CENTRUL DE ASISTENŢĂ PSIHOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ ,,OPORTUNITATE ,, IDNP

1014620001405 ,e-mail: cojocanj65@mail.ru

Culegerea de articole și texte

,, FORMAREA CONTINUĂ.ABORDĂRI CONCEPTUALE,,

Coordonator publicație Angela Cojocaru ,Președinte AO,,OPORTUNITATE,,

Expert Gh.Șalaru expert Drepturile Omului,formator ,expert PNUD

Pregătit pentru editare decembrie 2023

PRISNEI LIUDMILA
Cadru didactic, educația preșcolară
STILURILE PARENTALE ŞI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII
COPIILOR
ADNOTARE
Fiecare eră a marcat într-un fel propriu statutul familiei în societate, a stabilit
implicit sau explicit funcţii, responsabilităţi, i-a recunoscut importanţa formativă.
Progresul omenirii se leagă strîns de aceste responsabilităţi, devenite constant tot mai
complexe şi mai puternic conectate la orizontul de aşteptare al societăţii. Timpurile
moderne şi mai ales contemporaneitatea produc mutaţii profunde, proiectând familia în
centrul unui spaţiu extrem de contorsionat, asaltat de crize şi de revoluţii, de ideologii şi de
interese.
Analiza problematicii stilurilor parentale, este o mare provocare deoarece
impactului pe care îl au asupra sănătăţii psihologice a copiilor este destul de mare.
Cercetările au indicat în mod special existenţa a două elemente principale în funcţie de
care pot fi definite stilurile parentale, căldura şi controlul.
Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere
afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi la emoţiile copilului şi de a-i arăta acest lucru.
Controlul parental încorporează comportamente de disciplină precum învăţarea copiilor să
 acţioneze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent şi emoţional neutru,
având aşteptări adecvate vârstei copilului şi monitorizând toate activităţile.
Cuvinte cheie:stil parental,stil educațional
ANNOTATION
Each era marked in its own way the status of the family in society, implicitly or
explicitly established functions, responsibilities, recognized its formative importance.
Humanity's progress is closely linked to these responsibilities, which have become
constantly more complex and more strongly connected to society's waiting horizon. Modern
times and especially contemporaneity produce deep mutations, projecting the family at the
center of an extremely contorted space, assailed by crises and revolutions, by ideologies and
interests.
Analyzing the issue of parenting styles is a great challenge because the impact they
have on the psychological health of children is quite large. Research has specifically
indicated the existence of two main elements according to which parenting styles can be
defined, warmth and control.
Parental warmth refers to the ability to be emotionally close to the child, to be
attentive to the child's needs and emotions and to show this. Parental control incorporates
discipline behaviors such as teaching children to follow the rules, setting limits in a
consistent and emotionally neutral way, having age-appropriate expectations, and
monitoring all activities.
Keywords: parenting style, educational style
Rolul părinților și al capacității lor de participare la crearea deprinderii și încadrarea
social a copilului la vârsta școlară mica este realizat în funcție de stilul educational promovat în
familie.
Dezvoltarea armonioasă a personalitărții copilului se poate realiza doar într-un mediu
familial echilibrat și afectuos, care asigură funcțiile de Securitate afectivă și se prezintă ca factor
socializator și individualizator.
Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste,
ocrotire, să reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe să şi-l
însuşească. Părinţii sunt modele importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea
socială, etică şi emoţională a acestora. Cine ar dori mai mult şi din toată inima, binele şi
fericirea copilului şi cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinţii.
Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face
greşeli.
 Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenţei şi pentru integrarea socială
presupune participarea la activităţile familiale şi asumarea unor responsabilităţi prin care
fiecare îşi îndeplineşte statutul şi rolul în familia sa.
Activităţile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinţii se desfăşoară
cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect şi timpul pe
care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinţii, cu familia lor şi situaţiile mai frecvente
de cooperare în familie.
Climatul educational familial este o formațiune psihosocială complex, cuprinzând
ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, modul de
comunicare/exprimare corectă etc.; ce caracterizează grupul familial pe o perioadă mai mare de
timp.
Acest climat, favorabil sau nefavorabil, se interpune ca un filtru între influențele
educaționale exercitate de părinți și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității
copiiilor.
Un rol determinative joacă și atitudinile și stilurile de educație parentale în poziționarea
copilului în colectivul de semeni. Stilul parental se referă la climatul emotional global al relației
părinte-copil, în contextual afectiv care determină în general relația părintelui. Climatul parental
poate fi deschis prin variația armonie-conflict, analizată într-o paradigmă fenomenologică
Latura comportamentală şi afectivă în personalitatea copilului este influenţată de mai
multe caracteristici de bază ale familiei: relaţiile afective pozitive de acceptanţă şi căldură ale
părinţilor faţă de copii, atitudinea de rejecţie care se manifestă prin ostilitate (autoritate brutală),
varietatea formelor de control, etc
Relaţiile din familie au efecte directe asupra formării în această vârstă a conştiinţei de
sine. Copiii care trăiesc tensiunea rejecţiei şi a autoritarismului excesiv şi brutal suferă de pe
urma simţirii valorii lor inadecvate. Ei deseori se simt inferiori şi au dificultăţi în procesul
primirii şi transmiterii afecţiunii altora.
Deseori ei se simt singuri şi nefericiţi, vinovaţi şi depresivi. Copiii trăiesc tensionat
potenţialul lor redus de a reuşi şi de a învinge dificultăţile vieţii. Copiii acceptaţi şi cu căldură în
relaţii cu maturii manifestă estimaţie înaltă de sine, au încredere, primesc responsabilităţi cu
autoconştiinţa realizării lor
În psihologie noțiunea de stil a fost introdusă pentru prima dată de
psihologul ,A.Adler1927-lyfe style,care,,evidențiază unicitatea și individualitatea unei
persoane ,felul ei de a fi,modul de a gîndi și de a acționa,care se datoresc,în ultima instanță, unor
particularități ale personalității[1].
 Psihilogul G.Alport folosea cuvîntul stil,pentru a determina aspectul expresiv al
comportamentului ce caracterizeazădispozițiile personalității(motive și scopuri).Stilul definit de
auto reprezintă modalități de realizare a scopurilor și motivelor,la care este predispusă o persoană
în limitele capacităților sale individuale[2].
Conceptul de stil are numeroase accepții,ce se referă la diferite domenii ale activității
umane.Conform dicționarului pedagogic,stilul este ,,modul specific de exprimare ,,într-un anumit
domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării,felul propriu de ase
exprima a unei personalități,arta de ase exprima ideile și sentimentele într-oformă aleasă
personală,fel de afi,de a acționa de agîndi,de ase comporta
Conceptul de stil educațional-stiluleste asociat comportamentului,el se manifestă sub
forma unor structuri de influiență și acțiune internă,stabilittate relativă și apare ca un produs
al ,personalizării,,principiilor și normelor care definesc activitatea instructiv –educativă
Deşi rolul părinţilor este acela de a influenţa, învăţa şi supraveghea copiii, oamenii aleg
maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă se află cei care doresc să exercite un
control absolut asupra copiilor, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la celălalt pol sunt
acei părinţi care se limitează la a îndeplini doar sarcinile propuse de statutul de părinte.
Observând aceste diferenţe, specialiştii au propus conceptul de stil parental pentru a se referi la
variaţiile normale în încercările de control şi socializare a copiilor de către părinţi
Importanța educației în familie poate fi dovedită prin următoarele fapte:
1. Educația în familie poartă mai multe emoții în caracter decât orice altă educație,
deoarece este ghidată de dragostea părintească pentru copii și de sentimentele opuse
(atașamentul, încrederea) copiilor față de părinții lor.
2. La vârsta preşcolară, copilul este mai dispus la influenţa familiei decât la orice altă
influenţă.
3. Datorită faptului că familia este un grup restrâns, copilul se atașează treptat de
cultura socială, în etape.
Mai mult, familia este un grup eterogen, conţine diferite vârste, caractere etc. Acest
lucru le permite copiilor să-și realizeze în mod activ abilitățile intelectuale. [16]
În literatura psihologică menționează cercetătoarea autohtonă Carolina Perjan sânt
studiate şi analizate stilurile pozitive şi cele negative de educaţie familială (E.G. Aidemiler,
1990, A.I. Zaharov, 1982, ş.a.). În opinia savanţilor, cauzele cele mai frecvente care conduc la
patologii de educaţie sunt: nivelul înalt al contradicţiilor permanente, hipertutela, hipotutela şi
folosirea frecventă a ameninţărilor.
 Toate stilurile educaționale la bază au atitudinile parentale. Dereglarea legăturii
emoţionale dintre mamă şi copil afectează direct sistemul emoţional al copilului. Copiii sunt
foarte sensibili la starea emoţională a mame,accentuiază cercetătoatrea Perjan Carolina în
studiul său ,,Dificultăți emoționale la vărsta preșcolară,,. [10,p.54-55]
În familie, o persoană dobândește prima experiență de comunicare umană, capacitatea
de a înțelege experiențele celor dragi și de a simpatiza cu ei, prin urmare factorii familiali
joacă un rol semnificativ în dezvoltarea sferei emoționale a copilului.
Deja în lucrările lui L.S. Vâgotsky, iar mai târziu A.V. Zaporozhets, A. D. Kosheleva
și alții au arătat importanța unui adult (părinte) autorizat pentru dezvoltarea sferei emoționale
și morale a copiilor[ 14,p.54]
Cercetătătoarea Vîrlan Maria în lucrarea sa, ,,Impactul atitudinilor părintești asupra
timidității adolescenților menționează în acest context,,,,,, în cadrul grupului familial, părinţii
exercită, direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model
social, care, fiind, de altfel, primul în ordinea influenţelor din partea modelelor sociale
existente, are un impact decisiv asupra copiilor, privind formarea concepţiei lor despre viaţă,
a modului de comportare şi relaţionare, în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Părinţii trebuie să realizeze un echilibru deplin în ce priveşte transmiterea
influenţelor lor educative, conturarea sistemului de cerinţe adresate copiilor, organizarea şi
controlul activităţii acestora, înlăturându-se, în special, extremele, exagerările în ce priveşte
strategia educativă utilizată. [29]
Analizând anxietatea și determinatelor acesteia la preșcolarii cercetătoarea notorie
Iulia Racu menționează în lucrarea sa,,Anxietatea la preșcolari: caracteristici și
determinante,,,că ,,componența familiei și climatul familial (situația familială favorabilă,
anxietate în familie, conflict în familie, simțul inferiorității și ostilitate în familie) determină
nivelul anxietății la copii.,, [13]
Se știe că apariția reacțiilor emoționale este asociată cu o serie de evenimente adverse
în copilărie. Conflictele familiale, lipsa iubirii, moartea unui părinte sau divorțul pot deveni
factori psihotraumatici puternici. Potrivit medicilor, fiecare al cincilea copil cu nevroză a
experimentat separarea de tatăl său în copilărie. [14,p.77]
Majoritatea bărbaților și femeilor divorțate nu au posibilitatea (dorința) să se
recăsătorească, iar o proporție semnificativă dintre femeile divorțate cu copii nu se
recăsătoresc deloc.
 Oportunitățile de naștere ale femeilor divorțate rămân nerealizate, ceea ce are un
impact extrem de negativ asupra proceselor de extindere a reproducerii populației.
Studiile efectuate de psihologi și medici au arătat că, chiar și în copilărie, un copil este
capabil să experimenteze acut trauma psihologică pe care o experimentează o mamă în timpul
sau ca urmare a unui divorț. Oamenii de știință cred că acest lucru se întâmplă deoarece nou-
născuții sunt în simbioză cu mama lor, rămân parte din corpul ei.
Nu mai puțin dificilă este dezintegrarea familiei și a copiilor de vârstă preșcolară.
Unele studii au arătat că pentru un copil preșcolar, divorțul de părinți este o ruptură într-o
structură familială stabilă, relații obișnuite cu părinții, un conflict între atașamentul față de tată
și mamă.
Copiii de 2,5-3,5 ani au reacționat la destrămarea familiei prin plâns, tulburări de
somn, frică crescută, declin cognitiv, dezordine, dependență de propriile lucruri și jucării.
Copiii cu vârsta cuprinsă între 3,5-4,5 ani au prezentat furie crescută, agresivitate, sentimente
de pierdere, anxietate.
Extravertiții au devenit retrași și tăcuți. Unii copii au prezentat regresia formelor de
joc. Copiii acestui grup s-au caracterizat prin manifestarea unui sentiment de vinovăție pentru
destrămarea familiei. La copiii de 5-6 ani, ca și în grupa mijlocie, s-a înregistrat o creștere a
agresivității și anxietății, iritabilitate, neliniște, furie.
Oamenii de știință americani B. Arthur și M. Kemme notează dificultăți emoționale la
copiii care și-au pierdut unul dintre părinți. Printre problemele emoționale se remarcă diverse
tulburări și reacții: fobii, tulburări de somn și vise cu vise grele, semne de tristețe severă după
eveniment.
Lumea interioară a unor astfel de copii este un sentiment de singurătate, pierdere și
goliciune emoțională. Astfel, B. Arthur și M. Kemme au ajuns la concluzia că pierderea unui
părinte în copilărie afectează semnificativ dezvoltarea personalității și este un factor care
provoacă patologie la adult. [13,p.65]
Conform lui Paul Hauch, părinţii pot adopta următoarele stiluri parentale:
1. Stilul parental ferm şi non-blând: Acest stil parental implică un comportament
parental de stabilirea a unor reguli rigide, fără a permite vreodată copilului să le chestioneze
autoritatea, centrarea pe greşeli, atacarea personalităţii lui, stricteţe şi lipsa oferirii laudelor.
Ca răspuns la acest stil, copiii vor ajunge să se evalueze ca fiind nevaloroşi şi inferiori,
considerându-i pe toţi ceilalţi superiori, ei vor trăi anxietate, nesiguranţă şi vinovăţie,
dovedindu-se a fi ezitanți, dependenţi şi cu un comportament submisiv.
 Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de strict şi aspru
includ:
 a mă înfuria este o metodă eficientă de a modifica comportamentul copilului meu  furia
ajută la rezolvarea problemelor  copiii trebuie bătuţi pentru a-i aduce la o formă civilizată
 copilul şi comportamentul său sunt acelaşi lucru  lauda şi recompensa nu sunt necesare
şi îl fac să devină răsfăţat
 părinţii au întotdeauna dreptate
 copiii nu trebuie să-şi contrazică părinţii sau să-i chestioneze  părintele poate obliga
copilul să face orice vrea el
2. Stilul parental blând şi non-ferm: Se referă la situaţia în care părinţii arată
dragoste şi afecţiune, dar realizează puţine solicitări şi stabilesc puţine limite. Părinţii care au
acest pattern par să procedeze aşa fie din dorinţa de anu-şi frustra copilul, fie din sentimentul
de vinovăţie.
Copiii din astfel de familii pot deveni aiuriţi, sunt lipsiţi de putere, egocentrici,
infantili emoţionali şi dependenţi, au o toleranţă scăzută la frustrare şi evită responsabilităţile.
3. Stilul parental non-blând şi non- ferm: Părinţii îşi critică sever copiii pentru
comportamentele lor greşite, dar nu le oferă aproape niciodată laude pentru comportamentele
bune. Ca şi rezultat, ei vor avea comportamente cronice de încălcare a regulilor, vor întâmpina
probleme cu lege, vor fi furioşi şi frustraţi pentru că nu reuşesc aproape niciodată să-şi
mulţumească părinţii, vor testa limitele părinţilor pentru a-i face pe aceştia să arate că le pasă.
4. Stilul parental blând şi ferm: Părinţii care îşi cresc copiii în această manieră
discută şi se gândesc împreună cu ei la ceea ce înseamnă comportamente inacceptabile, se
centrează pe comportament, dar nu blamează copilul, stabilesc limite cu consecinţe clare
pentru nerespectarea lor, nu pedepsesc niciodată datorită furiei şi frecvent laudă copilul şi îi
arată dragoste. copiii crescuţi în această manieră experienţiază o stare de bine socio-
emoţională şi au reuşite pe măsura potenţialului lor.
Pe de altă parte, R. Edwards (2001) descrie patru tipuri parentale: autoritar, permisiv,
democratic, precum şi cel mixt:
1. Stilul autoritar Părintele autoritar este orientat spre supunere şi se aşteaptă ca
regulile şi ordinele lui să fie respectate cu stricteţe, chiar dacă nu explică raţiunile pe care
acestea se întemeiază. Dominat de aşteptări mari şi de dorinţa de perfecţiune, părintele
autoritar doreşte un copil competitiv, care să-şi folosească la maxim posibilităţile, motiv
pentru care îl presează pe copil să studieze în permanenţă. Chiar şi atunci când copilul are
reuşite, părintele autoritar nu îşi arată afecţiunea, recurgând rareori la laude şi la recompensă.
Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşi ceartă foarte mult copiii
pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii şi nu au voie să pună
întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei înşişi şi nici să ia decizii. Copiilor le
este, de regulă, frică de părinţi. De regulă, copiii ai căror părinţi utilizează acest stil parental
obţin performanţe şcolare bune şi nu prezintă probleme comportamentale, în schimb nu
demonstrează abilităţi sociale dezvoltate, au o stimă de sine scăzută şi înregistrează nivele
crescute de depresie. Când ajung adolescenţi devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de
această rigiditate.
2. Stilul permisiv În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu au
limite clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul
prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi sunt
obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi răsfăţaţi
Părintele permisiv aplică o disciplină inconstantă, evită confruntările şi cedează uşor
constrângerilor sau plânsului copilului. Este, mai degrabă apropiat de membrii familiei şi
comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii
ai căror părinţi adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme
comportamentale sau performanţe şcolare scăzute, dar au o atimă de sine ridicată, bune
abilităţi sociale şi sunt puţini redispuşi depresiei.
3. Stilul democratic Aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor
lor. Ei realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi concise, pedepse
rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele
pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor
sunt importante, învaţă cum să ia decizi.
4. Stilul mixt Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.
De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită.
Majoritatea părinţilor au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar
circumstanţele şi relaţiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor. Stilurile parentale
pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor. Având în vedere că conţinutul tutelei este identic
cu cel al ocrotirii copilului prin părinţii fireşti, rezultă că şi rolul tutorelui în creşterea
copilului este identic cu cel al părinţilor fireşti.
Analiza problematicii stilurilor parentale, este o mare provocare deoarece impactului
pe care îl au asupra sănătăţii psihologice a copiilor este destul de mare. Cercetările au indicat
în mod special existenţa a două elemente principale în funcţie de care pot fi definite stilurile
parentale, căldura şi controlul.
Calitatea de părinte se compune din îngrijire, educaţie şi învăţare. Ni se pare că ne
creştem copiii, îi educăm, şi-i învăţăm după un plan, în virtutea unei scheme conştiente şi
intenţionat elaborate. Exercităm influenţe asupra copiilor noştri în mod spontan, indiferent
dacă intenţionăm sau absolut neintenţionat.
De fapt, puţini părinţi îşi dau seama ce fac şi de consecinţele eforturilor lor. În cadrul
modelului sarcină, în centrul atenţiei este copilul ca obiect al acţiunii, iar adultul ca instrument
al acesteia. Adultul tinde spre impunerea formelor de activitate dorite de el în comportamentul
copilului, indiferent de costurile personale suportate.
De fapt, părintele are rolul unui executant, deoarece de la el se aşteaptă însuşiri
adecvate, priceperi, precum şi cunoştinţe de specialitate aprofundate.
Pentru a obţine rezultate bune părintele ar trebui să adapteze sarcinile la posibilităţile
copilului, să-l motiveze pentru efort. Identificându-se cu modelul sarcină, părintele apreciază
singur comportamentul său în funcţie de eficienţa pe care o înregistrează.
Prin urmare, părinţii şi copiii se acceptă reciproc numai în măsura în care răspund
cerinţelor aşteptate. Astfel, apar suferinţe umane, ca urmare a perceperii iubirii condiţionate,
şi lipsa de orientare după motive, sentimente şi senzaţii reale.
BIBLIOGRAFIE
1. Adler, A.,Cunoaşterea omului, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1991
2. Adler, L., , Psihologia şcolarului greu educabil, Ed. IRI, Bucureşti, 1995
3. Allport, G. W, , Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti. 1991
4. Bunescu, Gheorghe, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor. www.1educat.ro,
accesat iunie 2007.
5. Cuzneţov Larisa. Etica educaţiei familiale. Chişinău: CEP ASEM, 2000
6. Cuzneţov Larisa. Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei. Chişinău: CEP USM,
2008. 624 p
7. Macsinga, I.– Psihologia diferentiala a personalitatii, Editura Mirton, Timisoara; 2003
8. Mitrofan, L., Elemente de psihologie sociala, Bucuresti: Editura S.P.E.R. 2004
9. Munteanu Anca Psihologia copilului si a Bucureşti; Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti; 1998
10. Perjan Carolina. Dificultăți emoționale la vărsta preșcolară.,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/UPSC_Vol_I_2019_pp_65-69.pdf
11. Perjan Carolina Influiența stilurilor parentale asupra dezvoltării sferei emoționale la
vârsta preșcolară https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/27-32_24.pdf
12. Racu Iu. Anxietatea la preșcolari: caracteristici și determinante
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/39-53.pdf
13. Vîrlan Maria, Impactul atitudinilor părintești asupra timidității
adolescenților ,,https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/69_72_Impactul
%20atitudinilor%20parintesti%20asupra%20timiditatii%20adolescentilor.pdf
14. Мясищев В.Н Психология отношений
http://web.krao.kg/10_psihologia/0_pdf/10.pdf
15. Сайфугалиева А.И. Казарян М.Ю.Вопросы эмоционального состояния детей в
неполных семьях http://childpsy.ru/lib/articles/id/10299.php
16. Щетинина А.И. Восприятие и понимание дошкольниками эмоционального
состояния человека /А.И. Щетинина. // Вопросы психологии. - 2011 - №3 -
с.61http://www.voppsy.ru/issues/1984/843/843060.htm