Legile senzaţiilor

Salt la: navigare, căutare

A. Lista legilor

 1. Legea intensităţii

 2. Legea adaptării

 3. Legea sensibilizării

 4. Legea depresiei

 5. Legea semnificaţiei stimulului

 6. Legea sinesteziei

 7. Legea compensării

 8. Legea condiţionării social-istorice

B. Expunerea legilor
1. Legea intensităţii

Senzaţia depinde de intensitatea stimulului.

Acţiunea acestei legi generale se manifestă prin factori şi legi subordonate.

a. Pragul absolut minimal

Pentru ca o senzaţie să apară trebuie ca intensitatea stimulului să atingă o anumită măsură care se numeşte prag absolut minimal. Pragul absolut minimal este diferit şi specific fiecărui tip de senzaţie.
Exemplu: pentru apariţia senzaţiei auditive pragul absolut minim este de 16 vibraţii pe secundă.Pragul absolut minimal este considerat indicator al sensibilităţii absolute.

Stimulul mai slab decât pragul absolut minimal nu produce senzaţie şi se numeşte stimul subliminal.

b. Pragul absolut maximal

Pragul absolut maximal este intensitatea maximă a stimulului care mai produce senzaţie în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale.

Depăşirea pragului absolut minimal de intensitate a unui stimul nu mai produce senzaţia specifică ci produce altă senzaţie ca durerea sau neutralizează capacitatea de simţire a analizatorului. Exemplu:
pragul maximal al senzaţiei vizuale la om este 1000 milimicroni.

c. Capacitatea de admisie şi discriminare ( sensibilitatea absolută)

Capacitatea de admisie şi discriminare este intervalul de intensitate a stimulului dintre pragul minimal absolut şi pragul maximal absolut.

d.Zona optimă de recepţie

Zona optimă de recepţie este acel nivel de intensitate a stimulilor care este cel mai des întâlnit la o specie animală şi este cel mai important pentru existenţa sa asigurând calitatea senzaţiilor necesare
vieţii.

e.Legea sensibilităţii absolute

Cu cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea absolută este mai mare şi invers.

f. Legea sensibilităţii diferenţiale

Sensibilitatea diferenţială este capacitatea organului de simţ (analizatorului) de a sesiza diferenţele minime între stimuli.

Pragul diferenţial este raportul dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea minimă ce trebuie adăugată sau scăzută pentru a produce o modificare a senzaţiei iniţiale.

Pragul diferenţial este de asemenea specific fiecărei modalităţi senzoriale. Pierre Buguer (1698-1758) a constatat că pentru a sesiza o diferenţă de iluminare este necesară adăugarea unui lux la 64 de
lucşi.

Pragul diferenţial este relativ la nivelul intensităţii stimulului. Astfel la intensităţi slabe ale stimulului, apropiate de pragul absolut minimal valoarea pragului diferenţial este mai mare decît la intensităţile de
mijloc. La nivelul intensităţilor medii ale stimulului acţionează legea lui Bouguer şi Weber anume că există o relaţie constantă între intensitatea iniţială a stimulului şi cea nou adăugată sau scăzută
exprimată în formula:

ΔΙ / I = K

unde:

ΔΙ este intensitatea diferenţială

I este intensitatea iniţială

K este constantă.

Pentru nivele superioare ale intensităţii pragul diferenţial descreşte.

g. Legea raportului între intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei (Legea lui Fechner)

Gustav Theodor Fechner (1801-1887), făcut distincţia între legătura intensităţii stimulului cu intensitatea senzaţiei şi legătura dintre intensitatea stimulului procesele fiziologice angrenate de simţirea
stimulului. A constatat că intensitatea senzaţiei este proporţională cu logaritmul mărimii stimulului. Pe de altă parte a descoperit că procesele fiziologice sunt direct proporţionale cu intensitatea stimulului.

Exprimat cantitativ raportul între tăria senzaţiei şi intensitatea stimulului a fost dată în formula:

S= K log I + C

unde:

S este tăria senzaţiei

I este intensitatea stimulului

K şi C sunt constante.

Intensitatea senzaţieicreşte în progresie aritmetică dacă intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică.

Legea lui Fechner este valabilă numai la intensităţi mijlocii ale stimulilor.

Legea lui Fechner este o lege psihofizică, omiţând variabilele psihofiziologice care intervin în raportul dintre intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei.

Pragul diferential reprezinta cea mai mica diferenta dintre stimuli, in stare sa determine o diferenta de senzatii; sensibilitatea
diferentiala pentru anumiti stimuli exprima finetea cu care o persoana deosebeste stimulii respectivi; ea este invers proportionala cu
pragul diferential.
 Excitatia unui organ de simt poate sa se rasfranga asupra sensibilitatii unui alt organ de simt prin inductie. Cresterea sensibilitatii
in acest caz poarta numele de sensibilizare. Astfel, experientele arata ca unele sunete maresc sensibilitatea organului vederii fata de
diferite lumini si culori, iar altele, maresc sensibilitatea gustativa.

Un factor sensibilizant al gustului este tempetatura; intervalul de temperatutra optima pentru perceperea senzatiilor gustative
este cuprins intre 30 si 40oC.

Consecinta a celor aratate mai sus, la examinarea senzoriala a produselor alimentare este necesar sa se creeze conditii care sa
sensibilizeze organele de simt.

Organele de simt isi modifica sensibilitatea adaptandu-se la intensitatea excitatiei, in sensul cresterii sau micsorarii acesteia.
Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de adaptare (de exemplu capacitatea de a vedea in intuneric si la lumina). Adaptarea nu
trebuie confundata cu fenomenul de oboseala a organelor de simt, care isi pierd acuitatea datorita excitarii lor prelungite.

Pentru a imprima un caracter de obiectivitate metodelor de examinare senzoriala este necesar ca degustatorul sa delimiteze
constatarea obiectiva, care este in mare masura de ordin fiziologic, de aprecierea propriu-zisa psihologic

Pragul minim absolut este intensitatea cea mai mica a unui stimul care poate produce o senzatie specifica.

Pragul maxim absolut este intensitatea cea mai mare a unui stimul care mai determina o senzatie specifica. Dincolo de acest prag se produce durerea.

 vaz : lumina unei lumanari poate fi vazuta de la 45 de kilometri departare, intr-o noapte clara si dintr-o zona intunecata.;

 auz : ticaitul unui ceas poate fi auzit de la 6-7 metri distanta, in conditii de liniste;

 gust : zaharul poate fi detectat chiar si atunci cand dizolvam o lingurita in 7 litri de apa;

 miros : o picatura de parfum poate fi simtita pe tot cuprinsul suprafetei unui apartament spatios de trei camere;

 tact : aripioara unei albine care cade de la o distanta de 1 cm poate fi simtita pe obraz.

Sensibilitatea este intr-un raport invers proportional cu pragul senzorial. Cu cat pragul este mai mare sensibilitatea este mai mica si invers.

Pragurile absolute sunt masurate in conditii ideale: fara zgomot.

Zgomotul se refera la intensitatea stimulilor din mediu care nu fac obiectul perceptiei noastre in acel moment.(orice stimul care interfereaza cu perceptia unui stimul)

Cu cat zgomotul este mai mare, cu atat creste si valoarea pragurilor absolute, deci sensibilitatea noastra scade. Oamenii isi fixeaza un anumit pra intern atunci cand isi
propun sa detecteze ceva.

Pragul diferential

Stimulii nu sunt constanti; ei difera in intensitate. Organele nostre de simt sunt adaptate sa detecteze si astfel de schimbari daca aceste diferente depasesc o anumita
valoare numita prag diferential.

Pragul diferential este cantitatea minima cu care trebuie sa se modifice intensitatea unui stimul pentru ca noi sa percepem o schimbare.

Pragul diferential, spre deosebire de pragul absolut, se raporteaza la valoarea initiala a intensitatii stimulului. Pragul diferential reprezinta o anumita proportie din
intensitatea initiala a stimulului.

Pentru: -greutate: 1/30;

-auz :1/10;

-vaz :1/100;

Pragul operational este de cateva ori mai mare decat pragul diferential, pentru a se putea realiza o mai buna discriminare intre stimuli.

Contrastul senzorial consta in scoaterea reciproca in evidenta a unor stimuli cu caracteristici opuse:

a. contrastul succesiv consta in cresterea sensibilitatii pentru stimulul care urmeaza (un sunet inalt dupa unul jos);

b. contrastul simultan se manifesta cand doi stimuli apar in acelasi timp si este intalnit cel mai frecvent in sensibilitatea vizuala (negru pe fond galben);

Adaptarea senzoriala

Simturile noastre poseda o proprietate numita adaptare, care apare in urma expunerii prelungite la aceeasi stimuli.
 Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu poarta denumirea de adaptare senzoriala. Adaptarea
joaca rolul de a ne proteja receptorii in cazul expunerii prelungite la stimulii de intensitate constanta.

Interactiunea analizatorilor consta in faptul ca o senzatie care se produce intr-un analizator influenteaza producerea senzatiilor in alti analizatori, intensificandu-le sau
diminuandu-le.

Sinestezia este o forma specifica de interactiune si consta in faptul ca stimulare unui analizator produce si efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, desi acesta
nu a fost stimulat. (sunete ascutite sau catifelate, culori dulci sau reci etc.).

Semnificatia mare a unui stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el fiind contrazisa legea pragurilor absolute. Chiar daca stimulul este slab, dar semnificativ el este mai
bine detectat si diferentiat.

Existenta pragurilor absolute perceptive dovedeste ca reactia unei persoane la diferiti stimuli senzoriali nu este intotdeauna o reprezentare obiectiva a calitatilor lor fizice.
Aceasta explica de ce, expusi unor acelorasi realitati, unor acelorasi forme de energie, oamenii au senzatii diferite.