Afectivitatea

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul
dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern. (Golu, M.)
Stările afective mai pot fi definite ca trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau
neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre (termenul ”obiect” este luat
in sens filosofic, fiind ceea ce cunoastem,-fiinta sau lucru). (Cosmovici, A.) Pentru starile afective mai
etse utilizat in sens prscurtat si termenul de ”afect” ca sinonim cu ”strarea afectiva”.Afetecle sunt in
stransa legatura cu terebuintele, tendintele, interesele si aspiratiile noastre.
Procesele psihice care sunt generale de relaţiile dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri, uneori
atitudinale, poartă denumirea de procese afective. Deşi strâns legate de toate celelalte fenomene
psihice, procesele afective îşi au propriul lor specific.
a) Afectivitate şi cogniţie. Mulţi autori au considerat interacţiunea dintre afectiv şi cognitiv.
Herbert, încă din 1825, arăta că emoţiile nu pot exista în afara actelor intelectuale, ele fiind
produsul ciocnirii reprezentărilor. Se aprecia corect factorul declanşator dar nu şi natura
lor. Emoţiile sunt declanşate de informaţiile ce vin din mediul extern, însă prin natura lor
sunt trăiri tensionale generate direct de motivaţie. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de
activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie
necesară. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de
reprezentarea ei mentală anticipată
b) Afectivitate şi motivaţie. V. Pavelcu ([166]) redă sugestiv relaţia dintre cele două
procese. El arată că afectivitatea nu este un simplu însoţitor al motivului, deşi capătă
proprietăţi motivaţionale,. De exemplu, sentimentul poate căpăta o mare valoare
propulsatoare pentru conduita umană. Pe de altă parte, motivul devine afectiv si tensional
în procesul realizării scopului. "Afectul se naşte în momentul în care impulsul este frânat
sau suspendat de o altă forţă externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv şi
dinamic, tensiunea afectivă*, (p.24).
c) Afectivitate şi alte funcţii psihice. Practic, nu există fenomen psihic cu care procesele
afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Afectivitatea se
regăseşte în faza "ciocnirii motivelor" sau în faza deliberării din actul voluntar, ea este
transfigurată în temperament, unele trăsături ale acesteia, cum ar fi gradul de
impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea)
având o mare încărcătură afectivă. Ea declanşează şi potenţează permanent actele
creative. Afectivitatea este prezentă începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu
realizările ultimative ale conştiinţei. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind
componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece
prin afectivitate omul se diferenţiază profund de roboţi şi calculatoare, de aşa zisa
inteligenţă artificială. Dacă raţiunea omului poate fi reprodusă de calculator, stările şi
trăirile afective vor rămâne apanajul lor specific.

2. Proprietăţile proceselor afective

1
 a) Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului
pozitiv, fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a
trebuinţelor, aspiraţiilor (totală sau parţială, de lungă sau de scurtă durată). De obicei, procesele afective
sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie,
entuziasm, deprimare, iubire-ură etc. ”Fara contraste-spune Jung- nu exista echilibru si nici sistem de
reglare autonoma”. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic
sau astenic al acestora (unele mobilizând, "împingând" spre activitate, altele dimpotrivă, demobilizând,
întârziind sau inhibând activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale,
altele relaxante). In mod curent, se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe
când cele neplăcute, astenice, fapt inexact.
Succesul, se exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi stenică pentru unii oameni împingându-i spre
activitate, dar astenică pentru alţii făcându-i să se mulţumească cu ceea ce au obţinut. La fel de eronată
este şi opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare, în realitate, o trăire afectivă
este predominant plăcută, dar la gândul că se va termina, consuma, ea generează şi o uşoară undă de
regret sau de tristeţe. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană să fie
la fel de plăcut şi pentru o alta. Polaritatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de particularităţile
situaţiei, dar mai ales dependent de particularităţile personale.(M.Zlate,174)

b)Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un

moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom întâlni unele stări afective intense şi chiar
foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de
semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului.Se ştie că
unii oameni vibrează afectiv mai intens, chiar şi la evenimente comune, fără prea mare importanţă, pe
când alţii rămân oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar şi în faţa unor evenimente dramatice.
Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar
duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau
persoanei cu care suntem în relaţie.

c) Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent

dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi
sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident
persistă şi după ce pericolul a trecut;dragostea se păstrează chiar dacă fiinţa iubită nu mai este. Această
proprietate are o foarte mare importanţă deoarece alimentând permanent semnificaţia afectogenă a
unui stimul (obiect sau persoană) putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.

d)Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidăin interiorul aceleiaşi trăiri
emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. în primul caz este vorba de la
trecerea de la stadiul primar, care exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat îndeosebi pe
deficitul de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului
favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei, în cel de al doilea caz, avem de-a face cu
trecerea de la emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment, dar de
alt tip (de la dragoste la ură şi invers).Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire
la alta numai în condiţii de necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest considerent,
ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă
fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă. Fluctuaţia
trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.

e)Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a

putea fi"văzute", "citite", "simţite".Exteriorizarea, manifestarea în afară, se realizează prin intermediul

2
unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale. Cele mai cunoscute expresii
emoţionale sunt:
• mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei:
deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor etc., prin
intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea,
surpriza etc.);
• pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul:ţinuta, mersul, gesturile; mersul
sprinţar, săltăreţ trădează bucuria, bună dispoziţie, pe când mersul încet, agale trădează supărare,
tristeţe);
• modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei, vasocontracţia,
vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a părului, hiper sau hipotonusul muscular,
modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor etc. soldate cu paloare, înroşire,
tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în stomac);
• schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei,timbrului vocii etc.; după intonaţie, un
"da" poate fi mult mai negativ decât un "nu").
Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efort
voluntar. Că aşa stau lucrurile ne este demonstrat de faptul că la orbii din naştere expresivitatea
emoţională este foarte sărăcăcioasă, faţa este crispată, puţin expresivă.
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul
omului, dintre care mai semnificative sunt:
• rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană pe care ea
o doreşte ca ceilalţi s-o perceapă;)
• rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte (o persoană poate plânge
pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau a ceea ce şi-a propus; o alta manifestă temeri
pentru a se asigura de ajutorul cuiva);
• rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm (plângem în
situaţii triste, râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare
expresiv emoţională);
• rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la alte persoane, de a da
naştere la stări afective colective pozitive sau negative - prin aceasta întărindu-se forţa lor de coeziune
sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
• rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective (plângând ne putem "descărca",
elibera sau dimpotrivă, "încărca" afectiv)

3. Rolul afectivităţii

Componenta afectivă a personalităţii nu se epuizează în emoţiile de moment, dimpotrivă, ea are

o consistenţă şi durabilitatea în timp, fapt care permite constituirea unor adevărate profiluri emoţionale
(echilibrat, hiperemotiv, hipoemotiv). Aceste profiluri, mai ales ultimele două, au ridicat problema rolului
afectivităţii în viaţa indivitiului. Unii autori au considerat că emoţiile, prin starea de agitaţie difu-
că, prin intensitatea şi desfăşurarea lor tumultoasă, dezorganizeaza conduita umană.
Janet (1928), după perspectiva psihopatologiei, insistă asupracaracterului generalizat al conduitelor
dezadaptative care apar în emoţii (Idee valabilă doar pentru stările afective primare, primitive nu
şi pentru cele superioare), Pieron (1930), de pe o poziţie strict funcţionalistă, consideră că emoţia constă
într-o descărcare anormala de energie nervoasă, o descărcare ce depăşeşte cantitatea ce poate fi
utilizată de individ pentru reacţiile normale şi care se poate produce chiar şi atunci când nu există ocazie
de reacţie.
V.Pavelcu considera emotia un fenomen sarac si o caracterizeaza ca haos sau tulburarea psihica.De
asemenea spune ca ”alte note prin care ea se caracterizeaza in mod obisnuit sunt extrinsece si se refera
fie la partea somatica, fie la aspectul ei motor si cognitiv.”

3
 Alţi autori susţin, din contră, că emoţia, prin mobilizarea energetică a întregului organism
organizează conduita: Primul care a sesizat valoarea adaptativă a emoţiilor a fost Darwin care, încă din
1872, arăta că originea emoţiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfăşurate de-a lungul
evoluţiei, tipare ce s-au comprimat şi păstrat deoarece s-au dovedit a fi utile acţiunilor actuale.
Procesele afective au rol în susţinerea energetică a activităţii (dacă procesele cognitive furnizează
imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării şi operării cu aceste produse
psihice). Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, "regizează" schimburile cu ambianţa, permiţând
stăpânirea ei. Chiar
situaţiile stresante sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai
bine ambianţei şi solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau
autopunitive, ci şi cu conduite orientate spre creaţie, performanţă, autorealizare.

4. Clasificarea trăirilor afective

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, stare de acţiune,
concentrate interne, dar şi de manifestări exterioare, clasificarea lor se realizează după o serie de criterii.
Printre acestea enumerăm: 1) proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, timp, mobilitate,
expresivitate); 2) gradul lor de conştientizare (unele aflându-se sub controlul direct al conştiinţei, altele
scăpând acestui control); 3) nivel calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din
nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume şi
viaţă). Astfel, împărţim procesele afective în trei categorii; primare, complexe, superioare, fiecare dintre
ele dispunând de nenumărate subspecii.

A. Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de
biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional, în
categoria lor includem:
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează
afectiv orice act de cunoaştere: o senzaţie, o reprezentare, o amintire, un gând etc. trezesc în noi stări
afective de care nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute generează nu doar acte
cognitive, ci şi afective (de plăcere, neplăcere etc.).
b) trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta funcţionare a organelor
interne; ele sunt datorate, mai ales, "ciocnirilor" dintre organele interne în stare de boală; în cardiopatii
apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de mohorală, în hepatită
predominantă este euforia, pentru ca în maladiile pulmonare să fie mult mai frecvente stările de iritare.
c) afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive puternice, foarte intense şi violente, de
scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă. Deşi se supun mai greu controlului
conştient, acesta nu este total exclus şi tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de
acţiunile efectuate sub
impulsul afectelor. Angajarea într-o altă activitatea, efectuarea unor mişcări preventive ar putea
contribui la stăpânirea lor.

B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare şi intelectualizare.

Cuprind:

a) emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată,active, intense, provocate de
însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, desfăşurare tumultoasă sau calmă,
orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană anumită. Printre acestea,enumerăm:
bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea,
plăcerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate şi diferenţiate decât afectele, manifestându-se
în comportament mai nuanţat şi rafinat, în principal, după tipare şi convenienţe socio-culturale;

4
 Sartre (1965) în monografia sa introduce o anumită notă de iraţional în interpretarea emoţiilor,
considerându-le ca fiind "conduite critice de impas".

b) emoţiile superioare legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară individul. Ele
pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea
comportamentului moral. De obicei, presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice activităţilor
desfăşurate. Când între ele şi situaţiile de viaţă există coincidenţe, asistăm la acumularea şi
sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări emoţionale concordante. Conflictul dintre aşteptările
şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi
caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce şocul emoţional. Spre
deosebire de afecte, ele se supun în mai mare măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare
numită
învăţarea afectivă.

A.Cosmovici identifica patru emotii-soc tipice: frica(teroarea), furia, tristetea (in forma sa acuta,
disperarea) si bucria exploziva.Emotiile-soc sunt o categorie aparte de stari afective datrita intensitatii
lor deosebite si a exteriorizarii lor puternice prin diferite expresii emotionale, modificari fiziologice si
reactii slab controlate.Ele apar cand exista o stare de tensiune nervoasa acumulata si intervine brusc o
situatie neasteptata.
Furia are loc atunci cand cineva ne neofenseaza in chip jignitor de multa vreme si apoi se amuza
intervenind momentul ”paharului plin”.Accesul de furie se manifesta prin inrosirea fetei, vinele fetei si
gatului se ingroasa, ochii ies din orbite, se accelereaza pulsul, persoana gafaie.
Frica, teroarea sunt provocte de paritia brusca a unui pericol mare cum ar fi un cutremur, cand totul se
clatina se prabuseste sau apariatia unui urs agresiv in padure.Expresiile fetei sunt opuse furiei:apare o
paloare cadaverica, ochii larg deschisi cu pupile largite, parule se face maciuca, broboane de sudoare pe
fata, apare un tremur, muschii devin rigizi ori se contracta, apar semne de indepartare, izbucneste un
strigat ascutit de disperare,persoane fie inlemneste, fieo ia la fuga.
Disperarea (tristetea profunda) poate fi cauzata de moartea neasteptata a unei persoane dragi sau
incendierea locuintei.Si aici intervine paloarea feti, sprancenele devin oblice, fata se alungeste, colturile
gurii se lasa in jos, apar cute pe frunte, privirea devine stearsa, inexpresiva,inima si respiratia isi
incetinesc ritmul, perosan suspina, uneori plange cu hohote, uneori i se inmoaie picioarele, apapr
tremuraturi si senzatia de frig.
Bucuria exploziva intrervine cand aflam, pe neasteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit.Aceasta
are manifestari dinamice cum ar fi: unii sar in sus, danseaza, bat din palme, rad din toata inima, bataile
inimii se accelereaza, statura se indreapata, fata se imbujoreaza, ochii sticlesc, trasaturile fetei capata o
alura ascedenta.
Sunt mai multe emotii decat acesstea cum ar fi :dezgustul, rusinea, nemultumirea, regretul, indignarea,
simpatia, antipatia, speranta, mila, satisfactia, nehotararea, sfidarea etc.De asemenea exista si emotii in
legatura cu munca intelectuala:mirarea, nesiguranta, certitudinea, indoiala.

Dintre emotiile placute vom analiza aici doar cateva dintre ele:
Un dintre cele mai simple emotii agreabile este amuzamentul, care variaza de la lejer la extrem de
intens, cu hohote de ras si chiar cu lacrimi.
Cand totul pare in regula cand nu simtim nevoia sa facem un anumit lucru suntem multumiti, relaxat, nu
exista un semn facial pentru multumire, poate doar o relaxare a muschilor faciali; cel mai adesea
multumirea este identificata in voce.
Exaltarea, apare ca raspuns la noutate sau provocari.Se crede ca exaltarea este cea mai intensa forma a
emotiei motivate de interes, insa interesul este in mare parte cerebral,o stare cognitiva mai degraba
decat o emotie.Desi poate fi traita separat, exaltarea adesea impreuna cu una sau mai multe emotii ale
placeii; poate aparea si in prezenta furiei dezlantuitesau a apare
fricii extreme.
5
Usurarea sau eliberarea este adesea insotita de un suspin, e emotia traita atunci cand factorul care a
determinat emotii puternice dispare.
Mirarea, este un alt tip de emotie placuta despre care se stie prea putin.Principalele ei caracteritici
constau in raritatea ei si in sentimentul de a fi coplesit de ceva de neinteles.Ea reprezinta o stare
intrinseca de bucurie; apăroape orice lucru incredibil, fascinant este o sursa de mirare.”Pielea de gaina”
care apare o data cu mirarea este una din cele mai puternice senzatii fizice asociate cu emotia
respectiva.
Extazu sau beatitudinea reprezinta acea stare de transcendere a sinelui, obtinuta de unii prin meditatie,
de altii prin experiente in mijlocul naturii si de altii prin experiente sexuale cu persoana iubita si este o
experienta intensa, imposibil de experimentat in cantitati mici.
Recunostinta este descrisa de Richard si Bernice Lazarus ca fiind:„aprecierea fata de un dar altruist care
aduce beneficii”. Recunostinta este o emotie complicata fiind dificil sa stim cand va aparea.

c) dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire
de emoţii, care au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau
chiar mai multe, însă individul, cel puţin momentan nu-şi dă seama de existenţa acesteia. O persoana
poate fi bine sau prost dispusa fără să-şi dea seama de ce anume, în urma unei analize atente, cauza
dispoziţiei poate fi depistată şi înlăturată (dacă este vorka de o dispoziţie negativă care de obicei creează
un fond pesimist) sau
reţinută şi amplificată (dacă este vorba de o dispoziţie pozitivă care, de obicei, creează un fond
optimist). Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne,
anxioase,
mohorâte, blazate ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai prin
repetarea şi prelungirea In timp, în personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în
existenţa personală.
Dispozitiile au o slaba intensitate dar dureaza multa vreme zile, poate chiar si saptamani si influenteaza
trairile afective care apar in acest timp. Astfel cand cineva e prost dispus vede numai vede numai
aspectele neplacute ale existentei, traieste emotii negative, nu are chef de lucru etc.Invers, daca avem
buna dispozitie vedem lucruile in culori frumoase, avem chef de glume, spor la lucru etc.Aceste dispozitii
pot afea atat cauze interne cat si externe.Ca si cauze interne mentionam:oboseala, proasta functionarea
aunor organe interne, o boala inciăienta sau, dimpotriva o santate infloritoare sauresurse energetice
abundente. Cauzele exterioare pot fi :existenta unor conflicte in familie sau la locul de munca, stari de
frustrare, aparitia unui pericol.Ele pot favoriza si buna dispozitie:aprecierile pozitive ale unor persoane
importante pentru noi, perspective atragatoare, etc.

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare valorică, situată nu la

nivel de obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate depăşind
prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.

a) sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor atitudini afective
care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente.
Datorită stabilităţii lor, putem anticipa conduita afectivă a individului. Sentimentele, cum ar fi dragostea,
ura, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinţa, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional,
voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoţie repetată,
oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată (să ne gândim la certurile şi împăcările tinerilor ce se
succed cu o mare repeziciune); el este o emoţie care gestează, persistă în timp şi rezistă la diverşi
factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării unui sentiment ce cuprinde
faze de cristalizare, de maturizare (nivel înalt de funcţionare) şi de decristalizare (dezorganizare prin
saţietate şi uzură asociate cu decepţii, deziluzii, pesimism).
6
b)pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte mare,
antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în funcţiune pasiunile nobile, cu orientare socială pentru
adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, îşi consumă energia creatoare, biruie multe greutăţi, în
acelaşi timp, el trebuie să lupte cu pasiunile negative, aşa numitele patimi sau vicii, dirijate de scopuri
egoiste, dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină, devitalizează şi deviază
comportamental.
Nu sunt deosebiri mari intre pasiuni si sentimente , fiind o chestiune mai mult de intensitate, pasiunile
fiind inrobitoare si dominand puternic intreaga viata afectiva.Exista iubirea-pasiune, avaritia, pasounea
social-politica, pasiunea artistica, pasiunea stiintifica, pasiunea sportiva etc.
Desi similara sentimentelor in pasiune apare o unilateralitate.Astfel daca e pasionat, chiar si omul de
stiinta, uita de indatoririle sale sociale, isi negilijeaza viata de familie, nu e sensibil la suferintele altuia,
fiind receptiv numai la ceea ce are legatura directa cu problemele disciplinei sale.Se instaureaza o dom
inanta afectiva care deformeaza totul prin prisma ei.

5. Teorii asupra naturii emotiilor

a) Teoria intelectualista a fost elaborata la inceputul secolului trecut si apartine lui Herbart si
Nahlowski; adepii unei teorii asociationiste, care dadea o mare importanta repreznetarilor si
asocierii lor.Ostare afectiva ar lua nastere din interactiunea imaginilor.Astfel cand o reprezentare
este prinsa intre cele care o opresc si altele care o imping, apare emotia intristarii.Astefl vestea
mortii unui prieten ne aduce in minte imaginea lui si ne evoca numeroase amintiri fericite, clipe
petrecute impreuna, petreceri, glume, discutii dar acestea sunt stavilite de noua reprezentarea
trupului sau neinsufletit, imobil si rece.Ciocnirea lor brutala constituie ceea ce noi numim o
adanca tristete, durere.
b) Teoria fiziologica-periferica e legata si ea de doua nume: James si Lange dar W.James,
filosof este acela care a contribuit la raspandirea punctului sau de vedere.El spunea ca noi
rationament gresit.De exemplu atunci cand vedem un urs in padure avem tendinta sa spunem ca
am devenit palizi, ni se zbarleste parul, tremuram etc.De fapt ordinea este inversa :vedem ursul,
incepem sa tremuram, palim etc si constiinta acestor modificari fiziologice este ceea ce se
numeste frica.A.Cosmovici spunea ca perceptia atrage dupa sine modificarile fiziologice iar
constiinta acestora constituie ceea ce se numeste emotie.
c) Teorii fiziologice centrale Cea mai importanta este teoria Cannon-Bard, primul a formulat-o si
cel deal doilea a dezvoltat-o.In urma unor studii experimentale W.Cannon a demonstrat rolul
important pe care il are talamusul in declansarea expresiilor emotionale, cat si influenta
inhibitoarea cortexului asupra acestei formatii subcorticale.Astfel el a formulat o teorie in care
rolul esential in emotii il are talamusul.Ea se deosebeste mult de teoria lui W.James in conceptia
caruia rolul important in emotii il are cortexul care declanseaza reactii periferice iar perceperea
lor constituie emotia, talamusul neavand niciun rol.Conform teoriei Cannon-Bard excitarile
senzoriale ajung in talamus care le transmite la cortex: talamusul dezinhibat de cortex,
declanseaza modificari musculare si viscerale simultan, informand si cortexul.Astfel sursa trairii
afective o constituie procesele talamice.Ca urmare modificarileorganice apar aproape instantaneu
cu trairea emotionala si nu ele sunt cauza emotieiș emotia rezulta din exciatrea concomitenta a
talamuslui si cortexului.In deceniile urmatoare altii neurofiziologici au au scos in evidenta si rolul
pe care-l au in emotii si alte formatiuni din creier, indeosebi sistemul limbic; nu s- mai negat rolul
cortexului insa atentia a fost indreptata spre formatiile subcorticale.
d) Teorii cognitive Este vorba despre acei care au scos in evidenta rolul importanta al scoartei
cerebrale. Magda Arnold a subliniat rolul evaluarii stimulilor, situatie; aprecierea efectuandu-se
prin prisma impresiilor placut-neplacut insa intervine si memoria care da un continut specific
trairilor emotionale.Cortexul se manifesta activ si da un impuls care initiaza reactia organismului,
talamusul ramane initiatorul principalelor expresii emotionale, insa in urma unei excitari specifice
7
 primite de la formatiile superioare.Modificarile periferice, printr-un feed-back, sunt seiszate de
cortex, ceea ce intensifica, de obicei, emotia. Astfel succesiunea fenomenelor este: stimularea de
origine senzoriala, percptia, evaluarea, impulsul catrea actiune, expresiile emotionale.
S-a demosnatrat si rolul esential al activitatii corticale; acesta fiind pus in evidenta de o serie de
caercetatori prin experimentele organizate cum ar fi: S.Scachter, J.Singer si R.Lazarus. Primii doi
au demonstrat ca aceleasi modificari organice au fost interpretate si traite cu totul dierit, in
functie de situatia produsa concomitent cu ele iar R.Lazarus a demosntrat si subliniat rolul
hotarator al factorului cognitiv.

Exista cazuri cand situatia care declanseaza emotia este programata ereditar nefiind vorba de vreo
interpretare. Asadar nu putem elimina cazurile in care emotia are o relatie cu un instinct , dar
acestea sunt cazuri rare. Furia, intristarea, bucuria sunt declansate cel mai des de situatii sociale, de
relatii complexe, cand reactiile noastre depind de sentimente.

Bibliografie:

Andrei Cosmovici: Psihologie generala, Editura Polirom Iasi, 1996

Vasile Pavelcu: Psihologie aplicata, Editura Polirom, Iasi, 1999

Mielu Zlate: Fundamentelel psihologiei, Editura Pro Humanitate,

Vitalie Ileana Loredana:Note de curs

Paul Ekman: Emotii date pe fata, Editura Trei, Bucuresti, 2011