Stilul parental „se referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care

părinţii le au faţă de copiii lor şi la modul în care părintele abordează relaţia cu

copilul său. Stilurile parentale sunt definite în funcţie de două elemente principale
şi anume gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui de a fi apropiat
afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control
exercitat asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea
limitelor). Aceste două elemente determină cinci stiluri parentale principale:
autoritar, permisiv, neimplicat, supraprotectiv şi democratic” (Ioana Druiu).

Stilul parental poate fi: adaptativ sau dezadaptativ. Cele dezadaptative sunt
definite ca fiind „ percepţia gradului ridicat de respingere şi a gradului ridicat de
supraprotecţie parentală”. Cele adaptative sunt definite ca fiind „percepţia gradului
scăzut de respingere şi a gradului scăzut de supraprotecţie parentală” (Irfan, 2011).
Descrierea stilurilor parentale este deosebit de importantă pentru înţelegerea
problemelor adultului şi de aceea am căutat o acoperire cât mai largă a subiectului
din literatura de specialitate (Briscan; Ciobâncan, Druiu; Muntean; Incze; Irfan;
Vasile), pornind de la primul studiu pe această temă apărut în 1964, în urma
cercetărilor efectuate de Martin şi Lois Hoffman.
1. Stilul parental autoritar – este denumit şi „stil educaţional traumatic – care
corespunde unui stil de educaţie în cadrul familiei extrem de sever, de rigid şi de
restrictiv, la care se adaugă şi pedepsele corporale” (Riedesser, Fischer, 2007, pg.
21);
– se caracterizează printr-un grad mare de control, corelat cu un nivel scăzut de
disponibilitate afectivă din partea părinţilor;
– caracteristici: control absolut (manifestări de putere, dominare), reguli rigide,
stricte (impuse cu forţa), părintele centrat pe greşelile copilului, restricţionarea,
interzicerea liberului arbitru (îi spune ce, unde, cand şi cum să facă ceva);
impunerea unor standarde ridicate, fără abateri de la reguli, control sever ce poate
fi însoţit de ameninţări şi pedepse; discuţiile şi explicaţiile lipsesc, nevoile şi
emoţiile copilului nu sunt înţelese sau sunt ignorate deliberat;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui autoritar:
• a manifesta afecţiune faţă de copil este „un semn de slăbiciune intolerabil”;
• „nimic şi nimeni nu e mai presus de reguli, ordine, disciplină”;
• nu acceptă discuţii şi explicaţii suplimentare din „principiu”, fiind rece, distant,
„impunător”;
2. Stilul parental permisiv:
– se caracterizează printr-un grad înalt de disponibilitate afectivă şi un grad scăzut
de control din partea părinţilor;
– caracteristici: copiilor le sunt îndeplinite toate dorinţele şi nu le sunt interzise
comportamentele neadecvate; părinţii manifestă căldură şi interes faţă de tot ceea
ce face copilul, se consultă cu acesta când iau o decizie care îl priveşte; libertatea
de expresie se află pe primul plan;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui permisiv:
• copilul trebuie să aibă libertate totală şi astfel se va dezvolta în ritmul său;
• sensibilitate crescută privind drepturile celorlalţi;
• poate fi „cu capul în nori”;
• nu suportă regulile;
• este foarte comunicativ;

3. Stilul parental neimplicat este denumit şi „dezangajat” (Maccoby, 1992): când

copilul este lăsat la voia întâmplării, fără ca părintele să se intereseze prea mult de
nevoile acestuia; de regulă este un stil în care se asociază neglijarea copilului cu
violenţa conjugală (posibilităţi de abuz sexual, exploatarea şi coruperea minorului);
„limitele inter-generaţionale pot fi depăşite cu uşurinţă – copilului i se pot cere
lucruri care nu ţin de rolul său de copil (există şi posibilitatea ca părintele să joace
rolul copilului, având nevoi exagerate de atenţie, protecţie, înţelegere)sănătatea
mentală a copilului poate avea de suferit” (Muntean, 2009, pg. 424-425);
– se caracterizează printr-un grad scăzut de disponibilitate afectivă şi de control;
– caracteristici: copiilor nu li se impun limite, dar nici nu li se acordă afecţiune;
părinţii nu petrec timpul împreună cu copiii, nu sunt interesaţi de activităţile
acestora, nu comunică şi sunt aproape în totalitate absenţi din viaţa copiilor lor,
atât fizic, cât şi emoţional;

4. Stilul parental supraprotectiv:

– se caracterizează prntr-un grad mult prea înalt de disponibilitate afectivă, care va
genera un control exagerat (provenit nu din nevoia de control, ci din îngrijorările şi
fricile părintelui);
– caracteristici: părintele îşi sufocă efectiv copilul, fiind total dedicat acestuia,
veşnic îngrijorat să nu i se întâmple ceva; tensionat şi panicat din orice, acest tip de
părinte îşi învaţă copilul să nu aibă încredere în cea ce vine din afara familiei;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui supraprotectiv:
• copilul şi familia se află pe primul plan, cu orice preţ, „împotriva relelor şi
nenorocirilor care se află la tot pasul”

5. Stilul parental democratic:

– se caracterizează prin echilibru: disponibilitatea afectivă şi controlul se află în
armonie;
– caracteristici: părintele pune pe primul plan binele copilului, respectându-i
întotdeauna drepturile;
– modul de gândire şi comportamentul părintelui democratic:
• drepturi egale în familie, aceleaşi reguli pentru toţi, pe bază de comunicare,
afecţiune şi flexibilitate;
– avantajele acestui stil sunt majore, dar există şi dezavantaje generate de socialul
contemporan:
• copilul va avea o viaţă frumoasă şi împlinită, învăţând să îşi exprime punctul de
vedere şi respectându-l pe al celorlalţi; învaţă să fie independent şi să îşi urmeze
propriul drum în viaţă;
• adultul va avea un Eu puternic, o identitate bine definită, cu capacitate
decizională; nu îi va fi frică de respingere sau de eşec; va lua viaţa „în piept”;