GÂ ND I R E A

Gândirea cuprinde o gamă largă de activităţi mentale, de la gândirea creativă,

responsabilă pentru mari descoperiri sau opere de artă, până la alegerea micului dejun.
Raţiunea, abilitatea de a gândi, este considerată caracteristica distinctivă a fiinţei umane. La
baza gândirii stau senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, care apar în procesul activităţii
practice a omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi fenomenelor lumii obiective asupra
analizatorilor. Fără ele gândirea ar fi lipsită de orice conţinut şi practic n-ar fi posibilă.
Deci, gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor şi fenomenelor şi a
relaţiilor dintre ele.
Psihologii, într-un mod mai larg, definesc gândirea ca fiind manipularea
reprezentărilor mentale (care pot lua forma cuvintelor, a sunetelor, a imaginilor vizuale, a
acţiunilor) ale informaţiilor.
Activitatea intelectuală nu se referă numai la real ci şi la posibil despre care se
formulează ipoteze, uneori combinaţiile de idei şi imagini ducând şi la ficţiuni sau utopii.
Intelectul presupune o anumită manipulare şi îngemănare a celor trei dimensiuni ale
timpului: trecut, prezent, viitor. Din stocul memoriei, sunt actualizate selectiv imagini, idei,
cunoştinţe, în raport cu preocupările de moment ale subiectului şi totodată se formulează
previziuni asupra viitorului apropiat sau îndepărtat; se proiectează viitorul şi se planifică
activitatea pe care subiectul urmează să o desfăşoare. Timpul psihic este reversibil şi
anticipativ, spre deosebire de timpul fizic ce se scurge ireversibil.
Şi toate acestea se desfăşoară pe un plan mental sau, cum se spune, uzual, „în minte”.
Gândirea ia multe forme fiind prezentă la om de la cele mai fragede vârste şi evoluează
o dată cu dezvoltarea individuală. Primul stadiu al inteligenţei senzorio-motorii cuprinde
perioada de la 0 – 2 ani şi se caracterizează prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiţionate
ale copilului (ex. cele de orientare, investigaţii) la organizarea unor acţiuni coerente şi
evoluează o dată cu dezvoltarea individuală până pe la 20 de ani când aparatul intelectual este
construit în tot ca are el fundamental.
Scopurile generale ale gândirii sunt: categorizarea, rezolvarea problemelor şi luare
deciziilor.
Categorizarea
Psihologii au fost de acord asupra importanţei pe care o au conceptele în gândire.
Folosirea conceptelor în gândire este o extensie a folosirii lor în percepţie, iar felul în care
operăm cu concepte este cel mai bine explicat de modul în care ele acţionează la nivel
perceptiv.
Conceptul de floare este format prin experienţele unui individ legate de obiectele despre
care i s-a spus că sunt flori. Dacă singurele flori pe care o persoană le-a văzut sunt „piciorul
cocoşului” atunci conceptul de floare va cuprinde doar caracteristicile pe care le are „piciorul
cocoşului”. Conceptul de floare nu i-ar fi de folos pentru a recunoaşte „macul” ca floare,
deoarece florile de mac au caracteristici diferite de cele ale piciorului cocoşului. Dar
modificând conceptul astfel încât să cuprindă doar caracteristicile comune macilor şi piciorului
cocoşului – tulpini verzi cu petale colorate ataşate – conceptul este generalizat şi poate fi
folosit pentru a recunoaşte în viitor şi alte tipuri de flori.
Acest proces de formare a conceptelor are loc permanent în cazul copiilor care învaţă să
clasifice obiectele întâlnite.
Sistemul cognitiv uman (memoria în mod special) necesită o oarecare economie în
procesul de organizare a experienţei anterioare, fără de care adaptarea la mediul înconjurător,
extrem de complex, ar fi imposibilă. Economia cognitivă se obţine prin structurarea lumii
înconjurătoare în clase şi categorii de lucruri, tocmai pentru a descreşte cantitatea de
1
informaţii care trebuie învăţate, percepute, reamintite şi recunoscute.
Conceptele sunt condensări informaţionale, generalizări despre obiecte, fiinţe şi
fenomene ce au caracteristici similare.
O dată formate, conceptele sunt organizate ierarhic, unele mai generale, altele mai
specifice, fapt ce creşte şi mai mult economia şi informatizarea sistemului cognitiv.
Există un echilibru între tendinţa spre economie şi tendinţa de a fi cât mai informativ,
dar creşterea uneia duce la scăderea celeilalte. Ca de exemplu, dacă am avea numai trei
categorii pentru toate lucrurile şi fiinţele pe care le întâlnim (animale, plante şi artă), vom avea
un sistem conceptual economic, dar care este puţin informativ, nepermiţându-ne să facem
distincţie între mai multe animale. Psihologii consideră că există un nivel „natural” de
caracterizare, adică unele categorii sunt mai folosite, mai naturale decât altele. Astfel de
categorii sunt numite categorii de bază. Spre exemplu, utilizăm mai des categoriile creion,
stilou, pix, coli de hârtie, decât articole de papetărie.
Rezolvarea problemelor
Activitatea gândirii se manifestă în rezolvarea de probleme, prin mijlocirea
cunoştinţelor şi a experienţei câştigate. O problemă de gândire apare atunci când în calea
activităţii practice apare un obstacol.
Problema apare ca un „obstacol” cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, o
„barieră”, o „dificultate teoretică sau practică”. Problema reprezintă un sistem de înregistrări
asupra unei enoscute, pentru că dificultatea se prezintă direct ca o lacună a cunoaşterii. Avem
în vedere probleme apărute în orice domeniu de activitate a omului.
Înainte de problemă apare situaţia problematică, când subiectul constată că procedeele
obişnuite, uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Situaţia problematică
se manifestă ca o neconcordanţă între mijloace şi scopuri, între cerinţele situaţiei pe de o parte
şi posibilităţile subiectului pe de altă parte.
Problema apare ca un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, iar
asumarea sarcinii de a depăşi obstacolul, ca şi demersurile cognitive şi tehnice întreprinse în
acest scop, conturează domeniul rezolvării problemelor.
Clasificarea problemelor. După gradul de structurare, problemele se clasifică în
probleme bine definite, ce pot fi rezolvate prin utilizarea strategiilor algoritmice, cunoscându-
se toate elementele sale şi probleme slab definite, ce implică strategii euristice de rezolvare,
elementele problemei nefiind evidente.
Elevilor le sunt accesibile problemele în ordinea dată mai sus, problemele bine
conturate fiind mai accesibile lor, pe când cele slab definite, insuficient conturate, sunt dificile,
uneori chiar inaccesibile.
Pornind de la operaţiile prin care se pot soluţiona problemele, acestea pot fi:
- probleme de rearanjare a elementelor – pentru îndeplinirea unui anumit criteriu; la
aceste probleme sunt posibile diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul
dintre ele îndeplineşte criteriul solicitat.Exemple: puzzle, aranjarea elevilor în ordine
alfabetică, jocul de scrable, învăţarea cititului, a tablei înmulţirii, dezlegarea
cuvintelor încrucişate.

- probleme de structurare a elementelor – identificarea relaţiei dintre elementele

problemei şi construirea unei noi structuri, a unui element nou. Exemple: Inventarea
2
 unui vaccin, combinarea unor substanţe chimice şi obţinerea altora (apa);
- probleme de transformare – constau în intervenţii, care prin modificări succesive ale
stării iniţiale, să se ajungă la starea finală, cea dorită. Exemple: ceara de lumânare,
gemul, crearea vaselor de lut;
Etapele rezolvării problemelor. Rezolvarea problemei presupune transformarea
necunoscutei în cunoscută, acoperirea „lacunei cognitive”, depăşirea obstacolului.
Procesul rezolutiv se desfăşoară în mai multe etape şi faze, diverşi autori oferind
descrieri variate, conform tipologiei de probleme studiate. Îndată ce problema a fost sesizată,
subiectul ce se angajează în rezolvare trebuie să pregătească datele în acest scop, deoarece
orice rezolvare presupune o restructurare.
Procesul rezolutiv începe cu punerea problemei, adică cu o reformulare a ei ce implică
o predicţie asupra legăturii posibile între cunoscut şi necunoscut. De felul cum este pusă
problema depinde, succesul în găsirea soluţiei. Acestă etapă este analitică, deoarece presupune
înţelegerea conflictului implicat şi definirea variantelor posibile de combinare a datelor, ţinând
cont şi de condiţiile restrictive.
În cea de-a doua etapă, se formulează ipoteze, atât asupra soluţiei ce se va obţine, cât şi
asupra procedeelor de rezolvare. În cazul mai multor variante rezolutive ipotetice se
procedează la testarea lor în vederea alegerii variantei optime.
În a treia etapă, se lucrează sintetic, constituindu-se testarea ipotezelor ce presupune
executarea efectivă a operaţiilor pe care le solicită problema, în vederea micşorării distanţei
dintre starea iniţială şi cea finală.
Ultima etapă, este cea executivă sau verificarea, a soluţionării efective a problemei. În
caz de nereuşită, întregul proces rezolutiv se reia.
Pentru expertiza sau specializarea într-un domeniu sunt necesari aproximativ 10 ani de
studiu şi mai ales de practică intensă. De multe ori auzim că o persoană poate rezolva
probleme complicate dintr-un anume domeniu că este expertă.
Studiile au arătat că practica intensă este cea care deosebeşte pe specialişti de începători
(maeştrii de novici), lucru aplicabil în muzică, sport, artă când studiul trebuie să înceapă de la
vârste fragede pentru a obţine performanţe (de a fi experţi). În alte domenii, trebuie avută
dispoziţia necesară pentru a depune efort şi de a se sacrifica timpul liber.
Luarea deciziilor
Oamenii iau decizii mereu.
Decizia constă din alegerea unei soluţii sau a unei opţiuni dintr-o mulţime. Aceste
decizii sunt simple şi nu ne creează probleme (de aceea nici nu le percepem cu adevărat ca
fiind decizii). Altele însă sunt mai importante pentru viaţa noastră. Luarea deciziilor este
considerată de psihologi drept una dintre formele cele mai complexe ale gândirii. Oamenii în
procesul de luare a deciziilor folosesc raţionamentele inductive (de la o regulă sau observaţie
particulară deducem una generală, adesea prin observaţie) şi pe cele deductive (concluziile sunt
trase pe baza unor presupuneri generale şi sunt aplicate unor cazuri specifice).
Studiile şi experimentele practice folosesc acest gen de raţionamente (logice) destul de
defectuos, de aceea teoriile propuse de specialişti arată cum oamenii ar trebui să gândească, nu
cum o fac de fapt. Oamenii îşi stabilesc propriile lor reguli de gândire, de luare a deciziilor, pe
baza experienţei proprii, a intereselor şi stărilor lor afective. Psihologii au propus termenul de
gândire euristică pentru a ilustra mai bine procesul de luare a deciziilor.
Edward de Bono, filozof, susţinea că datorită faptului că viaţa nu se încadrează în
ecuaţii clare, oamenii au ajuns să prefere sentimentele în locul gândirii.
Euristica se referă la regulile mentale care pot conduce la o soluţie.
Psihologii au identificat mai multe tipuri de raţionamente euristice, cum ar fi:
Euristica reprezentativităţii – este tendinţa de a presupune că, dacă ceva seamănă cu
3
un membru al unei anumite categorii, acel ceva face parte din categoria respectivă, indiferent
de datele statistice aflate la îndemână.
Euristica disponibilităţii – este tendinţa de a presupune că un eveniment sau un lucru
este cu atât mai frecvent cu cât îl putem evoca mai uşor din memorie.
Deciziile sunt de o mare diversitate, de la cele obişnuite, cum ar fi alegerea meniului la
restaurant, la cele mai complicate şi mai importante, cum ar fi alegerea mutărilor în timpul
unei partide de şah sau luarea unor decizii cu impact mare asupra viitorului personal – alegerea
unei cariere sau a unui partener de viaţă.
Deciziile logice presupun evaluarea tuturor consecinţelor ce pot să apară, în toate
alternativele posibile de acţiune, şi estimarea variantei care va avea cele mai avantajoase
rezultate. Cu cât mai complexă este o decizie, cu atât sunt mai mulţi factorii necunoscuţi care
ar putea influenţa consecinţele şi cu atât mai grea alegerea cursului de acţiune cel mai
favorabil. Situaţia este şi mai complicată dacă trebuie evaluate avantajele unor consecinţe de
natură diferite: de exemplu, pentru foarte mulţi oameni ar fi complicat să aleagă între a primi
un milion de dolari sau a trăi cu zece ani mai mult, în măsura în care o asemenea ofertă ar fi
posibilă.
Oamenii iau decizii în mod similar, deşi de cele mai multe ori oponentul nostru nu este
o altă persoană, ci lumea în ansamblul ei. Capacitatea oamenilor de a evalua toate rezultatele
posibile ale acţiunilor lor este mult mai limitată decât cea a unui computer. O persoană poate
face în mod normal o analiză completă pentru trei sau patru mişcări consecutive. Efortul şi
timpul solicitat de luarea deciziilor logice corecte, îi determină de multe ori pe oameni să
renunţe la acest mod de abordare şi să se bazeze pe experienţă, intuiţie sau nimereală. Pe de
altă parte, perspicacitatea, intuiţia, permite de multe ori oamenilor să vadă combinaţii utile ale
diferitelor acţiuni, pe care nu le-ar fi identificat printr-o abordare pur logică. Astfel se explică
de ce multe computere performante nu reuşesc să-i învingă pe marii maeştrii ai şahului.
În unele situaţii care impun luarea unei decizii, nici una dintre variantele posibile de
acţiune nu pare să fie mai avantajoasă decât celelalte. În acest caz, este foarte greu să iei o
decizie. Studiul matematic cu privire la strategiile şi modul de luare al deciziilor, numit teoria
probabilităţilor, s-a dovedit util în a-i ajuta pe oameni să aleagă cea mai bună variantă de
acţiune. Una dintre cele mai elaborate aplicaţii ale acestei teorii este cea din Jocurile de
Război, în care deciziile tactice şi strategice sunt luate folosind astfel de metode ştiinţifice.
Mult timp gândirea logică a fost considerată singura care oferă soluţia unei probleme.
Dar mulţi filozofi moderni văd această abordare că este inadecvată pentru rezolvarea multor
probleme ale lumii moderne. În multe cazuri, datele deţinute cu privire la o problemă sunt
insuficiente pentru a permite adoptarea unei soluţii printr-o abordare logică.
Se pare că nu există reguli rigide după care procesele de gândire operează pentru a găsi
soluţii satisfăcătoare unor probleme. O mare parte a efortului necesar rezolvării unei probleme
se desfăşoară inconştient. Unii susţin că după ce s-au concentrat ore în şir asupra unei
probleme, au descoperit soluţia doar după ce problema a fost lăsată de o parte în subconştient,
timp de ore, zile sau uneori chiar mai mult. Soluţia poate apărea sub forma unei revelaţii
fulgerătoare, sau simbolic în vis.
Stănescu Laura
Bibliografie: Psihologia de Paul Popescu Neveanu
Psihologie generală prof. Al. Roşca
Revista Arborele lumii cap. Gândire şi creativitate

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate