SOCIALIZAREA ŞI INTEGRAREA ÎN GRUPUL MILITAR

I Socializarea şi delimitarea identităţii individului

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă grupală.
În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau să se
dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se
constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen şi
anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a
societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui
om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.
Socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu
alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă
procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă
socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de
transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de
comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale.
B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi
previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin
intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele
principii care acţionează în societate”.În opinia lui, socializarea este procesul prin care
individul dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu
rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare” a vieţii sociale, de
asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi
funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin
care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu
standardele grupului din care face parte”. Concomitent cu procesul socializării are loc şi
cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor,
acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia,
capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.).
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”,
de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai
societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de
personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.

II Caracteristicile socializării în mediul militar

Printre funcţiile oricărei organizaţii sociale se află şi cea care vizează generarea,
menţinerea şi transmiterea pe termen lung, din generaţie în generaţie, a valorilor ce
definesc specificul său, matricea sa structurală. în condiţiile schimbării inevitabile
(permanente sau periodice — pe calea recrutării sociale) a substratului său uman,
sistemul trebuie să asigure păstrarea formei de organizare a tipului de activitate de care
este determinat. În acest scop, informaţia socială caracteristică, achiziţiile de experienţă
socială se păstrează şi se transmit pe cale „ereditară", prin sisteme de origine şi
importanţă socială, care nu sunt altceva decât ansamblul relaţiilor specifice. Noile
generaţii intră în mediul militar fie prin opţiune, fie printr-o recrutare statutară, dar pentru
a dobândi drepturi depline, pentru a putea îndeplini rolurile încredinţate pe parcursul
dezvoltării grupului trec printr-o perioadă de „iniţiere", de ucenicie. Indivizii vor prelua,
pe această cale, normele şi valorile care fac posibilă activitatea grupului respectiv, vor fi
învăţaţi să se comporte, să acţioneze într-un mod consecvent cu acestea. Întotdeauna, un
anumit număr de membri „confirmaţi" ai instituţiilor în cauză se ocupă de iniţierea noilor
veniţi, de pregătirea lor pentru rolurile ce le-au fost desemnate.
Instituţia militară poate fi considerată, dintr-un anumit punct de vedere exemplul cel mai
caracteristic în legătură cu mecanismele de socializare, de sudare a stucturii individuale la
cea socială. Pentru existenţa grupului militar, pentru păstrarea coerenţei modelului
profesional care stă la baza armatei, socializarea, procesul de achiziţie a valorilor militare
joacă un rol crucial. Sistemul organizaţional militar, destinat să susţină în principal o
activitate cu totul specială — producerea violenţei armate — şi să facă faţă unui domeniu
de acţiune foarte nesigur şi dificil de controlat — cîmpul de luptă, este indisolubil legat
de conservarea (existenţa şi persistenţa) valorilor şi normelor ce funcţionează ca principii
în practicarea profesiei, de crearea spiritului de corp, a solidarităţii şi coeziunii armatei.
Această afirmaţie trebuie corelată însă cu existenţa celor două categorii cu totul distincte
de membri ai instituţiei. Militarii de carieră, pentru care conceptul de profesie — şi deci
cel de socializare militară — îşi relevă întreaga semnificaţie şi cei care aparţin grupului
doar temporar, pe timpul satisfacerii stagiului militar. În acest din urmă caz, toate
fenomenele de adaptare la solicitările mediului militar trebuie apreciate într-un sens
limitativ, pentru că orientarea factorului motivational are altă finalitate.
Accepţiunea cel mai des întîlnită a conceptului de socializare se referă la realizarea
omului ca fiinţă socială sub influenţa culturii, a mediului în care trăieşte. Acest proces se
defineşte în esenţă ca învăţare şi implică acceptarea valorilor, a normelor de
comportament validate în cadrul unui grup.
Fenomenele de socializare creează individului posibilitatea participării la viaţa societăţii,
îl învaţă cum să se comporte conform normelor în vigoare, să îndeplinească anumite
roluri sociale, dau naştere capacităţii de adaptare în diferite situaţii sociale, oferă un
model comportamental capabil să satisfacă aşteptările celorlalţi. Acţiunea socializantă
tinde să producă similitudine cu alţii, dorinţă de conformism. în legătură cu îndeplinirea
rolului social, individul acumulând o sumă de cunoştinţe, o cultură profesională %
Definind socializarea în acelaşi sens, P. L. Berger şi B. Berger atrag atenţia asupra
distincţiei dintre socializarea primară, în cursul căreia individul a devenit membru
participant al societăţii, şi socializarea secundară, datorită căreia individul este introdus
într-un univers social specific, unde preia şi învaţă să respecte normele ce fac posibilă
activitatea grupului respectiv (orice pregătire pentru o anumită profesie)1.
Analizînd semnificaţia conceptelor aflate în discuţie, Jean Stoetzel pune semnul egalităţii
între aculturaţie şi socializare. R. K. Merton a introdus distincţia între socializarea
spontană (inconştientă) şi socializarea voluntară (conştientă).2
Depăşind concepţiile predecesorilor săi, Stoezel atrage atenţia asupra faptului că
socializarea „nu se defineşte în primul rând prin pasivitatea individului, prin faptul că
1
A. OuvUlier, Manuel de sociologie» vol. 1, ed. a IlI-a, Paris, 1956, p. 155 ; J. Gould, W. L. Kolb (eds), A
Dictionary of the Social Sciences, Tavistock Publications, London, 1964, p. 672, 673.
2
P. L. Berger, B. Berger, Sociology. A biographical approach* Basic Books Publishers, New York,
London, 1972, p. 64.
acesta suportă constrângeri paralizante, exigenţe exterioare ineluctabile, şi nici prin
imitaţia lipsită de orice scop; ea consistă într-o adaptare foarte puternic motivată şi
fundamentată în mod utilitarist. Atâta vreme cât individul constată că eşecurile pe planul
activităţii lui sociale rezultă din inadaptare, iar succesele din adaptare, socializarea
trebuie privită ca o funcţie avînd o evidentă finalitate de adaptare”3. Pentru a evidenţia
rolul motivaţiei care alimentează orientarea socializantă a individului, psihologul francez
vorbeşte despre o adaptare socială deliberată şi una silită.
Cele de mai sus ne oferă prilejul să subliniem un lucru deosebit de important,
introducînd, totodată, şi cel de-al doilea concept pe care îl avem în vedere — integrarea
socială. Este vorba de faptul că socializarea, transformarea omului în fiinţă socială şi, în
cazul socializării secundare, achiziţia unor cunoştinţe, a unor deprinderi, a unui model
comportamental şi a valorilor specifice grupului respectiv nu pot fi înţelese în mod
coerent decît în raport cu finalitatea lor integrativă. Dealtfel, este dificil să disociem în
timp fenomenul socializării de integrarea socială. Învăţarea, acceptarea unor modele de
comportament materializâdu-se într-o adaptare reciprocă între individ şi mediul său
social.
Mecanismele de socializare oferă individului condiţiile integrării în grupul de
apartenenţă, ale transferării pe un plan mai puţin formal a relaţiilor individ-sistem.
Dacă învăţarea, de exemplu în cazul raportării la un ethos particular, cum este cel
militar, creează posibilitatea îndeplinirii rolurilor sociale în conformitate cu aşteptările
grupului, integrarea în grupul respectiv fiind direct traductibilă în termenii rol-
statusului. Această etapă ne permite să vorbim de obţinerea de către individ a unei
„poziţii în ansamblul interacţional” caracteristic organizaţiei în cauză, poziţie
recunoscută şi apărată, căreia i se asociază o „colecţie" de drepturi şi îndatoriri,
precum şi de realizarea efectivă a rolului, a comportamentului învăţat (şi aşteptat de
ceilalţi).
Bineînţeles, aceasta dacă avem în vedere în primul rînd subiectul care se integrează. Dar
conceptul de integrare trebuie discutat şi dintr-un alt unghi : punând accentul pe grup, pe
dinamica sa, el se referă la acţiunea de realizare a unui consens organic între doi sau mai

3
Jean Stoetzel, La psychologie sociale, Flammarion, Paris, 1963, chap. IV
mulţi termeni care aparţin aceleiaşi structuri sociale, dar care nu sunt, de regulă, plasaţi
pe acelaşi nivel al structurii (deci a unor factori „diferenţiaţi şi diferenţiabili").
Integrarea apare astfel ca o problemă de relaţie între două planuri : unitatea (subiectul) de
integrare şi sistemul (mediul) de integrare. Este vorba de o relaţie specifică, deoarece ea
presupune un acord deplin între elementele implicate în proces. Acest acord se produce
între comportamentul individual şi aşteptările sociale şi implică necesitatea ajustării
permanente a conduitei umane la exigenţele mediului, instituţionalizat sau nu. Ajustarea,
ca o „relaţie dinamică între individ şi exigenţele mediului" sau ca un „echilibru relativ
între nevoile organismului şi condiţiile actuale ale mediului său fizic, social şi moral"4 se
dovedeşte a fi un concept operaţional care evidenţiază valoarea acordului, a consensului
şi echilibrului permanent, a modelării reciproce.
În legătură cu semnificaţia adaptativă a integrării — dealtfel subliniată frecvent în
încercările de definire a acestui concept5 - S. Nowakowski arată că adaptarea nu este
altceva decît convieţuirea diferitelor grupuri, egalizarea nivelurilor de cultură şi întregul
proces care duce la crearea unei societăţi unitare. Integrarea este definită ca adaptare la
schimbările situaţiei înconjurătoare.
Autorul polonez, afirmă ca putem diferenţia două perioade ale procesului de adaptare,
avînd caracteristici şi trăsături aparte.
 Prima perioadă este definită prin existenţa rivalităţii şi a imaginilor cu caracter
negativ. Noul venit, încercând să se adapteze, reţine numai experienţa negativă a
grupului la care se raportează. Experienţele negative ale unor membri sînt atri-
buite întregului grup în care urmează să se integreze. Colectivul din care a
provenit este idealizat.
 A doua perioadă este marcată de dispariţia imaginii negative a grupului în
ansamblu şi înlocuirea ei prin aprecieri individuale privind membrii grupului din
care provine şi ai celui în care se încadrează. Baza acestor procese este egalizarea
socială şi dispariţia izolării grupale. Durata acestei izolări depinde de relaţiile de
grup şi de caracterul valorilor culturale ale grupului.6
4
Arlette et Roger Mucchielli, Lexique de la psychologie, Editions sociales frangaises, Paris, 1969, p. 11.
5
Vezi J. Gould, W. L. Kolb (eds). op. cit, p. 158, 493— 656—657
6
S. Nowakowski, Adaptacja. ludnosci na Slaasku Opolskim, Instytut Zachodni, Poznari, 1957, p. 129—
131, 166, apud Maria Popescu
Integrarea este, de asemenea, o problemă de participare. Ea nu implică numai o continuă
conformare a individului la solicitările sociale, adică o simplă adeziune la un model de
ordine; ea se defineşte ca participare la activitatea grupului de apartenenţă, o problemă de
contribuţie activă, solidară, conştientă la îndeplinirea scopurilor comune. Din acest punct
de vedere, intensitatea participării poate fi considerată ca măsură a integrării.
În încercarea de a fixa momentele definitorii ale socializării militare şi ale integrării în
grupul militar, o atenţie deosebită trebuie acordată trăsăturilor instituţiei militare şi ale
ethosului militar. Se pot preciza valorile, atitudinile şi normele care condiţionează
performanţa militară şi dau conţinutul procesului de socializare şi, în acelaşi timp,
particularităţile acestuia ca urmare a singularităţii modelului profesional militar.
Instituţia militară nu poate fi concepută decât ca un organism determinat atât funcţional,
cît şi social.
Fiind legată de această activitate specială care este lupta armată, instituţia militară a
trebuit să dezvolte un proiect organizaţional în măsură să-i ofere mijloace pentru a face
faţă unei permanente incertitudini. Esenţa sa ar consta în structurarea relaţiilor interne
pentru a obţine un set relativ simplu de proceduri standardizate.
Grupul militar se caracterizează printr-o severă separare (organizaţională, psihologică,
uneori fizică) de alte structuri. Există un ansamblu de simboluri, de însemne, de ritualuri
care accentuează specificul organizării militare care acompaniază şi iniţierea noilor
membri. Apartenenţa la grup se defineşte în termeni precişi (ori-ori), iar îndeplinirea
rolului militar implică deţinerea unui ansamblu de „cunoştinţe şi abilităţi speciale", rezul-
tat al unei educaţii îndelungate şi al experienţei. În legătură cu aceasta, funcţionează
standarde obiective ale competenţei profesionale.
Monopolul asupra unui sistem particular de cunoaştere şi acţiune implică
responsabilitatea, disciplina, precum şi un ansamblu de opinii şi norme ce funcţionează ca
principii în practicarea profesiei. Aceasta furnizează şi motivaţia profesională, idealurile
cu care este corelată performanţa militară. Numai în acest context se poate înţelege faptul
că rolul militar creează o serie de particularităţi psihologice, un număr de trăiri şi sen-
timente comune membrilor grupului, determinate de modul în care îşi duc viaţa şi
esenţiale pentru felul în care se vor comporta în anumite situaţii. Se poate vorbi realmente
de un ethos militar. Vagts scria chiar despre un ansamblu de interese, prestigiu, acţiuni şi
concepţii asociate modalităţii militare de organizare şi acţiune, dar depăşind scopurile pur
militare 7. Putem spune că anumite valori, anumite atitudini au o funcţionalitate evidentă
pentru proiectul militar: ierarhia, autoritatea, disciplina, loialitatea faţă de comandant,
organizarea, cooperarea, atitudinea faţă de raportul dintre interesele grupului şi cele ale
individului, faţă de natura umană, faţă de război etc.
Modelul profesional militar implică şi apariţia spiritului de corp, a sentimentului
identităţii, al unităţii organice a grupului şi al singularităţii sale. Coeziunea organismului
militar este puternic instituţionalizată. în conformitate cu trăsăturile profesiei militare,
conturându-se astfel şi imaginea despre militarul de carieră. Motivat de sentimentul
onoarei şi al datoriei, acesta vede în profesia militară o vocaţie. Armata este concepută ca
purtătoarea standard a anumitor virtuţi morale : patriotismul, datoria, bărbăţia, curajul,
eroismul, solidaritatea, devotamentul, spiritul de sacrificiu, onoarea militară. Jurămîntul,
drapelul, uniforma, însemnele exterioare ale gradelor, salutul, parăzile, cultul tradiţiei
sunt formele concrete în jurul cărora se concentrează preceptele fundamentale şi crearea
imaginii militare8.
Formalizarea şi aplicarea standardelor competenţei profesionale şi ale responsabilităţii au
condus la realizarea unei organizări profesionale corespunzătoare. în primul rînd, în
cadrul armatei, ansamblul normelor de comportament în relaţiile inter-individuale (atât
cele cu aplicare internă, cât şi cele extragrupale, atât în legătură cu relaţiile de conducere,
cât şi pentru cele de colaborare) este strict determinat de regulamentele militare. Se poate
spune că acestea precizează, de la coordonatele principale pînă la detaliu, modul de
desfăşurare a vieţii în organizaţia militară. Sistemul rol-status este complet formalizat,
existând toate condiţiile pentru reproducerea constantă a relaţiilor specifice. Aspectul

7
Alfred Vagts, A History of Militarism : Civilian and Military, Meridian Books Inc., New York, 1959, p.
13
8
Vagts, op. cit, p. 13—21 (prima ediţie : 1937) ; Samuel P. Huntington, The Soldier
and the State. The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Harvard
University Press, Cambridge, 1957, p. 7—18, 59—79 ; Morris Janowitz, The Professional Soldier. A
Social and Political Portrait, The Free Press, New York, Collier-Macmillan, London, 1971 (prima ediţie:
1960) ; Jerzy J. Wiatr, Socjologia Wojska, Wydawnictwo M.O.N., Warszawa, 1964.
formal al legăturilor sociale apare pe primul plan, relaţiile informale fiind considerate, în
general, ca indezirabile şi nefuncţionale.
În al doilea rând, organizaţia militară este caracterizată prin unitatea de comandă, prin
stricta centralizare, în măsură să asigure unitatea de voinţă şi acţiune. Există o
subordonare absolută de sus în jos. Pe baza condiţionării unilaterale, comandantul are
obligaţia şi dreptul de a reglementa prin ordin comportamentul subordonaţilor. Nu există
nici un militar care să nu răspundă în faţa unui for mai înalt. Fiecare treaptă a ierarhiei are
trăsături distinctive, imediate şi obiective. Există o serie de practici sociale, de simboluri
care prescriu şi realizează distanţa dintre superior şi inferior. Diferenţierea verticală pare
a fi esenţială în raport cu cea orizontală. Există apoi un înalt grad de depersonalizare şi
obiectivizare a autorităţii.
În al treilea rând, trebuie avut în vedere rolul disciplinei şi al ascultării pentru asigurarea
coeziunii organizaţionale. Executarea imediată a ordinelor, conformismul au drept
obiectiv evitarea manifestărilor de nesiguranţă la nivelul executiv, eliminarea elementelor
imprevizibile ale comportamentului militarilor. Organismul militar este caracterizat de un
puternic control social care menţine comportamentul membrilor în cadrul modelelor,
normelor dorite, al aşteptărilor instituţionalizate. Un rol important în consolidarea
conformismului îl au sancţiunile (negative sau pozitive, premiale) şi trebuie arătat că
instituţia militară implică o formulă specifică a raportului între represiv şi restitutiv în
domeniul controlului de grup, bucurându-se de autonomie juridică.
Dacă avem în vedere condiţionarea socială a organizării militare trebuiesc incluse în
analiză particularităţile sale în funcţie de orânduirea socială, de caracterul conducerii
politice a armatei sau de ordin naţional. În funcţie de sistemul social-politic apar
deosebiri radicale în legătură cu caracterul de clasă al grupului militarilor de carieră,
trăsăturile recrutării sociale, atitudinea faţă de schimbarea socială, ideologia politică a
militarilor, relaţiile cu grupul militarilor în termen şi cu celelalte grupuri sociale etc.
Analiza ansamblului trăsăturilor modelului profesional militar trebuie să aibă în vedere
faptul că ultimele decenii au marcat o serie de schimbări în structura rolului militar, care
au afectat îndeosebi specificitatea sa. În consecinţă, coerenţa imaginii despre militarul de
profesie este astăzi mai redusă. Fără îndoială, un asemenea fenomen pune o serie de
probleme noi în faţa mecanismelor de transmitere a valorilor şi normelor militare.
Socializarea militară poate fi asimilată exemplelor atît de numeroase de socializare
secundară. Noii membri se pregătesc pentru o ocupaţie: vor deveni militari de profesie,
cadre permanente, sau vor deprinde, într-o perioadă determinată de timp, manevrarea
armelor. În ambele situaţii este implicat momentul preluării modelelor comportamentale
şi respectării normelor ce fac posibilă menţinerea şi dezvoltarea activităţii grupului.
Ceea ce se cere subliniat, însă, în legătură cu socializarea militară se referă la faptul că
universul în care pătrunde individul este mult prea specific pentru ca „iniţierea" să nu
însemne un moment de discontinuitate, de şoc. Din momentul trecerii pragului cazărmii,
în mintea noului venit se produce, pe multiple planuri, un conflict între „mentalitatea
civilă" şi noile reguli de viaţă. Procesul de învăţare în cazul intrării în grupul militar,
achiziţia valorilor militare conţin ca element de o funcţionalitate evidentă perceperea
caracterului instituţiei, a deosebirii faţă de „cei care nu sunt membri", de ceea ce este non
militar. Este vorba de intensitatea proceselor de socializare militară şi de formalizarea lor
extremă. Controlul organizational şi reprimarea unor tendinţe nefuncţionale constituie, în
aceste condiţii, un element extrem de important.
O întrebare esenţială pentru cunoaşterea mecanismelor de socializare militară — avînd
oarecum un caracter preliminar — priveşte momentul declanşării lor. Perceperea şi
apropierea instituţiei militare nu începe odată cu contactul nemijlocit şi imperativ cu
realitatea militară, ci mult înainte. Am putea desemna jocurile mimetice ale copilăriei ca
etapă premergătoare a socializării militare în care se pun bazele unei imagini prototip a
armatei. Fazei neorganizate şi spontane îi urmează o alta, corespunzătoare etapei şcolare,
cînd se transmit formal o serie de informaţii — mai mult sau mai puţin coerente, mai
mult sau mai puţin de tip emoţional — despre instituţia militară, despre apărarea patriei
etc. Ceea ce se oferă în această fază subiecţilor procesului de socializare, şi desigur ceea
ce se formează, este o imagine creată în afara armatei, un rezultat al percepţiei sociale a
trăsăturilor acestei instituţii, a rolului său în societate. Cu totul schematică şi, mai ales,
extrem de tradiţională în orientarea ei, această protoimagine nu poate fi neglijată. În
condiţiile unui decalaj între percepţia socială şi realităţile militare, ea poate deveni
stînjenitoare pentru etapa propriu-zisă de achiziţie a valorilor militare. Raportul între
„valorile deja achiziţionate" şi ceea ce presupune procesul oficial de iniţiere, „valorile pe
care vrem să le transmitem" capătă o semnificaţie aparte în condiţiile transformărilor pe
care le suferă rolul militar. Este esenţial, fără îndoială, pentru instituţia militară să
contribuie la conturarea unei imagini sociale coerente şi contemporane a trăsăturilor sale,
a locului său în lumea de azi.
Procesul propriu-zis de socializare militară începe odată cu includerea formală în rândul
membrilor grupului miltar. Momentul este marcat de un ansamblu de ritualuri cu un rol
evident în declanşarea mecanismelor de percepere şi formare, de această dată, a
autoimaginii militare. „Admiterea" însă se va face numai după parcurgerea completă a
unei etape de iniţiere, după obţinerea unui minimum de cunoştinţe profesionale. În cursul
acestei etape, ca şi al celei de participare deplină, putem vorbi de mecanismele autentice
de socializare militară.
Cum am putea defini socializarea militară ? Acordăm acestui concept un sens care
acoperă ansamblul proceselor de învăţare a instituţiei militare, de internalizare a normelor
şi valorilor militare, procese organizate sau spontane, conştiente sau inconştiente, inclusiv
cele care nu par a avea un conţinut militar manifest, dar care sunt susceptibile a influenţa
îndeplinirea rolului militar. Socializarea conduce deci la o iniţiere în cadrul universului
social militar în formele sale de interacţiune şi sensurile sale multiple ; datorită ei se
formează aşa cum vedem în una din definiţiile pe care Parsons o dădea socializării, tipul
militar de personalitate, „homo militaris". Este vorba, în primul rînd, de obţinerea, în
cadrul procesului didactic din şcolile militare, de exemplu, sau al instruirii soldatului, a
cunoştinţelor necesare performanţei profesionale, a unei culturi profesionale. Pe această
bază se formează o atitudine faţă de armată, iar noului membru i se creează posibilitatea
participării la viaţa militară ; el este învăţat cum să se comporte raportîndu-se permanent
la valorile şi normele specifice ethosului militar.
Socializarea militară creează disciplina (înţeleasă ca un mod de viaţă, un fel de a fi, de a
acţiona) şi conformismul necesare încadrării în sistemul militar de relaţii. Acest proces dă
naştere unui sistem de aspiraţii şi năzuinţe funcţionale pentru îndeplinirea rolului militar,
determină sistemele de valori la care se va raporta sau trebuie să se raporteze militarul.
Această caracteristică este un rezultat obiectiv al modului în care sistemul concepe
activitatea „recrutului" 9 în perioada de iniţiere — toate secvenţele programului zilnic au

9
General-colonel I. Coman, Forţa disciplinei militare conştiente, ed. a II-a, Editura militară, Bucureşti,
1973, p. 125
o acţiune socializantă evidentă — şi, de asemenea, al izolării de viaţa civilă. Faptul
facilitează, accelerează procesul de achiziţie a valorilor militare, de desprindere din
vechiul sistem socializant. Acest lucru devine lesne de înţeles dacă avem în vedere încă
două momente ; eliminarea cvasitotală a izolării individului de ceilalţi parteneri de grup,
a vieţii personale — traiul în comun, precum şi controlul persuasiv şi disciplinat al unui
număr mare de legături personale.
Analiza socializării militare trebuie să evidenţieze şi rolul pe care îl joacă ierarhia în
desfăşurarea acesteia. Da la bun început „novicele" intră în angrenajul militar la nivelul
cel mai de jos al competenţei şi al organizării profesionale şi trebuie să-şi însuşească un
rol corespunzător acestei situaţii, un comportament adecvat în raport cu cei care deţin o
poziţie superioară. El percepe, distanţa socială care desparte diferitele roluri militare şi
învaţă că iniţiativa sa este strict reglementată de poziţia ierarhică. Această particularitate
poate avea o serie de funcţii latente, îndeosebi în legătură cu „perspectivismul social".
Există, în primul rînd, o transmitere organizată şi conştientă a informaţiei, a
semnificaţiilor caracteristice grupului militar care pot avea un conţinut militar manifest, o
funcţionalitate clară, fiind coerente cu logica domeniului şi definitorii, în spaţiu şi timp,
pentru acesta. În cazul socializării militare, reprezentările colective, „memoria colectivă"
joacă un rol crucial. În al doilea rând, suntem confruntaţi cu o transmitere necontrolată,
spontană a unei cantităţi de informaţie, „subterană" am spune, în legătură cu valorile
militare, a unor „subproduse" ale culturii militare, care există dincolo de valorile oficiale;
deci cu procese care nu au un conţinut militar manifest, dar sunt susceptibile de a acţiona
asupra atitudinilor ulterioare. Uneori această învăţare dobândeşte un rol prioritar în raport
cu acţiunile având caracter declarat socializant. Nu numai ceea ce dorim este integrat de
subiecţi, ci toate datele realităţii sociale cu care sunt puşi în contact.
Procesul de socializare militară nu este omogen. Formalizarea sa extremă nu exclude
existenţa unor modalităţi diverse — care desigur se întrepătrund — de realizare a
interiorizării semnificaţiilor universului militar. Alături de preluarea valorilor cheie în
procesul de iniţiere (instrucţie, educaţie), ceea ce ar contura un „model de acumulare",
trebuie să ne referim la configurarea unor sentimente, atitudini, comportamente ca urmare
a contactului inevitabil al subiectului cu o serie de persoane ce deţin un rol sau altul în
formarea sa, deci un „model (relaţional) de transfer" sau de „identificare", şi în sfîrşit la
apariţia unor atitudini specifice ce ţin pur şi simplu de personalitatea celui în cauză,
elementele sistemului de norme şi valori militare ce sunt interiorizate pe un fond
individual.

III.Etapele procesului de socializare în mediul militar

1. etapa de disponibilizare faţă de universul social militar. Originile sale se găsesc
în perioada anterioară contactului direct cu armata.
2. personalizarea - contactul cu sistemul se realizează prin figurile cheie. Nu atît
prin ceea ce „oferă" acestea formal, ci prin modul în care îşi realizează rolul. Pro-
cesele de ordin efectiv ocupă un rol important.
3. aprecierea subiectivă - este vorba de o conturare a atitudinii faţă de figurile
cheie, căreia i se conferă, de fapt, o valoare mai generală în raport cu întregul sis-
tem.
4. instituţionalizarea - se ajunge la o integrare a normelor si valorilor militare, a
locului său în societate. Se realizează capacitatea de a satisface aşteptările
grupului printr-un comportament adecvat.
5. valorizarea – este strâns legată de instituţionalizare, permite configurarea unui
set de atitudini faţă de armată, de normele stabilite, a unui sistem de valori
coerent ethosul militar, a unor aspiraţii funcţionale pentru îndeplinirea rolului
încredinţat.
Locul care revine figurilor cheie în procesul socializării militare ridică este unul foarte
important. Este vorba desigur de necesitatea de a asigura coincidenţa de sens dintre
influenţa socializantă concretă a relaţiilor cotidiene de autoritate şi modelul profesional
admis oficial. Nici o activitate nu exercită o influenţă mai mare asupra subordonaţilor ca
exemplul personal al comandantului.
Bibliografie:
1. Agabrian, M.,Sociologie, Alba Iulia, Ed. Universităţii ,,1 Decembrie 1918“, 1999.
2. Boudon, R., (coord.), Tratat de sociologie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.
3. Dulea, G., Sociodinamica grupului militar, Bucureşti, Ed. Militară, 1991.
4. Giddens, A.,Sociologie, Ed. All, Bucureşti, 2001.
5. Mihăilescu, I., Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi, Ed.
Polirom, 2003.
6. Radu, I., (coord.), Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed Exe SRL, 1994.