr – un singur filament de nailon, pe care se află înşirate 6 benzi de cupru, asemănătoare cu cele de pe Cu T
380 A. La capătul proximal, firul are un mic vîrf care se înfige 1 cm în grosimea uterului cu ajutorul unui stilet special. Primele
rezultate sunt încurajatoare : nu apare durere după inserţia firului în miometru, nu apar reacţii inflamatorii, nu produce
dismenoree, iar sîngerările sunt similare cu cele produse de celelalte modele cu cupru. Sarcina pe DIU – 0, 3%, iar expulzia – 0,
9% în primul an. Varianta Cu Fix P P 330 este identică cu Flexi Gard, cu excepţia unui mic con biodegradabil la nivelul capătului
proximal, el înserîndu – se cu ajutorul aceluiaşi stilet în peretele uterin imediat după naştere şi expulzia placentei.
DIU Levonorgestrel 20 este un sistem contraceptiv intrauterin hormonal care constă dintr – un DIU Nova T, care are în
braţul vertical o capsulă din care se eliberează levonorgestrel, în cantitate de 20 mg/zi. Sistemul este produs de Shering/Leiras sub
numele Mirena ®. Studiile iniţiale au arătat un grad deosebit de eficienţă contraceptivă – rata de eşec (Pearl) este de 0, 14 % pe
an, comparabilă cu cea a sterilizării chirurgicale. Durata recomandată de folosire a dispozitivului Mirena este de 5 ani după care ar
trebui extras şi dacă este nevoie, înlocuit imediat cu un nou dispozitiv.
Mecanismul de acţiune al Mirena este bazat pe efectul local al levonorgestrelului în cavitatea uterină : îngroşarea
mucusului cervical, inhibarea motilităţii şi activităţii spermatozoizilor în cavitatea uterină şi în trompe (prevenirea fertilităţii) şi
195
prevenirea dezvoltării endometriale. La un număr redus de femei se produce şi înhibarea ovulaţiei şi o reacţie slabă de corp străin.
După îndepărtare a dispozitivului, endometrul revine la aspectul normal şi menstruaţia revine în decurs de 30 de zile. Dispozitivul
se asociază cu o incidenţă redusă a sarcinii ectopice, menstruaţiile sunt fără sîngerări abundente, ba mai mult apare oligo şi
amenoreea , nu produce dismenoree (ameliorează în 35 % din cazuri dismenoreea) şi se asociază cu o rată redusă a BIP. Mirena
este opţiunea ideală pentru femeile multipare care au nevoie de contracepţie eficientă şi de lungă durată. Stările care limitează
utilizarea sunt aceleaşi ca la DIU cu cupru.
Tema 7. Metoda de barieră şi spermecidele /MBS/
Definiţie.
Înainte de răspîndirea contraceptivelor orale şi a dispozitivelor intrauterine (DIU), metodele de barieră au fost cel mai
frecvent utilizate. Din teama instalării efectelor adverse ale contraceptivelor orale şi a dispozitivelor intrauterine, frecvent multe
cupluri s-au întors la metodele de barieră.
Metodele contraceptive de barieră sunt metodele care blochează mecanic accesul spermei în tractul genital feminin.
Spermicidele sunt substanţe chimice care ucid spermatozoizii. Ele pot fi utilizate independent sau ca parte a metodelor de
barieră vaginale.
Clasificare.
Metodele contraceptive de barieră se clasifică în:
- metodele de barieră masculine
 prezervativul masculin
- metodele de barieră feminine
 prezervativul feminin
 diafragma
 cupola cervicală
 capişonul boltit
 vimula
Prezervativul (P).
Definiţie.
Prezervativul – este o membrană de cauciuc, numită ca barieră în timpul actului sexual destinat pentru protecţia de boli cu
transmitere sexuală şi prevenirea sarcinii nedorite.
Istorie.
P s-ar părea că datează din timpurile romane când intestinele animale erau utilizate pentru a preveni răspândirea bolilor
transmise sexual. În 1564 după Hristos, anatomistul italian Falopius a descris utilizarea tecilor de pânză. În secolul XVIII-lea
prezervativul pentru 1 dată a fost utilizat pentru parvenirea gravidităţii. Marea Britanie pare să fie prima ţară care a comercializat
prezervativul. Iniţial, tecile erau făcute din membrane animale, iar în Statele Unite „pieile naturale” sunt vândute ca şi articole de
lux. Apariţia prezervativelor de cauciuc a fost posibilă după vulcanizarea cauciucului în 1884 de Hancock şi Goodyear.
Clasificarea.
Majoritatea P sunt confecţionate din cauciuc natural, foarte subţire, unele sunt făcute din ţesut animal (cec de miel ).
Prezervativele se clasifică prin:
- formă – simplă sau cu rezervor
- culoarea – alb, transparent, colorat
- lubrifiere – cu ulei de silicon, geluri, pudră sau nelubrifiate
- grosime – de la foarte fin la standart
- textura – neted, cu triuri
- cu sau fără spermicid

196
 Eficienţa prezervativului împotriva sarcinii poate fi privită din două puncte de vedere. În cazul folosirii corecte şi
constante eficienţa este crescută 97%. În cazul folosirii tipice, care include folosirea inconstanţă sau incorectă, rata sarcinii poate
ajunge la 10-15%. Eficienţa oricărei metode, inclusiv a P. depinde de constanţa şi corectitudinea utilizării.
Frecvent s-a sugerat ca utilizarea prezervativului şi spermicidelor în acelaş timp ar determina o rată a eşecului mai scăzut
decît cea asociaţă utilizării doar a unei dintre aceste metode.
Probabilitatea anuală a eşecului în cazul utilizării perfecte a ambelor, este mult mai redusă faţă de contracepţia orală.
Descriere.
P.m. sunt făcute din cauciuc sau ţesut colagen prelucrat („piele”). Prelucrate în variate forme şi culori, ele sunt cilindrii de
15-20 cm lungime şi 3-3,5 cm în diametru, deschis la unul din capete şi cu o margine continuă. P. sunt rulate spre margine şi
uneori lubrificate. Lubrificanţii sunt unul dintre următoarele substante: ulei de silicon, jeleuri, pudră uscată sau spermicide. P.
de piele sunt făcute din intestin cecal de miel.
P.f. mai este numit „P vaginal” este alcătuit din poliuretan, conţinînd 2 inele flexibile, un inel localizat la capătul închis al
P se inserează în vagin, iar al doilea inel la capătul deschis rămîne în afara deschiderii vaginale şi este lubrifiat eficient cu
silicon, are 17 cm lungime şi 7 cm diametru.
Mecanismul de acţiune.
Prezervativele sunt concepute pentru a înveli penisul în timpul actului sexual, prevenind ca sperma şi microorganismele să
ajungă în canalul cervical, el previne de asemenea contactul secreţiilor şi microorganismelor din tractul genital al femeii cu
penisul partenerului.
Frecvent este recomandată utilizarea prezervativelor şi a spermicidelor împreună cu prezervativul. Sperma ejaculată în
prezervativul cu spermicide este rapid inactivată. Pe suprafaţa internă şi externă a prezervativului se găseşte nonoxynol – 9.
Prezervativul cu spermicid prezintă eficienţa înaltă în uciderea spermatozoizilor în interiorul P.
Indicaţii.
Prezervativele pot fi utilizate în următoarele situaţii:
- când alte metode nu sunt acceptate de cuplu;
- când cuplul doreşte ca bărbatul să utilizeze o metodă reversibilă;
- în perioada de instrucţie pentru utilizarea unui capişon sau în timpul aşteptării instalării efectului contracepţiei orale;
- postpartum;
- când raporturile sexuale au loc rar;
- după vasectomie în primele 3 luni;
- când unul dintre parteneri este infectat HIV sau prezintă altă boală cu transmitere sexuală.
Stări care limitează alegerea metodei.
Conform criteriilor de eligibilitate OMS, nu există nici o stare în care utilizarea prezervativului masculin să reprezinte un
risc inacceptabil pentru sănătate ( categoria 4 OMS ). Există doar o stare în care riscurile teoretice sau practice depăşesc
avantajele metodei ( categoria 3 OMS ), şi anume alergia la latex. Aceasta nu se aplică la prezervativele din materiale plastice.
O altă situaţie care poate limita folosirea prezervativului masculin este inacceptabilitatea psihologică. Prezervativele din
materiale naturale prezintă un risc de infecţie, permiţând pasajul virusurilor. De asemenea, o altă stare care limitează alegerea
metodei este la bărbaţii care nu pot menţine erecţia.
Modul de utilizare:
- se verifică data fabricaţiei şi integritatea ambalajului;
- se deschide ambalajul cu atenţie, evitând deteriorarea prezervativului;
- se evită orice contact genital înainte de aplicarea prezervativului;
- nu se derulează prezervativul înainte de aplicarea pe penis;
- se pensează capătul închis al prezervativului şi se derulează prezervativului în întregime spre baza penisului în erecţie;

197
 - după ejaculare, se retrage penisul ţinând cu atenţie de marginea prezervativului la baza penisului, pentru a evita
scurgerea de spermă în vagin;
- se verifică existenţa unor eventuale rupturi ale prezervativului şi apoi se aruncă;
- prezervativul nu se refoloseşte;
- prezervativul este de folosinţă unică.
Diagnosticul şi tratamentul efectelor secundare
Principalul efect secundar al prezervativului este alergia.
Alergia la spermicid a partenerilor poate fi rezolvată prin utilizarea unor prezervative speciale din latex cu lubrifiant dar
fără spermicide. În cazul ruperii prezervativului, femeile pot opta pentru contracepţia de urgenţă în primile 72 de ore după actul
sexual. Dacă femeia se plânge de durere, usturime sau prurit, se va avea în vedere posibilitatea existenţei alergiei legată de
folosirea prezervativului.
Avantajele:
- acţionează imediat;
- sunt lipsite de nocivităţi, sînt sub controlul femeii, pot fi utilizate aproape de toate femeile ( P.f. );
- implică bărbatul în planificarea familiei ( P.m. );
- oferă contracepţie temporară, la momentul necesar, metoda este reversibilă;
- au eficienţă înaltă dacă sunt utilizate corect;
- nu influinţează la alaptarea cu sin;
- nu prezintă nici un risc pentru sănătate;
- pot fi utilizate ca metodă de siguranţă în combinaţie cu alte metode contraceptive;
- nu au efecte adverse sistemice;
- sunt relativ ieftine şi accesibile;
- se distribuie fără reţetă;
- nu necesită examinarea medicală înaintea de utilizare;
- este singura metoda contraceptivă care asigură protecţia contra BTS şi HIV;
- pot prelungi timpul de erecţie şi perioada de pînă la ejaculare;
- ajută la prevenirea cancerului colului uterin.
Dezavantajele:
- au o eficacitate medie;
- sunt eficiente doar dacă cuplul respectă cu stricteţe toate instrucţiunile;
- reduc sensibilitatea penisului ceea ce poate împiedica menţinerea erecţiei;
- necesită condiţii speciale pentru păstrare;
- cer să ai o rezervă de P înainte de a începe un conact sexual;
- sunt de o singură folosinţă;
- riscul ruperii pînă la 12%;
- riscul de alergie;
- dependenţa de actul sexual, trebuie folosit la fiecare act sexual;
- aspectele psihologice dificile, pentru unele.
Informaţii pentru utilizator.
Utilizatorul trebuie să cunoască:
- modul corect de folosire, a P;
- avantajele şi dezavantajele metodei;
- eficienţa metodei este maximă dacă este folosit corect şi constant;
- prezervativul trebuie păstrat în loc rece, ferit de lumină, căldură şi umeditate;
198
 - să nu se folosească prezervative care au aspect modificat;
- să nu se folosească pentru lubrifierea P produse pe bază de uleiuri minerale şi vegetale;
- dacă prezervativul a fost din greşală derulat pe dos, se aruncă şi se foloseşte altul nou;
- folosirea contracepţiei postcoitale în cazul ruperii P.
Diafragma. Cupola cervicală.
Diafragma reprezintă o cupolă moale din cauciuc care acoperă colul unterin şi se inserează în vagin înaintea actului
sexual. Înainte de înseraţie se întrebuinţează gel sau o cremă spermicidă.
Istoric.
Diafragma este o metodă foarte veche, datînd din 1850 înainte de Hristos, unde într-un papirus a fost descris ca un pesar
alcătuit parţial din fecale de crocodil. Capişoanele ocluzive nu apar pînă în secolul al XIX. În jurul 1838 Wilde a descris
utilizarea unui pesar de cauciuc, care a fost precursorul cupolei cervicale. Mai tîrziu, în 1882, germanul Hasser a întrodus
diafragma.
Prevalenţa.
Diafragma a atins un vîrf de popularitate în jurul anului 1959 şi capişonul cervical, în jurul anului 1930, iar cu întroducerea
utilizării pilulei, folosirea diafragmei şi a capişonului cervical a început să scadă.
Eficienţa.
Rata de eşec în utilizarea diafragmei în general este 2-15% femei pe an. În cazul capişonului cervicale rata gravidităţii
variază între 8-20% de femei pe an.
Astfel, capişonul cervical şi diafragma au aproximativ aceeaşi eficienţă. Utilizarea spermicidelor în mod adiţional cu toate
capişoanele este recomandată în scopul de a obţine o eficienţă maximă.
Al doilea punct privind eficienţa este că toate diafragmele şi cupolele sunt eficiente împotriva bolilor cu transmitere
sexuală (BTS) prin două căi:
- Constituind o barieră mecanică care reduce şansa ca microorganismele să ajungă în tractul genital superior;
- prin asocierea cu spermicide, constituind şi o barieră chimică.
De fapt trebuie accentuat că acestea nu asigură o protecţie suficientă impotriva virusurilor incluzând
herpesul şi infecţia cu HIV.
Clasificarea.
Sunt folosite în mod curent astăzi:
- diafragma;
- cupola cervicală;
- capişonul boltit;
- vimula (un capişon boltit modificat ).
În funcţia de mecanismul de construcţie diafragmele se clasifică în:
- diafragmă cu rama plată, care este uşor de fixat şi rămîne în plan orizontal la compresie;
- diafragmă cu ramă răsucită, care are un contur răsucit spiralat şi este mai fină decît rama plată;
- diafragmă cu rama arcuită, care combină caracterele celor două mai sus descrise şi exercită o presiune puterniică
asupra pereţilor vaginale.
Descrierea.
Diafragma constă într-o emisferă de cauciuc subţire, cu marginea întărită de un cadru metalic flexibil plat sau răsucit.
Diametrul extern variază întru 55-95 mm cu creşteri de cîte 5 mm.
Capişonul cervical este ţinut la locul de fixare printr-o poziţionare precisă pe col şi acţionînd prin sucţiune şi nu prin
tensiunea cadrului cum este în cadrul diafragmei. Este construit dintr-un cauciuc de latex fin, pleabil şi este accesibil în 4 mărimi
standart. Este conturat ca un degetar, iar cea mai frecventă varietate este capişonul cavitar, ca un cordon îngroşat încorporînd o

199
mică scobitură. Nu sunt concepute pentru purtare prelungită datorită problemelor legate de miros ce apare după 72 ore de purtare
şi din cauza riscurilor teoretice de sindrom de şoc toxic.
Capişonul boltit este constituit asemănător unei cupe cu o boltă subţire. Ea acoperă dar nu se fixează aproape de col.
Vimula este o variaţie a capişonului boltit care are o prelungire asemănătoare unei cupole pentru a se acomoda prelungirii
cervicale.
Mecanismul de acţiune.
Diafragma acţionează ca o barieră fizică în timpul actului sexual prevenind ca sperma să ajungă în mucusul cervical şi să
ascensioneze în tractul genital superior, acoperînd treimea superioară a vaginului. Prin adăugarea spermicidelor se obţine şi un
mecanism de barieră chimică. S-au dezvoltat de asemenea diafragmele pentru utilizare unică şi încorporînd spermicide; acestea
pot oferi un mecanism adiţional contraceptiv.
Avantajele :
Diafragmei
- nu are efecte secundare induse de hormoni;
- sunt foarte eficiente cînd sunt utilizate corect;
- se află sub controlul femeii şi poate fi utilizată de fiecare femeie;
- oferă contracepţie temporară, iar la momentul necesar metoda este reversibilă;
- nu are influentă asupra lactaţiei;
- diafragma poate fi înserată cu 6 ore înainte de contactul sexual, deci nu este nevoie de întreruperea actului sexual;
- ajută la prevenirea BTS şi a unor afecţiuni cauzate de BTS.
Cupoli cervicale
- accesibile pentru femeile cu tonus muscular slab;
- nu sunt simţite de către partener;
- nu reduc senzaţia vaginală;
- necesită cantitate redusă de spermicide;
- pot fi lăsate pe loc mai mult de 24 ore, pot fi înserate cu multe ore înaintea actului sexual;
- nu par să producă simptome de tract urinar.
Dezavantajele:
Diafragma
- necesită examen genital şi stabilirea dimensiunii potrivite de către un furnizor de servicii de planificare a familiei;
- trebuie să fie permanent la îndemînă;
- necesită respectarea regulilor de igienă;
- poate fi dificil de extras, se poate rupe în momentul extragerii;
- trebuie introdus în vagin înainte sau în timpul fiecărui act sexual;
- după naştere, femeia poate avea nevoie de diafragmă de o altă dimensiune;
- diafragma trebuie spălată minuţios cu un săpun nealcalin şi cu apă, după fiecare utilizare;
- necesită păstrarea grijulie pentru a evită deteriorarea ei;
- unele paciente se obişnuiesc greu cu diafragma.
Cupole cervicale
- autoinserţia şi mobilizarea capişonului cervical este mult mai dificilă decît cea a diafragmei ;
- un miros neplăcut poate să apară în cazul în care capişonul este lăsat pe loc mai mult de o zi;
- riscul crescut pentru citologie anormală şi eroziuni;
Într-un studiu efectuat în 1991 aproximativ 4% dintre utilizatoarele de capişoane cervicale au avut rezultate anormale. Se
apreciază că modificările epiteliului cervical pot fi cauzate prin expunerea prelungită la gelurile care sunt conţinute de către
capişon.
200
 Cupola cervicală este în extremis bine tolerară de cele mai multe dintre utilizatoare. Sub 3% dintre utilizatoare se plîng de
disconfort şi marea majoritatea raportează că partenerii lor sexuali nu simt acest dispozitiv.
În cazul infecţiilor de tract urinar la utilizatoarele de diafragmă, avem două opţiuni: fie alegerea unei mărimi mai mici, fie
alegerea unui capişon boltit. Iritaţia vaginală poate fi tratată după cum urmează: mai întîi examinarea pacientei, iar dacă se
găseşte multiple vizicule sau eritem răspindit larg, vom suspecta o alergie care poate fi tratată prin schimbarea spermicidelor sau
utilizarea unei alte metode, în aldoilea rînd trabuie să luăm probe pentru o infecţie posibilă.
Spermicidele.
Definiţie.
Spermicidele sunt una dintre cele mai vechi şi simple metode de control al fertilităţii. Spermicidele sunt agenţii chimici
care neutralizează spermatozoizii în vagin înaintea penetrării orificiului cervical extern.
Istoricul.
În Egiptul antic, spermicidele erau făcute din miere şi carbonat de sodiu. La începutul seculului XX în Germania, pesare
spumoase erau utilizate fregvent, iar în Japonia şi SUA au fost introduşi surfractanţii.
Prevalenţa.
Spermicidele moderne nu sunt strict metode de barieră, sunt uzual utilizate împreună cu prezervativele, diafragmele şi
capişoanele cervicale. În ţările dezvoltare există foarte puţine cupluri căsătorite la vârste reproductive care recurg doar la
spermicide.
Eficienţa.
Spermicidele pot fi utilizate singure sau alături de contraceptive, dar utilizarea lor singură nu este recomandată deoarece
eficienţa lor este redusă. Rata de esec raportată pentru toate tipurile de spermicide comercial accesibile este de 3-21%, atunci când
sunt utilizate singure.
Eficienţa spermicidelor în prevenirea bolilor cu transmitere sexuală este relativ bună.
Clasificarea.
Spermicidele pot fi clasificate în funcţie de baza inertă.
- tablete spumate care incorporează un spermicid activ cu ingredienţi spumanţi care au efectat efervescent la contactul
cu mucoasa vaginală;
- pesare care incorporează un spermicid în bază ce se topeşte la temperatura corpului;
- creme şi jeleuri care sunt conţinute în tuburi din metal uşor sau plastic, din care pot fi exprimate pe capişoane sau pe
aplicatori înaintatea inserţiei;
- filme care sunt impregnate şi care sunt hidrosolubile pentru a fi dezintegrate în vagin;
- sprey-uri conţinând spumă în care spermicidele sunt incorporate într-o emulsie de ulei şi apă şi conţinute sub presiune.
va trebui utilizată.
Filmul trebuie să fie plasat pe vârful degetului şi împins de-a lungul peretelui vaginal posterior.
Cele mai frecvente erori în utilizarea spermicidelor sunt:
- neutilizarea spermicidului la fiecare act sexual;
- eşecul prin nerespectarea timpului necesar după inserţie pentru dispersie;
- neutilizarea unei noi aplicaţii dacă a trecut mai mult de o oră de la prima aplicare;
- utilizarea unei cantităţi prea mici de spermicid.

201
 ASISTENŢA SOCIALĂ A VICTIMELOR TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE
Cerneavschi Viorica, lector universitar, drd

1. Delimitări conceptuale privind traficul de fiinţe umane

Conceptul de trafic nu este unul nou, pentru prima dată fiind utilizat în secolul XVI, în calitate de sinonim pentru comerţ.
Astfel, acest termen nu avea conotaţii negative. Totuși, către sec. XVII traficul a început a fi asociat cu vînzarea ilicită și/sau
neloială a mărfurilor. Deși, la începuturi, prin trafic se înţelegea, în mare parte, vînzarea de droguri și arme, către sec. XIX această
noţiune mai includea și comerţul cu fiinţe umane tratate ca bunuri și vîndute în sclavie. Acest comerţ „tradiţional” cu sclavi a fost
scos în afara legii spre finele sec. XIX. La începutul sec. XX, termenul de trafic se referea, de obicei, la „comerţul de sclavi albi”,
care reprezenta circulaţia peste frontierele internaţionale a femeilor și copiilor în scopul practicării prostituţiei. Doar spre finele
anilor `90 traficul a fost asociat cu prostituţia și exploatarea sexuală a femeilor și copiilor. [20, p.8]
Traficul de fiinţe umane este un fenomen catastrofal de răspîndit în ultimul deceniu şi caracteristic pentru mai toate ţările din
spaţiul ex-socialist. Este un fenomen destul de complex, asociat şi altor fenomene şi influenţat de diverşi factori. Consecinţele
sociale, economice şi morale pe care le comportă acest fenomen pentru o comunitate sunt dintre cele mai nefaste. [2, p.23]
Traficul de fiinţe umane reprezintă una din cele mai grave forme de manifestare a infracționalității cu care se confruntă societatea
actuală. Dimensiunile reale ale fenomenului nu sunt cunoscute, pe de o parte, din cauza circulației intense peste frontiere a
bunurilor și persoanelor, iar pe altă parte, a obsurității fenomenului, mascat sub forma unor activități aparent legale.
Pentru a înțelege complexitatea fenomenului, este necesar să oferim cîteva delimitări conceptuale și definiții ale traficului de fiinţe
umane.
Conform documentelor OIM (Organizația Internațională pentru Migrație), traficul de ființe umane este “o formă de
criminalitate transfrontalieră, prin care recrutori, calăuze, gazde și traficanți, organizații în rețele, se fac vinovați de încălcarea
legii și de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prin impunerea unei forme de sclavie modernă”. [7, p.553-554]
Odată cu adoptarea Protocolului pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, adiţional Convenţiei
ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (Protocolul de la Palermo, 2000), în domeniul traficului au fost inserate
două inovaţii. În primul rînd, a fost adoptată o definiţie internaţională comprehensivă a traficului de fiinţe umane. În al doilea
rînd, și mult mai important, definiţia oferită de Protocol este una destul de extinsă privind domeniul de aplicare și inserează
munca forţată ca unul dintre scopurile traficului, pe lîngă scopul exploatării sexuale. În timp ce Protocolul enunţă cîteva distincţii
certe între traficul în scopul exploatării sexuale și traficul în scopul exploatării muncii și a serviciilor (precum și practicile
referitoare la sclavie sau similare sclaviei și servituţii), trebuie de ţinut cont că exploatarea sexuală nu reprezintă muncă forţată. În
general, traficul, la moment, se referă la circulaţia persoanelor, de multe ori ilegală, peste hotare sau pe teritoriul aceluiași stat,
fenomen tratat ca o activitate comercială care finisează cu exploatarea prin muncă sau sexuală. [20, p.8]
Prezenţa traficului de fiinţe umane în întreaga lume, în spaţii culturale complexe şi diferite a generat deosebiri în ceea ce priveşte
definirea, abordarea şi combaterea acestui fenomen. La momentul actual există mai multe definiţii a traficului de fiinţe umane, dar
cea mai complexă şi mai amplă este considerată definiţia din Protocolul privind Prevenirea, Combaterea şi Sancţionarea
Traficului de Persoane, în special de Femei şi Copii, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva crimei organizate
transfrontaliere, adoptată la 15 decembrie la Palermo:
„Traficul de persoane înseamnă recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea persoanelor prin
ameninţare cu forţa sau prin folosirea forţei sau a altor forme de constrîngere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de putere
sau situaţia de vulnerabilitate sau prin oferirea sau acceptarea de plăţi sau foloase pentru obţinerea consimţămîntului unei
persoane care deţine controlul asupra unei alte persoane în scop de exploatare. Exploatarea va include, cel puţin, exploatarea
prostituţiei altora sau alte forme de exploatare sexuală, muncă sau servicii forţate, sclavie sau practici similare sclaviei, servitute
sau prelevarea organelor”. [4, p.8].
Această definiţie are mai multe aspecte pozitive care reflectă realitatea fenomenului:

202
  nu restrînge traficul la exploatarea sexuală. Ea se concentrează asupra condiţiilor de muncă forţată, aservire, ţinere în stare
de sclavie și a practicilor similare sclaviei, fiecare din ele după cum au fost definite în dreptul internaţional;
 ea nu se concentrează în exclusivitate asupra femeilor și fetelor, dar recunoaște că femeile, bărbaţii, fetele și băieţii pot fi
cu toţii victime;
 ea nu cere ca victimele să traverseze un hotar recunoscut internaţional, ţinînd cont de faptul că persoanele pot fi traficate
intern, dintr-o regiune în alta, în hotarele unei singure ţări;
 cu excepţia cazului în care o persoană cu vîrsta de 18 ani, Protocolul impune o anumită distorsiune a voinţei victimei liber
exprimate, prin recurgere la forţă, înșelăciune, abuz de putere și astfel respectă capacitatea unei persoane adulte de a lua decizii
determinate autonom referitoare la viaţa sa, în mod special referitor la muncă și opţiunile de migraţie. Datorită faptului că
înșelăciunea este suficientă pentru un caz de trafic, aplicarea forţei și constrîngerii nu sînt elemente necesare;
 conform acestei definiţii, dacă oricare din mijloacele ilegale au fost folosite (de exemplu, contrîngere, fraudă, înșelăciune),
este irelevant dacă victima cedează în cele din urmă și acceptă exploatarea.
Deși a început să se amplifice vertiginos în Republica Moldova încă în prima jumătate a deceniului nouă al sec. XX, prima
încercare de a reglementa sub aspect juridico-penal relaţiile sociale, în sensul interzicerii traficului de fiinţe umane în legislaţia
naţională, a fost întreprinsă în anul 1997, cînd legiuitorul a operat un amendament la Codul penal (redacţia anului 1961), prin care
în textul legii penale a fost introdus art.113/1 „Vînzarea și traficul de copii”. Norma în cauză interzicea doar traficul de copii, care
constituia unul dintre obiectele traficului de oameni și nu oferea o reglementare juridico-penală a acestui comportament în
întregime.
În anul 1998 s-a întreprins o altă încercare de reglementare juridico-penală a traficului de fiinţe umane, deja a tuturor
aspectelor, odată cu includerea art.105/2 „Proxenetismul” în Codul penal, a cărui dispoziţie reglementa traficul de oameni ca o
activitate infracţională distinctă de proxenetism. Însă, potrivit acestei norme, erau susceptibile de sancţionare penală doar actele
de traficare a persoanelor săvîrșite în scop de exploatare sexuală. La 30.07.2001 în Codul penal a fost introdus art.113/2 „Traficul
ilicit de fiinţe umane”, ceea ce a însemnat o altă etapă în reglementarea juridico-penală a relaţiilor sociale în vederea interzicerii
comerţului cu fiinţe umane și reprimării eventualelor manifestări de acest tip. Actualul Cod penal al Republicii Moldova prevede
separat infracţiunile de trafic de fiinţe umane (art.165) și trafic de copii (art.206). [20, p.9-10]
Conform art.165 CP RM, traficul de fiinţe umane reprezintă: recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau
primirea unei persoane, cu sau fără consimţămîntul acesteia, în scop de exploatare sexuală comercială sau necomercială, prin
muncă sau servicii forţate, pentru cerșetorie, în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în
activităţi criminale, de prelevare a organelor sau ţesuturilor, săvîrșită prin:
a) ameninţare cu aplicarea sau aplicarea violenţei fizice sau psihice nepericuloase pentru viaţa și sănătatea persoanei,
inclusiv prin răpire, prin confiscare a documentelor și prin servitute, în scopul întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu este
stabilită în mod rezonabil, precum și prin ameninţare cu divulgarea informaţiilor confidenţiale familiei victimei sau altor
persoane atît fizice, cît și juridice;
b) înșelăciune;
c) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii pentru a obţine
consimţămîntul unei persoane care deţine controlul asupra unei alte persoane. [3]
Astfel, Codul penal al Republicii Moldova definește ceva mai detaliat decît Protocolul de la Palermo mijloacele de
constrîngere și scopurile exploatării. De exemplu, art.165 CP RM stabilește următoarele scopuri ale exploatării, care nu se
regăsesc în Protocol: − folosirea victimei în conflicte militare; − folosirea victimei în activitate criminală; − prelevarea de ţesuturi
umane pentru transplantare. [20, p.11]
Traficul de copii este definit în aceeaşi manieră, diferenţa constînd în vîrsta victimei – sub 18 ani, prin termenul de copil
înţelegîndu-se, „orice fiinţă sub vîrsta de 18 ani”; [5] mijloacele de recrutare în cazul copiilor neavînd importanţă, dacă s-au
folosit sau nu metode de constrîngere.

203
 Consimţămîntul copilului-victimă privind exploatarea intenţionată nu este relevant, chiar şi în cazurile cînd nici unul din
mijloacele următoare nu au fost folosite: „forţă, constrîngere, răpire, înşelare, abuz de putere sau acţiuni întreprinse în cazul
cînd o persoană se află într-o stare vulnerabilă sau sub controlul altei persoane ”.[9]
Atît organizaţiile nonguvernamentale cît şi instituţiile de stat abilitate în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe
umane semnalează în ultimul timp o creştere a numărului victimelor minore. Acest fapt este cauzat de profitul sporit pe care îl
obţin traficanţii din „comerţul cu marfă tînără”, de naivitatea părinţilor şi copiilor, aflaţi de cele mai multe ori în condiţii
insuportabile de trai, determinate de sărăcie, abuz în familie sau alte condiţii de vulnerabilitate. În scopul contracarării acestui
fenomen, Codul Penal al Republicii Moldova, care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003 pe lîngă art. 165 cu privire la „Traficul
de fiinţe umane” prevede articolul 206, care are drept scop atribuirea caracterului infracţional cazurilor în care victime ale
traficului sunt copii. „Recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum şi darea sau primirea
unor plăţi sau beneficii pentru obţinerea consimţămîntului unei persoane care deţine controlul asupra copilului, în scopul:
exploatării sexuale, comerciale şi necomerciale, în prostituţie sau industria pornografică; exploatării prin muncă sau servicii
forţate; exploatării în sclavie sau în condiţii similare sclaviei inclusiv în cazul adopţiei ilegale; folosire în conflicte armate;
folosire în activitate criminală; prelevării organelor sau ţesuturilor pentru transplantare”.[3]
Termenul „trafic de fiinţe umane” presupune existenţa unui fenomen mult mai amplu unde subiectul poate fi orice
persoană indiferent de gen şi vîrstă ( de exemplu bărbaţi în scopul exploatării fizice, la munci grele, în agricultură, în conflicte
armte) sau copii în scopul exploatării în industria “cerşitului”, în acte de banditism, porno-business, orice persoane în scopul
prelevării de organe. „Traficul de fiinţe umane” include și „traficul de femei” în scopuri de căsătorie sau concubinaj forțat,
utilizarea forțată în gospodărie casnică, în sectoarele industrial, agricol, utilizarea în calitate de mamă surogat și altele. Traficul
de femei cu scop de exploatare în prostituție este doar unul dintre scopurile acestui fenomen. [4, p.13].
În mai multe acte, publicaţii, atît de nivel naţional, cît şi internaţional, se utilizează mai frecvent termenul de „trafic de
femei”, chiar şi atunci cînd se referă la traficul de fiinţe umane în general. Aceasta poate fi explicat prin faptul, că istoric atenţia
comunităţii internaţionale era şi este axată pe latura cea mai răspîndită a traficului de persoane şi anume traficul de femei cu scop
de exploatare sexuală (prostituţie forţată). [14]
Prostituţia nu poate fi identificată cu traficul de persoane pe motivul că aceasta presupune asumarea liberă a deciziei
persoanei, adică întreținerea relaţiilor sexuale benevole în scopul obţinerii unor beneficii materiale, pe cînd în cazurile traficului
de persoane este prezent elementul constrîngerii. [4, p.10]
Alianța Globală Împotriva Traficului de Femei, Grupul Internațional privind Drepturile Omului și Fundația Împotriva
Traficului de Femei, de comun acord cu o serie de ONG-uri din lume, au elaborat o definiție pornind de la experiența de lungă
durată în domeniul prevenirii traficului de femei și acordării asistenței sociale victimelor traficului de femei:
„Orice acțiune sau tentativă de recrutare, transportare înăuntru sau în afara unor frontiere, cumpărare, vînzare, transfer,
primire sau adăpostire a unei persoane prin folosirea inducerii în eroare, a constrîngerii (inclusiv prin utilizarea amenințărilor
sau abuzului de autoritate) sau a constrîngerii cauzate de datorii, în scopul aducerii sau menținerii acestei persoane, cu sau fără
plată, într-o formă de aservire (muncă în gospodărie, aservire sexuală sau de reproducere), într-o formă de muncă forțată sau
constrînsă de datorii sau în condiții asemănătoare sclaviei, exploatarea ei petrecîndu-se în altă comunitate decît cea în care
persoana trăia la momentul inducerii ei în eroare, constrîngerii prin forță sau constrîngerii cauzate de datorii”. [4, p.13].
Definirea noţiunii „trafic de femei” a fost şi mai rămîne a fi un subiect de discuţie pe motivul, că strategiile de combatere
depind de modul în care concepem să definim acest fenomen. Varietatea de strategii aplicate de structurile statale şi ONG-uri
întru redresarea traficului de femei reflectă diversitatea noţiunilor, dar şi a priorităţilor acordate de o structură sau alta în
combaterea acestui fenomen. Spre exemplu în publicaţiile şi ediţiile Centrului Internaţional pentru Protecţia şi promovarea
Drepturilor Femeii „La strada” găsim a fi evidenţiate cîteva metode de definire a fenomenului trafic de femei. Adică fenomenul
dat poate fi definit în mai multe aspecte:
Dacă definim traficul de femei ca problemă a crimei organizate, atunci scopul strategiei de combatere este axat în primul
rînd pe persecutarea traficanţilor, consolidarea eforturilor organelor de drept prin fortificarea iniţiativelor de colaborare a acestora
204
la nivel naţional şi internaţional. Astfel, contracararea fenomenului se limitează la combaterea crimei organizate. Totodată,
cunoscînd faptul că victimele traficului de femei, mai bine zis mărturiile acestora, joacă un rol semnificativ în acţiunile de
investigare şi persecutare a criminalilor, acest rol nu poate fi neglijat. Dar analizînd practica internaţională, descoperim cazuri
cînd mai multe victime au avut de suferit de pe urma conlucrării cu organele de drept, depunînd mărturii în calitate de martor sau
parte pătimitoare în dosarele intentate traficanţilor. Acestora nu le-a fost asigurată asistenţa şi protecţia necesară, inclusiv în
termeni de securitate. Dacă victima joacă un rol primordial în criminalizarea acţiunilor traficanţilor, fiind încurajată să depună
mărturii, atunci ea trebuie să beneficieze de protecţie (permis de staţionare pe durata anchetei şi procesului, asistenţă juridică şi
asigurarea dreptului martorului la protecţie, asigurarea dreptului la azil şi protecţie socială din partea statului). În acest context,
statutul victimei continuă să fie vulnerabil.
Dacă definim traficul de femei ca problemă a migraţiei, atunci strategiile de combatere a traficului de fiinţe umane au
drept obiectiv primordial prevenirea migraţiei (plecării/intrării/staţionării) ilegale. În acest context, foarte multe state (atît ţări de
origine, cît şi ţări de destinaţie) duc o politică restrictivă în ce priveşte imigraţia care ar prevedea: Eliberarea condiţională a vizelor
şi controlulu riguros al imigranţilor; Controlul imigranţilor pe durata staţionării pe teritoriu ţării primitoare; Limitarea numărului
permiselor de şedere şi de muncă; Expulzarea tuturor persoanelor care se află ilegal în ţară; Criminalizarea imigranţilor ilegali.
O astfel de strategie denotă mai degrabă interesul statelor de a-şi proteja teritoriul de „valul de imigranţi”, decît de a
asigura protecţia imigranţilor de exploatare şi violenţă. Anume o astfel de strategie se răsfrînge negativ asupra femeii, cînd din
lipsa oportunităţilor legale de imigraţie, lipsa oportunităţilor de muncă în propria ţară şi statutul de imigrant ilegal căpătat, o face
şi mai vulnerabilă în faţa criminalilor, neavînd acces la protecţie. Din cauza unor asemenea politici femeia devine şi mai
vulnerabilă în faţa diferitelor forme de abuz şi violenţă.
Dacă traficul de femei este conceput drept problemă a muncii, atunci se propune ca strategia de prevenire şi combatere a
acestui fenomen să se axeze pe recunoaşterea muncii din sectorul neformal drept muncă legală, recunoaşterea de către guvernele
statelor primitoare a cererii de forţă de muncă în sectorul neformal, respectiv acordarea posibilităţilor legale de angajare în acest
sector şi elaborarea legislaţiei respective privind protecţia muncii în sectorul dat. Totodată, guvernele statelor de destinaţie sunt
interesate în protecţia propriei pieţi a muncii, asigurării cu locuri de muncă a propriilor cetăţeni, astfel accesul imigranţilor la
locuri de muncă în sectorul formal şi/sau bine plătit este limitat şi condiţionat. În aşa fel, imigranţilor le este „rezervat” sectorul
prost plătit sau cel neformal unde, angajîndu-se, femeia din start devine vulnerabilă, dat fiind statutul de ilegalitate.
Dacă definim traficul de femei ca problemă a ordinii publice, atunci strategia de combatere este orientată spre
reglementarea muncii. Aici, guvernele vizualizează ordinea publică în termeni de control şi pedepsire a comportamentului
„indecent”, „dezordonat” şi a persoanelor aflate ilegal. În acest context, măsurile aplicate în baza strategiei date ţin de sănătatea
publică şi controlul medical al prostituatelor. Şi iarăşi, nu se ţine cont de statutul femeii, unde prioritate trebuie acordată
controlului asupra condiţiilor de muncă, şi nu controlului asupra muncitorului ca atare, ceea ce ar însemna, de exemplu,
penalizarea sau decalificarea angajatorului pentru practici neechitabile, defavorizante faţă de muncitor.
Dacă definim traficul de femei ca problemă a moralei. Tradiţional, traficul de femei este asociat cu prostituţia, totodată,
însăşi prostituţia ca atare este considerată drept viciu condamnabil, fără a se ţine cont de condiţiile „voluntar” sau „forţat”, unde
femeile sunt fie victime care trebuie recuperate, fie infractori (cu comportament deviant) care trebuie pedepsite. În mod inevitabil
impactul asupra femeii este izolarea, stigmatizarea, marginalizarea, criminalizarea şi vulnerabilitatea faţă de violenţă, dat fiind
statutul ilegal al ei sau al acţiunilor sale. În fine apare întrebarea: dacă prostituţia este condamnabilă, atunci trebuie condamnate şi
persoanele care facilitează o astfel de activitate, adică persoanele care crează cererea.
Dacă traficul de femei este vizualizat drept încălcare a drepturilor omului. Acesta este punctul de reper al strategiilor și
politicilor de combatere a traficului de persoane, elaborate și aplicate de majoritatea organizaţiilor neguvernamentale din lume.
Conferinţa mondială privind drepturile omului, desfășurată la Viena în anul 1993, a fost o etapă importantă în aprobarea unei
astfel de concepţii, în care, pentru prima dată, violenţa împotriva femeii a fost definită drept încălcare a drepturilor omului. [18,
p13-17].

205
 În toate ţările care se confruntă cu problema traficului de femei, un rol important în combaterea şi prevenirea acestui
fenomen este atribuit organizaţiilor neguvernamentale de femei. Aceste organizaţii îşi construiesc strategiile şi politica pornind de
la interesele, necesităţile şi problemele femeii. Scopul campaniilor de sensibilizare rezidă în asigurarea respectării drepturilor
femeii, ca femeie imigrantă, femeie lucrătoare imigrantă etc. În acest context strategiile respective sunt eliminate şi, atîta timp cît
drepturile acestora nu vor fi recunoscute şi asigurate, traficul de femei, munca forţată şi practicile de tip sclavie, vor continua să
existe.
Destul de active în contracararea acestui fenomen s-au dovedit a fi organizaţiile internaţionale şi nonguvernamentale, care
îşi desfăşoară activitatea în multe ţări din lume. Fiind iniţiatori şi promotori ai mai multor acte legislative în domeniu, precum şi
autori de acţiuni practice, aceştea acordă atenţie şi o mai mare importanţă mai mult aspectului traficului de femei. Astfel s-a creat
impresia că anume traficul de femei în scop de exploatare sexuală, reprezintă traficul de fiinţe umane în general. Interpretarea
acestei probleme s-a făcut reflectată în mai multe acte internaţionale şi în legislaţia naţională a mai multor state.
Dacă vorbim despre drepturile omului, stipulate în mai multe acte internaţionale recunoscute (exemplu: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948, la care Republica Moldova aderă în 1990, sau Convenţia pentru Eliminarea tuturor
formelor de discriminare împotriva Femeii), atunci fenomenul traficului de femei violează următoarele drepturi ale omului:
 Dreptul la libertate şi securitate personală – în acest sens, dreptul la libertate şi securitate se încalcă prin faptul că
persoanele sunt supuse violurilor, abuzurilor fizice, bătăilor şi torturii.
 Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie – femeile traficate nu-şi pot exercita acest drept prin faptul că sunt ţinute închise, şi sunt
forţate să facă ce i se spune.
 Dreptul la muncă, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, dreptul la remunerare echitabilă şi odihnă. Victima
traficului nu poate fi liberă în a-şi alege genul de muncă, ci este supusă unor munci forţate, îi sunt refuzate zilele libere, iar
condiţiile de muncă sunt de cele mai multe ori sub nivel sau chiar dezastruoase.
 Dreptul la asigurarea sănătăţii proprii. Deseori victimelor li se administrează droguri forţat, sunt supuse avorturilor, sunt
lipsite de mijloace de protecţie sau contracepţie, sau alimentaţia este nesatisfăcătoare.
 Dreptul la egalitate în faţa legii. Instanţele de judecată, cîteodată, tratează femeile traficate discriminator pe motiv de rasă,
sex, etnie, şi acestea sunt condamnate (invocînd practicarea prostituţiei).
 Dreptul la libera circulaţie şi alegerea reşedinţei – femeile traficate sunt ţinute în captivitate fizică, sunt izolate social.
[13]
Acestea sunt doar cîteva exemple aduse de manifestare a încălcării drepturilor omului în contextul traficului de femei, însă
şirul acestora, din păcate, ar putea continua.
În contextul fenomenului de trafic de persoane se face referire la părțile implicate în proces, și anume traficantul și
victima traficului.
Traficantul este “persoana care mută oamenii dintr-un loc în altul pentru a obține un profit economic sau de altă natură,
prin intermediul înșelătoriei, al constrîngerii sau/și altor forme de exploatare. Intenția traficantului este de a exploata persoana
și a obține un profit sau un avantaj din exploatarea ei”. [7, p.224]
În sensul standardelor naționale, conceptul de victimă a traficului de persoane desemnează
“persoană fizică prezumată sau constatată ca fiind supusă acţiunilor de trafic consemnate la pct.1) şi 2) ” în Legea nr. 241 din
2005. [10]

2. Factorii favorizanți ai traficului de ființe umane

Peste mai bine de un secol şi jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiaşi, însă datorită tendinţelor de
industrializare, internaţionalizare şi globalizare au apărut şi cauze noi.
O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariţia şi proliferarea fenomenului traficului de fiinţe umane, la nivelul
ţării noastre, face posibilă gruparea acestora.

206
 Astfel, efectele tranziţiei din ţările din sud-estul Europei au avut drept rezultat schimbări politice, sociale şi culturale care,
la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii între bărbaţi
şi femei. În ultimii ani, această tranziţie a creat situaţii de criză, răspîndirea traficului fiind efectul feminizării sărăciei şi a
migraţiei pe piaţa muncii. Discriminarea pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului (pe piaţa muncii femeile sunt
ultimele angajate şi primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult către sectoarele neconvenţionale ale
economiei, trebuind să muncească „la negru” pentru a-şi cîştiga existenţa, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piaţa
muncii la negru fiind industria sexului), combinată cu sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii şi cu ocaziile de a
emigra au determinat considerarea emigrării în ţările mai dezvoltate, ca unică soluţie.
Corupţia autorităţilor poate constitui un factor care permite dezvoltarea fenomenului traficului de persoane; traficul şi
corupţia se completează reciproc, prin aceea că traficul creează multiple oportunităţi care au ca finalitate coruperea
funcţionarilor publici şi crearea premiselor de subminare a întregului efort depus de alţi factori pentru combaterea acestui
fenomen.
Controlul slab al graniţelor, lipsa sistemului de evidenţă a persoanelor care emigrează, în ţara de origine, lipsa cadrului
legislativ sau existenţa unui cadru legislativ neadecvat, inaplicabil referitor la migraţie, la combaterea traficului de persoane,
protecţia victimelor şi a martorilor constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariţia şi dezvoltarea traficului de fiinţe
umane.
Restricţionarea oportunităţilor de migrare legală în ţările de destinaţie, precum şi reglementările foarte restrictive cu privire
la migraţia legală impuse de ţările cu o economie mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate
orice formă de migraţie legală, situaţie care favorizează traficul. [21]
Convenţional, factorii care contribuie la apariţia fenomenului traficului de fiinţe umane pot fi divizaţi în două categorii:
1) factori de îndemn
- ţările în tranziţie;
- discriminare sexuală;
- violenţa îndreptată împotriva reprezentanţilor unui sex;
- șomajul și discriminarea pe piaţa muncii;
- factori sociali;
2) factori de ademenire
- cererea de forţă de muncă ieftină sau de alte servicii exploatatoare;
- realizarea avantajelor pe care le oferă viaţa în statele vestice bogate.[20, p. 62-63]
Există o serie de factori care contribuie la răspîndirea fenomenului traficului. Printre aceşti factori se numără lipsa
de informare cu privire la oportunităţile de angajare în străinătate, aşteptările exagerate ale imigranţilor şi apariţia şi
răspîndirea de informaţii false. La factorii prezentaţi mai sus se pot adăuga gradul scăzut de şcolarizare al celor ce
emigrează, lipsa abilităţilor practice, precum şi înclinaţia de a avea încredere în intermediari care promit să aranjeze
trecerea frontierei şi un loc de muncă bine plătit în schimbul unei părţi din profiturile viitoare.
Condiţiile care favorizează traficul au fost scoase în evidenţă într-o serie de studii realizate în ţările de origine şi au fost
menţionate în repetate rînduri de ONG-urile care se ocupă de problemele persoanelor traficate. Aceste condiţii se referă la lipsa
cunoştinţelor despre viaţa în Vest, precum şi a legăturilor cu cei de acolo, lipsa oportunităţilor de angajare în ţară, gradul scăzut
de educaţie. În concluzie, în timp ce condiţiile economice precare şi situaţia socială şi politică instabilă a ţărilor în
tranziţie sunt factorii principali care îi determină pe migranţi să părăsească ţara de origine în căutarea unui loc de muncă bine
plătit, politicile imigraţioniste restrictive combinate cu discriminarea femeilor, lipsa resurselor economice de bază şi a
informaţiilor veridice despre viaţa în Occident, sunt factorii suplimentari care măresc gradul de vulnerabilitate a femeilor.
[15, p. 6-7]
Profilul persoanei vulnerabile poate fi prezentat în felul următor:
 Categoria de vîrstă – 12 și 25 ani;
207
  Provenienţa – din zone sărace, urbane sau rurale;
 Provenienţa din medii sau familii în care există violenţă (diverse forme de abuz);
 Profil social vulnerabil (orfane sau provin din familii cu un singur părinte ori avînd tutore);
 Au nivel scăzut de educaţie, lipsa profesionalizării;
 Apartenenţa la un mediu informaţional sărac;
 Lipsa experienţei de viaţă și a unui loc de muncă;
 Mame singure;
 Dependenţă financiară sau lipsa unei surse financiare stabile;
 Dorinţă aprigă de independenţă materială;
 Își asumă cu ușurinţă riscul plecării în străinătate, de care-și leagă speranţa de realizare. [18, p.29]
Principalii factori de vulnerabilitate:
1)Comunitatea (reședinţa într-o regiune săracă)
Relaţia dintre fenomenul traficului de persoane și sărăcie este direct proporţională. Acest lucru se explică prin faptul că
anume în regiunile cu o situaţie economică precară femeile tinere sînt cele mai vulnerabile în faţa acestui fenomen. Influenţa
negativă a sărăciei se manifestă prin:
 reducerea posibilităţilor de a-și continua studiile;
 micșorarea numărului locurilor de muncă;
 posibilităţi de independenţă materială reduse în raport cu familia din care provin.
2)Abuzul și disfuncţionalitatea familială
Vulnerabilitatea tinerilor faţă de trafic crește în mediile:
 abuzive (tinerii sînt victimele abuzurilor și violenţei fizice, psihice, economice, sexuale);
 neglijente (refuzul sau incapacitatea adulţilor de a comunica adecvat cu copilul).
3)Mediul abuziv poate influenţa decizia de a pleca prin:
 afectarea stabilităţii emoţionale a persoanei;
 dorinţa de a părăsi, fugi din acest mediu, dorinţa de libertate; persistenţa sentimentului de eșec în relaţiile
personale;
 căutarea unor noi relaţii;
 creșterea gradului de credulitate și încredere faţă de persoane străine, care aparent s-au arătat îngrijorate de
situaţia persoanei.
4)Nivelul de educaţie
Vulnerabilitatea faţă de fenomenul traficului de persoane este invers proporţională cu nivelul de educaţie. Nivelul scăzut de
educaţie se manifestă prin:
 lipsa informării;
 prelucrarea superficială sau incapacitatea de a prelucra informaţia;
 lipsa reperelor valorice;
 decizii insuficient fundamentate.
În acest context, un nivel ridicat de educaţie micșorează vulnerabilitatea faţă de trafic.
5)Dorinţa de independenţă materială
Persoanele la care dorinţa de independenţă materială este pe prim plan sînt mai ușor manipulate de traficanţi decît cele la
care predomină alte valori.
6)Reprezentări generale eronate despre succes și realizare

208
 Un model de succes al migrației, adică cunoașterea unui caz, unei istorii a persoanei care a reușit să se realizeze în
străinătate, are o influenţă determinantă asupra potenţialei victime la luarea deciziei privind plecarea peste hotare, devenind astfel
ușor manipulată de traficanţi. Această situaţie este proprie atît tinerelor din regiunile rurale, cît și celor din regiunile urbane.
Pentru persoanele tinere vulnerabile existenţa unui model de reușită peste hotare contribuie la creșterea disponibilităţii de a pleca
în străinătate, datorită:
 funcţionării modelului respectiv drept asigurare că în străinătate nu există eșec;
 manifestării cu o mai mare intensitate a mirajului străinătăţii; creșterii încrederii în recrutor și în relatările acestuia.
[4, p.28-29]
De rînd cu acești factori negativi de discriminare, mai există și o serie de factori “de atracţie” a femeilor și fetelor
spre avantajele vieţii într-o ţară occidentală bogată, făcîndu-le mai vulnerabile pentru traficul de persoane:
 speranţa că își vor găsi un loc de muncă și un salariu bun;
 speranţa prostituatelor că vor cîștiga mari sume de bani;
 accesul la facilităţile vieţii din Occident;
 speranţa la o poziţie mai bună în societate și la un tratament mai uman;
 percepţia Occidentului ca un mediu de lux;
 cererea de femei pentru “reproducere”;
 cererea de prostituate exotice;
 cererea de forţă ieftină de muncă. [18, p.31 ]
În concluzie, se poate spune că sărăcia, şomajul, discriminarea pe piaţa muncii, violenţa domestică şi abuzul determină
pentru femei şi tinere, în general, naşterea unei dorinţe de „evadare către o lume mai bună,” astfel încît ofertele înşelătoare ale
traficanţilor sunt acceptate cu uşurinţă. [19, p.10 ]

3. Etapele şi scopurile traficului cu fiinţe umane

Pentru a înţelege mai bine ce este traficul de fiinţe umane şi pentru a facilita autoidentificarea victimelor, vom explica
mai pe larg etapele acestei infracţiuni.
O înţelegere mai bună a fenomenului va conduce la o înţelegere mai bună a statutului special şi a drepturilor
victimelor.
Traficul de fiinţe umane nu este o activitate spontană şi sporadică, ci una foarte bine organizată. Deşi procesul de
traficare diferă de la caz la caz, în funcţie de nivelul de organizare a activităţii criminale, de permisivitatea cadrului
legislativ, de premisele locale care favorizează infracţiunea, acesta va cuprinde cîteva etape.
Fiecare etapă este însoţită de o serie de acţiuni care determină dependenţa victimei de traficant şi contribuie la realizarea
procesului de traficare.
1. Recrutarea
Recrutarea este prima etapă a procesului de trafic, indispensabilă pentru realizarea celorlalte două. [12, p. 7 ]
Recrutarea: ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în
vederea obţinerii de profit; atragerea persoanelor prin selecţionare într-o anumită activitate determinată de scopurile stipulate în
art.165 CP RM. La recrutare nu are importanţă împrejurările în care a avut loc recrutarea: în locurile de odihnă, prin reţele
neconvenţionale, prin oferirea locurilor de muncă sau studii, prin încheierea unei căsătorii fictive etc. Una dintre tehnicile de
racolare este răpirea, dar mai des întîlnită este tehnica amăgirii totale sau parţiale a victimei, fie în legătură cu natura „muncii”
pe care o va presta, fie în legătură cu diferitele condiţii financiare sau de muncă, fie în legătură cu toate aceste detalii la un loc.
[20, p. 28]
Respectiv, formele de recrutare pot fi clasificate în trei categorii, în funcţie de modalitatea de înşelăciune utilizată:
a) recrutare prin înşelăciune totală;

209
 b) recrutare prin înşelăciune parţială;
c) recrutare forţată.
Prima formă de recrutare se referă la cazurile cînd persoanei i se face o promisiune falsă de angajare în cîmpul muncii
sau o promisiune falsă de căsătorie. Persoana recrutată este convinsă că va lucra într-un anumit domeniu, însă este plasată forţat
în alt gen de activitate.
A doua formă de recrutare, de obicei, cuprinde cazurile cînd persoana, deşi cunoaşte specificul activităţii pe care îl va
îndeplini, este înşelată cu privire la condiţiile în care va desfăşura activitatea respectivă.
Recrutarea forţată include cazurile de răpire, atunci cînd victima nu îşi poate exprima voinţa în nici un fel.
Recrutarea poate fi realizată de indivizi necunoscuţi, fie de persoane care sunt prieteni, membri ai familiei victimei,
prin anunţuri publicate în mass-media, sau chiar prin intermediari legali, cum ar fi firmele turistice, agenţiile private de
angajare peste hotare, agenţiile de mariaj sau care oferă oportunităţi de studii peste hotare.
Cazurile de trafic analizate arată că procesul de recrutare poate avea loc atît în ţara de origine a victimei, cît
şi în ţara de destinaţie. Cel mai adesea este utilizată recrutarea în statul de origine şi apoi transportarea victimei în alt stat,
pentru a fi exploatată. Sunt cazuri cînd victima este recrutată în statul de origine şi exploatată tot în statul de origine, însă în
altă localitate. Există cazuri cînd migraţii care au ajuns în statul de destinaţie pe cont propriu ajung victime ale traficului din
cauza vulnerabilităţii datorate statutului lor nereglementat.
Aceştia sunt traficaţi fie în statul de destinaţie, fie sunt transportaţi de către traficanţi în alte state. Indiferent de
metodele de recrutare, victimele nu ştiu căror riscuri vor fi supuse, în ce condiţii vor lucra, plăţile pe care le vor primi, precum
nici faptul că actele sau documentele lor de călătorie vor fi confiscate de către traficanţi, iar libertatea de circulaţie va fi
limitată. Ele nu cunosc căror violenţe vor fi supuse şi nici consecinţele unor asemenea experienţe. [12, p. 7-8 ]
Traficanţii care încearcă să atragă peroanele în situaţie de trafic utilizează un număr impunător de metode:
1) Prin forţă, constrîngere, complicitate și ignoranţă. Recrutorii pot atrage victimele, promiţîndu-le locuri de muncă bine
remunerate în statele de destinaţie. De asemenea, aceștia pot face uz de violenţă și constrîngere. Unele victime sînt răpite, dar,
în cele mai dese cazuri, la etapa recrutării există o anumită înţelegere între traficant și potenţiala victimă.
2) Prin recrutare voluntară a victimelor care nu suspect consecinţele. Atrași de promisiunea unei vieţi mai bune, mulţi
migranţi pleacă voluntar cu recrutorii, unii chiar căutîndu-i, dornici fiind să le plătească taxele solicitate și acceptînd să se
îndatoreze faţă de recrutor, astfel riscînd să devină într-o situaţie de servitute, în care datoriile sînt de cele mai dese ori sporite
de cîteva ori.
3) Prostituţie și trafic. Femeile care lucrează în industria sexual a ţării de origine sînt supuse unui risc sporit de a deveni
traficate. Aceasta deoarece proxeneţii sînt, în mare parte, membri ai reţelelor criminale, iar femeile au fost deja traficate în ţara
lor, vîndute sau revîndute etc.
4) Documente false. Migranţii ar putea primi acte false – pașapoarte și vize, contracte de muncă, certificate de căsătorie etc.
5) Prin aplicarea anumitor proceduri. Înainte de plecare, traficanţii ar putea să-i oblige pe migranţi și familiile lor săplătească
integral sau în parte cheltuielile de călătorie, în bani cash sau sub alte forme. Traficanţii, la fel, le-ar putea impune migranţilor
condiţii clare, precum:
a) să accepte tutela oferită de către un reprezentant al reţelei criminale în ţara de destinaţie;
b) angajarea obligatorie în ţara de destinaţie în condiţiile dictate de către traficant;
c) angajarea în sectoarele selectate de către traficanţi, fără a avea dreptul de a depune plîngere;
d) un „jurămînt al tăcerii” care, dacă nu este respectat, va genera arestarea migrantului de către poliţie și deportarea lui.
2. Transportarea: este deplasarea persoanelor traficate peste frontiera de stat a Republicii Moldova sau în interiorul
Republicii Moldova în vederea folosirii lor în scopurile prevăzute în art.165 CP RM. [20, p. 29]
Transportul este organizat de cele mai multe ori de recrutor și se face pe trasee stabilite anterior de acesta. Transportul
are loc la scurt timp după recrutare, astfel încît victima să nu aibă timp să se răzgîndească. [7, p. 227]

210
 Recrutarea este urmată de deplasarea victimei, care nu are loc de fiecare dată cu consimţămîntul persoanei transportate.
Deplasarea persoanei dintr-un loc în altul implică, de obicei, trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră; pe de altă parte,
poate implica doar deplasarea în perimetrul frontierelor ţării de origine a victimei, avînd în vedere creșterea traficului la nivel
intern. Faptul trecerii frontierei nu este relevant la stabilirea elementelor componenţei infracţiunii de trafic de fiinţe umane.
Traficul poate fi: în interiorul sau peste hotarele ţării; prin utilizarea diferitelor metode și mijloace (ex.: traficanţii pot
angaja un șofer sau un operator/companie de transport); prin folosirea diferitelor mijloace de transport (ex.: de la avioane la
containere, de la bărci, camioane la mersul pe jos); prin rute simple și complexe. Perioada dintre plecare și sosire poate dura și
cîteva luni sau chiar ani. Traficanţii, nu migranţii, iau decizia asupra destinaţiei. Cîteva exemple de condiţii degradante care pot
avea loc în timpul călătoriei: anularea de către traficant a contractului semnat iniţial, spre exemplu: sosirea într-o altă ţară de
destinaţie decît cea stabilită anterior; călătoria în grupuri de persoane și utilizînd mijloace de transport nesigure; transferarea de
la un traficant la altul, abuzul sexual, psihic și fizic. [20, p. 29-30]
Traversarea hotarelor și intrarea în țara de destinație poate fi:
- legală – sub pretextul unei călătorii în cazul posedării pașapoartelor de străinătate cu vize de turist sau de student (ca
viitori soţi, artiști, servitori, fete însoţitoare și solicitanţi(te) de azil în funcţie de legislaţia din diferite state);
- ilegală – avînd pașapoarte false sau vize de intrare false, ori chiar în lipsa acestora, avînd aranjamente cu ofițerii de
hotar/vamă, ori pe ascuns, în vehicule, containere, pe jos. [4, p. 33 ]
Pot fi cazuri de trafic chiar și în situaţia trecerii legale a frontierei sau a șederii legale. Traficanţii cunosc diversele
legislaţii naţionale și practică traficul în condiţii legale. [20, p.30]
3. Vînzarea este esența traficului de ființe umane. Victimele sunt transformate forțat în marfă și sortate ca atare de
traficanții-cumpărători. Aspectul fizic și vîrsta sunt cele care fixează prețul de vînzare, dar depinde și de numărul vînzărilor de
la momentul recrutării la cel al destinației de exploatare. Abia acum, după ce au fost sechestrate, victimele conștientizează
pericolul. Din păcate, seria vînzărilor va continua. [1, p. 557-558].
4. Sechestrarea și exploatarea
Ajunse la destinație, victimele sunt abuzate fizic și verbal, izolate pentru o perioadă mai lungă de timp. [7, p. 227]
Amenințate și abuzate, victimele sunt supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de sclavie. De cele mai
multe ori victimele realizează că au fost vîndute abia în momentul în care sunt sechestrate și exploatate. Această etapă este
caracterizată prin:
 sechestrarea în locuri bine izolate, închise;
 lipsa totală a posibilităților de comunicare (li se rețin actele de identitate, telefoanele mobile, alte bunuri),
 tratamentul violent: viol comis de una sau mai multe persoane, maltratare, amențare, mergînd în unele cazuri
pînă la omor.[1, p. 558]
Nu puține sunt cazurile în care victimele sunt private de hrană și apă, sunt torturate și obligate să ia droguri, pînă cînd
cei care le exploatează sunt siguri că li se vor supune întru totul. Așadar, maltratarea victimelor este considerată un mecanism
de control de către traficanți, un fel de avertisment în caz că acestea nu s-ar supune ordinelor primite.
Abuzurile fizice și sexuale, precum și amențarea cu represalii împotriva familiilor sunt inerente. Amenințarea este foarte
eficientă, familia fiind cel mai vulnerabil punct al victimelor, care se vor supune traficanților în speranța că familia nu va avea
probleme.
Un alt mecanism de control este rușinea. Victimele sunt fotografiate în timp ce sunt violate și ulterior șantajate că
pozele vor fi trimise familiilor sau arătate prietenilor temîndu-se de rușine, victimele se conformează cu cerințele traficanților.
[7, p. 227]
Femeile victime încep să lucreze în industria sexului, fiind forțate să se prostitueze pe stradă, în cartiere tipice acestor
servicii (zone cu “felinare roșii’’), în baruri, agenții de escort sau în apartamente folosite ca bordeluri. Ele sunt obligate să
lucreze foarte multe ore pe zi, servind numeroși clienți cu practici sexuale periculoase, fără a folosi mijloace de protecție. În

211
multe cazuri femeile victime ale traficului nu vorbesc limba țării de destinație și sunt obligate să folosească un “meniu’’ scris
de servicii sexuale pentru a comunica cu clienții.
Nu de puține ori femeile sunt mutate din oraș în oraș și din țară în țară pentru a nu avea timp să-și facă prieteni sau să se
familiarizeze cu împrejurimile. [1, p. 558]
5. Revînzarea
Revînzarea este o altă etapă a procesului de trafic. Victimele intră de obicei într-un ciclu al falselor datorii. Ce care le
cumpără pretind că trebuie să-și recupereze banii din “munca’’ lor. Victimei i se cere să plătească înapoi sume exagerate,
pretinzîndu-se că aducerea ei în țara de destinație a costat foarte mult. La aceste sume se adaugă dobînzi exorbante și
cumulative, chirii la suprapreț pentru cazare, costurile pentru reclama serviciilor prestate și pentru transport. Se ajunge la un fel
de sume care cresc permanent și devin pur și simplu imposibil de achitat. În majoritatea cazurilor, în momentul în care victima
a reușit să-și plătească “datoria’’, urmează o revînzare către alt “patron’’ care, la rîndul său, vrea să-și recupereze suma plătită.
[7, p. 228]
6. Evadarea presupune eliberarea victimelor de sub controlul traficanților și se face în conjucturi favorabile, cu ajutorul
unor clienți sau al poliției, prin organizarea de razii. Victimelor se pot adresa ambasadelor sau consulatelor din țara
respectivă. De teamă, de cele mai multe ori victimele nu apelează la ajutorul acestor instituții. [1, p. 558]
7. Repatrierea se realizează cu sprijinul IOM (International Oraganization for Migration), cu sprijinul
ambasadelor/consulatelor care se ocupă de formalitățile de repatriere. Victimelor li se eliberează un pașaport consular și
documente de călătorie. Primirea în țară se face de către echipa de asistență a OIM sau ai unor ONG-uri care oferă servicii de
asistență a victimelor traficului de persoane. Victimele sunt integrate imediat în programe de asistență și consiliere. [7, p. 228].

4. Consecinţele traficului cu ființe umane

Încă nu există o statistică oficială din punct de vedere medical sau social, dar un şir de studii generalizatorii denotă mai
multe consecinţe destul de grave pentru victimele traficului cu fiinţe umane. [4, p. 113 ]
Traficul de ființe umane are consecințe grave asupra sănătății victimelor, atît din punct de vedere fizic, cît și psihic și
social. În general, consecințele asupra sănătății victimelor sunt direct proporționale cu durata și duritatea tratamentelor aplicate,
însă un factor important îl reprezintă capacitatea victimelor de a face față stresului și situației în care se află. [17, p.93]
De aceste consecinţe trebuie să ţină cont în mod special cei care în virtutea responsabilităţilor de serviciu contactează cu
aceste persoane, uneori fără a sesiza că sunt potenţiale victime ale traficului cu fiinţe umane (lucrători sociali, psihologi, medici,
reprezentanţi ai organelor de drept etc.). Aceste consecinţe influenţează considerabil comportamentul persoanelor, iată de ce este
important a cunoaşte manifestările consecinţelor pentru a putea face o identificare primară a victimelor traficului cu fiinţe umane,
a putea aprecia care sunt necesităţile acestora, cum şi de către cine pot fi ele ajutate.
Toate persoanele traficate trec printr-o traumă care îşi lasă amprenta în mod diferit asupra diferitor persoane. Termenii
„traumă” şi „victimă” sunt utilizaţi pentru a categoriza rezultatul consecinţelor unei experienţe adverse asupra individului. Este
dificil de apreciat începutul şi sfîrşitul experienţei adverse în cazul persoanelor traficate, deoarece majoritatea se reîntorc din
circumstanţe foarte dure. Nemaivorbind de faptul că unele din persoanele traficate au suferit diverse experienţe adverse, cum ar fi
violenţă domestică, înainte de a fi recrutate în trafic.
Manifestările unei experienţe adverse pot fi:
• Nesiguranţa în ce priveşte cum să acţioneze în situaţii de risc imprevizibile sau ameninţare de lungă durată, care rezultă
în pierderea simţului controlului asupra situaţiei şi dependenţă totală de circumstanţe;
• Consolidarea simţului de pierdere a unui mediu sigur şi izolarea de mediile sociale cunoscute, adică ruperea contactului
cu cei apropiaţi, inclusiv cu societatea;
• Dezvoltarea unor modele de comportament radical diferite de cele pe care le-au avut anterior experienţei adverse.
Fiind exploatate, maltratate fizic şi emoţional, fiind hărţuite sexual, persoanele traficate conştientizează faptul că:
- Pot să nu supravieţuiască, în cazul în care vor continua „să cauzeze probleme” stăpînului;
212
 - Pot fi izolate de toată lumea, care ar putea să le ofere ajutor;
- Este imposibil să evadeze sau evadarea reprezintă un risc major pentru viaţa lor;
- În pofida lucrurilor care se întîmplă în jur, victima poate evita unele „neplăceri” (abuz, hărţuire sexuală, maltratare
verbală, etc.) prin supunere la exploatare şi schimbarea comportamentului său pentru a suporta mai uşor experienţa actuală.
Astfel, majoritatea victimelor sunt nevoite să se resemneze situaţiei create, astfel devenind dependente de exploatatorii săi. [4, p.
113-114 ]
Una din cel mai des întîlnite probleme cu care se confruntă persoanele care au fost traficate este stresul acut și intens
trăit de victimă, care poate evolua către un sindrom de stres post-traumatic. SPT este o tulburare psihică gravă care, în formele
sale cronice, apare doar la o mică parte din supraviețuitorii unei traume. Tulburarea constă în eșecul de a integra experiența
traumatizantă în cadrul concepției deja existente despre sine și despre lume. Persoanale cu SPT sunt atît de marcate de amintirea
ororilor din trecut, încît le vine greu să acorde atenție prezentului. [1, p.561]
Asociaţia Americană a Psihiatrilor a descris stresul post-traumatic (SPT) ca o dereglare anxioasă determinată de un
eveniment care iese în afara experienţei umane cotidiene şi se caracterizează prin simptome de re-trăire (coşmaruri, amintiri
traumatizante), evitare (lucrurilor care ar putea aminti de cele trăite), tulburări de somn, care persistă timp îndelungat (mai mult de
o lună) după traumă.
Manifestările stresului post-traumatic:
• Prima reacţie, imediată, poate fi şocul, frica, neputinţa, vina sau auto-blamarea. De menţionat că la această etapă
persoanele traficate pot ignora/neglija personalul care acordă asistenţă sau care încearcă să le acorde asistenţă. La fel, în această
fază persoanele traficate pot fi foarte agresive. După depăşirea şocului victima începe să realizeze gravitatea celor întîmplate, dar
nu conştientizează pînă la urmă gravitatea problemei şi nici nu-şi poate controla comportamentul.
• Disocierea - este o dereglare la nivel psihologic care urmează după starea de şoc şi reprezintă un risc al dezvoltării
stresului post-traumatic disociat (SPTD). Persoana se simte schimbată, parcă ar fi alt om, are senzaţia că şi-a părăsit corpul său, se
uită la sine din exterior, de la distanţă. Această stare se manifestă la unele femei, victime ale traficului, care au fost supuse
violenţei severe, prin indiferenţă şi apatie. Ele de regulă, nu conştientizează ce li s-a întîmplat.
Deseori victimele pur şi simplu nu ţin minte evenimentele traumatice prin care au trecut sau nu le pot verbaliza. Şi
numai după o perioadă îndelungată de reabilitare ele găsesc forţă şi cuvinte pentru a verbaliza istoria lor. Multe persoane din
această categorie preferă să nu li se reamintească despre situaţiile traumatizante; ele pierd încrederea în oameni şi le este frică să
comunice cu oamenii, lucru ce le izolează şi mai mult social. Pierderea controlului şi a orientării vor forma senzaţii puternice de
frică, timiditate, excitabilitate sau isterie, insomnie sau lipsa posibilităţii de a se concentra (simptome de bază ale SPTD). De
aceste momente trebuie să ţină cont şi reprezentanţii organelor de drept şi să nu facă presiuni asupra victimei pentru a obţine
mărturiile ei, dar să-i ofere o perioadă de refacere, după care victima poate deveni mult mai deschisă şi cooperantă.
Alte manifestări ale SPT:
• Reapariţii frecvente în memorie a experienţei trăite;
• Tulburări de somn, coşmaruri;
• Halucinaţii;
• Evitarea lucrurilor, persoanelor, circumstanţelor care ar putea să-i reamintească experienţa traumatizantă;
• Trăirea sentimentului de neacceptare a altor persoane, respingerea relaţiilor interpersonale.
În cazul depistării manifestărilor SPT, persoana trebuie readresată psihologului, medicului sau specialistului competent.
Probleme de sănătate:
• probleme de integritate psihică;
• afecţiuni ginecologice;
• cefalee;
• scăderea imunităţii generale a organismului;
• crampe musculare;
213
 • acutizarea maladiilor cronice;
• distonii neuro-vegetative;
• dereglarea somnului;
• dereglarea memoriei;
• depresii.
Stări psihologice:
• dereglarea autoaprecierii;
• schimbarea viziunii asupra vieţii;
• excitabilitate sporită (furie) sau apatie;
• dispersarea atenţiei şi dificultăţi de concentrare;
• tendinţe suicidale;
• halucinaţii şi idei delirante;
• dependenţă de alcool, de droguri, alte vicii.
Stări emoţionale:
 frica, senzaţii de singurătate;
 tristeţe profundă;
 sentimentul de autoacuzare;
 senzaţii de neajutorare.
De menţionat, că persoanele traficate devin dependente de traficanţi, pierd încrederea în sine, capacitatea de a-şi schimba
viaţa după bunul său plac. Întorcîndu-se în patrie şi ciocnindu-se de problemele vechi pe care le-au mai avut, aceste persoane
deseori manifestă un comportament deviant, pot lua decizii pripite.
Procesul de depăşire a experienţei negative şi reabilitare după traumă, constă din cîteva etape:
• „Victimă – duşman”
La această etapă, victima evită orice contact cu oficialităţile, în mod special cu poliţia. Aceasta este o reacţie de
autoapărare - îi este frică că dacă va spune adevărul nu va putea să se autoprotejeze şi va fi pedepsită.
• Pierderea orientării
Senzaţia de dezorientare se explică prin faptul că nimerind într-un mediu, altul decît cel anterior (fără violenţă, abuz)
această persoană are nevoie de timp pentru a-şi forma noi deprinderi de comportament.
• Reabilitare şi reconstruirea memoriei
Persoana se întoarce treptat la modul de viaţă de pînă la traumă sau îşi schimbă radical modul de viaţă, acceptînd
realitatea celor întîmplate.
• Reintegrare socială
La această etapă, victimele îşi reconstruiesc relaţiile sociale, capătă încredere în propriile puteri, devin mai independente.
Orice persoană trece prin aceste etape în mod individual. Atît manifestările cît şi durata lor diferă de la caz la caz.
Persoanele traficate, care au trăit sub controlul criminalilor o perioadă îndelungată, vor avea nevoie de luni şi ani pentru
a-şi reconstrui personalitatea şi vor avea nevoie de suportul celor apropiaţi, precum şi a personalului implicat în asistenţă şi este
esenţial în ajutorarea acestora să revină la un mod normal de viaţă. [4, p.114-116]
Există multe forme în care oamenii pot fi traficați. Elementul care apare constant în toate cazurile este specularea de
catre traficanți a vulnerabilității victimei.
Traficarea pentru exploatare sexuală
 Cînd o femeie, un copil sau adolescent este forțat să se prostitueze sau să apară în materiale pornografice în
locuri publice sau private.
 Cînd femeile sunt transportate într-un loc cu scopul de a fi violate. De exemplu, în zone de conflict armat sau pe
rutele imigranților ilegali.
214
 Această formă de trafic afectează toate regiunile și țările lumii fie ca sursă, fie ca tranzit fie ca țară de destinație.
Victimele pot fi femei, copiii sau adolescenți care foarte adesea călătoresc cu documente false și o rețea ilegală de transport
este folosită pentru aducerea lor în țara de destinație. Acești oameni sunt forțați să intre într-o situație de sclavie sexuală, sunt
ținuți în condiții de locuit inumane și într-o stare de teroare și teama continuă.
Mariaj forțat sau de servitudine:
 Femeia sau fata este căsătorită fie fără consimțămîntul ei, fie ca parte dintr-o înțelegere pentru a plăti o datorie sau
pentru a reda onoarea pierdută a unei familii.
 Femeia se căsătorește cu un străin și trăiește în condiții de sclavie, violență, sau izolare. În general, contactul se face
prin intermediul internetului, printr-o agenție de mariaj, sau pentru că femeia dorește să primească cetățenie și a plătit bărbatul
pentru a se căsători cu ea.
Trafic de organe:
 Privarea de libertate a unei persoane pentru vînzarea și traficul de organe (ficat, rinichi, ovare, țesuturi) împotriva
voinței ei.
 Includem în această secțiune și femeile violate pentru ca după ce au rămas însărcinate, să le fie luat copilul și vîndut.
Muncă forțată în condiții de sclavie:
 Munca forțată în condiții de sclavie este caracterizată de violență și tratament inuman sau condiții de muncă
inumane. Muncitorii sunt plătiți cu sume foarte mici sau deloc. Munca este de obicei fie într-o gospodărie, fie într-o
fabrică, fie munci agricole sau în mine.
 Aici includem și cerșetoria: cînd un adult sau copil este obligat de către altcineva să cerșească, de foarte multe
ori fiind forțat și să fure sau să vîndă droguri.[6, p. 11-12 ]

5.Asistența socială acordată victimelor traficului de ființe umane

A. Măsuri de prevenţie a traficului de fiinţe umane
Metodele de prevenţie a infracţionalităţii pot fi împărţite generic în tehnici de prevenţie primară și tehnici de prevenţie
secundară. Prevenţia primară este îndreptată spre adresarea motivelor ce stau la baza acestei infracţiuni la scară largă, în timp
ce prevenţia secundară urmărește identificarea grupurilor specifice cu riscul de a deveni fie infractori, fie victime ale anumitor
categorii de infracţiuni.
Protocolul de la Palermo prevede ambele forme și constituie o premieră în includerea măsurilor de prevenţie a traficului
de fiinţe umane. Astfel, conform art.9,
1) Statele Părţi stabilesc politici, programe și alte măsuri de ansamblu pentru:
a) prevenirea și combaterea traficului de persoane și
b) protecţia victimelor traficului de persoane, în special a femeilor și copiilor, împotriva unei noi acţiuni ale cărei
victime ar putea fi.
2) Statele Părţi depun eforturi pentru a lua măsuri, precum cercetări, campanii de informare și campanii prin mass-
media, în același rînd iniţiative sociale și economice, în scopul prevenirii și combaterii traficului de persoane.
3) Politicile, programele și alte măsuri includ, după cum este necesar, o cooperare cu organizaţiile neguvernamentale,
cu alte organizaţii competente și cu alte elemente ale societăţii civile.
4) Statele Părţi iau sau consolidează, pe calea unei cooperări bilaterale sau multilaterale, măsurile pentru remedierea
factorilor care fac persoanele, în special femeile și copiii, vulnerabile în faţa traficului, precum sărăcia, subdezvoltarea și
inegalitatea șanselor.
5) Statele Părţi adoptă sau întăresc, pe calea unei cooperări bilaterale ori multilaterale, măsurile legislative ori altele,
precum măsuri de ordin educativ, social sau cultural pentru a descuraja cererea care favorizează orice formă de exploatare a
persoanelor, în special a femeilor și a copiilor, care are ca scop traficul.

215
 Acest articol face referire la așa metode, cum sînt campaniile de sensibilizare a publicului, programele de dezvoltare
menite să consolideze capacităţile organelor de
drept. Cele mai frecvente sînt programele de sensibilizare a publicului privitor la riscurile traficului. O astfel de abordare poate
fi eficientă dacă este făcută într-un mod informativ, fără atitudini de superioritate și discriminare. Campaniile de informare au
scopul de a oferi date exacte persoanelor care doresc să imigreze, oferindu-le posibilitatea de a lua decizii informate și
înţelepte.
Îmbunătăţirea metodelor de diseminare a informaţiei referitoare la migraţia ilegală poate contribui la prevenirea
traficului.
Nu există valoare pozitivă în viaţa societăţii care să nu fie cultivată sau promovată de familie; în același timp, se poate
afirma că nu există valoare negativă antisocială pe care traficanţii să nu o susţină. Dezvoltarea și existenţa acestui fenomen
constituie una dintre cele mai perfide și eficace strategii pentru a submina existenţa unui stat, a intereselor sale fundamentale.
Așadar, în scopuri educative se impune:
1) introducerea în școli a programelor de educaţie sexuală, o atenţie deosebită acordîndu-se egalităţii între femei și bărbaţi,
respectării drepturilor omului și a demnităţii fiinţei umane, protejării drepturilor copilului și ale părinţilor săi, ale tutorilor sau
ale altor persoane legal responsabile de copil;
2) includerea în programele de educaţie școlară a informaţiilor privind atît riscurile la care copiii sau tinerii pot fi supuși
(exploatarea, abuzul sexual, traficul de persoane), cît și mijloacele de apărare; difuzarea acestor informaţii tinerilor care nu mai
sînt integraţi în sistemul școlar, părinţilor;
3) oferirea unei educaţii băieţilor și fetelor care să evite stereotipurile sexuale; profesorii și educatorii să includă în
procesul de educaţie dimensiunea egalităţii între sexe;
4) introducerea și/sau dezvoltarea unor programe de instruire a personalului poliţienesc pentru a permite acestuia să cîștige
competenţe specializate în domeniu;
5) organizarea unor instruiri specifice destinate personalului social, medical, didactic, diplomatic, consular, juridic, vamal
pentru ca acesta să poată realiza identificarea cazurilor de trafic de persoane în scopul exploatării sexuale și să poată
întreprinde măsurile necesare.
Prevenţia terţiară cuprinde toate eforturile de a pune capăt comportamentului criminal sau de a preveni repetarea altei
infracţiuni, inclusiv a revictimizării victimelor. Ca exemple de metode de prevenţie terţiară ar putea servi:
• Politica de sancţionare – incriminările din Codul penal În același timp, este important ca victimele să fie tratate în
mod consecvent cu respect și compasiune și să nu fie condamnate pentru încălcări minore ale unor norme legale. O măsură care
vine să completeze, și nicidecum să înlocuiască penalizarea și condamnarea, sînt programele de instruire, concepute să reflecte
răul infractorilor făcut victimelor, să îi motiveze să-și accepte responsabilitatea și să-și schimbe atitudinea și comportamentul.
Asemenea programe s-au dovedit a fi promiţătoare în multe contexte de infracţiune violentă, începînd cu violatorii și terminînd
cu membri ai grupurilor neonaziste.
• Protecţia victimelor
În cadrul structurii complexe a unei strategii antitrafic cuprinzătoare, prima prioritate este protecţia persoanelor aflate în
pericol. Nu numai organele de poliţie, ci și alţi actori, dar în special sistemul judecătoresc, trebuie să ţină seama de chestiunea
siguranţei atunci cînd acţionează în contextul măsurilor antitrafic. De exemplu, atunci cînd un inculpat este eliberat, trebuie
cîntărit faptul dacă acesta reprezintă un pericol pentru siguranţa altor persoane. În acest caz, înainte de a elibera inculpatul, este
imperativă informarea poliţiei sau a organizaţiei de sprijin al victimelor, la care victima a găsit adăpost.
• Dezarmarea organizaţiilor criminale
Orice fel de instrument folosit de organizaţiile criminale pentru a-și atinge scopurile trebuie confiscat, indiferent dacă
infractorii sînt sau nu condamnaţi (de ex., conturi în bancă, case și oficii, materiale promoţionale folosite pentru recrutare,
mijloace de transport, aparte de telecomunicaţii etc.). [20, p.83-85]

216
 B. Sarcinile și principiile de bază în acordarea de asistență persoanelor traficate
Sarcinile concrete ale asistenţei sociale în domeniul antitrafic sînt:
 Ajutorarea persoanelor care au suferit în urma traficului cu fiinţe umane întru exercitarea și apărarea drepturilor lor;
 Profilaxia acestui fenomen social și lichidarea condiţiilor care favorizează apariţia lui.
Scopul asistenţei sociale acordate persoanelor traficate este oferirea unui sprijin acestor persoane (cît și apropiaţilor lor,
care pot fi numite “victime secundare”, pentru că deseori membrii familiei exprimă aceleași sentimente ca și persoana traficată) la
orice etapă de aflare a lor în dificultate (exploatare, situaţii înainte și după repatriere), intru respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, îmbunătăţirea condiţiilor necesare unei vieţi decente, reabilitarea lor, dezvoltarea propriilor capacităţi și competenţe
cu scop de (re)integrare socială. Activitatea asistenţilor sociali rezidă în studierea statutului persoanei traficate în contextul
respectării drepturilor omului, apărarea acestora, crearea condiţiilor pentru prevenirea și eliminarea încalcării lor.
Obiectivele asistenţei sociale acordate persoanelor traficate:
 a dezvolta la maxim capacităţile, calităţile volitive și morale ale acestor persoane, motivîndu-le să acţioneze independent și
să-și asume răspundere pentru tot ce i se întîmplă (acum) în viaţă;
 a contribui la stabilirea unor relaţii de acceptare reciprocă între persoana traficată și mediul social în care aceasta trăiește;
 a contribui la răspîndirea informaţiei despre drepturile și înlesnirile categoriilor speciale de cetăţeni, despre obligaţiile și
posibilităţile serviciilor sociale, asigurarea consultaţiilor cu aspect juridic și de drept ale politicii sociale;
 a efectua profilaxia traficului de persoane.
Furnizorii asistenţei sociale pot fi organizaţiile statale (departamentele asistenţă socială, oficiile forţă de muncă, centre de
asistenţă psihologică a familiilor, centre pentru tineret, direcţiile de protecţie socială a copilului etc.), neguvernamentale (obșteși,
de caritate/religioase, fonduri, clinici juridice etc.) și organizaţii interguvernamentale, ale căror programe și activităţi sînt orientate
către asistenţa persoanelor vulnerabile. Colaborarea dintre aceste structuri permite beneficiarilor să primească o asistenţă
profesională și complexă.[18, p.51-52]
În acordarea de asistență persoanelor traficate, trebuie respectate următoarele principii de bază:
 angajamentul de a lupta împotriva fenomenului de trafic de persoane cu respectarea și protejarea
drepturilor victimelor, protejînd demnitatea umană și bunăstarea persoanelor traficate;
 principiile directoare care trebuie respectate în orice moment sunt protejarea, siguranța și respectarea
drepturilor omului persoanelor traficate sau care riscă să fie traficate;
 toate serviciile destinate persoanelor traficate se oferă doar pe baza consimțămîntului informat al
victimelor;
 acest tip de asistență se aplică numai persoanelor traficate în străinătate care au optat în mod liber să se
întoarcă acasă;
 în ceea ce privește acordarea de asistență copiilor traficați, agențiile și organizațiile implicate ar trebui
să ia întotdeauna în considerație interesul superior al copilului;
 persoană traficată are dreptul la accesul și cunoașterea serviciilor sociale, la asistență medicală, psihologică,
juridică și la alte forme de asistență guvernamentală sau din sectoarele private, indiferent dacă aceste persoane traficate se
implică sau nu în procedurile legale împotriva rețelelor de trafic de persoane;
 persoanei traficate care colaborează în cadrul procedurii judiciare trebuie să i se acorde dreptul sau permisul
de ședere temporară (daca este cetățean străin). O astfel de victimă trebuie să fie cazată într-un loc sigur în așteptarea
procesului legal;
 în ceea ce privește repatrierea victimei, trebuie să se acorde atenție siguranței și asigurării asistenței în
formă permanentă. Agențiile trebuie să faciliteze și să sprijine repatrierea și reintegrarea în societate pentru a preveni
retraficarea victimei. Este nevoie să se ia în calcul și alte opțiuni în cazul în care există motive să se creadă că repatrierea poate
pune victima în pericol sau dacă există un grad ridicat de risc pentru aceasta.

217
  orice acțiune trebuie să se realizeze cu respectarea drepturilor omului și avînd în vedere factorii de risc,
vîrsta, sexul și nevoile victimelor, precum și drepturile și tratarea cu prioritate a intereselor persoanelor traficate.
 trebuie să se respecte viața privată și confidențialitatea persoanelor traficate. [6, p.37]

C. Rolul și responsabilitățile specialiștilor care lucrează în cadrul echipei multidisciplinare

În acordarea asistenței victimelor traficului de persoane sunt urmați următorii pași:
1. Investigarea cazului
Pasul1 – Identificarea simptomelor fizice, psihice sau comportamentale anormale
Obiectivul acestei etape este identificarea oricăror anormalități care pot indica un posibil abuz asupra pacientului.
Orice indiciu poate fi luat în considerare. Specialiștii care sunt cel mai frecvent implicați în acest pas pot fi: medici, lucratori
sociali, persoane care lucrează în domeniul educației care au fost pregătiți pentru a identifica astfel de semne într-o
fază incipientă a investigației cazului.
Rănile fizice ce pot fi rezultatul unui abuz pot fi descoperite cu ocazia unui examen medical. Asfel medicul poate
înt]lni răni recente sau mai vechi, fracturi, infecții sau traume la nivelul organelor interne. În cazul unui abuz sexual sau
viol pot fi identificate infecții cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, tumefieri, răni sau cicatrici în zonele genitale. Toate
acestea pot constitui dovezi medicale ale abuzurilor sau a situației de trafic.
Pasul 2 – Referirea/trimiterea persoanei traficate către un cabinet/clinică de sănătate mintală
După ce au fost identificate toate traumatismele fizice se recomandă ca victima traficului de persoane să fie referită
unui serviciu de sănătate mintală. Aici va fi evaluată de un medic psihiatru și/sau de un psiholog clinician. Evaluarea va urmări
următoarele scopuri:
 Identificarea simptomelor sau sindroamelor psihiatrice sau neurologice;
 Determinarea cauzelor fiecărui simptom sau sindrom (care ar putea fi cauzate de abuzurile din
perioada de trafic);
 Identificarea modului în care persoana a fost abuzată și de către cine;
 În special în cazul copiilor căutați să aflați care este relația acestuia cu abuzatorul, ce persoane se
află în anturajul copilului, pentru a determina cît de sigur este mediul în care trăiește copilul.
2. Acordarea protecției imediate sau pe termen scurt
Următoarea etapă în acordarea asistenței unei victime a traficului de persoane presupune asigurarea protecției pe
termen scurt pentru a scoate persoana din mediul în care a fost abuzată. Membrii echipei multidisciplinare care au cele
mai importante responsabilități în această etapă sunt asistenții sociali dar și specialiști din domeniul sanitar și legal.
Toate intervențiile propuse pentru victima sau familia acesteia vor fi mai întîi discutate în cadrul echipei
multidisciplinare. Membrii echipei vor evalua situația din punct de vedere medical, psihologic, social și juridic și vor
stabili următorii pași de urmat pentru reabilitarea și reintegrarea victimei prin întocmirea unui plan de intervenție.
3. Procesul de reabilitare a victimei
Scopul acestei etape este acela de a reabilita victima prin stabilirea unui plan de tratament în concordanță cu nevoile
și situația particulară a persoanei. Și în această etapă este necesară o colaborare strînsă între specialiștii din sănătate
(medici și psihologi), asistenți sociali și juriști.
Procesul începe prin analiza stării de sănătate fizică și mintală a victimei. Membrii echipei vor avea în vedere
simptomele și sindroamele identificate, vor analiza notele de interviu, observațiile și fișele medicale existente în dosarul
victimei. În urma acestei analize se vor stabili următoarele acțiuni ce vor fi intreprinse în vederea reabilitării stării de sănătate
fizică și mintală.Tot în această etapă poate intra în scenă avocatul care consiliază victima din punct de vedere juridic și poate
începe demersurile unui proces penal împortriva traficantului.
4. Procesul de reintegrare a victimei

218
 În această etapă echipă multidiciplinară lucrează pentru a ajuta victima să se întoarcă la o viață normală.
Procesul începe prin evaluarea riscului la care poate fi expusă victima prin reîntoarcerea în familie și comunitate. Aceste
riscuri vor fi luate în considerare în întocmirea oricărui plan de intervenție. Planul de reintegrare alături de planul de
tratament medical și psihologic va fi urmărit îndeaproape de managerul de caz și/sau de asistenții sociali pentru ca
procesul să se desfășoare eficient.
Consilierea socială pentru accesarea unor drepturi și ajutoare sociale, consilierea pentru orientarea școlară, vocațională
sau profesională precum și sprijinul pentru găsirea unui loc de muncă sau o locuință sunt cele mai importante acțiuni
ale acestei etape.

5. Prevenirea re-traficării
La finalul procesului de asistență a victimei traficate echipa multidisciplinară va evalua riscul ca persoana să nu fie
traficată din nou. Vor fi luate în considerare informații provenite de la victimă însăși, familie, comunitate, prieteni, colegi
de muncă, etc. colaborate cu notele de observație realizate pe parcursul acordării serviciilor de recuperare și reabilitare.
În această etapă este important rolul asistenților sociali, a avocaților sau consilierilor juridici. În funcție de
analizele efectuate, managerul de caz care poate decide continuarea intervenției cu aplicarea de noi planuri de
intervenție în acord cu situațiile de fapt sau finalizarea acesteia dacă se constată atingerea obiectivelor.[6, p.51-53]
Un asistent social poate face (cel puţin) următoarele lucruri, ca să ajute o victimă a traficului de persoane:
Oferă ajutor prin ascultare
Ascultaţi atent persoana, nu o condamnaţi și nu fiţi din cale-afară de curios(ă). Oferiţi victimei timp pentru a-și
împărtăși gîndurile și emoţiile. Nu așteptaţi ca victima să vă povestească despre detalii de violenţă aplicate asupra ei și că veţi
avea răspuns la toate întrebările; nu căutaţi “momente zguduitoare”, lăsaţi-o pe ea să determine direcţia și făgașul povestirii.
Arătaţi victimei că credeţi în tot ce vă povestește ea
Spunînd sau cel puţin comportîndu-vă faţă de victima traficului astfel încît ea să se convingă că îi credeţi în tot ce vă
povestește, o veţi ajuta să se simptă în siguranţă și respectată, fapt care este un prim pas spre a predispune victima la încredere.
Manifestarea neîncrederii va spori și mai mult simţul vinovăţiei și va îndepărta victima traficului de la asistentul social.
Asiguraţi/liniștiţi victima că ceea ce s-a întîmplat nu este vina ei
Niciodată nu condamnaţi victima. Ea nu este vinovată de cele întîmplate; întrebările de tipul “De ce te-ai hotărît să
lucrezi în prostituţie?” sună mai mult a condamnare decît a compasiune.
Acceptaţi toate emoţiile/sentimentele victimei așa cum sînt
Este normal ca victimele să se simtă supărate, agresate, în depresie sau să le fie frică. Ele au trăit într-un mediu în care
au fost supuse înșelăciunilor și decepţiei; informaţia falsă le era oferită pentru a preveni evadarea acestora și apelarea la
organele de drept. Drept rezultat, victimele pierd simţul identităţii și încrederii în forţele proprii, iar capacitatea de a reacţiona
adecvat la situaţia creată este extrem de diminuată. Pe motivul circumstanţelor dificile prin care trec, la întoarcere în ţară,
victimele dovedesc un nivel înalt al neîncrederii, care generează decizii impulsive. Astfel, victimele sînt deseori suspicioase
privind asistenţa acordată și răspund cu agresivitate persoanelor care încearcă să le ajute.
Acceptă deciziile pe care le iau victimele
Asumaţi-vă un rol participativ, dar în nici un caz de lider în procesul de luare a deciziilor de către victimă. Este
important să-i arătaţi că sînteţi gata să o ajutaţi în cazurile în care nu se simte sigură sau nu știe cum să procedeze, fiţi un
sfătuitor, dar nu un povăţuitor. Încurajaţi victima să ia decizii proprii. Ea trebuie să-și restabilească personalitatea și încrederea
în sine prin capacitatea de a lua decizii de sine stătător, de a-și expune opinia proprie. Întrebaţi-o ce ajutor ar dori ea de la Dvs.
(chiar dacă deja vă daţi seama care va fi răspunsul).
D. Principiile bunei practici de lucru cu victimele traficului
În lucrul direct cu persoanele supravieţuitoare ale traficului ne vom conduce de un şir de principii obligatorii.

219
 Confidenţialitatea. Anonimatul şi confidenţialitatea sunt condiţiile cele mai importante a lucrului cu victimele traficului.
Istorisirile împărtăşite de beneficiari despre viaţa lor, în special a femeilor prostituate forţat, sunt însoţite de resentimente intense
şi ruşine. Ele sunt îngrijorate, şi pe bună dreptate, de faptul că vor fi respinse de membrii comunităţii, care nu înţeleg această
problemă şi consideră prostituţia un viciu, iar pe persoanele care prestează servicii sexuale – nişte decăzuţi. Frica de stigmatizare
şi marginalizare este foarte puternică. Pe de altă parte, persoanele supravieţuitoare ale traficului posedă informaţii despre lumea
interlopă, fapt care le face foarte vulnerabile, iată de ce beneficiarele trebuie să fie absolut sigure că toate informaţiile relatate de
ele vor rămîne absolut confidenţiale.
Pentru a evita efectul stigmatizării, marginalizării şi etichetării persoanei, este important ca informaţia privind identitatea
beneficiarului şi cele întîmplate, inclusiv tipul ocupaţiei, în nici un caz să nu fie făcută publică, deoarece aceasta ar face extrem de
dificilă, dacă nu chiar imposibilă, reabilitarea şi reintegrarea socială a persoanei asistate. Un alt motiv, pentru care nu se vor face
publice datele personale şi cele privind circumstanţele şi natura traficării, este faptul că recrutorul/traficantul cunoaşte multe
despre victimă. Astfel, atunci cînd persoana traficată decide să colaboreze cu organele de drept, făcînd mărturii despre criminali,
securitatea şi viaţa ei, inclusiv a familiei sale, poate fi în pericol în cazul divulgării informaţiei specificate mai sus. Aceluiaşi
pericol, în acest caz, este supusă şi organizaţia sau personalul care acordă asistenţă persoanei în cauză.
Păstrarea secretului personal (confidenţialitatea) este o regulă fundamentală a tuturor tipurilor de servicii. Acest lucru o
face pe persoană să se simtă în siguranţă şi protejată, ea poate vorbi sincer şi deschis despre problemele ei.
Siguranţa. Majoritatea persoanelor care au reuşit să evadeze din situaţia de trafic au riscat cu viaţa. Ele au trecut prin
situaţii extreme, au fost supuse unei grave violenţe fizice şi emoţionale. Fiecare zi a însemnat luptă pentru supravieţuire. Toate
acestea laolaltă distrug sentimentul de siguranţă şi securitate, un sentiment de bază, necesar activităţii normale a fiinţei umane.
Restabilirea acestor sentimente este un prim pas în procesul lor de reabilitare. Procedurile şi practicile pe care le foloseşte
lucrătorul din cadrul serviciului respectiv trebuie să fie îndreptate spre garantarea siguranţei beneficiarilor săi. Deseori acest lucru
presupune conlucrarea cu poliţia şi alte organe competente.
Consimţămîntul informat şi alegerea. În situaţia de trafic, victima nu deţine controlul asupra vieţii ei, nu are posibilitatea
să facă alegeri şi acţionează în condiţii tensionate. Recăpătarea independenţei înseamnă posibilitatea de a face alegeri ce ţin de
viitorul ei. Pentru a fi în stare să o facă, ea are nevoie de informaţii, de încredere şi de o imagine clară a posibilităţilor ce i se
deschid. Echipa trebuie să-i ofere beneficiarului suport şi colaborare la luarea deciziilor importante şi dezvoltarea planurilor de
viitor, în loc să-i dea sfaturi. Lucrătorii sociali acţionează, înţelegînd că beneficiarul este cea mai competentă persoană în ceea ce
priveşte situaţia ei, respectînd şi acceptînd toate deciziile pe care le ia.
Fortificarea. Traiul în situaţia de trafic distruge însăşi ideea persoanei de valoare proprie şi încrederea în sine. Lucrătorul
din cadrul serviciului trebuie să urmărească restabilirea încrederii în sine a supravieţuitorului, ajutîndu-l să-şi descopere punctele
şi calităţile sale puternice. Beneficiarul trebuie tratat cu respect, recunoscîndu-i-se demnitatea umană. El trebuie privit ca un om
capabil să supravieţuiască în condiţii grele. Obiectivul este de a ajuta supravieţuitorii să creadă în forţele proprii şi să-şi recapete
controlul asupra vieţii lor.
Atitudini non-victimizatoare. Responsabilizarea victimelor, şi nu a făptuitorilor este un procedeu larg răspîndit de
explicare a violenţei. Atitudini victimizatoare similare există şi faţă de femeile victime ale traficului – ele singure au căutat acest
lucru, au fost prostuţe şi naive, ele ştiau că vor lucra prostituate, ele încercau să cîştige uşor bani şi nu au făcut nimic pentru a
scăpa etc. Victimele traficului se confruntă cu lipsa de înţelegere şi victimizarea din partea majorităţii persoanelor care ar trebui să
le ajute. Iată de ce ele preferă să nu spună nimic şi să-şi tăinuiască suferinţa. Serviciile de asistenţă trebuie să se bazeze pe ideea
că unicii vinovaţi de suferinţa victimelor sunt autorii crimei de trafic. Victimele nu trebuie acuzate, deoarece ele au acţionat fiind
înşelate şi abuzate.
Abordarea profesională. Persoanele traficate vor fi asistate de un personal instruit pentru acordarea asistenţei unei astfel
de categorii. Personalul care lucrează cu persoanele traficate trebuie să conştientizeze faptul că ele sunt victime ale încălcării
grave a drepturilor omului, să asigure respectiv protecţia drepturilor acestora, inclusiv prevenirea revictimizării. Investigaţiile ce

220
ţin de activitatea de asistenţă persoanelor traficate trebuie să se bazeze pe principii etice, inclusiv în vederea prevenirii re-
traumatizării. Metodicile investigaţionale şi tehnicile interpretative trebuie să fie de calitatea cea mai înaltă.
Atitudinea pozitivă şi necondiţionată se instituie atunci cînd lucrătorul social reuşeşte să comunice clientului o acceptare
completă şi sinceră a personalităţii acestuia. Nu este indicată poziţia moralizătoare, de etichetare a unor acte sau sentimente.
Abordarea cu sinceritate – sinceritatea, ca o condiţie fundamentală, rezidă în „dezvăluirea” propriei personalităţii în activităţile cu
clientul.
Empatia este capacitatea de a participa la cele ce simte beneficiarul, este o fuziune cu sentimentele acestuia. Implică mai
mult decît o înţelegere de tip intelectual, este un transfer emoţional în universul interlocutorului. Această calitate, pentru a fi
dezvoltată, necesită un antrenament deosebit, care începe cu ascultarea activă şi finalizează cu asimilarea unor vaste cunoştinţe şi
experienţe despre cauzele şi motivele comportamentului uman.
Aşadar, calităţile necesare asistentului social, care lucrează cu victima traficului vor include ca minimum:
- tratamentul fără blamare (condamnare);
- toleranţa, acceptarea necondiţionată a beneficiarului;
- bunăvoinţa şi empatia;
- protecţia şi tratamentul corect.
De menţionat, că persoanele traficate, exploatate un timp îndelungat în condiţii de constrîngere, sunt total dezinformate şi
manipulate de criminali, care le fac dependente de ei, le provoacă pierderea încrederii în sine, capacităţii de a schimba viaţa în
bine. Întorcîndu-se în patrie şi ciocnindu-se cu problemele vechi, ele pot avea un comportament neadecvat sau pot lua decizii
pripite. Ca rezultat al impactului negativ al experienţei din trafic, aceste persoane nu întotdeauna cred în ajutorul propus din partea
altor persoane sau exprimă indiferenţă faţă de asistentul social. [18, p. 53-57]

E. Identificarea persoanelor traficate (victimelor)

Unul din elemente-cheie cu care începe ajutorarea persoanelor traficate este identificarea lor–proces care le facilitează
accesul la asistenţă ulterioară, contribuie la stabilirea relaţiilor de încredere cu personalul asistent și, respectiv, la reabilitarea lor
cu succes. Totodată, acest element continuă a fi unul din cele mai dificile/problematice. [18, p.58]
Identificarea se realizează diferit, în dependență de specificul cazului vizat și a organului care desfașoară identificarea,
fie că este vorba de organul de drept sau de organizația neguvernamentală. [11, p.31]
În identificarea victimelor traficului de ființe umane pot participa de asemenea și alți specialiști din cadrul organizațiilor
și structurilor, care prin intermediul lor de activitate profesională, vin în contact cu victimele traficului de ființe umane
(lucrătorii sociali, inspectorii muncii, lucrătorii școlilor-internat, colaboratorii serviciului de grăniceri, funcționarii
reprezentanțelor consulare și diplomatice ale Republicii Moldova din străinătate și alții). [8, p.6]
Organele de drept pot identifica victima prin diverse modalități:
 prin intermediul unei alte victime identificate în timpul raidurilor pentru a depista infracțiunile de trafic sau alte
activități ilegale;
 ca rezultat al unei masuri reactive inițiate la plîngerea rudelor victimei;
 prin intermediul unei alte victime readresate de un alt organ care a identificat victima respectivă;
 prin intermediul organizațiilor neguvernamentale care acordă asistență victimelor traficului de ființe umane.
De asemenea, este util de menționat implicarea inspecției muncii în combaterea traficului de ființe umane, în special în
procesul de identificare a victimelor, exploatate în scopuri economice.
Un alt organ, care ar putea identifica victimele sau, mai bine zis, potențialele victime sunt grănicerii sau poliția de
frontieră.
Este foarte importantă cooperarea între actorii relevanți care intră în contact direct cu victimele. Aici se includ organele
de poliție, trupele de grăniceri, asistenții medicali sau sociali, inspectorii muncii, precum și organizațiile active în domenii ca
gender, anti-trafic, drepturile migranților etc. [11, p.31-32]
221
 În caz de identificare a victimelor traficului, indiferent de profilul organizaţiei, este important ca aceste persoane să fie
readresate la o organizaţie specializată în asistenţa acestor persoane, care va evalua necesităţile lor, va oferi/organiza suport
necesar și va monitoriza statutul ei pe parcursul procesului de reabilitare/reintegrare. [18, p.61]

F. Reabilitarea și (re)integrarea supravieţuitorilor traficului

Supravieţuitorii traficului de fiinţe umane au drepturi garantate de legislaţia Republicii Moldova și convenţiile
internaţionale. Este important ca ei să fie informaţi de personalul asistent privind drepturile lor înainte de a propune asistenţa
posibilă de reabilitare și reintegrare. [18, p. 69]
În practică, prin reabilitarea victimelor traficului de ființe umane de asemenea se subînțelege, de regulă, un complex de
măsuri la etapa inițială de acordare a asistenței celor care au suferit, sarcina lor fiind restabilirea sănătății fizice și psihice. Această
etapă servește victimelor drept pregătire și chezășie a succesului pentru etapa ulterioară a restabilirii relațiilor sociale și edificării
unui nou mod de viață normal, etapă de o mai lungă durată și multidimensională – (re)integrarea. În esență, acestea sunt două
etape în sistemul de acordare a asistenței victimelor traficului de ființe umane. [16, p. 5]
Procesul de asistenţă și/sau reabilitare a victimei poate porni în ţara de destinaţie. Acest ajutor, ca regulă, reprezintă oferirea
unui loc sigur (azil, centru temporar de plasament etc.) îndată după ce a fost salvată/recuperată din locul exploatării. Se mai
acordă: asistenţă medicală urgentă, asistenţă juridică, asistenţă în documentare și perfectarea actelor de identitate necesare
repatrierii, asistenţă materială, consiliere psihologică primară etc. Ajutorarea victimelor traficului într-o ţară străină poate avea loc
atunci cînd există un mecanism bine stabilit de referinţă la nivel internaţional, care prezintă un conglomerat de specialiști și
organizaţii competente în rezolvarea unei sarcini concrete cum ar fi, de exemplu, salvarea din reţeaua criminală (prin intermediul
structurilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne din ţara de destinaţie), eliberarea titlului de călătorie (ambasadele și
consulatele Republicii Moldova în ţara de destinaţie), oferirea adăpostului (organizaţii neguvernamentale sau religioase),
acordarea asistenţei medicale și consiliere psihologică (organizaţii neguvernamenetale specializate) etc. Contactul permanent cu
partenerii din ţara de destinaţie ne permite să monitorizăm problemele curente ale victimei, să intervenim la timp și în măsura
posibilităţilor, să planificăm și să întreprindem acţiuni pentru reabilitarea și reintegrarea cu succes a victimei îndată după
reîntoarcerea ei în ţara natală.
Asistenţa socială în procesul de reabilitare și integrare în ţara natală, în general, este orientată spre:
– acordarea tutelei sociale (însoţirea socială) victimei în vederea protecţiei statutului ei;
– ajutorarea și patronarea socială a copiilor și persoanelor în etate din familiile vulnerabile ale victimelor.
Asistentul social, în baza anchetei sociale, după ce a cercetat situaţia beneficiarului, bazînd-se pe informaţiile obţinute în
cursul investigaţiei, elaborează un program de refacere și inspiră beneficiarului încrederea necesară că va învinge toate greutăţile
în munca asiduă de refacere. Victimele traficului repatriate în ţară sînt, fără excepţie, într-o stare sufletească (adesea și materială)
dezechilibrată. Deseori ele se simt disperate, nu văd ieșire din situaţia creată. Asistentul social trebuie să le inspire încredere în
puterea lor de rezistenţă, într-un viitor mai bun, mai ușor. La elaborarea planului de reabilitare și reintegrare a victimelor traficului
se va ţine cont de următoarele necesităţi:
1. Cazare
Oferirea unui adăpost sigur pentru o anumită perioadă temporară de timp (în special pentru orfani și pentru
persoanele care, din anumite motive, nu pot reveni în familie sau pentru persoanele a căror întoarcere în familie și mediul asociat
periclitează securitatea personală etc.), de obicei în perioada primară de tratament și pînă la aplanarea consecinţelor sindromului
stersului post-traumatic.
2. Servicii medicale
Tratarea bolilor cu transmitere sexuală ca etapă primară și a maladiilor concomitente sau asociate la etapă secundară.
3. Servicii psihologice
Consilierea psihologică în vederea acceptării experienţei negative, realtoirea încrederii în sine și a auto-aprecierii,
înlăturarea altor consecinţe ale sindromului stersului post-traumatic.
222
 4. Servicii juridice
Restabilirea actelor de identitate, consiliere și asistenţă în dosare civile (de exemplu, divorţ, cu cine va trăi copilul,
partajul averii etc.) și penale (ce ţin de trafic) etc.

5. Orientare și (re)instruire profesională

Consilierea în alegerea profesiei potrivite (în funcţie de capacităţile și/sau pregătirea anterioară a persoanei și
disponibilităţile de pe piaţa muncii) și asistenţă în orga-nizarea instruirii.
6. Angajare în cîmpul muncii
Orientarea privind disponibilităţile pe piaţa muncii, intermedierea și/sau contactul cu angajatorul.
7. Consiliere și monitoring social
Consilierea privind serviciile de asistenţă oferite de structurile de stat, ONG și de alte organizaţii disponibile. Contactul
continuu cu beneficiarul în vederea evidenţierii necesităţilor curente și de viitor.
8. Necesităţi complimentare
Conform standardelor internaţionale, membrii familiei persoanei traficate care sînt la curent cu cele întîmplate și parcurg
etapele de reabilitare psihologică împreună cu victima (manifestă înţelegere și acordă sprijin psihologic și moral) sînt considerate
victime secundare. Lucrul asistentului social cu această categorie de beneficiari este esenţial și poate include în special asistenţă
copiilor persoanelor traficate (psihologică, medicală, școlarizare, materială) pe motiv că la acea etapă necesităţile victimelor
secundare capătă caracter de necesitate prioritară a victimei, astfel avînd o influenţă directă în procesul de reabilitare a acesteia.
Deseori copiii “abandonaţi temporar” și lăsaţi pe seama altor persoane nu beneficiază la timp de tratament medicamentos, astfel
starea lor fizică este subminată; au fost înregistrate multe cazuri cînd acești copii nu au fost școlarizaţi din neglijenţa sau neputinţa
persoanelor pe seama cărora au fost lăsaţi (în special persoane în etate). În această ordine de idei, ajutorul ar putea să includă de
asemenea asistenţă medicală și socială membrilor în etate ai familiei victimei.
9. Lucru cu familia
Asistenţă în restabilirea relaţiilor cu copilul, în special cînd acesta are o vîrstă fragedă și a fost lăsat pe seama altor
persoane (cunoscute sau necunoscute) pentru o perioadă îndelungată de timp, astfel îndepărtîndu-l și răcindu-se relaţiile; asistenţă
socială și consilierea unor membri ai familiei în vederea reintegrării bineficiarului în ea și acceptării de către familie a experienţei
negative a victimei. În acest caz, asistentul social va interveni prin forme diferite, în funcţie de caz și numai la dorinţa sau
solicitarea victimei:
(a) cînd familia nu acceptă și condamnă persoana traficată – asistentul social ajută victima să-și găsească locul său în viaţă
(ocupaţie și loc de trai), o ajută în restabilirea sănătăţii fizice și psihice, oferă suport emoţional; deseori restabilirea vieţii private,
stării emoţionale ar putea duce la reunirea familiei;
(b) cînd familia acceptă persoana traficată, dar nu este în stare sau nu știe cum s-o ajute – în acest caz asistenţa socială se
desfășoară atît nemijlocit cu victima, cît și cu familia ei: membrii familiei sînt pregătiţi, din punct de vedere psihologic, pentru
acceptarea victimei, sînt învăţaţi (prin intermediul discuţiilor, consultaţiilor psiho-pedagogice) să o înţeleagă și să nu o judece, să
manifeste empatie și să o asculte; acest lucru se înfăptuiește, repetăm, numai dacă membrii familiei acceptă asistenţa și numai la
dorinţa victimei, scopul asistenţilor sociali fiind propunerea acestui gen de servicii, explicarea importanţei lor pentru reabilitarea
grabnică a victimei; este cunoscut faptul că persoanele traficate, care sînt acceptate și susţinute de familie, au mai multe șanse de a
se reintegra cu succes în societate.
(c) cînd familia acceptă persoana traficată și îi acordă suport – în acest caz persoana traficată practic revine imediat în
familie și toate activităţile de reabilitare au loc cu ajutorul și suportul ei; toate acestea permit victimelor să se resimtă protejate în
toate sferele vieţii și activităţii lor, să înceapă să-și rezolve problemele de sine stătător, să facă o alegere, să ia o decizie,
adresîndu-se, în caz de necesitate, la asistentul social. [18, p. 71-73]

G. Planul individual de (re)integrare a victimelor traficului

223
 Planul de acordare a asistenţei şi protecţiei victimelor traficului de fiinţe umane trebuie să fie unul individual, adică
întocmit pentru o persoană concretă, ţinîndu-se seama de nevoile şi doleanţele lui.
Planul de acordare a asistenţei şi protecţiei este orientat spre (re)integrarea victimelor, de aceea el este de obicei întocmit
în ţara, în a cărei societate are de gînd să se (re)integreze victima. Întocmirea planului are loc cu participarea beneficiarului însuşi.
În cazul întocmirii unui plan pentru o victimă minor, în acest proces urmează să participe în mod obligatoriu părinţii sau
reprezentanţii oficiali ai minorului.
Elaborarea planului trebuie să înceapă cu evaluarea nevoilor şi problemelor beneficiarului concret. Totodată, se va ţine
cont de motivaţia şi doleanţele beneficiarului, precum de factorii de influenţă, posibilele riscuri la traducerea lui în viaţă. Setul de
servicii planificate, durata şi consecutivitatea lor se va alege pornind de la starea şi nevoile beneficiarului concret. La început este
necesar de a stabili toate nevoile beneficiarului şi abia după aceea resursele necesare. Este important ca specialistul care
efectuează evaluarea nevoilor beneficiarilor să ţină cont şi de nevoile celor aflaţi în îngrijirea lui.
În caz de necesitate, în planul elaborat se pot opera ulterior modificări şi completări. Chiar dacă planul individual de
(re)integrare va fi eventual modificat şi completat în procesul acordării asistenţei, contează foarte mult ca el să existe în formă
scrisă. Acest lucru permite controlul nepărtănitor a îndeplinirii lui.
Dificultăţile de întocmire şi realizare a planului rezidă în faptul, că fiecare necesitate a beneficiarului, stabilită argumentat,
nu întotdeauna poate fi acoperită din contul resurselor societăţii. Alteori beneficiarul are nevoie de asistenţă de durată şi
costisitoare, iar resursele disponibile nu sunt suficiente.
Analiza şi evaluarea situaţiei beneficiarului, precum şi a dinamicii schimbării stării acestuia constituie sarcinile principale
ale specialiştilor care acordă asistenţă victimelor traficului de fiinţe umane.
Anume de aceea structura planului trebuie să prevadă posibilitatea includerii ulterioare a unor astfel de informaţii cum sunt
data realizării şi numărul acţiunilor întreprinse, comentariile specialiştilor, punctul de vedere al beneficiarului însuşi, descrierea
problemelor apărute, ce ţin de procesul (re)integrării.
Planul standard pentru acordarea asistenței și protecției victimei traficului de ființe umane se poate compune din trei
compartimente principale, care prevăd măsuri privind:
I. Intervenția în criză
II. Reabilitarea
III. (Re)integrarea.
Pentru a obţine o (re)integrare multilaterală a beneficiarului este important ca al treilea compartiment al planului să
cuprindă subdiviziuni cu acţiuni axate pe realizarea tuturor scopurilor principale ale (re)integrării. Altfel zis, subdiviziunile
trebuie să corespundă următoarelor scopuri principale ale (re)integrării:
1)integrarea/restabilirea propriului sistem de valori umane şi percepere a lumii;
2) (re)integrarea în familie;
3) (re)integrarea în viaţa societăţii;
4) (re)integrarea economică;
5) (re)integrarea în cultură (limba, tradiţiile);
6)restabilirea/realizarea drepturilor legale.
Pentru întocmirea şi realizarea planului de obicei răspunde o persoană special desemnată – administratorul
(coordonatorul) de caz, reprezentant al unei organizaţii neguvernamentale, care acordă partea cea mai mare din volumul de
servicii pentru beneficiarul dat. De regulă, obligaţiile lui includ:
1. Stabilirea contactelor cu toţi specialiştii necesari (personalul social, medical, profesorii, specialiştii agenţiei de ocupare a
forţei de muncă, secţiei teritoriale de documentare a populaţiei, cu ONG-le specializate, reprezentanţii administraţiei publice
locale);
2.Organizarea acţiunilor de asistenţă şi protecţie a persoanei traficate, atît din contul resurselor propriei organizaţii, cît şi în
urma referirii beneficiarului către specialiştii altor organizaţii;
224
 3. Respectarea confidenţialităţii informaţiei despre viaţa privată a victimei traficului de fiinţe umane;
4. Monitorizarea calităţii serviciilor acordate, ţinîndu-se cont de părerea beneficiarului;
5. Analiza şi evaluarea stării beneficiarului, a pregătirii lui de a începe etapa ulterioară de (re)integrare, adică evaluarea
eficienţei măsurilor întreprinse privind restabilirea sănătăţii fizice şi psihice a persoanei traficate;
6. Informarea victimei despre posibilităţile şi principiile de acordare a asistenţei ulterioare, inclusiv înmînarea materialelor
informative corespunzătoare.
Relaţiile dintre administratorul de caz şi victima traficului nu trebuie să-i dezvolte victimei sindromul neputinţei şi trebuie să
fie orientate, înainte de toate, spre dezvoltarea abilităţilor de soluţionare a propriilor probleme, ceea ce va permite, în ultimă
instanţă, realizarea scopului principal - (re)integrarea deplină a victimei traficului de fiinţe umane. [16, p.26-28]

225
 Bibliografie:
1. Buzducea D. Asistenţa socială a grupurilor de risc. Iaşi: Polirom, 2010.
2. Cerneavschi V. Delimitări conceptuale privind traficul de fiinţe umane şi traficul de femei. In: Revista de ştiinţe
socioumane. UPS „Ion Creangă”. nr. 1 (11), 2009.
3. Codul Penal al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial Nr. 72-74, 14.04.2009.
4. Contracararea traficului cu fiinţe umane. Suport informaţional. Chişinău, 2004.
5. Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, art.1.
6. Cunoștințe și deprinderi de bază în asistența medicală a victimelor traficului de persoane. Manual de training. Ed.:
Asociația Pro Refugiu, 2015.
7. Dumitraşcu H. Consilierea în asistenţa socială. Iaşi: Polirom, 2012.
8. Ghid cu privire la identificarea victimelor și potențialelor victime ale traficului de fiinţe umane. Chişinău, 2012.
9. Instrucţiunile pentru protecţia drepturilor copiilor victime ale traficului în Europa de Sud-Est. Mai, 2003.
10. Legea nr. 241 din 20.10.2005 privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane. In: Monitorul Oficial Nr. 164-
167 ,  9.12.2005.
11. Manual în asistența victimelor traficului   de ființe umane. Bune practici juridice regionale. Chişinău, 2007.
12. Ortner D. Drepturile victimei traficului de ființe umane. Chişinău, 2011.
13. Prevederi legislative privind combaterea traficului de fiinţe umane. Asociaţia Femeilor de Carieră Juridică, Chişinău,
2002.
14. Prevenirea discriminării şi exploatării femeilor lucrătoare migrante. Traficul de femei şi fete. Ghid informaţional. Cartea
4. Organizaţia Internaţională a Muncii. Chișinău, 2006.
15. Prevenirea traficului   cu fiinţe umane. Ghid de educație pentru diminuarea riscului de vulnerabilitate la traficul de fiinţe
umane.
16. (Re)integrarea victimelor traficului de fiinţe umane: proces sau rezultat. In: La Strada, aprilie 2007, ediţia nr.3.
17. Robu V., Brînză L. Consecințele traficului   de fiinţe umane și efectele acestuia asupra victimelor. In: Revista de
Asistență Socială, nr.2-3, 2006.
18. Rusu V., Revenco A., Misail D. Asistenţa Socială a Victimelor Traficului de Persoane în special Femei. Ediția a II-a.
Centrul Internaţional „La Strada”. Chişinău, 2005.
19. Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracțiune. Iași: Asociația Alternative Sociale, 2005.
20. Vidaicu M., Dolea I. Combaterea traficului de fiinţe umane. Drept material şi drept procesual. Chişinău, 2009.
21. www.migrație.md

226