Lectia 3 - Aptitudini.

Inteligenta ca aptitudine generala

http://viitoriprofesorifascinanti.blogspot.ro/2011/11/lectia-3-aptitudini-inteligentaca.html

OBIECTIVE

1.
a)

1. Competente de cunoastere si intelegere

definirea i caracterizarea conceptelor de aptitudini si capacitati;

b)
enumerarea si descrierea factorilor ce contribuie la formarea si
dezvoltarea aptitudinilor;
c)

clasificarea aptitudinilor;

d)

definirea inteligentei;

e)

clasificarea si descrierea teoriilor asupra inteligentei;

f)

definirea coeficientului de inteligenta (Q.I.).

2.
a)

2. Competente de explicare i interpretare

intelegerea modului de evaluare a aptitudinilor pe baza performantelor;

b)
aprecierea contributiei ereditatii si mediului la formarea aptitudinilor si
posibilitatea exprimarii punctului de vedere propriu si a argumentarii acestuia
c)

identificarea si descrierea aptitudinilor simple si complexe;

d)

descrierea componentelor inteligentei;

e)

explicarea modalitatii in care se interpreteaza Q.I.

3.

2. Competente aplicative

a)
exemplificarea, prin cooperare cu ceilalti, a unor aptitudini necesare reusitei
intr-o activitate specifica;
b)
diagnosticarea aptitudinilor proprii si in functie de acestea, argumentarea
alegerii facultatii/ profesiei la care s-au gandit;
c)

4.
a)

interpretarea Q.I.

Atitudini
integrarea conceptelor in sistemul valorilor profesionale ale elevului;

b)
asimilarea i aplicarea conceptelor de aptitudini si inteligenta in propria
caracterizarea si in caracterizarea celorlalti;
c)
receptivitate la dezvoltarea conceptelor si a metodelor de definire si
masurare a inteligentei de-a lungul timpului;
d)
constientizarea relatiei dintre aptitudini si performanta intr-o activitate
specifica.

CONTINUTUL LECTIEI

1. Definire si caracterizare generala

Atunci cand spunem despre cineva ca este apt pentru ceva avem in vedere
performanta pe care acea persoana o realizeaza intr-o activitate specifica.

De obicei aptitudinile sunt diagnosticate pe baza performantelor intr-o activitate

specifica. Dar performanta depinde si de gradul de implicare, cantitatea de efort
cheltuita, calitatea organizarii si indrumarii activitatii respective.
Capacitatea psihica se refera la performantele pe care cineva le obtine aici si acum,
intr-o anumita activitate. Prin urmare, ea este legata de momentul prezent si este
influentata de experienta persoanei in domeniul respectiv.
Spre deosebire de capacitati, aptitudinea se leaga de potentialitate, de posibilitatea
ca, avand conditiile optime necesare, un anumit individ sa ajunga la dobandirea
unei capacitati ridicate intr-un domeniu. Capacitatea este conditionata de prezenta
unei aptitudini care poate fi dezvoltata prin experienta si formare. Astfel cineva cu
o aptitudine verbala ridicata, cu o experienta si o formare adecvata poate dobandi o
capacitate excelenta de a vorbi in public.
O caracteristica a aptitudinii se refera la faptul ca ea permite diferentierea
indivizilor intre ei. De cele mai multe ori performantele supramedii, realizate in
conditii externe similare cu ale celorlalti, pot fi semnul existentei unor aptitudini
pentru activitatea respectiva.
Aptitudinile sunt subsisteme operationale ale personalitatii care mijlocesc
performantele supramedii in activitate; ele explica diferentele dintre oameni
referitoare la posibilitatile acestora de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si
deprinderi.

2. Contributia ereditatii si a mediului la formarea si dezvoltarea aptitudinilor

Disputa dintre cercetatorii care sustin primatul dispozitiilor ereditare si cei care
accentueaza rolul mediului in dezvoltarea aptitudinilor a furnizat argumente
favorabile fiecarui punct de vedere. Dificultatea transarii acestei diferente rezida in
faptul ca, analizand performantele unui individ este, practic, imposibil sa
diferentiem intre aportul ereditatii si cel al mediului. Ca in multe cazuri, adevarul
se afla undeva la mijloc.
Informatiile ereditare cu care se naste omul asigura premisele tuturor actiunilor
specific umane, dar aceste informatii sunt potentialitati care se transforma in
realitati numai sub influenta stimulativa si modelatoare a mediului social. Exista o
interconditionare intre aptitudini si profesii. Unele aptitudini au aceleasi denumiri

ca unele profesii, astfel incat disparitia profesiilor si aparitia altelor conduc la

disparitia si aparitia aptitudinilor corespunzatoare.

3. Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile se clasifica, de obicei, in doua mari categorii:

in:

Aptitudini simple, in sensul ca au o structura relativ omogena. Se pot imparti

o aptitudini generale, care influenteaza reusita in aproape toate domeniile

(inteligenta);
o aptitudini de grup, prezente intr-un numar limitat de activitati (ex.: factorul
verbal, factorul numeric, dexteritate manuala etc);
o aptitudini specifice, caracteristice unui domeniu restrans de activitate, asa cum
este, de exemplu, auzul absolut.

Aptitudini complexe, care asigura reusita intr-un comportament complex, de

regula intr-o profesie sau specialitate (ex. aptitudine de lider, talent) si reprezinta
structurari variate ale unor aptitudini simple. Pe baza lor psihologii au intocmit
psihograme ce cuprind aptitudinile simple necesare desfasurarii la nivele
performante a activitatilor respective. Cu toate acestea aptitudinile complexe nu
sunt numai o suma de aptitudini simple, ci o structura in care elementele
componente interactioneaza, se compenseaza, se influenteaza reciproc, conducand
deseori la un stil personal in realizarea unei activitati.
4. Inteligenta ca aptitudine generala
Fiecare dintre noi avem pareri in legatura cu inteligenta oamenilor cu care venim in
contact. V-ati intrebat vreodata cum ajungem la opiniile respective? Cum apreciem
daca un om este sau nu inteligent?
O cercetare din acest domeniu (Sternberg si colab., 1981) a ajuns la concluzia ca
atat psihologii, cat si oamenii obisnuiti au in vedere trei aspecte atunci cand
evalueaza inteligenta:

capacitatea de a rezolva probleme

abilitate verbala

competenta sociala

Inteligenta este o aptitudine generala care contribuie la formarea capacitatilor si la

adaptarea cognitiva a individului la situatii noi.
Aceasta definitie semnaleaza interactiunea dintre factorii ereditari si mediu in
determinismul comportamentului inteligent, precum si la finalitatea inteligentei:
adaptarea la situatii noi.
Teorii asupra inteligentei
Teoriile formulate de-a lungul timpului asupra inteligentei se pot grupa in doua
categorii:

teorii psihometrice, ce utilizeaza tehnici statistice pentru a analiza reultatele

obtinute la diverse teste de inteligenta ;

teorii cognitive, care vizeaza descoperirea proceselor prin care o persoana

utilizeaza informatiile pentru a rezolva probleme .
Cea mai cunoscuta dintre teoriile psihometrice este teoria bifactoriala a inteligentei
a psihologului englez C. Spearman (1904), ce utilizeaza doi factori in masurarea
inteligentei:

g inteligenta generala (capacitatea intelectuala innascuta)

s factori specifici ai inteligentei

Diferentele dintre oameni cu o inteligenta generala asemanatoare este explicata

prin existenta abilitatilor specifice.

Ulterior, acestei teorii i s-a adaugat teoria multifactoriala a inteligentei a lui L.

Thurstone. Acesta a identificat un numar relativ independenti de factori:

Rationament

Memorie

Capacitate de calcul

Rapiditate perceptuala

Operare spatiala

Intelegerea cuvintelor

Fluenta verbala

Dintre teoriile cognitive s-a remarcat teoria triarhica a inteligentei a lui R.

Sternberg (1985). Aceasta teorie are trei subteorii:

Subteoria elementelor componente: procese executive, strategii si modalitati

de utilizare a informatiilor pentru rezolvarea problemelor. (ex: rezolvare de
probleme, memorie, capacitate de invatare)

Subteoria experientiala: vizeaza creativitatea, interactiunea dintre experienta

si inteligenta.

Subteoria contextuala: inteligenta practica, flexibila, ce permite adaptarea la

situatii noi.

Masurarea inteligentei
Exista o stransa legatura intre teoriile asupra inteligentei si masurarea ei. Intrucat
primele teorii accentuau cacarcterul sau innascut si faptul ca toate cunostintele
ajung in mintea omului pe cai senzoriale, primele masurari ale inteligentei
cuprindeau probe de acuitate vizuala, auditiva, precum si probe de timp de reactie.
Ulterior, masurarea inteligentei s-a bazat pe evaluarea unor procese psihice mai
complexe implicate in prelucrarea informatiilor: atentia, memoria, limbajul etc.
Psihologul francez A. Binet, imoreuna cu medicul psihiatru T. Simon au fost primii
care au realizat o evaluare sistemica a inteligentei. Ei au sortat un mare numar de
sarcini variate pe care le-au administrat copiilor intre 3-15 ani.
Ulterior, psihologul german L.W. Stern a propus o formula prin care se calculeaza
ceea ce se numeste de atunci coeficient de inteligenta (Q.I.).
Q.I. = * 100

Se observa ca un coeficient de inteligenta de 100 indica o dezvoltare normala

(varsta mintala este egala cu cea cronologica), unul de 70 - o inteligenta scazuta,
iar unul de 130 - o inteligenta foarte dezvoltata.
Acest test de inteligenta, ca si cele care au aparut ulterior, masoara doar un
esantion de abilitati intelectuale, care s-au dovedit a fi legate de mediul sociocultural. De asemenea, ele au o valoare relativa si nu absoluta precum inaltimea
sau tensiunea arteriala, pentru ca este calculat in baza unei comparatii a
performantelor subiectului cu performantele unui grup de referinta.