CENTRUL DE ASISTENŢĂ PSIHOLOGICĂ ŞI

SOCIALĂ,,OPORTUNITATE,,IDNP1014620001405,e-mail:cojocanj65@mail.ru

Culegerea de articole și texte

,, FORMAREA CONTINUĂ.ABORDĂRI CONCEPTUALE,,
Pregătit pentru editare decembrie 2022
Coordonator publicație Angela Cojocaru,Președinte AO,,OPORTUNITATE,,
Expert Gh.Șalaru expert Drepturile Omului,formator ,expert PNUD
Modalități de dezvoltare a sociabilității la preșcolari
N.Romanciuc specialist Management Educațional;
ADNOTARE

Integrarea sociala cere ca toate activităţile educative să aibă în vedere copilul ca

“fiinţă sociala” astfel încât toţi factorii de socializare (grădiniţa, scoala) trebuie să aibă
aceeaşi sarcină de continuare a procesului socializării început în familie iar valoarea lor
formativă trebuie să încerce să fie echivalentă cu cea a familiei.
Socializarea din grădiniţă este diferită în conţinut şi ca modalitate de cea din familie
(deşi grădiniţa nu diminuează importanţa educaţiei oferite până acum): se trece de la
interacţiunea directă copil-părinti la integrarea copilului în raporturi umane şi sociale.
Este o socializare de tip adaptativ sau integrativ, conducând la formarea acelor capacităţi
personale ce facilitează integrarea, participarea şi realizarea sociala a unor activităţi în
cadrul grădiniţei.
Conceptul metodologic Cercetările cu referire la determinarea caracteristicilor
persoanei social competente: R. Ullrich / R. Ullrich de Muynck , H. Shroder şi Vorwerg M.];
la concretizarea rolului competenţei sociale în procesul de adaptare la diferite vârste: T.B.
Ермолова, J. Racu ,T. Slama-Cazacu],
Cuvinte cheie: sociabilitatea, învățare socială, integrare socială,pregătire specială către
școală,pregătire generală către școală,maturitate școlară
 Socializarea este procesul prin care orice societate își proiectează, reproduce și
realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ și cultural.
Omul se formeaza și modelează prin procesul de socializare, în contact cu mecanisme
și exigente specifice promovate de familie, școală, grup de egali, grup profesional, etc.
Încadrarea în sistemul relațiilor sociale, îl determină pe individ să participe activ la
viața socială, îl învață să înteleagă cultură, îl face capabil să indeplinească (dețină) anumite
statuturi și roluri în societate. “[14, p. 21].
Carențele apărute în funcția de socializare sînt grave, antrenînd comportamente
indezirabile, deviante, conflicte de adaptare și integrare socială.
Caile de formare ale socializării și implicit ale conceptelor morale sunt legate de
constituirea concepției personale despre lume și viață (Weltanschauung) și se realizează în
două etape principale (la fel ca educația):
Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă
grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se
dezumanizeze.
“Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca
formă a inter-existenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de
socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge
de sociabilitate, care desemnează „capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni
de a se integra în societate”.
G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive
ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc.
De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie să
analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate
(cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau permit
diferite grade de manifestare a sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este imposibilă fără
oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o
strânsă legătură.” “[13, p. 23].
El analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă
constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea dintre
indivizii umani.
 În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte,
dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila şi
cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci
devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe
urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o
fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii.
Socializarea este procesul psiho-social de transmitere - asimilare a atitudinilor,
valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea
formării, adaptării şi integrării sociale.
B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi
previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin
intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii
care acţionează în societate”.
În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anumită
identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii sociale, de
asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi
funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care
individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu
standardele grupului din care face parte”.
Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi E.
Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea
de “socializare” cu cea de “enculturaţie”.
Ca proces de enculturaţie (de învăţare), socializarea este un proces de interiorizare a
valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că
permite adecvarea comportamentelor la valorile şi normele sociale).
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin
trei factori:
 procesul de internalizare a normelor;
 faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri
alternative de comportament;
 conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp ce
conformitatea constituie un comportament socialmente normal.”
 Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii
prin socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui
proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de
asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează
şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare. “[8, p. 25].
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de

“maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi

membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi
capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.
Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică şi, în
acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea.
Conţinutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin
interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi
roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum
şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală).
Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia (în mod special părinţii), şcoala,
religia, colegii şi prietenii, mass-media. Unele din acestea – familia, religia, şcoala – sunt
instituţii a căror funcţie manifestă este, cel puţin în parte, să fie agenţi ai socializării. Acestea
există, cel puţin parţial, ca să dea copiilor cunoştinţe şi valori.
Colegii şi prietenii, mass-media de asemenea joacă un rol important, dar nu există cu
acest scop prioritar; funcţia lor manifestă nu este socializarea aşa cum este ea pentru familie,
religie şi şcoală. Socializarea este o funcţie latentă a grupului de colegi şi a mass-mediei. .
Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important agent al
socializării.
Această afirmaţie este îm mod special adevărată cu privire la părinţi dar, de asemenea,
ea este adevărată, e drept într-o măsură mai mică, pentru fraţii şi surorile copilului. Mai mult
decât oricine altcineva, părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui copil. Într-o
bună măsură, pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor.
Părinţii rămân importanţi ca agenţi ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi
pe măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai mult rolul lor cu alţi agenţi ai
socializării.
 Efectele socializării în familie sunt adesea prezente pe durata întregii vieţi a
individului. Religia familiei în mod obişnuit devine şi a copilului, iar atitudinile politice,
concepţiile despre lume cât şi stilul de viaţă proprii viitorului adult sunt influenţate substanţial
de cele ale familiei. [7, p. 20].
Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru cunoştinţele
copiilor, dar ea joacă un rol deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a modului
lor de gândire şi înţelegere a realităţii. Părinţii tind să accepte şi să evalueze performanţele
copiilor lor într-o manieră laxă şi afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea
judecă performanţele pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate slabe îi
sancţionează cu note mici sau îi lasă repetenţi.
Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea de către elevi şi studenţi a
valorilor şi credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoala, de asemenea, aduce copiii într-o
oarecare independenţă faţă de familie Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important
în societăţile industriale moderne deoarece cunoaşterea ştiinţifică şi specializarea tehnică s-
auextins dincolo de ce poate fi posibil să se înveţe acasă [19, p. 31].
Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în modalităţi variate.
Deşi mulţi sau cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o religie sau alta, totuşi nu pre
mare parte dintre aceştea participă la serviciul religios. Însă pentru oamenii care sunt
credincioşi, religia este un agent puternic al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce
este rău.
Prietenii şi colegii. Grupul de ptieteni sau de colegi este probabil al doilea ca
importanţă după familie. Acest tip de grup este un grup de similaritate (de echivalenţă) care
desemnează persoanele care au acelaşi statutm sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui
criteriu social semnificativ. 
Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al adolescenţilor, joacă un rol
important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând chiar la constituirea
unei adevărate culturi proprii. [14, p. 21].
Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de socializare a
copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine
semnificativă deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea
influenţei celor de acasă cu cei de la şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în
îmbrăcăminte, vorbire, atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine
ridicularizare şi chiar ostracizare din grup. [9, p. 21].
 Datorită presiunii puternice din partea grupului de colegi, influenţa acestuia pe durata
adolescenţei este poate cea mai importantă dintre toţi agenţii socializării. Acest efect este cel
mai mare în modul de a se îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în general, al
petrecerii timpului liber. Adesea el poate să se extindă la atitudini şi comportamente din
domeniul sexualităţii, al consumului de alcool sau mai nou, al drogurilor.
Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai influenţi
agenţi ai socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă amass-mediei, ea a devenit
una din funcţiile ei latente. În mod deosebit televiziunea excelează în acest sens. Un copil
peterce în medie de la 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri
înseamnă mai mult timp decât el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.
Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează
atitudinile şi comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit un
mijloc important prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.
Un domeniu particular de interes în domeniul mass-mediei îl reprezintă sexualitatea şi
violenţa. Unele cercetări pun în seama creşterii nivelului general al violenţei şi miile de
oameni ucişi în serialele şi filmele prezentate la televiziune. [18, p. 28].
Una din modalităţile prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi
comportamentele este expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele comportamente şi
atitudini considerate dezirabile şi sunt protejaţi de cele calificate ca nedorite. Părinţii fac acest
lucru prin felul în care vorbesc şi se comportă faţă de copiii lor, prin lecturile sau prin
emisiunile de televiziune pe care le recomandă acestora.
La rândul ei, şcoala încearcă prin comportamentul disciplinelor care se predau, cât şi
celorlalte activităţi culturale, sportive etc. Care se desfăşoară în cadrul acesteia, să expună
copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin în sprijinul nucleului valorilor culturale ale
societăţii.
O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi
comportamentele este modelarea. Copii repetă comportamentul la care sunt expuşi în mod
repetat şi sistematic printr-un proces numit modelare.
Modelarea începe cu atenţia dată persoanelor semnificative şi cu reţinerea imaginii în
memoria copilului a comportării acestora. Următoarea etapă este imitaţia ori reproducerea
acestei comportări. Însă nu trebuie să înţelegem conţinutul acestei etape doar ca o simplă
imitaţie. [3, p. 30].
Ursula Şchiopu identifică şase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerinţelor
care se exprimă faţă de el:
  adaptare foarte buna (la nivel maxim de adaptare) ce se caracterizează prin: despărţire
fără ezitare de persoana care l-a însoţit, prin manifestarea curiozităţii active şi a
conduitei relaxate şi prin stabilirea rapidă de relaţii cu ceilalţi copii şi cu educatoarea.
 adaptare bună: copilul se desparte fără ezitări, stabileşte relativ repede relaţii cu
educatoarea dar cu copiii mai selective şi mai restrânse (se întâlnesc atitudini de
espectativă mai mult decât de investigare, active).
 adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reţinere tacită a persoanei
ce îl însoţeşte, dispoziţie alternantă, nesiguranţă dar şi curiozitate faţă de ambianţă.
 adaptare continuu tensionată cu nervozitate de fond, insistenţe verbale, stabilirea unor
relaţii foarte reduse cu educatoarea şi cu ceilalţi copii, conduite de abandon evidente.
 adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, refuz cvasi-
total de a stabili relaţii verbale (mutism, inhibiţie), blocarea curiozităţii şi a investigaţiei,
dispoziţie tensionată şi reţinută.
 atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărţi de persoana
însoţitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară şi chiar agresivă uneori.
Procesul de adaptare este relativ dificil şi complex, având particularităţi în care se
exprimă vârsta, temperamentul şi experienţa anterioară dar adaptarea la mediul grădiniţei
oferă un potenţial foarte mare de socializare a copilului.
Majoritatea copiilor trec peste acest obstacol dificil mai ales daca educatoarea întelege
“mica dramă” care se desfăşoară sub ochii săi şi dacă părinţii au ştiut să uşureze încercarea la
care este supus copilul, renunţând ei înşişi la o atitudine prea posesivă faţă de acesta,
realizându-i astfel cele mai bune condiţii pentru adaptare. [16, p. 30].
Rolul cadrului didactic este esenţial întrucat educatoarea este principalul intermediar
între preşcolar şi lumea nouă: educatoarea este privilegiată din plin de atenţia copilului şi, ca
atare, intră în zona socializarii de prim grad.
Mai mult, acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv şi de identificare
afectivă, în sensul că preşcolarul îşi transferă toată dragostea şi atenţia către educatoare, cu
care se şi identifică, aceasta fiind pentru el un efort de substitut al mamei.
Integrarea, care se realizeaza prin interacţiunile dintre copil şi mediul gradinitei, se
desfăşoara în mai multe faze:
 acomodare: schemele de acţiune şi modul de gândire dobândit până acum se modifică la
contactul cu mediul grădiniţei;
  adaptare: relaţiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoştinte şi
deprinderi necesare pentru a rezolva situaţiile impuse de acest mediu, astfel încât să
poată răspunde pozitiv cerinţelor acestuia;
 participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor şi promovarea iniţiativelor personale.
Intrarea în grădiniţă conduce la investirea copilului cu un nou statut, pe care nu l-a mai
avut până acum şi care aduce dupa sine un ansamblu de drepturi dar şi îndatoriri pe care
trebuie să le respecte.
În acest sens, rolul învăţământului preşcolar în socializarea copiilor are în vedere, mai
ales, latura de integrare sociala, care constituie expresia fundamentala a naturii umane, iar
grădiniţa, ca primă treaptă de învăţământ, este implicată activ în această acţiune de formare a
copilului din perspectiva socială. [12, p. 44]
Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educaţiei, în urma căreia copilul va
realiza o adaptare sociala bună la relaţii inedite, va dobândi o bună percepţie de sine, o
percepţie corespunzatoare a relaţiilor sociale şi un comportament sociabil, participând activ la
activităţi comune, toti aceştia fiind factori socio-afectivi necesari pentru integrarea ulterioara.
Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială
într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare. 
Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia atitudinală şi
comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un organism
biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. [10, p.
21]
Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării.
Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite
următoarelor generaţii. Una din consecinţele socializării este stabilirea normelor de
comportament astfel dobândite.
Această interiorizare a normelor şi valorilor permite, de asemenea, însuşirea regulilor
sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea solidarităţii dintre membrii
grupului.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au
urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care
aceasta se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii
diferite ale socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile
dezvoltării cognitive. 
 Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din
experienţele pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la grupurile perechi, la
şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare, individul se
adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. [12, p. 21]
Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă : la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar
unele din consecinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva
noilor achiziţii. Învăţarea se înfăptuieşte pe două căi principale  : condiţionarea şi
observarea comportamentului altora.
Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi
anumite consecinţe ale acţiunilor sale.
Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra unui individ se repetă un anumit număr
de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin mai mult sau mai puţin,
automatisme.
Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă
că învăţarea socială are ca rezultat să dezvolte la copil un anumit număr de reflexe sociale,
în raport cu situaţii sociale bine definite.  Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în
timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite diferenţe, rezultate din
experienţa de viaţă a individului.
Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin
condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au
avut comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le
doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. [16, p. 20]
Copilul care a avut un şoc neplăcut când a atins un fir electric, nu va mai atinge firele
electrice.
Dar nu fiecare om a atins un fir electric pentru a învăţa acest lucru. Învăţarea se
realizează şi prin observarea comportamentului altora, prin interacţiunea cu alţi oameni în
acelaşi context social. 
Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea
altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste
răspunsuri. Învăţarea observaţională operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea
evenimentelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea unor
acţiuni.
 Evoluţia sociabilităţii obiective, concretizată prin interesul copilului pentru alţii, cu
care să poată acţiona împreună, se datorează principalei forme de activitate ce caracterizează
preşcolaritatea: jocul. [6, p. 20]
Aceasta este forma specifică a copilăriei de cunoaştere şi reproducere a realităţii
imediate sau îndepărtate, a relaţiilor sociale etc. Fie că se joacă liber, fie organizat, copilul
învaţă să respecte unele norme de conduită impuse de colectivul în care acţionează.
Mânuit cu tact pedagogic de către educatori, jocul este cel mai eficient mijloc de
modelare practică a socio-afectivităţii preşcolarului.
Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi responsabilităţi sociale,
prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi colective care au ca obiective generale facilitarea
schimburilor şi comunicării cu alţii, „jocul împărtăşit fiind prima etapă a socializării”.
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel, E.. Psihologia educaţiei pe tot parcursul vieţii. Editura For You, Bucureşti2011
2. Antonesei, L., Popa, N., & Labăr, V. . Ghid pentru cercetarea educației. Un „abecedar”
pentru studenţi, masteranzi, profesori. Iaşi: Editura Polirom. 2009
3. .Bolboceanu A , M.Vrinceanu,Ghid psihologic,Prescolarul p.5,p.9
4. Bocoș, M. (. Cercetarea pedagogică. Suporturi teoretice și metodologice. ClujNapoca:
Editura Casa Cărții de Știință. 11. 2003
5. Cemortan S.,Valențele educației preșcolare,Editura Stelpart 2005
6. Cucos C. Psihopedagogie pentru examenele de definitivat si grade didactice, Polirom,
Iaşi ; 1998
7. .CojocaruV.,Sacaliuc N.,Management educațional Chișinău:Editura Cartea Moldovei
2013
8. .Cojocaru V.,Sacaluic N.,Fundamente pentru o știință a educației copiilor de vîrstă
preșcolară.Chișinău:Editura Cartea Moldovei 200
9. Șchipu U.,Psihologia vîrstelor:Ciclurile vieții,București,1995
10. Ţoca I., Spuza L.E. Managementul calităţii pentru învăţământul preuniversitar. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică. 2010
11. .Trofăila L.,Psihologia dezvoltării,Chișinău,2007
12. .Țîrcovnicu V.,Pedagogie generală,București,E.D.P.1972
13. Wallon, P. Cambier, A.; Engelhart, D., , Psihologia desenului la copil, Bucureşti, Ed. Trei.
2008
14. Vrăjmaş, E., „Educaţia copilului preşcolar. Elemente de pedagogie la vârsta
timpurie”,Editura Pro Humanitas, Bucureşti, 1999
15. Zlate, M. Psihologia socială a grupurilor şcolare , Editura Politică, Bucureşti, 1972
16. Zlate, M., Fundamentele psihologiei , Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000
17. Чикер В. А. Психологическая диагностика организации и персонала. СПб.: Речь,
2006.
18. Журавлев А. Л. Психология управленческого взаимодействия. Теоретические и
прикладные проблемы. М.: Изд-во ИП РАН, 2004.