5.

Socializarea
Se ştie că însuşirile psihice definitorii pentru fiinţa umană depind atât de
zestrea ereditară proprie speciei umane, cât şi de condiţiile adecvate de dezvoltare.
Pentru a deveni oameni trebuie ca germenele umanului dat ereditar să beneficieze de
un „mediu de incubaţie” socio-cultural. Este cunoscut faptul că dacă un copil se
pierde în natură şi este crescut de animale (cazurile de copii-lup), el nu reuşeşte decât
o adaptare de tip animal, adică nu-şi formează nici o trăsătură specific umană.
Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi strânse cu ei în cadrul
procesului numit socializare.
Dicţionarul de sociologie Oxford defineşte socializarea drept „procesul prin
care învăţăm să devenim membri ai societăţii, atât prin interiorizarea normelor şi
valorilor societăţii, cât şi prin deprinderea rolurilor noastre sociale (de muncitor, de
prieten, cetăţean ş.a.m.d.).”
A. Giddens consideră că „socializarea reprezintă procesul prin care copilul
neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul
de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de „programare culturală”,
în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în contact. Chiar şi
nou-născutul are necesităţi sau exigenţe care afectează comportamentul celor
responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul este o fiinţă activă.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă socială,
proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a unor roluri sociale.
Socializarea este un proces de transmitere şi asimilare (însuşire) de către
oameni a modelelor culturale, a normelor şi valorilor, a cunoştinţelor şi atitudinilor,
a comportamentelor dezirabile în plan social care-i fac apţi pentru a îndeplini
anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, fiinţa umană îşi dezvoltă calităţi
specifice de participare la viaţa socială, deoarece omul îşi însuşeşte normele,
valorile, tradiţiile şi credinţele societăţii sau ale grupului în care trăieşte. De
exemplu, încă din copilărie, individul uman preia anumite mijloace de comunicare
socială şi de acţiune, asimilează anumite modele de comportament şi anumite
roluri, astfel încât îşi realizează un anumit status în grupurile din care face parte şi
îşi defineşte propria identitate prin comparaţie cu ceilalţi.
Socializarea începe la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ea se
realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, învăţare, muncă,
creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale, culturale, economice, politice etc.
Mecanismele socializării, cele prin care socializarea se realizează, au la bază învăţarea
socială, respectiv integrarea fiinţei umane în viaţa socială, geneza modelelor de
comportament social şi asimilarea activă a acestora astfel încât să se adapteze
solicitărilor complexe care apar pe parcursul vieţii, ea permiţând totodată, atunci
când este cazul, procesele de resocializare.
Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate, mai ales după
introducerea în anii ’60 a distincţiei între socializarea primară (cea a primei
copilării) şi seria de socializări secundare la care un individ uman este supus de-a
lungul întregii sale vieţi, acest proces încetând a fi văzut în mod unitar.
Realizarea procesului de socializare
Realizarea procesului de socializare presupune valorificarea următoarelor
capacităţi general umane: comunicarea interactivă (în condiţiile raporturilor
complexe dintre perso- nalitate şi mediul social); învăţarea socială (în condiţii de
microgrup, grup, comunitate etc.); integrare psihosocială (în condiţiile corelării
variabilelor individuale - vârstă, sex, dezvoltare, inteligenţă etc. - cu cele sociale -
cultură, comunitate, organizare instituţională, status, rol etc.); socialitate
(capacitatea omului de a intra în relaţii sociale, de a acţiona ca fiinţă socială);
sodalitatea (capacitatea umană de a întemeia grupuri); sociabilitatea (capacitatea
omului de a acţiona ca fiinţă socială doar prin valorificarea unor aptitudini pozitive).
Fucţiile socializării
Socializarea îndeplineşte următoarele funcţii:
Învăţarea abilităţilor şi a regulilor necesare pentru a trăi în societate,
deoarece socializarea constituie un proces social fundamental prin intermediul
căruia orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează, prin conduite adecvate
ale membrilor săi, modelul acceptat. Procesul de socializare facilitează, totodată,
existenţa normală a vieţii sociale, asigurând stabilitatea şi funcţionalitatea structurilor
sociale, coeziunea internă şi continuitatea grupului social prin învăţarea abilităţilor şi
a regulilor impuse de grup sau de societate în ansamblu. Având ca finalitate
promovarea valorilor şi a normelor sociale, procesul de socializare reprezintă acea
parte a influenţei complete a mediului, care determină individul să participe la viaţa
socială, adică îl învaţă traiul în societate.
Comunicarea eficientă cu ceilalţi. Cu ajutorul limbajului, fiinţa umană
participă la viaţa socială, iar socializarea are influenţe formative la nivelul tuturor
componentelor structurale ale personalităţii, modelând disponibilităţile de
participare şi autorealizare socială. Ea formează şi dezvoltă capacitatea de
comunicare, de interacţiune şi colaborare în cadrul grupului, ştiut fiind faptul că
limba se învaţă, în cadrul procesului de socializare, şi nu se inventează de către
fiecare dintre noi (de fapt, în absenţa limbajului nu se poate vorbi chiar despre
procesul de socializare, de formare şi dezvoltare a personalităţii etc.).
Interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale ale societăţii
presupune învăţarea şi interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale care îl face
capabil, pe om, să înţeleagă cultura sau să îndeplinească anumite roluri sociale.
Limba, valorile culturale ale societăţii, nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor
profesionale, modul de viaţă şi de convieţuire etc. se asimilează prin intermediul
procesului de socializare. Având o însemnătate deosebită pentru funcţionarea
mecanismelor de integrare armonioasă a oamenilor în societate, pentru adecvarea
conduitelor individuale şi de grup la valorile, principiile şi normele societăţii,
socializarea constituie un proces social fundamental prin intermediul căruia, prin
conduite adecvate ale membrilor săi, se realizează modelul cultural şi normativ.
Procesul de socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii culturale,
asigurând conservarea şi transmiterea valorilor şi credinţelor fundamentale.
Dezvoltarea propriului eu presupune rolul formativ al socializării în
formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, ce are în vedere faptul că
socializarea presupune un proces adaptativ şi readaptativ la nivel individual în acord
cu „mobilitatea socială”. Socializarea prin ansamblul mecanismelor şi al formelor
sale stă la baza modelării fiinţei umane. Ca rezultat al procesului de socializare,
indivizii se identifică cu rolurile sociale, interiorizându-şi prescripţiile acestora şi
elementele socio-culturale ale mediului în care s-au născut şi/sau trăiesc,
integrându-le în structura personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se
identifică cu un simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este
un proces dinamic în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât şi individul. În cadrul
acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, atitudini,
deprinderi şi reguli morale, necesare convieţuirii sociale, dezvoltându-şi imaginaţia
şi capacităţile creatoare şi de comunicare, concomitent cu dezvoltarea afectivităţii
atât de necesară echilibrului psihic şi dezvoltării sale morale.
Prin toate aceste roluri, este evident că fără socializare societatea nu ar putea
supravieţui, la fel cum în aceeaşi imposibilitate s-ar afla şi individul uman.
Învăţarea prin imitaţie
„Chiar dacă ipoteza că agresivitatea ar fi un răspuns la frustrare poate explica o
multitudine de comportamente umane agresive, nu explică însă de ce unii oameni
reacţionează agresiv în anumite circumstanţe, în timp ce alţi oameni nu o fac, deşi se
află în aceeaşi situaţie. O explicaţie ar fi faptul că învăţăm prin imitaţie, ceea ce
presupune o probabilitate mare de a ne comporta aşa cum i-am văzut pe alţii că se
comportă. Deşi este probabil ca indivizii care au fost expuşi în trecut la un com-
portament agresiv să reacţioneze agresiv într-o situaţie de frustrare. (…) Alte
motive pentru care unii oameni reacţionează agresiv, iar alţii nu, sunt legate de
gradul de alertă. Alerta este un termen fiziologic utilizat pentru a descrie ce se
petrece în organismul unui individ care se găseşte într-o stare de excitabilitate sau
de stres.” (Nicky Hayes şi Sue Orrell, Introducere în psihologie, Editura All,
Bucureşti, 2003, p. 38-39)
Socializarea şi funcţionarea normelor sociale
Comportamentul prosocial (comportamentul intenţionat, realizat în afara
obligaţiilor profesionale, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea
valorilor sociale), precum multe alte comportamente, este învăţat în timpul
socializării primare, respectiv socializarea realizată în cadrul familiei. Învăţarea
socială, atât prin mecanismul direct al recompensei şi pedepsei, cât şi prin
observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane care întreprind acţiuni
prosociale, copiii dobândesc ei înşişi comportamente prosociale.
 Astfel, la copiii mici, părinţii în particular (familia în general) sunt cei la care
se raportează ambele mecanisme, pe de o parte ei fiind cei care împart recompense
şi pedepse, iar pe de altă parte servind drept modele comportamentale concrete,
accesibile şi chiar impuse într-o măsură mai mare sau mai mică. S-a observat că
manifestările specifice ale părinţilor sunt, spre exemplu, mult mai eficiente, în ceea
ce priveşte realizarea comportamentelor morale, decât predicile moralizatoare
abstracte şi chiar că, în ciuda influenţei crescânde a mass-media, determinarea
parentală rămâne adesea decisivă. Cruciale sunt, de asemenea, experienţele din
perioada şcolii primare.
Se ridică însă o întrebare: de ce comportamentele prosociale sunt încurajate de
societate şi induse membrilor săi până la nivelul la care devin determinante chiar şi
atunci când nu mai sunt prezente determinaţii directe? Colectivităţile umane, prin
selecţia producţiilor proprii sau prin împrumuturi de la alte colectivităţi, reţin în
evoluţia lor acele elemente care au o valoare mare de reproducere socială.
Comportamentele prosociale aduc beneficii grupurilor sociale, aşa încât sunt
promovate de societate, în acest sens fiind funcţionale mai multe norme sociale,
dintre care trei se dovedesc cele mai importante: norma responsabilităţii sociale,
care presupune ca oamenii să îi ajute pe cei care depind de ei (părinţii pe copii,
profesorii pe elevi etc., religia şi codul moral prevăzând de altfel ca prescripţie
fundamentală datoria de ajutorare a semenilor); norma reciprocităţii, potrivit căreia
dacă ai fost ajutat trebuie să îi ajuţi şi tu pe cei care te-au ajutat; norma justiţiei
sociale, care presupune că trebuie să existe o distribuţie justă a resurselor şi
beneficiilor între oameni.
Desigur, există şi alte norme sociale, iar în plus acestea corelează unele cu
altele, constituind repere importante în procesul de socializare. Normele sociale sunt
concretizări ale valorilor socio-culturale, fiind cu atât mai mult acceptate ca reguli,
cu cât sunt legitimate prin valori interiorizate şi împărţite în comun. Există astfel,
norme necesare (cele la care nu se poate renunţa pentru a se vorbi de viaţă socială),
norme obligatorii (cuprind, în general, obiceiurile, tradiţiile) şi norme posibile
(conturate în diferite domenii ale vieţii sociale).
Am vorbit numai despre comportamentul prosocial, dar nu trebuie uitat nici
comportamentul antisocial, care presupune încălcarea normelor şi valorilor
promovate de grup sau de societate. Factorii care influenţează agresivitatea sunt
extrem de numeroşi, însă ar putea fi grupaţi, astfel: factori existenţi în cadrul familiei;
factori care ţin de individ, de personalitatea acestuia; factori care ţin de mijloacele de
informare în masă.
În acest caz este vorba despre realizarea defectuoasă a procesului de
socializare, fapt ce contribuie la comportamente deviante, motiv pentru care trebuie
să intervină procesul de resocializare.