interacţionism

V. acţiune socială, biografie socială, comunicare, conflict, consens, ecologie,

etnometodologie, instituţie, interacţiune socială, simbol, sine

Orientare în sociologia nord-americană, iniţiată la Universitatea din Chicago (de unde şi

denumirea alternativă de „şcoala de la Chicago") de către W.l. Thomas (1863-1947), R.
E. Park (1864-1944) şi G. H. Mead (1863-1931). Se disting două faze istorice în
dezvoltarea i. Prima este cuprinsă cu aproximaţie în intervalul 1910-1950 şi se dezvoltă
sub influenţa dominantă a lucrărilor lui W. I. Thomas (The Polish peasant in Europe and
America, 1918-1920, scrisă împreună cu FI. Znaniecki) şi R. E. Park (The imigrant press
and its control, 1922; On social control and collective behavior, 1967, ed. R. Turner). A
doua fază se afirmă în perioada de după începutul deceniului al şaptelea, cînd începe să se
exercite mai puternic şi influenţa lui G.H. Mead (Mind, self and society, 1934). H.
Blumer introduce denumirea de i. simbolic (Symbolic interactionism. Perspective and
method, 1969) folosită adeseori în perioada mai recentă pentru a caracteriza întreaga
orientare a i. Cele două faze nu indică în mod necesar o continuitate în dezvoltarea i. ca
orientare unitară, între ele existînd diferenţieri de accentuare a unor idei. Cea mai
pregnantă diferenţă este propusă de H. Blumer, care reia psihologia socială a lui Mead,
dar şi unele principii formulate de Thomas şi Park pentru a prezenta i. ca i. simbolic.
Oricum, ramificaţiile şi abordările tipice pentru i. Îşi au rădăcinile în opera fondatorilor.

♦ Depărtîndu-se de behaviorismul psihologic şi de freudism, Thomas porneşte de la

premisa că orice activitate umană este socială întrucît se realizează într-o situaţie. Analiza
situaţiei pune în evidenţă atît condiţiile obiective ale activităţii, reprezentate de opţiunile
şi valorile economice, intelectuale, religioase sau de altă natură, cît şi atitudinile
individuale faţă de aceste valori, modelate de trecutul şi prezentul social. Individul
„defineşte situaţia" printr-un proces de alegere a unei variante dintr-un evantai al
posibilităţilor disponibile. Ca urmare „o situaţie socială este reală prin consecinţele
definirii ei ca fiind reală". Acest enunţ este cunoscut în sociologie ca „teorema lui
Thomas", fiind aplicat în explicarea unor multiple manifestări sociale. Ritmurile
dezvoltării sociale variază în funcţie de condiţiile sociale şi de diferenţele
temperamentale dintre oameni. Sociologul trebuie să considere mai ntîl măsura în care
condiţiile sociale modelează dezvoltarea grupurilor, Atunci cînd acestea se dovedesc
insuficiente sau inoperante trebuie să fie considerată contribuţia factorilor biopsihologici.
La baza schimbării se află conflictele dintre grupuri, datorate ordonării lor ierarhice.
Motivul şi forma conflictului sînt constituite istoric. Dacă în istoria timpurie predomina
forţa şi constrîngerea, ulterior au intervenit alte variabile, în special emanciparea
economică şi educaţia, care au facilitat instituirea cooperării voluntare bazată pe
interacţiune. De aici importanţa ce trebuie să se acorde în sociologie studiului
interacţiunii.

Park a adoptat, ca şi Thomas, o perspectivă evoluţionistă asupra societăţii, dar cu un

optimism mai temperat. Preocupîndu-se de probleme ale ecologiei urbane, scopul său era
de a identifica modalităţi de încorporare a raţionaiităţii şi progresului în viaţa socială în
general şi în urbanizare în special. La baza schimbării se află conflictul dintre grupuri,
rezolvabil prin intensificarea comunicării. Aceasta sporeşte conştientizarea intereselor şi
a diverselor strategii, facilitează generarea unei comunităţi a discursului şi conduce la
consens şi progres. Sociologia este menită să analizeze atît condiţiile obiective ale
dezvoltării (societatea ca întreg şi organizările ei instituţionale), cît şi psihologia socială a
participării individuale şi de grup, în special atitudinile sau modurile de reacţie ale
indivizilor faţă de condiţiile trecute şi prezente. Studiile de caz şi biografiile oferă
posibilităţi de înregistrare a acestor reacţii atitudinale modelate de viaţa socială şi
obiceiurile trecute. Totodată, individul este animat de „patru dorinţe" sau nevoi (de
răspuns, securitate, recunoaştere şi experienţă nouă) a căror satisfacere condiţionează
integrarea sa în fluxul schimbării. Problema principală este cea a construirii unei ordini
morale în condiţii de diversitate etnică, atitu-dinală, lingvistică şi de obiceiuri ale
indivizilor. Studiul „comportamentului colectiv" este eminamente un studiu psihosocial
care pune în evidenţă nu numai diversitatea, ci şi posibilităţile de generare a consensului.
Pentru Thomas şi Park psihologia socială este parte integrantă a sociologiei. Insistînd
asupra studiului nevoilor sociale, al interacţiunii şi comunicării, se speră în determinarea
mecanismelor de construcţie a consensului şi promovare a schimbării sociale. Integrarea
lui Mead, care-i prin concepţie psiholog social, în I. sociologic s-a dovedit firească şi
necesară.

♦ În teoria sa, Mead a acordat atenţie prioritară construcţiei şi dezvoltării sinelui

individual în societate. Instituţiile sociale sînt posibile „numai în măsura în care fiecare
individ integrat în ele...poate prelua atitudinile generale ale tuturor celorlalţi indivizi... şi
îşi poate direcţiona în mod corespunzător propriul comportament". Unitatea sinelui
individual este conferită de comunitate sau de grup social, care îi apar sub formă de „altul
generalizat". Experienţa din grup este interiorizată şi totodată construită. Grupul oferă
posibilitatea comunicării sinelui cu el însuşi şi cu ceilalţi prin vehicularea de simboluri
semnificative care constituie „universul logic al discursului" sau „sistemul de simboluri
universal semnificative". Acest univers aparţine grupurilor şi este construit în situaţii şi
interacţiuni. Pentru Mead, simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea dintre indivizi în
cadrul interacţiunilor reciproce. Interacţiunea este un proces în care fiecare persoană este
capabilă să se pună în locul alteia, într-o manieră imaginară, prin substituirea sau
preluarea de roluri, prin presupuneri şi anticipări empatice sau intuitive, care reglează
reciprocitatea poziţiilor. Interacţiunea apare astfel ca un ansamblu de strategii prin care
şinele şi altul se acomodează reciproc şi realizează o bază comună de simboluri. În acest
sens interacţiunea este simbolică, iar i. simbolic a evidenţiat aspectele cognitive ale
simbolismului social, caracterizat şi de E. Durkheim, M. Mauss, C. Levi-Strauss sau P.
Bourdieu. Acţiunea socială rezultă din schimburile de simboluri în cadrul interacţiunilor,
luînd forma obiceiurilor, ritualurilor, regulilor, în general a instituţiilor.
În dezvoltarea sinelui se disting două stadii: cel de „persoană" şi cel de "personalitate".
Primul este spontan şi profund individual, relevîndu-se prin răspunsurile organismului la
cerinţele mediului (format din lucruri şi ceilalţi indivizi). Celălalt presupune construcţia şi
cunoşterea atitudinilor celorlalţi („altul generalizat"), un fel de socializare sau acomodare
cu simbolurile generalizate. Indivizii reuşesc în grade diferite să-şi instituie propriul sine
şi să adopte roluri adecvate din perspectivele „altuia generalizat", ceea ce duce la
diferenţierea ordinii sociale într-o structură politică verticală sau în-tr-una socio-
profesională orizontală. Reglementarea ordinii sociale este realizată de atitudinile sociale
organizate sau de reacţiile comune ce iau forma instituţiilor.

♦ În general, concepţia psihosocială a lui Mead are multe puncte comune cu cea a lui
Thomas şi Park. Totuşi, în perioada de activitate la Universitatea din Chicago influenţa sa
a fost restrînsă şi chiar neglijabilă. Abia în cea de-a doua fază de dezvoltare a i. a fost
intensificată influenţa lui Mead, mai ales ca urmare a reconstrucţiei propuse de H.
Blumer (1969). Accentul este pus pe interacţiune şi pe semnificaţiile şi simbolurile
vehiculate în cadrul acesteia. Spre deosebire de interacţiunea nonsimbolică (Mead o
numea „conversaţia gesturilor"), cea simbolică implică actorii sociali, semnificaţiile pe
care ei le vehiculează despre lucruri şi ceilalţi indivizi, interpretările pe care le dau
acestora şi negocierile în care sînt antrenaţi în situaţiile sociale. Investigarea
interacţionist-simbolică a realităţii sociale admite trei premise:

a. oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificaţiilor pe care aceasta le

are pentru ei;
b. semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale;
c. interpretările date semnificaţiilor variază în condiţiile inte-racţionale ale situaţiilor
concrete în care oamenii sînt implicaţi.

Urmînd consecvent aceste premise se ajunge la: confundarea perspectivei psihologice de

analiză a realităţii sociale cu cea sociologică (T. R. Vaughan, L T. Reynolds, 1970);
oscilaţia între un idealism subiectiv (lumea socială depinde de modul în care este
percepută) şi un realism naiv (natura realităţii exterioare urmează a fi descoperită); o
concepţie solipsistă datorită ignorării reciprocităţii perspectivelor şi a accentuării
introspecţiei analitice (C. McPhail, C. Rexroat, 1979); exagerarea analizelor
microscopice interacţionale în defavoarea celor macrostructurale (A. Gouldner, 1973).
Conştienţi de asemenea critici, unii interacţionişti au încercat să combine I. cu: teoria
sistemelor (O. Klapp, 1972; T. Shibutani, 1968), antropologia culturală (E. Goffman,
1959, 1972), etnometodologia (N. Denzin, 1972).

În ciuda revenirilor, asocierilor sau contradicţiilor care au grevat asupra I., tradiţia
cercetărilor din interiorul său s-a dovedit destul de viguroasă, abordînd o problematică
sociologică diversă şi extinsă: structura ocupaţionlă (E. Freidson, M. Dalton, F. Davis, H.
Becker, R. Bucher, A. Strauss); structura instituţiilor şi configuraţia interacţiunilor sociale
(E. Goffman, G. Stone, R. Turber, M. Janowitz, H. Blumer, E. Hughes, H. Becker);
comportamentul colectiv (T. Shibutani, J. Gusfield, E. Quarantelli); sociologia ştiinţei (S.
Marcson); sociologie urbană (A. Rose, F. Davis, A. Strauss); devianţa (H. Becker, A.
Lindesmith) etc.
Dintr-o perspectivă contemporană, B.M. Fisher şi A.L Strauss (1978) consideră că i. i-ar
fi specifice cinci arii problematice: progresul sau evoluţia socială, schimbarea în instituţii
şi controlul social, participarea bazată pe consens, limitările impuse de conflicte sau
dezacorduri sociale, distribuţia puterii şi echitatea, rolul intelectualilor în dezvoltarea
socială. Ele ar circumscrie atît tradiţia analitică a i., cît şi perspectivele, eventualele
limitări şi necesarele deschideri spre contemporaneitatea socială.  L.V.