8.1.

Conceptul de socializare

Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interactiuni între individ, în calitate de socializat si
societate, în calitate de socializator. Din perspectiva societatii, socializarea este procesul de patrundere a noi indivizi
într-un mod organizat de viata ti într-o traditie culturala stabilita. Din perspectiva individului, socializarea este un
proces prin care animalul uman devine fiinta umana si dobândeste un sine. Socializare începe din copilarie, continua
de-a lungul vietii oamenilor si consta în învatarea modului de viata din societatea si din grupurile din care face parte
individul. Prin procesul de socializare, societatea exercita o putere considerabila asupra noilor membri pe care îi învata
cum ar trebui sa se comporte. În formarea comportamentului intervin doua influente puternice: ereditatea si mediul
social. Adeptii influentei "naturale" sustin: comportamentul uman este produsul ereditatii persoanei, ereditate cu care
este înzestrat la nastere si care se afla în afara controlului uman. Conform acestui punct de vedere multe dintre
caracteristicile, abilitatile si trasaturile de personalitate sunt dictate de "echipamentul" nostru biologic, de inteligenta
înnascuta, de structura hormonala.

Cei care sustin prioritatea 131b17b mediului social asupra ereditatii arata ca fiinta umana este adaptabila si flexibila,
iar comportamentul sau este determinat de învatare si de contactele sociale din cadrul lungului proces de maturizare.

Filozoful John Locke sustine ca fiinta umana se naste "tabula rasa", fara nici o capacitate de întelegere si cunoastere. El
afirma ca oamenii au putine limite biologice impuse, iar comportamentul si abilitatile sunt rezultatul învatarii din
cadrul procesului de socializare. Fara a diminua importanta ereditatii, trebuie precizat ca în viata noastra si, mai ales în
primii ani de viata, contactul cu ceilalti membri ai societatii este vital.

Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea normala din punct de vedere
biologic, psihic si social. Fara socializare, disponibilitatea omului de a folosi si crea semne si simboluri ramâne
nerealizata. Capacitatea omului de a învata este direct legata de capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul
pentru cunostinte si atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea societatii umane. El face posibila depasirea
granitelor limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interactiunea simbolica de care depinde societatea umana.
Acest punct de vedere este puternic sustinut de studii efectuate asupra copiilor lipsiti de contactul uman. Contactele
umane si afectiunea au rol deosebit în învatarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil sa nu poata
învata elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinita pentru totdeauna.

Socializarea poate fi definita ca un proces de comunicare interactiva a valorilor, normelor si metodelor de

comportament specifice unui grup sau unei societati, desfasurat în evolutia individului pe parcursul întregii sale vieti.
Socializarea este realizata în modalitati diferite, de oameni diferiti si într-o varietate de contexte sociale. Socializarea
poate fi deliberata sau neintentionata, formala sau informala. Socializarea poate fi facuta în beneficiul celui ce
urmeaza a fi socializat sau în beneficiul socializatorului; deci cele doua interese pot fi compatibile sau opuse. Ca
urmare, socializarea poate decurge lin, proces în care credintele, valorile si normele societatii sunt internalizate de
catre individ în asa mod încât aderenta la acestea pare a fi din propria initiativa. Dar socializarea poate fi aspra sau
chiar brutala, cu reciproca a coercitiei si conflictului, fiind marcata de discontinuitati.

Fiinta umana percepe influentele mediului în raport cu modul propriu de gândire si de actiune. Ea are, totodata
disponibilitatea de a-si structura comportamentul conform cerintelor sociale. Procesul socializarii îl formeaza pe
individ pentru stimuli sociali si îi dezvolta deprinderile si constiinta asumarii obligatiilor sociale.

Transmiterea normelor, traditiilor, valorilor, conceptiilor sau a modurilor de viata de catre grup sau de catre societate
urmareste integrarea individului în structurile cu o conduita adecvata scopurilor sociale fundamentale, adica
asigurarea ordinii si stabilitatii sociale.

Socializarea nu obliga pe indivizi la o asimilare mecanica a normelor si valorilor, ci ea îi determina la o readaptare

continua în functie de conditiile specifice de diferentiere sociala. Individul este pregatit astfel ca fiinta sociala
cooperanta si participanta. Prin socializare omul se "califica sa fi om". Prin socializare, insul devine constient de sine
însusi, devine o persoana capabila de cunoastere.
Asadar, socializarea este procesul prin care individul deprinde, treptat, prin interactiune cu alti semeni si participare la
viata sociala, normele, valorile, gândirea si cunostintele unei anumite culturi în care s-a nascut.

Socializarea este un proces activ si o forma de "programare culturala" a individului, materializata printr-o serie de
finalitati de ordin psihic, social si cultural.

Finalitatea psihica - consta în dezvoltarea, la copil, a trasaturilor psihice constante prin care el percepe sinele sau,
propria identitate în raport cu ceilalti semeni

Finalitatea sociala - înseamna formarea deprinderilor de exercitare corecta a status-urilor si a rolurilor sociale necesare
în integrarea sociala, tinând cont de faptul ca acestea se schimba odata cu vârsta, conditia sociala, profesia etc.

Finalitatea culturala - se refera la asimilarea simbolurilor, a limbajului si a valorilor mediului de viata, a unui model
cultural.

În urma procesului de socializare, individul tinde sa atinga, constient sau nu, un anumit tip de personalitate propriu
societatii în care traieste. De-a lungul timpului s-au impus diferite modele de personalitate: în Grecia Kalokagathon,
model care promova ultiva idealul armonizarii virtutilor morale cu frumusetea fizica; în Roma antica s-a impus Civis
Romanus, ce însuma o sinteza a trasaturilor civice; în lumea moderna capitalista,self -made-man-ul, omul care se
realizeaza singur; iar socialismul a promovat modelul omului nou sau comunistuuil de omenie.

Socializarea se deosebeste de alte procese psihologice prin care individul este integrat precum: invitatia, adaptarea,
integrarea, culturala, procese ce se pot regasi în cadrul socializarii.

8.2. Tipuri de socializare si agentii socializarii

Socializarea începe din primele zile de viata si continua de-a lungul întregii existente. În primii ani copilul este introdus,
prin intermediul limbajului, în elementele sociale de baza: norme, valori, credinte etc. Dimensiunile dobândite initial
sunt completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viata. Înainte de a exercita un anumit
rol, individul parcurge o perioada de pregatire în care învata comportamentele pretinse de rolul respectiv, drepturile si
îndatoririle specifice acestuia. Desi este un proces social global, socializarea se realizeaza în cadrul unor grupuri, în
medii sociale diferite. Grupurile si mediile sociale se raporteaza în mod diferit la cultura societatii globale. Din acest
punct de vedere socializarea poate fi: pozitiva (conforma cu valorile, normele si asteptarile sociale dezirabile si
promovate de societate) si negativa ( (adica contra asteptarilor, valorilor si normelor sociale generale, dar conforma cu
cele ale unui grup sau ale unei subculturi), concordanta ( conforma cu normele si valorile sociale generale) si
discordanta (neconforma cu valorile si normele sociale generale).

Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primara, socializarea secundara, socializarea continua, socializarea
anticipativa si resocializarea.

Socializarea primara:

- are loc în copilarie.

- este profund afectiva.

- reprezinta un proces de transformare a copiilor în adevarate fiinte umane, sociale prin învatarea valorilor de
baza, prin pregatire si limbaj.

Socializarea se întîmplă în fiecare zi din viaţa unei persoane, nu este planificată şi depinde de studiile, de identitatea,
de natura realităţii persoanei şi de cum se înţelege cu cei din jurul său. Educaţia, în contrast, este planificată, de obicei
implică o organizare formală cu responsibilitatea de a furniza şi controla procesul de studiu, şi se concentrează asupra
unor abilitaţi şi cunoştiinţe specifice.
DEFINIRE

În linii generale, socializarea se defineşte ca fiind procesul complex prin intermediul căruia individul, în interacţiune cu
semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, comportamente şi atitudini privitoare la condiţiile
existenţei sale în cadrele societăţii. Conduitele sociale dezirabile, indiferent de gradul lor de complexitate, nu apar şi
nu sunt puse în joc de la sine ci sunt rezultatul învăţării acestora ca urmare a derulării acţiunii educaţionale.

În acest sens, socializarea este un proces comunicaţional interactiv ce are ca finalitate transformarea individului din
entitate biologică izolată în fiinţă socială şi culturală, capabilă să asume, să interiorizeze şi să transpună constant în
practică valorile şi normele de conduită specifice societăţii în care acesta îşi desfăşoară existenţa.

CARACTERISTICILE SOCIALIZĂRII

Considerând că socializarea este un proces de însusire de la cele mai timpurii vârste a normelor, valorilor si regulilor de
conduita concordante cu modelul etico-normativ al societatii, aceasta presupune dobândirea unor abilitati prin:

– capacitatea de a exercita în mod adecvat rolurile sociale, orientându-se dupa reguli si norme specifice;

– participarea la scopurile si idealurile societatii, în cunostinta de cauza (nivel de întelegere);

– dobândirea unor capacitati corecte de discernamânt pentru a realiza distinctia dintre conduite permise si prohibite,
între mijloace legitime si ilegitime, între scopuri dizerabile si indizerabile, din punct de vedere social:

Pentru a dovedi eficacitatea procesului de socializare trebuie favorizată creativitatea în sensul formarii capacitatii
tânarului de a se autoeduca, de a constientiza semnificatia propriei conştiinte morale, de a discerne, treptat, singuri,
ceea ce este rau de ceea ce este bine în atitudinile morale. Pornind de la cresterea capacitatii tânarului de a discerne
asupra propriului comportament si de a face predictibile reactiile celorlalti fata de comportametul sau pe linia
procesului de socializare, rezultanta eficienta este configurarea personalitatii sale. În cadrul constituirii personalitatii
sociale, motivatiile interne se împletesc armonios cu cerintele normative ale mediului social.

Socializarea însă nu presupune un proces de conformare mecanică şi de adaptare unilaterala a tânarului la acţiunile
educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu modurile de gândire şi simtire specifice societăţii.

TIPURI DE SOCIZARE

A. După factorii socializatori şi vârsta la careare loc procesul:

+ Socializare primară – se desfăşoară în perioada copilăriei

timpurii sub influenţele formative ale părinţilor, internalizate profundîn structura personalităţii indivizilor.

Socializarea primară este un proces specific copilăriei prin intermediul căruia individul achiziţionează şi interiorizează
valorile şi normele generale ce reglementează comportamentul său în cadrele societăţii. Această interiorizare se
produce la rândul său în două etape. Într-o primă etapă sub imperiul acţiunii şi influenţelor persoanelor semnificative
din anturajul copilului (în special părinţii) care impun acestuia anumite reguli de comportament şi implicit o anumită
perspectivă asupra existenţei sociale.

+Socializarea secundară – însuşirea normelor care reglementează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, surori, prieteni,
colegi, rude etc.). Se realizează în şcoală, având caracteristici de “instrumentalitate şi neutralitate afectivă”.

+Socializarea continuă (a adultului) – se realizează pe tot parcursul vieţii, individul dobândind noi experienţe de viaţă.

B. După modul de evaluare al societăţii:

+ Socializare pozitivă sau concordantă – interiorizarea modelelor cultural-normative socialmente dezirabile.

+ Socializare negativă sau discordantă – interiorizarea normelor şi valorilor opuse modelului cultural normativ
dominant

C. În funcţie de modul de conştientizare al procesului: (Vlăsceanu L.)

+ Socializare formală – se suprapune integral cu învăţământul

+ Socializare informală – procesul de asimilare de atitudini, valori, modele de comportare dobândite în mediul
personal de viaţă.

D. În funcţie de finalitatea urmărită, de efectele deja produse: (Dicţionarul de sociologie)

+ Socializare adaptativă sau integrativă – are ca efect configurarea acelor caracteristici sau capacităţi personale care
facilitează integrarea într-un cadru instituţionalizat dat.

+ Socializarea anticipatoare – integrarea într-un cadru organizaţional nou.

AGENŢI DE SOCIALIZARE

A. FAMILIA

Familia are rol fundamental în socializarea primară a copilului.

B. ŞCOALA

Şcoala contribuie la socializarea indivizilor şi la consolidarea anumitor valori, convingeri, atitudini sau comportamente
dezirabile.

C. GRUPURILE DE EGALI

Grupurile de egali reprezintă gruăurile formate din membri care au aproximativ aceeaşi vârstă (grupuri, în special de
joacă, pe care copiii le formează în şcoală sau în afara ei)

D. MASS-MEDIA

Mass-media (radio, TV, ziare, multimedia) are capacitatea de a impune şi de a promova anumite valori, norme sau
modele de comportament.

CONDIŢII ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE

Reuşita / nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de:

Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacţie obţinut în relaţiile cu
ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a
copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, violenţa, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci
când avem de-a face cu diferite forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu
sunt condiţionate atât genetic cât social.

Simetria / asimetria familiei: în familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie simetrice şi complementare; ele sunt
reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se poate face abstracţie. Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă
maturizării, fie datorită faptului că un singur părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi
autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecţiune excesivă, de
exemplu).
Atitudine de acceptare / neacceptare a părinţilor faţă de copil. De multe ori neconştientizată, neacceptarea se poate
manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan conştient prin grija pentru
copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotecţia.

Numărul de copii şi locul în familie: copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie problematică deoarece el va
focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează
maturizarea afectivă, realismul în relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative.

EDUCAŢIE ŞI SOCIALIZARE

Educaţia reprezintă procesul/ansamblele acţiunilor, succese sociale prin care se transmit valorile şi comportamentele
necesare integrării sociale.

Educaţia formală este procesul de educaţie intr-un sistem specializat, de un personal specializat conform programei
şcoalare şi are rolul de a pregăti individul pentru viaţa în societate.

Educaţia informală este procesul de învăţare voluntară sau involuntară realizat prin intermediul relaţiilor şi
interacţiunilor noastre cu ceilalţi (familie, prieteni, mass-media)

Educaţia non-formală reprezintă activităţile de învăţare derulate într-un cadru formal, fiind în afara sistemului de
învăţământ. Acest proces include o gamă largă de organizaţii sau programe: şcoli de vară, cenacluri, cluburi sportive,
cercuri artistice.

Educaţia (formală, non-formală, informală) contribuie în mod decisiv la realizarea socializării, respectiv la procesul de
transmitere şi asimilare de către individ a atitudinilor, valorilor şi comportamentelor specifice condiţiilor de existenţă
socială ale unui grup sau comunităţi.

Un tânar este socializat atunci când învaţă să se poarte în mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi
simţire ale societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în procesul de socializare trebuie să figureze ca
un deziderat major în formarea personalităţii tinerilor.

Abordarea educaţiei ca fenomen social se întemeiază pe luarea în consideraţie a următoarelor premise:

– conceperea educaţiei ca fenomen de socializare metodică a tinerelor generaţii (facem aici precizarea că socializarea
se defineşte ca fiind un proces psiho-social de transmitere şi asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor şi modelelor
de comportare specifice unui grup sau comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane; în
acest sens socializarea este un proces interactiv de comunicare presupunând învăţarea socială ca mecanism
fundamental de realizare şi finalizându-se prin asimilarea indivizilor de către grupuri, respectiv societate);

– evidenţierea contribuţiei societăţii în oferta de finalităţii şi mijloace educative;

– întemeierea actului educativ pe cunoaşterea cerinţelor şi aspiraţiilor societăţii;

– organizarea instituţiilor educative în conformitate cu reglementările realităţii sociale;

– dezvoltarea calităţilor personale în direcţia formării comportamentului civic-participativ.

- cunoaste o dezvoltare pozitiva din punct de vedere social si psihologic atunci când copii sunt crescuti în familii de
catre ambii parinti.

Socializarea secundara - se manifesta ca proces de învatare a normelor si valorilor altor instante de socializare (scoala,
grupul de prieteni, grupul de adulti etc.).

- este orientata catre neutralitate afectiva.

Socializarea continua - este procesul de transmitere si însusire a unor modele culturale si normative de-a lungul întregii
vieti a unui individ.

- acest tip de socializare reflecta necesitatea învatarii permanente de catre individ, inclusiv pe perioada adulta, a noi
norme si valori.

- educatia adultilor este, în esenta, un act de socializare a adultului.

Socializarea anticipativa - implica învatarea valorilor, credintelor si comportamentelor unui grup caruia persoana nu îi
apartine în prezent, dar la care adera.

- acest tip de socializare permite oamenilor sa faca schimbari în atitudinile si actiunile lor, schimbari ce le vor fi
necesare de îndata ce vor intra în noul grup; - exemplu: studentii care se pregatesc pentru noua profesie.

Resocializarea - se refera la învatarea unui nou set de valori, credinte si comportamente care sunt diferite de cele
anterioare.

Resocializarea presupune ca o persoana trebuie sa se dezvete de ce este vechi si sa învete ceea ce este nou.

Orice persoana care îsi schimba statutul social sau grupul de apartenenta cunoaste un proces de resocializare. Acest
proces este normal când individul îsi schimba slujba sau devine parinte; dar produce schimbari dramatice atunci când
este somer sau emigrant .

Agentii socializarii:

Socializarea este realizata într-o multitudine de forme si situatii, de numerosi agenti, dintre care oamenii, grupurile si
institutiile sunt cei mai importanti.

Familia este principalul agent al socializarii. Ea este intermediarul între societatea globala si copil, locul în care se
modeleaza principalele componente ale personalitatii. Desi familiile realizeaza functii socializatoare comune, în
realitate numeroase diferente în modul în care fiecare familie îsi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul
de societate (traditionala sau moderna), de categoriile socio-profesionale ale parintilor, de rezidenta etc. . Familia este
cea care ne ofera o pozitie în societate, determina atribuirea de statusuri precum rasa si etnia si influenteaza alte
statusuri precum religia si clasa sociala. În familie învatam sa fim umani. În socializarea realizata la nivelul familiei,
imitatia are un rol important, mai ales în primii ani de viata când este dominanta. Ulterior copiii încep un proces de
separare de gen, baietii se detaseaza de mama si se apropie de tata printr-un mecanism de identificare, iar fetele
realizeaza identificarea fara a se detasa de mama. În societatile traditionale identificarea cu parintii si imitarea
rolurilor se realizau relativ usor, mai ales în mediul rural. Baiatul precum si fata traiau alaturi de parinti, îi ajuta în
munca, le continua activitatea. În societatile moderne, identificarea nu se poate realiza decât partial, mai ales în
mediul urban. Locul de domiciliu este separat de locul de munca, iar copiii nu au decât o imagine foarte vaga a rolului
profesional exercitat de parinti. Cercetarile de sociologia familiei scot în evidenta faptul ca, în societatile urbane
moderne, familia a pierdut din importanta sa socializatoare traditionala. Mai ales în situatiile în care ambii parinti îsi
desfasoara activitatea în afara menajului, iar copilul interactioneaza cu parintii doar câteva ore pe zi. În acest context
functia socializatoare a familiei se exercita mai dificil si mai sumar, o parte din elementele ei sunt preluate de alti
agenti socializatori, îndeosebi de catre scoala.

Grupul de prieteni (anturajul) constituie un grup social ai carui membri au aceeasi vârsta si pozitii relativ similare.
Acesta se manifesta ca un puternic agent socializator în perioada copilariei si a adolescentei. Grupul de prieteni le
ofera copiilor posibilitatea sa se manifeste independent în afara controlului parintilor. În grupul de prieteni copii se afla
pe pozitii egale. Spontaneitatea, limitata ori cenzurata de adulti sau autocenzurata, se exprima liber în absenta
adultilor. Aici copii învata sa interactioneze ca egali, ca parteneri de cooperare si colaborare, într-un cadru cooperant,
conform principiului "primesti ceea ce oferi". Desi stapânesc mai putin simbolurile si mijloacele de comunicare
comparativ cu adultii, copiii comunica mai usor decât acestia. S-a constatat ca doi copii care vorbesc limbi diferite si au
fost socializati în culturi diferite stabilesc usor raporturi , în timp ce, în aceiasi situatie, doi adulti s-ar simti nesiguri si
incapabili sa interactioneze.

scoala este un agent socializator complex, care ofera atât informatii, calificari, cât si un întreg climat valoric si
normativ, formal si informal. Reprezinta primul contact major al copilului cu lumea din afara familiei. În cadrul scolii
copilul învata despre noi statusuri si roluri care nu sunt în familie si în grupul de prieteni din care a facut parte pâna
atunci. scoala accentueaza efectul socializator al grupului de prieteni si reduce influenta familiei. Socializarea din
perioada scolii este o socializare dominant participativa si anticipativa. scoala suplineste familia în transmiterea
componentelor culturii. Prin intermediul acestui agent de socializare cultura societatii respective îsi pune amprenta sa
distinctiva asupra personalitatii umane.

Mijloacele de comunicare de masa tind sa devina, în societatile contemporane, unul dintre principalii agenti de
socializare. Mass-media reprezinta ansamblul organizatiilor (radio, TV, filme, ziare, reviste, afise etc.) care vehiculeaza
informatii catre un numar mare de oameni. Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masa au facut
obiectul a numeroase analize, iar concluzia comuna a fost ca acestea s-au impus ca un influent agent socializator
pentru copii, cu efecte atât pozitive, cât si negative, în functie de continutul mesajului. Emisiunile TV cu continut
prosocial ofera modele comportamentale conforme cu normele si valorile sociale, învatându-i pe copii normele unui
comportament acceptat, în timp ce emisiunile ce propaga violenta induc copiilor comportamente violente sau
accentueaza predispozitiile agresive. Violenta din filme determina un comportament agresiv sau violent mai ales la
baietii cu vârste cuprinse între 8-12 ani.

Socializarea nu se limiteaza doar la cei patru agenti principali amintiti. Ea se realizeaza si prin intermediul organizatiilor
religioase, politice, asociatiilor voluntare, în mod difuz, de ansamblul comunitatii în care traieste individul.

Factorii educației

În fãurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacã ajunge doar o carte care
merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înãltimea unde nu mai sunt lucruri, ci chipurile nãscute
din nodul divin care leagã lucrurile. Cãci nu este nimic de asteptat de la lucruri dacã ele nu rãsunã unele în altele,
aceasta fiind singura muzicã pentru inimã.” (Antoine de Saint -Exupéry.Factorii educatiei

Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusa din mai multe elemente, organizate in sistem, aflate în stranse
relatii, si care fac ca o modificare produsa in unul dintre ele sa se resimta si in celelalte, astfel incat, fiecare element al
actiunii educative poate fi cauza si efectul altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi prin valorificarea
optimă a resurselor sale materiale şi umane. La realizarea educaţiei contribuie familia, mediul social, şcoala, biserica,
instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative. În constelaţia acestor factori de educare a tinerei generaţii,
şcolii îi revine locul central, ea fiind „principala instituţie socialã specializatã în pregãtirea oamenilor pentru muncã şi
viaţã”.

Ereditatea

Ereditatea este primul factor care influențează dezvoltarea umană, care cuprinde un complex de dispoziții virtual sau
scheme funcționale ce se transmit de la antecesori la succesori prin intermediul mecanismelor genetice.Patrimoniul
ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităților genetice materne și paterne.Deoarece există posibilități
infinite de combinare a celor două categorii de unități genetice în cadrul celulei germinale, probabilitatea apariției
unor indivizi identici este practic imposibilă. Excepție de la această diversitate o fac gemenii monozigoți care,
provenind din același ou ,sunt identici din punct de vedere ereditar,unitățile genetice materne și paterne fiind
repartizate egal. În zestrea ereditară cu care fiecare copil vine pe lume sunt structurate trei categorii de “caractere”:

genotipul general – conține elemente “preformate”, comune întregii specii și care se transmit pe cale genetică (de ex.:
conformația corporală, bipedismul, alte caracteristici anatomo-fiziologice);
genotipul individual – conține elemente de variabilitate intra-specifică; nu s-au născut niciodată doi indivizi umani
identici – nici chiar gemenii univitelini nu sunt perfect identici;culoarea ochilor, a părului, timbrul vocal,elemente de
conformație facială sunt elemente care diferențiază infinit indivizii între ei, în ciuda caracteristicilor comune ca specie;

potențialul de formare sau epigenetic – este preponderent de natură psihică. Există un potențial general, dar și grade
de diferențiere a acestui potențial. Gradul de diferentiere poate fi:

-preformat (nivelul său de valorificare prin educație nu poate depăși o anumită limită);

–format (valorificarea prin educație poate fi mai mult sau mai bine realizată).

Familia

Primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională este familia.
Aceasta îl familiarizează cu valorile și normele grupului de referintă. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau
vor spune părinții, imitând comportamentele acestora. (Cucoș 2006). Familia, văzută ca un mediu educațional și
socializator, este considerată ca o „unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație
naturală sau socială”. (Stănciulescu, 2002, 26). După cum preciza Murdock, familia este „un grup social caracterizat
printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere”. (apud Băran-Pescaru, 2004, apud Panturu, coord.,
2008, 94)

Climatul familial se caracterizează prin:

respectarea codului valoric la care se raportează în majoritatea situațiilor de viată (Crețu, 1999);

relații strânse între mediul familial și caracteristicile societății căreia îi aparțin;

influențarea atitudinilor părinților și conduitelor copiilor asupra concepțiilor despre viată, lume și muncă.

Printre funcțiile ce definesc o familie regăsim:

creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție;

susținerea și grija față de membrii familiei;

controlul social al membrilor;

socializarea copiilor pentru rolurile de adulți

păstrarea moralității familiei și a motivației de a obține performanță în tot ceea ce întreprinde;

producerea și consumul de bunuri și servicii. ( Băran-Pescaru, 2004, apud Panturu, coord., 2008)

După cum susținea Stan Panturu (2008, 96) „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor
educative.Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană, extinzându-se pe tot traseul
vieții”. Totuși, rămâne problema pregătirii părinților în vederea educării copiilor într-un mod eficient. În zilele noastre
se organizează activități pentru părinți, se înființează organizații care se ocupă de educarea acestora.

De exemplu:

asociațiile părinților și profesorilor;

școlile părinților;

consiliile de administrație școlară cu rol informațional, consultativ și decizional;

comitetele de părinți pe clase și școli;

revistele și programele radio-tv;

institușiile de puericultură pentru îngrijirea medicală.

„Asociațiile de părinți au ca finalitate, protecția copilului prin educatțe. Pe lângă acest țel fundamental, ele se
constituie în grupuri de susținere a școlii în probleme needucaționale, grupuri de cooperare între părinți și profesori și
nu în ultimul rând grupuri de apărare a intereselor celor care îi reprezintă”. (Ilisoi, 2007, 70)

Studiile din ultimele decenii „au dovedit că orice copil crește mai bine în familia sa, dacă aceasta este ajutată sa-și
realizeze rolurile”. (Păun, Potolea, 2002, 218)ă Având la bazã aceste studii se caută soluții de îmbunătățire a condițiilor
unei familii în procesul de educare a copilului, în spiritul drepturilor pe care le are oricine la dezvoltare. (Convenția cu
privire la Drepturile copilului, traducere UNICEF, 1990) . Formele de sprijinire a familiei sunt numeroase și diferă de la
un context social la altul sau de la o tară la alta. Familia poate fi sprijinită material și socio-educațional prin: alocații,
asistență în sarcinile domestice, consiliere și programe speciale. Încã din copilărie fiecare este informat și format în
legătură cu ceea ce înseamnă sã fii părinte sau să ai o familie.

Cei șapte ani de acasă își pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia. Colaborând cu copilul,
implicându-l în activitățile zilnice, învățându-l normele de conviețuire socială, respectându-l ca om, acesta va fi un
partener în educație atât în familie cât și în societate.

Emil Păun și Dan Potolea (2002, 237) susțin că „dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relațiilor dintre el și
părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-și bine copilul,
părinții vor ști ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în
forme de instruire și educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și
singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare, părintele și-a dus la bun sfârșit rolul său. „Părintele bun este
încrezător în copilul său și competent în măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situații”. (Păun, Potolea, 2002, 24)

Problematica internă a fiecărei familii se definește prin:

condițiile materiale – locuința, bugetul, situațiile sociale și profesionale;

sistemul de valori;

relațiile familiale;

educația părinților;

inserția socială.

Prin reconstruirea universului relațiilor sociale de la nivelul familiei îmbunătățim funcțiile de creștere, îngrijire și
educație a tinerei generații. Ca să dezvoltăm familia trebuie să găsim „echilibrul dintre impunere și libertatea de
alegere, între sprijin și presiune, între protejare și independență, între drepturi și responsabilități”. (Pãun, Potolea,
2002, 226)

Mediul

Acțiunea familiei asupra individului este influențată de mediul din care acesta face parte. Etimologic cuvântul provine
din latinescul medium care semnifică ceea ce este comun. „Mediul se prelungește în educație” (Golu, 1985, apud
Cristea 2003, 101) și este analizat din perspectiva celor două componente ale sale: mediul natural și mediul social.

Mediul natural cuprinde condițiile de climă, relief, vegetație și faună. Atunci când condițiile de mediu sunt favorabile,
individul se dezvoltă normal. Când sunt mai puțin favorabile pot apărea dificultăți în dezvoltarea sa. „Condițiile de
mediu pot influența într-o oarecare măsură caracteristicile psihice și comportamentul indivizilor”. (Bontas, 1994, 42)
De exemplu: Cineva care provine din mediul mediteraneean este mai calm, mai apropiat iar altcineva venit din mediul
nordic se caracterizează prin răceală și distanță.

Mediul social influențează viața și evoluția individului. „Relația dintre om și muncă, ca o componentă a mediului social,
are o finalitate benefică.” (Bontas, 1994, 44)

Formarea și dezvoltarea personalității copilului depinde de:

calitatea mediului social;

condițiile sociale favorabile;

organizarea socială democratică;

relațiile interpersonale și profesionale.

Rolul mediului social în dezvoltarea psihică este evidențiat de cazul copiilor sălbatici. (Bejat, 1971, 64-69) Ca exemplu,
prezentăm cazul lui Ramu (copil-lup în limba indiană), găsit în 1957 pe peronul gării din Lucknow (India). Acestui copil
antropologii i-au dat vârsta de 9 ani (perioadă petrecută printre lupi) după care l-au internat în spitalul din Lucknow,
unde a trăit până în anul 1968. Acolo a primit o îngrijire deosebită, a fost supus mai multor teste dar nu a reușit să se
comporte ca ceilalți oameni. Nu a reusșt să pronunțe nici măcar un sunet articulat. Se exprima prin mugete, mânca
doar carne crudă, frunze sau rădăcini de copac. În ciuda eforturilor specialiștilor nu a reușit să fie socializat. Mediul
natural din care a provenit și-a pus amprenta destul de puternic asupra evoluției sale. Ramu a fost un candidat virtual
la procesul umanizării în momentul în care s-a născut. Dar lipsindu-i mediul social dezvoltarea sa psihică a rămas la
nivelul primar. El nu s-a dezvoltat pe toate planurile datorită lipsei factorilor sociali și a materialului constructiv specific
oricărei dezvoltări. Putem concluziona spunând că mediul social este un factor indispensabil dezvoltării psihice umane.

Alt caz este cel al fetițelor Amala și Kamala, descoperite într-o pădure tropicală unde au supraviețuit ca animalele. Au
fost aduse într-un orfelinat dar nu s-a obținut de la ele decât caracteristici umane foarte reduse. Amala nu a
supraviețuit iar Kamala, după șapte ani nu a reușit să stăpânească mersul biped și a învățat doar patruzeci de cuvinte.
Concluzia marcantă a acestui caz este legată de faptul că omul se modelează ca ființă numai în condițiile socializării și
educației.

Ultimul caz adus spre studiu este cel al psihologului american Kellog. Acesta avea un fiu pe nume Donald și un pui de
cimpazeu numit Goa. După o perioadă de conviețuire împreună, psihologul a constatat că Donald s-a modelat ca o
ființă normală iar Goa a devenit o maimuță semidresată. În acest caz, mediul social a existat și evoluția celor două
personaje a depins de el.

Pantelimon Golu (1985, apud Panturu, coord., 2008, 60) susține că „dacă ereditatea este leagănul în care copilul
primește foaia de drum, mediul este cel care oferă lanțul de situații prin care se va circula cu această foaie,
completată, întreruptă, vizată, corectată după împrejurări”.

„Societatea civilă și liberă românească, în condițiile dezvoltării statului de drept democratic și economiei libere de
piață poate și trebuie să diminueze și chiar să înlăture condițiile nefavorabile ale mediului psihosocial și să creeze
condiții favorabile de mediu social global, mediu psihosocial și mediu ecologic pentru a asigura dezvoltarea unei
personalități integrale, elevate și competente, demne, civilizate și creative”. (Bontaº, 1994, 45)

Mediul, prin elementele sale (zonă geografică, climă, relief, climatul cultural-spiritual, etc.) sculptează psihicul și
personalitatea fiecăruia. Fiecare latură a personalității individului cere participarea mediulu

Sunt cunoscute în acest sens cercetările făcute de specialiștii în domeniu (Panturu, coord., 2008) cu privire la legătura
dintre deficiențele mintale și factorii culturali și economici (Dr. Cordier), variațiile determinate de mediul socio-
economic în evoluția rezultatelor de învățare (M. de Motmollin), importanța mediului social în momentul de debut al
limbajului și al gândirii (R. Zazzo), diferențele de dezvoltare psihică între copiii crescuți în familia de origine și a celor
adoptați, între copiii doriți de părinți și cei nedoriți, între copiii unici și cei crescuți în familii numeroase (P. Bourdieu),
influența profesiei părinților asupra rezultatelor la învățătură și a performanțelor obținute în viață. Cercetările
efectuate de Dr. Courdier au evidențiat că cei mai mulți debili mintali provin din medii deficitare (locuințe
sărăcăcioase, cupluri nelegitime, relații tensionante). M. de Motmollin a alcătuit o geografie intelectuală a Franței pe
profesii, din care a rezultat că, cea mai slabă poziție este ocupată de indivizii proveniți din zone agricole. R. Zazzo
demonstreaăã că deficitele neurologice se datorează vieții intrauterine și specificului mediului social originar. Nutriția
socială a copilului se suprapune nutriției sale alimentare și împreună creează o punte de legătură între biologic și
psihologic în procesul dezvoltării sale.

Școala

În cadrul societății, școala devine un factor important al educației sistematice și continue. Școala semnifică
principalul cadru și mediu educațional, infuzat permanent de noi cunoștințe, metode, mijloace, valori, orientat de
finalități, susținut de o asistență psihopedagogică profesionistă și conceput ca o „activitate de educare a generației
tinere”, ca un „sistem complex de influențe organizate și exercitate sistematic asupra copiilor și tinerilor”. (Radu, 1981,
apud Panturu, coord., 2008, 98)

Fiind o institutie în care educația este programată și planificată, conținuturile care se transmit „sunt selectate cu grijă
dupã criterii psihopedagogice și principii didactice clare”. Dincolo de conținuturile concrete care se transmit în
activitatea didactică, importante sunt și relațiile dintre cadrul didactic și elevi. „Profesorul, fără a relativiza valoarea
cunostințelor, trebuie să procedeze în așa fel încât să respecte convingerile elevilor”. (Cucos, 2006, 49) Școala
obișnuiește elevii să se supună autorității profesorului, ceea ce implică o familiarizare a lor cu normele și regulile.
Elevul își însușește valorile elementare ale vieții morale prin experiențele oferite de școală. (Doltrens, 1970) În cadrul
școlii se oferă copiilor o „situație socială de înalt nivel calitativ, astfel ca din relațiile umane să ia tot ce este mai
avantajos pentru educația lor”. (Bartolomeis, 1981, apud Stefan, 2003, 52)

Profesorul trebuie să țină cont în orice moment de elevii săi, trebuie să-i ajute să găsească soluții la problemele lor și
să-i orienteze pe drumul cel bun, stimulându-i să se autodepășească.

„A spune că o plantă crește nu semnifică că are libertatea de a se plimba unde îi place, ci de a trăi ascultând de legile
naturale ale dezvoltării ei. De fapt, libertatea acordată elevului înseamnă eliberarea lui progresivă de instinctele sș
înclinările sale. Ea constă într-un dozaj individual de permisiuni și interdicții, de liber-arbitru și disciplină, de autoritate
bazată pe constrângeri și de autoritate bazată pe îndrumare. Ea este o pregătire permanentă spre echilibrul interior,
spre satisfacție, spre dezvoltarea personalității”. (Doltrens, 1970, 18)

Pentru că profesorul și elevii aparțin unei instituții școlare, Emil Pãun (1999) susține că este necesar să se țină cont și
de particularitătțle acesteia, care constau în:

desfășurarea simultană a două activități, cea managerială-administrativă și cea educaționala

participarea mai multor membrii la activitățile organizatței;

manifestarea puternică a dimensiunilor formale și informale. (apud Panturu, coord., 2008, 106)

„Calitatea școlii și calitatea dezvoltării sociale sunt aspecte solidare, puternic corelate” pentru că școala mobilizează
energiile umane ale unei societăți. Școala este considerată axul „esențial al dezvoltării sociale”. (Pãun, 1999, 5) Pentru
a se obține „rezultate educative superioare”, școala trebuie să acționeze într-o societate în care membrii ei contribuie
la propria sa perfecționare. (Stanciu, 1995, 342) Școala trebuie să ofere individului cunostințele și capacitățile care să-i
permită integrarea cu succes în societate și continua adaptare la schimbările ce apar în cadrul acesteia.

Biserica
Alt factor care contribuie la dezvoltarea personalității umane îl constituie biserica. Ea „compensează nevoia de filiație
activă pe o linie ideatică, prin excelență spirituală”. (Cucos, 2006, 49) Influența educativă a bisericii se realizează prin
intermediul orelor de religie desfășurate la nivelul scolii, prin ceremoniile religioase din cadrul locașelor de cult și prin
activitățile caritabile organizate la nivel de societate. O dată cu intrarea copilului în școală, biserica va instaura o
educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței.

Rolul bisericii, ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoșirea
societății și formarea conștiinței depind foarte mult de Sfânta Biserică și de slujitorii ei. Încă din secolul al XVI-lea, o
serie de factori de ordin cultural și politic au condus la apariția fenomenului numit „secularizare”, în urma căruia
societatea a redus sfera de influență a bisericii. Dacã până atunci religia era considerată „știința supremă ce subordona
toate celelalte domenii ale cunoașterii”, în urma schimbării raporturilor dintre societate și biserică, rolul religiei a fost
limitat. Secularizarea a însemnat diluarea valorilor morale și religioase, „valori ce până nu demult erau considerate
generatoare de unitate socială”. Astăzi, se caută coeziunea pornind de la valori civice și idealuri politice. “Structura
societății din zilele noastre a căpătat un puternic caracter subiectiv, iar acum ea pare să-i domine pe oamenii care
inițial au creat-o”. (Lakatos, 2010, http://semneletimpului.ro/revista/Biserica–punct-de-reper–pierdut–78.html) Atât
viziunea estetică și filosofică a afirmării „marilor idei generale ale umanității” și a proclamării „nobleței omului sub
forma cultivării sufletului”, (Patapievici, 2008, apud Lakatos, 2010) cât și viziunea moral-creștină a vieții au fost
înlocuite cu pragmatismul și relativismul ideologic postmodern. Totuși, în această lume modernă, plină de probleme și
situații solicitante, este nevoie de un punct fix, de repere stabile, de valori care nu se schimbă. Este nevoie de biserică,
pentru că oamenii nu pot exista fără Dumnezeu.

Institutele culturale

Ca un factor complex al educației, institutele culturale, reprezentate prin muzee, teatre și case de cultură, își aduc
aportul pe linia dezvoltării personalității umane. În cadrul acestora se organizează programe eficiente de îmbogățire a
culturii generale și de petrecere a timpului liber.

Institutele culturale sunt centre competente de promovare a cunoștințelor despre țara pe care o reprezintă, prin
intermediul activităților de informare și educare. Printre îndatoririle lor principale se numără introducerea culturii în
cele mai importante centre ale țărilor respective, grija pentru asigurarea unei prezențe însemnate în acțiunile
internaționale, precum și crearea unor relații durabile între partenerii diferitelor țări, activi în sfera schimbului cultural
internațional. Cea mai avantajoasă formă de organizare a evenimentelor de promovare constă în colaborarea dintre
institutele culturale exercitând o influență eficientă asupra mediilor locale artistice și asupra experților în domeniu.
Crearea și menținerea unor relații bune și permanente cu reprezentanții mass-media poate fi una dintre prioritățile
activității institutelor culturale. Prin intermediul lor se promovează cultura. Institutele culturale urmăresc și
construirea unui grup de viitori aliați în opera de popularizare a patrimoniului cultural.

Țările europene au o lungă tradiție în diplomația culturală iar schimburile culturale sunt în general privite ca fiind una
dintre cheile cooperării și întreținerii unui climat de înțelegere și toleranță.

Eliberată fiind de comunism, România e pe cale să-și construiască și ea o astfel de diplomație culturală care îi va aduce
enorm de multe avantaje. Fiind una dintre țările mici care nu au o cultură dominantă în Europa, România se poate
conecta la tot ceea ce se întâmplă astăzi la nivel global.

“Toată această lume virtuală care s-a construit în jurul nostru constituie o realitate pe care nu o mai putem neglija și
care nu mai are nici o legăturã cu tipul de schimb cultural tradițional pe care îl făceam înainte. Acel tip de schimb nu
era, bineînteles, accesibil foarte multor oameni. Astăzi, el s-a democratizat și s-a generalizat. De asemenea, schimbul
acela cultural era foarte dirijat. La ora actualãă schimburile culturale trebuie să țină cont de faptul că oricine poate să-
și prezinte cultura pe cont propriu, într-un mod natural și ieftin, și poate avea un impact extraordinar de mare”.
Românii sunt un popor extrem de creativ, cu un potențial artistic și intelectual foarte important, așa că au ce oferi
lumii în materie de inteligență emotivă, de potențial creativ și de conținut academic. Institutele culturale pot contribui
la valorificarea acestui potențial.

Mass-media

Amplificarea, continuarea și diversificarea experiențelor cognitive sunt realizate prin mass-media. Cu spirit critic, cu
circumspecție interpretativă și competență valorizatoare se selectează doar ceea este benefic pentru dezvoltarea
personalității. Impactul mass-mediei asupra fiecăruia dintre noi este puternic, ceea ce implică o bună cunoaștere a
efectelor acesteia asupra felului nostru de a fi și de acționa.

„Educația se dovedesșe de neînlocuit în ceea ce privește dezvoltarea capacității de discernământ. Ea face posibilă
înțelegerea evenimentelor, care depăseste imaginea distorsionată și simplificată redată uneori de mass-media”.
(Delors, 2000, 49, apud Panturu, coord., 2008, 102)

Corelând acțiunile și funcțiile educative ale mass-mediei contribuim la o „informare spirituală autentică a omului și a
comunității”. (Delors, 2000, 50)

„Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă necontenit exigențelor cerute de evoluția realității
naționale și internaționale. Ca factor al dezvoltării ființei umane, educatța valorifică optim premisele ereditare și
condițiile de mediu într-un context situațional deschis, favorabil unei activități eficiente”. (Cristea, 2003, 102)

Caracterul determinant al educației implică organizarea și conceperea activității într-un context situațional deschis ce
implică optimizarea raporturilor cu ereditatea și cu mediul. În acest context, valorificarea educabilității reprezintă o
direcție fundamentală de evoluție a educației care angajează raporturile existente între cei trei factori implicați în
dezvoltarea ființei umane: ereditate – mediu – educație. Clarificarea acestui raport se face prin utilizarea conceptului
de educabilitate, care în conceptia pedagogilor desemnează „potențialul de formare umană sub influența factorilor de
mediu sau educaționali”. (Jinga, Istrate, 1998, 91)

Să reliefăm faptul că toți acești factori ( la care se pot adaugă și alții) acționează simultan, corelat, prin împletirea
funcțiilor lor, și nu independent, izolat. Important este că între aceste instanțe ale educației să se instaureze relații de
mutualitate și coerență acționala, și nu raporturi de concurență sau inconsecvență valorică ( ce se spune în biserică, de
plidă, sa se nege în școala, familie etc.). Numai printr-o îngemanare a acțiunilor și funcțiilor eductive se poate spera la
o reformare spiritual autentică a omului și a comunității.