SOCIALIZAREA

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În
afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze.
“Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a
interexistenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de socialitate.
Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de
sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a
se integra în societate”.
Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,
normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării,
adaptării şi integrării sociale.
Tipuri de socializare
Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în
consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul
personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile
influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a
persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica după mai
multe criterii :
a. în funcţie de finalitatea urmărită, se distinge între socializarea adaptativă
(integrativă) şi anticipatoare.
Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează
integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat ;
Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care facilitează
integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la situaţii de conflict
valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este determinată de
“conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de grupul de apartenenţă”.
El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării pare

1
să se întemeieze pe o falsă problemă şi, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a
elaborat paradigma socializării anticipative.
Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de
referinţă.
Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii : 1.
Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă. 2. Ei înşişi se definesc ca membrii ai
gupului. 3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai
grupului.
Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie
suficient de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini
situaţia care caracterizează respectiva categorie socială”.
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un
stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale socializării
sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).
Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei de
contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile
adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării
sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu
tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai
de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noua agenţie
de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind
înlocuirea identităţii, a valorilor cu unele noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) şi
presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).

2
Agenţii socializării
Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere
este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se
realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de
prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media.
Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale
(socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de
statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de
prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor
completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii
intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială
iniţială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă
(sănătate, educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977) susţinea că
interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite
pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite.
2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru
societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de
rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale;
profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala
este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de
interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se
compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială
în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în
şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare.

3
Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial
atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru
comportamente, uneori valori , norme …).
4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul
interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată
… Televiziunea , Internetul (retelele de socializare\- cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi
contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai
atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc