Etapele rezolvării de probleme

Etapele rezolvării de probleme

În mod obișnuit, în viața cotidiană ne confruntăm cu situații problematice și

necesitatea rezolvării acestora.

Scopul sistemului cognitiv este de a rezolva probleme. Acest proces este folosit
pentru adaptarea organismului la mediu. Mecanismul rezolvării de probleme are un
caracter globalist, incluzând toate componentele sistemului cognitiv: procesarea
informației vizuale, atenția, memoria, etc. În cazul în care una din aceste
componente este disfuncțională, atunci și procesul rezolvării de probleme este
deficitar sau scade performanță rezolutivă.

Rezolvarea de probleme include câteva etape definitorii. În primă fază

conștientizăm problema și înțelegem datele ei, necunoscuta și mediul problemei,
felul în care ne reprezentăm problema, apoi căutăm metode de rezolvare, metode de
cercetare a procesului rezolutiv, stabilind care sunt acele transformări care trebuie
efectuate pentru a obține soluția.

Definirea problemei
 Spunem că apare o problemă atunci când nu avem deja o soluție la o situație
stimul, iar noi intenționăm să ne atingem un scop.

Putem spune că există următoarele etape caracteristice ale problemei:

 starea de fapt, starea inițială a organismului și a mediului său nesatisfăcător.

 starea scop – o situație dezirabilă, pe care subiectul e motivat să o atingă.
 mulțime de acțiuni, operații, algoritmi a căror punere în practică ar putea duce
la rezolvarea problemei.

Absența unei a dintre aceste caracteristici suspendă problema. De exemplu nu

există nicio problemă în cazul în care starea inițială este satisfăcătoare probabil de
aici și sintagma:”Cu cât știi mai puțin cu atât ești mai fericit”, adică, dacă intelectul nu
ne permite să întrezărim o altă stare a lucrurilor decât cea actuală, atunci vom trăi
”fără probleme”, mai bine zis într-o stare de stagnare cognitivă care poate duce la

involuție. Așa că, dezirabil ar fi ca cine nu are probleme, să-și caute. Implicit la

această ”glumă serioasă”, apare și nevoia: ”Cine nu are un bătrân, să împrumute”.

Dacă totuși ne-am căutat probleme, trebuie să dispunem și de un repertoriu de
acțiuni, operații, algoritm, care să ne permită atingerea scopului, altfel
comportamentul rezolutiv nu se poate desfășura. Creativitatea are nevoie de o bază
operațională concretă.

De asemenea trebuie să fim destul de întregi la minte ca ceea ce ne propunem

spre a schimba la starea inițială să fie destul de plauzibil încât, cu ansamblul de
cunoștințe existențe, să putem întrevedea măcar o rezoluție. Estimarea șanselor de
reușită este esențială pentru apariția unei probleme. În cazul în care nu dispunem de
cunoștințele necesare, atunci ne luăm gândul de la problemă.

Luând în calcul acest aspect, observ dinamica apariției problemelor în timp. În

cursul dezvoltării ființei umane, în funcție de cunoștințele asimilate, apare și
ponderea problemelor și nivelul de dificultate al acestora, de unde și replica: ”Copii
mici probleme mici, copii mari probleme mari.”
 Debutul cercetării sistematice asupra rezolvării de probleme a fost făcut de W.
Kokhler 1927, psiholog gestaltist. El a studiat în Insulele Canare, Tenerife,
comportamentul rezolutiv al membrilor unei colonii de cimpanzei captivi .

Subiectul său preferat de studiu, se numea Sultan. Una dintre problemele cu care
se confrunta Sultan era aceea de a obține o banană aflată la distanță față de cușca
sa, folosindu-se de câteva bețe de bambus. La început, unul dintre bețele de bambus
era suficient pentru a-l ajuta sa-și dobândească banana respectivă. Ulterior, Köhler i-
a pus la dispoziție doua bețe, dar nici unul dintre ele nu era suficient de lung pentru
ca cimpanzeul să-și apropie hrana. După tentative repetate de utilizare a unui singur
băț, lui Sultan ii "vine ideea" să monteze cele doua bețe - unul în prelungirea celuilalt
- reușind să-și dobândească hrana mult dorită. Această "iluminare" bruscă ce duce la
soluția corectă, după tentative nereușite, a fost botezată insight sau "aha-reactie", și
a jucat un rol important în paradigma gestaltistă din psihologia deceniilor trei-patru
ale secolului nostru.

Reprezentarea problemei.

Oamenii au reprezentații diferite la aceeași problemă. Ține de mai mulți factori:

modul de a percepe lucrurile, tiparele sale de învățare, de predominanta folosirii
uneia din emisferele cerebrale, etc.

Se numește spațiu al problemei multitudinea stărilor inițiale, intermediare și finale

precum și transformarea unora în altele. Problemele insuficient definite sunt cele în
care nu sunt complet specificate stările problemei, blocul de operatori sau condițiile
de aplicare ale acestora.

Pentru metodele de cercetare ale procesului rezolutiv voi face trimitere la lucrarea
de bază în psihologia cognitivă de până la începutul anilor 70, scrisă de.A. Simon &
A. Newell 1972 .

Pentru studiul procesului rezolutiv s-au pus la punct o serie de metode capabile să
ofere informații valide despre spațiul problemei și procesarea informației desfașurată
în cazul rezolvării de probleme.
 Principalele metode sunt urmatoarele: analiza timpului de latentă, protocolul gîndirii
cu voce tare, înregistrarea mișcărilor oculare, analiza sarcinii, analiza produselor
activității, analiza erorilor, protocolul comportamentului motor.

Cea mai bogată în informații este analiza protocolului gândirii cu voce tare,
celelalte metode fiind folosite ca adjuvant în cazul investigării protocolului gândirii cu
voce tare. Se strâng datele în timp ce subiectul descrie cu voce tare cum procedează
în rezolvarea unei operații de adunare, spre exemplu.

În cazul rezolvării unei probleme de geometrie, mai specifică este metoda

”simularea pe calculator”, în care unui subiect căruia i se dă spre rezolvare o
problemă de geometrie, i se plasează pe ploape niște electrozi, iar cu ajutorul unor
instrumente speciale se înregistrează sacadele și baleiajele globilor oculari. Punctul
de fixare a privirii la un moment dat, este un indice despre tipul de informație pe care
sistemul cognitiv o prelucrează în acel moment .

Coroborarea datelor strânse din diferite metode de studiu al procesului rezolutiv

sporesc gradul de validitate a cunoștințelor noastre despre demersul rezolutiv.

După certitudinea cu care rezolvarea duce la soluția corectă, strategiile de

rezolvare a problemei se împart în strategii algoritmice și strategii euristice( Micle

1999 ). Pentru a rezolva o problemă am putea proceda prin împărțirea în
subcomponente. Astfel analizăm mijloacele de rezolvare și scopurile prin
compararea stării actuale cu scopul, urmărind să alegem acțiunile specifice care duc
spre scop. O altă strategie este compararea unei probleme cu alta similară.
(Sternberg& Sternberg))

În luarea deciziei și rezolvarea de probleme folosim raționamentele, ceea ce

presupune procedura prin care obținem informații noi din combinarea celor deja
existente, putând fi creativi.

Bibliografie:
H.A.Simon & A.Newell ”Human Problem Solving” , Echo Point Books &Media, 1972

Miclea M. ”Psihologie Cognitivă”, Editura Polirom,1999

R.J.Sternberg & K.Sternberg ”Cognitive Psichology” ,Editura Cengage, 2015

pag.442-454